Întoarcerea Regelui sau mitul monarhiei


Schimbarea regimului politic republican cu monarhia constituțională este una din ideile din ce în ce mai des vehiculate în spațiul public românesc (a se citi blogosferă).[i] Proponenții acestei schimbări de regim politic sunt fie apropiați ai casei regale, fie idealiști, persoane dezamăgite de calitatea vieții politice și de performanțele actualului regim politic[ii]. Printre cei cu simpatii monarhice se numără chiar și un candidat la alegerile prezidențiale din 2014, președintele PNL Crin Antonescu. Monarhia constituțională este preferată chiar și de Dinu Patriciu, care o consideră viitorul politic al României. În fine remarcile recente ale președintelui Traian Băsescu cu privire la presupusul act de trădare comis de fostul monarh Mihai I, prin abdicarea sa forțată în 1947, au repus în discuție rolul monarhiei în istoria națională.

Mitul monarhic constă în credința că înlocuirea regimului republican cu o monarhie ereditară constituțională ar reprezenta un paleativ pentru actualele probleme politice. Monarhia constituțională ar fi remediul perfect pentru conflictele politice, lupta pentru putere, dezechilibrele instiuționale și ar crea un sentiment al unității naționale. Monarhul ar fi liderul politic ideal al națiunii, un veritabil deus ex machina care prin influența sa morală ar pune capăt „scandalului politic”.

Nu este prima dată când am abordat subiectul mitului monarhic, dar recent am citit o postare de pe blogul Principelui Radu Duda care m-a convins să reiau subiectul în detaliu. Articolul respectiv preia un document programatic, redactat de Vlad Badea și Filip Lucian-Iorga, intitulat Un manifest pentru normalitate democratică și instituțională în România.Această pledoarie pentru o monarhie constituțională reprezintă cea mai bine structurată iterație a argumentelor pro-monarhiste realizată în România până în momentul de față. Din păcate însă acest text nu face decât să închidă dezbaterea privind utilitatea/inutilitatea monarhiei în României, reificând acest tip de formă de guvernământ și oferind o viziune istorică și politică inexactă a rolului monarhiei în istoria statului român modern.

La baza mitului monarhic românesc stă imaginea suveranului ca arbitru onest între forțele politice. Din păcate acest lucru este cât se poate de fals, iar autorii manifestului monarhist sunt selectivi în ceea ce privește istoria modernă a României. Rolul constituțional al monarhului reglementat de Constituțiile din 1866 și 1923 nu era acela de arbitru – regii României dețineau o putere politică reală, pe care o exercitau prin selectarea primului-ministru, selecție confirmată pe urmă la urne – prima sarcină a guvernului nou format fiind organizare de alegeri care să-i asigure majoritatea necesară guvernării. Într-o monarhie constituțională clasică (de tip Windsor) monarhul acceptă majoritatea formată în urma alegerilor generale, numirea premierului fiind un simplu act de recunoașterea a unei realități politice și a voinței națiunii.

Rolul regilor români nu s-a rezumat doar la recunoașterea unui rezultat a unui scrutin, ci la influențarea indirectă a alegerilore generale. O dată numit premierul și cabinetul stabilit, câștigarea alegerilor depindea de acțiunea eficientă a prefecților loiali noului guvern. Din punct de vedere istoric cu greu se poate argumenta coerent că regii României din perioada 1881-1947 s-au limitat la a arbitra scena politică românească.

Pentru a înțelege rolul activ al regilor români pe scena politica este indicat să facem un mic excurs în istoria modernă a României. Carol I, primul rege al României moderne, celui care îi datorăm independența, nu trebuie însă să trecem cu vederea faptul că a influențat în mod activ viața politică românească, jonglând între liberali și conservatori, pentru consolidarea tronului (prima datorie a oricărui monarh) și pentru modernizarea țării. Sub domnia sa, însă, dreptul de vot nu a putut fi extins foarte mult, fapt ce va lăsa România nepregătită în momentul intrării în era politicii de masă și a votului universal masculin, iar reforma agrară a trebuit să aștepte terminarea Primului Război Mondial pentru a putea fi realizată, România trecând prin 1907 printr-o revoltă țărănească de proporții (ultima de acest fel din Europa).

