Bâlciul deşertăciunilor


Problema ţiganilor din România începe de acasă, într-o ţară în care corupţia e devastatoare, iar statul cu politicienii şi autorităţile sale pare neputincios, ne scrie cititorul nostru, Cristian Ulea.

Recentele declaraţii de extracţie neo-nazistă ale ministrului de interne francez în legătură cu deportarea ţiganilor din România au avut darul să evidenţieze câteva realităţi mai mult sau mai puţin ascunse în peisajul mediatic românesc. Prima dintre ele, la îndemâna oricărui privitor, oricât de neatent, este secretul lui Polichinelle pentru un întreg continent: Europa zisă Unită, în care toate statele sunt perfect egale, situate pe un unic palier al drepturilor şi respectului reciproc, e un mit spulberat de interese financiare majore ori de meschinării politice interne ale celor care se simt „mai egali între egali”. Maşinăria Europa are nu una, nu două, ci chiar mai multe viteze, iar dacă trebuie să îi crezi pe francezi, olandezi, nemţi, etc., are şi două frâne, numite România şi Bulgaria. Ipocrizia unui ministru al guvernării de la Paris, născut la Barcelona şi naturalizat francez, atunci când face o prioritate naţională din problema a circa 20.000 de ţigani – esenţialmente nomazi şi în majoritate lipsiţi de respect faţă de orice norme şi reguli sociale impuse de stat, oricare ar fi acest stat – e dublată numai de cinismul cu care ignoră problemele reale ale ghetourilor pline de magrebieni şi alţi africani ce inundă ţara sa, locuri unde poliţia pe care o conduce nu se aventurează cu una cu două. În plus, omul face parte dintr-o guvernare socialistă, dar asta ţine de maniera tot mai vizibilă în care ideologiile sunt înlocuite peste tot în Uniunea Europeană de maniere specifice de promovare şi apărare a unor interese electorale, şi în cele din urmă economice, indiferent de culoarea politică.

Nu ne-am propus aici să descifrăm caracterele duplicitare ale unora dintre decidenţii de primă linie ai ţărilor europene considerate mari, adică cei care stabilesc, prin extensie, şi ritmurile elitei de la Bruxelles. Uniunea Europeană are destule probleme şi fără acest tip de analiză, care nu poate evita concluzia că actualii corifei europeni sunt, vorba românului, pentru unii mumă şi pentru alţii ciumă. Ceea ce e de semnalat, însă, e calitatea foarte slabă a răspunsurilor Bucureştiului la adevăratele palme externe pe care le încasează aproape fără să clipească. Şi aici răul vine din interior. Problema ţiganilor din România a fost mai mereu băgată sub covorul politic românesc, chiar dacă a luat uneori nuanţe dramatice, cum s-a întâmplat la Hădăreni cu mulţi ani în urmă. România nu este un stat capabil sau dornic să facă ordine în această chestiune. La începutul anilor ’90 se ştia foarte bine faptul că o adevărată industrie a corupţiei asigura vizele necesare călătoriilor în occident pentru anumite categorii de cetăţeni români, printre care la loc de frunte s-au aflat ţiganii. Bucureştiul părea, după o vreme, chiar mulţumit să-i vadă plecând, cu miile. În legătură cu efectul devastator asupra imaginii României în ochii milioanelor de cetăţeni vest-europeni confruntaţi cu un nou fenomen social şi infracţional la scară continentală, nimeni nu şi-a făcut prea multe griji pe malurile Dâmboviţei. S-au mai auzit