Ferdinand I Întregitorul s-a dovedit a fi un rege influențabil și partizan, liderul liberal Ion I. C. Brătianu fiind cel care dicta opțiunile politice ale celui care a fost primul suveran al României Mari.  Dintre toți monarhii români însă cel mai dezastruos s-a dovedit a fi Carol al II-lea. O persoană inteligentă, s-a dovedit a fi însă vanituos, desfrânat, laș, corupt, avar și răzbunător. Carol al II-lea a distrus sistemul de partide interbelic, a îngropat democrația liberală românească și a privit neputincios cum URSS, Ungaria, Bulgaria și Germania nazistă au impărțit România Mare. Proiectul său politic a constat într-un regim autoritar, primul de acest fel din istoria modernă a României, care s-a fundamentat pe cultul personalității și discriminare etnică.

Despre Mihai I se poate spune că în general alții au luat decizii pentru el. Prima sa domnie s-a încheiat în momentul reîntoarcerii în țară a tatălui său, Carol al II-lea. Vârsta fragedă la care preluat tronul pentru prima dată l-a împiedicat să exercite vreo putere reală, responsabilităție sale fiind preluate de o regență. A două domnie a lui Mihai I a fost marcată de asemenea de lipsa vreunei puteri reale de a afecta destinele politice ale României, bineînțeles cu excepția înlăturării de la putere a Mareșalului Ion Antonescu,  la 23 august 1944. Abdicarea sa în 1947, departe de a fi un act de trădare, a reprezentat mai mult recunoașterea faptului că nu mai avea cum să influențeze în vreun fel destinele politice ale României. Zarurile fuseseră aruncate, și nu de către Tron.

În fine nu pot părăsi ideea regelui arbitru al scenei politice fără o referință la prezent. Casa Regală de România, în ciuda unei imagini atent construite, pare apropiată din punct de vedere politic de opoziție și în relații proaste cu actualul guvern, și de asemenea în relații proaste cu actualul președinte. Fără a ridica problema partizanatului, îmi permit să ma întreb cât de neutru ar putea fi un suveran al Casei Regale de România în contextul dat. Oare va putea juca rolul de honest broker între forțele politice și societate, imaginat de adepții monarhiei constituționale?

Diferența dintre omul de stat și politicianul de partid este o distincție artificială. A conferi calitatea de om de stat monarhului din simplu motiv că nu face parte din vreun partid politic denotă o viziune limitată asupra politicii. Noțiunea de om de stat nu o exclude pe cea de om de partid: Ion Brătianu, Ion I. C. Brătianu,  Ion Mihalache sau Iuliu Maniu au fost atât oameni de partid cât și oameni de stat. Henry John Temple Lord Palmerston, Benjamin Disraeli, Sir Robert Peel sau William Ewart Gladstone au fost oameni de stat, fără a fi monarhi ai Regatului Unit. În Franța republicană Adolphe Thiers, Leon Gambetta, Jean Jaurès, Georges Clemenceu sau Charles de Gaulle au fost concomitent oameni de partid, cât și oameni de stat. Peste Ocean, John Adams, John Quincy Adams, Abraham Lincoln, Teddy Roosevelt sau Dwight Eisenhower au putut gestiona în același timp partide politice mari și să fie și oameni de stat.

Revenirea la monarhie nu înseamnă înlăturarea favoritismului sau schimbarea cutumelor politice românești. Istoria modernă europeană e plină de favoriți regali care au influențat direct sau indirect politica de stat. Cutuma românească de a forma clici și coterii în jurul unui centru de putere pentru profit personal în dauna interesului public nu ar dispărea prin schimbarea regimului politic, ci mai mult ca sigur s-ar perpetua prin formarea în jurul tronului a unei camarile.

Reprezentarea și guvernarea pot merge mână în mână sau pot fi separate. Cel mai bun exemplu în acest sens sunt parlamentarii care pot servi drept miniștrii într-un cabinet (singura excepția de la această cutumă este întâlnită în Statele Unite). Atât timp însă cât regimul reprezentativ este fundamentat pe separația puterilor în stat, pe balanțe și contraponderi (checks and ballances) și pe alternativa la guvernare, prin exercitarea liberă a dreptului de vot la intervale regulate, cetățenii nu ar trebuie să fie îngrijorați în privința reprezentării opțiunilor lor de un președinte ales. Cât timp președintele  își exercită atribuțiile cu bună credință și în limitele constituției, reprezentarea opțiunilor politice a tuturor cetățenilor României nu ar trebui să ridice probleme. În plus parlamentul român poate să-l suspende pe președinte în cazul încălcării constituției.

În chestiunea specifică a raporturilor președinte-premier, conflictele din interiorul puterii executive trebuie reglementate printr-o revizuire a Constituției. Constituțiile din 1991 și 2003 nu clarifică raporturile dintre președinte și premier în cadrul puterii executive. Situațiile de conflict citate în manifestul  monarhist dintre președinte și premier pot fi prevenite și reglementate printr-o revizuire constituțională, care să pună capăt actualelor ambiguități. Existența unor balanțe și contraponderi ar fi cel puțin la fel de eficientă, dacă nu chiar mai eficientă, decât separarea reprezentării de actul guvernării.

Diplomația dinastică, unul din avantajele regimului monarhic citate de Vlad Bontea reprezintă un anacronism. Rolul relațiilor dinastice în diplomație a dispărut sub impactul Primului Război Mondial (practic un război între rude), a dispariției obiceiului căsătoriilor între familiile regale domnitoare din Europa (pericolul consangvinității, schimbarea cutumelor sociale privind căsătoria, nevoia de a da un caracter popular monarhiei), a profesionalizării diplomației,  precum și a asumării unui rol mult mai important în conducerea politicii externe de către lideri desemnați prin vot universal de națiune.

Eforturile Casei Regale pentru aderarea la NATO au fost binevenite, numai că ele nu au fost decisive pentru finalizarea cu succes a acestui proces. Decizia României de a construi un parteneriat strategic cu Statele Unite în 1997, urmată de sprijinirea politică și militară a campaniilor din Kosovo și Afganistan s-au dovedit a fi elementele decisive pentru aderarea României la NATO.

Într-adevăr în situații limită monarhia poate reprezenta un factor mobilizator al loialității cetățenilor și un simbol al națiunii, cel mai bun exemplu în acest sens fiind rolul jucat de monarhia britanică în timpul celui de-Al Doilea Război. Totuși existența unei monarhii constituționale nu garantează o distribuție echitabilă a venitului sau o dezvoltarea economică echilibrată și sustenabilă. Aceastea sunt rezultatele unor decizii politice asumate de politicieni responsabili în fața cetățenilor. Ideea monarhului părinte alt națiunii este tot un anacronism – societățile moderne nu au nevoie de un pater familias ereditar, ci de lideri ce pot fi trași la răspundere pentru faptele lor de către cetățeni.

Continuitatea instituțională nu este dată de prezența în fruntea statului a unui monarh ereditar. Construcția instituțională, rezistența la schimbare sau dimpotriva abilitatea de a se adapta schimbărilor de la nivelul societății, transparența, separarea puterilor în stat, cultura politică – toate aceste variabile contribuie la ceea ce se cheamă continuitate politică. Pe lângă continuitate este nevoie însă și de capacitate de ruptură – există momente în istoria unei societății în care sunt necesare schimbări radicale. Continuitatea instituțională nu este un argument puternic pentru revenirea la monarhie.

Profesionalizarea funcției de șef de stat, unul din argumentele tari ale manifestului monarhist nu rezistă unei analize atente. Politica și afacerile de stat nu necesită doar o solidă pregătire teoretică – dacă lucru acesta ar fi adevărat atunci fiecare absolvent de științe politice ar trebui să-și depună candidatura pentru funcția supremă în stat sau măcar pentru un loc în Parlament – ci și experiență dobândită prin participare la procesul politic. Anumite abilități pot fi dobândite prin instruire intensă, cum ar fi abilitățile retorice sau de negociere, dar sunt anumite abilități care nu pot fi dobândite decât prin implicare nemijlocită în procesul politic.

Un politician abil, rodat în structurile de partid, cu experiență administrativă sau ministerială și care a trecut prin multe competiții electorale va înțelege poate mai bine decât un monarh, necesitatea compromisului, a schimbării sau a menținerii status quo-ului. În plus mult disprețuitul politician de partid este mult mai atent la reacția societății civile și a cetățenilor, decât un monarh ereditar, care nu a trebuit să candideze vreodată pentru vreo funcție politică. Avantajul experienței electorale se traduce într-o mai bună înțelegere a modului cum reacționează cetățenii la evoluțiile și deciziile politice.

O eroare metodologică majoră, ce are darul de a submina întregul demers al documentului produs de Vlad Badea și Filip Lucian-Iorga, este punerea semnului egal între regimul comunist și republica ce s-a născut după anul 1989. Regimul comunist nu a produs o republica, ci a produs un regim totalitar (într-o primă fază), apoi unul autoritar. „Republica” dintre 1947-1989 era fundamentată pe „dictatura proletariatului” și „rolul conducător al Partidului Comunist Român”, nu pe separația puterilor în stat, alegeri libere, stat de drept sau libertăți și drepturi fundamentale. Republica ce s-a născut după 1989, în ciuda slăbiciunilor ei, este un regim politic complet diferit de cel anterior, iar punerea semnului egal între cele două tipuri de forme de guvernământ denotă o analiză slabă și partizană. Republica ce s-a născut în 1947 era un simulacru de regim politic, în timp ce Republica ce s-a născut după 1989 s-a dovedit a fi un regim politic perfectibil, chiar dacă încă dezamăgește mulți români.

O altă eroare metodologică ține de argumentul istoric, care susține că monarhia a fost, încă de la formarea primelor state medievale românești, forma de guvernământ tradițională a spațiului românesc, deci revenirea la aceasta ar fi naturală. Această viziune este una de sorginte istoricistă ce nu admite falsificarea sau ia în considerare schimbările politice sau sociale pe termen lung. Faptul că în trecut monarhia a fost forma de guvernământ a spațiului românesc nu garantează că acest lucru se va întâmpla în viitor. Mai mult, Filip Lucian-Iorga amestecă domniile de sorginte bizantină, autocrate din perioada medievala, cu domniile fanariote impuse de Poarta Otomană, cu domniile regulamentare și în final cu monarhia constituțională, pentru a defini monarhia drept regimul politic tradițional al spațiului românesc. Cât despre contribuția monarhiei constituționale la dezvoltarea României, ei bine această nu poate fi negată și nici nu ar trebui negată vreodată, dar nu este un argument serios în favoarea renunțării la regimul republican. Francezii sunt mândrii de trecutul lor monarhic, fie că e vorba de Henri IV, Ludovic XIV, Napoleon I sau Ludovic-Filip, dar nu doresc revenirea la monarhie.

Riscul politic cel mai mare al revenirii la monarhie, cel puțin pe termen scurt și mediu, este mascarea partitocrației din prezent sub fastul și ritualul regalian. Partidele politice s-ar lupta pentru a controla și influența monarhul, iar funcția strict reprezentativă a acestuia nu i-ar permite o contrabalansare eficientă a acestor tendințe – monarhul ar avea doar un ascendent moral asupra politicienilor, nu și pârghiile de putere. În spatele tronului s-ar putea desfășura nestingherit o luptă mută pentru accesul preferențial la resursele publice, similară cu cea de acum, numai că ar fi mai puțin vizibilă și s-ar putea desfășura nestingherit.

În loc să se încerce mascare conflictelor politice prin iluzia unui monarh deus ex machinaîmpăciutor, mai bine s-ar încerca construirea unui regim politic care să profite de natura conflictuală a politicii românești, evitând însă polarizarea excesivă. Un sistem politic fundamentat în primul rând pe separația puterilor în stat, pe balanțe și contraponderi, ar fi mai ușor de construit decât încercarea reînvierii trecutului sau de iluzia arbitrului apolitic. Politica democratică reprezintă un proces îndelungat de învățare prin experiență, fiecărei națiuni rămânându-i datoria de a-și construi propria sa variantă de democrație liberală.

http://civitaspolitics.org/

Acest articol a fost publicat în MONARHIE și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.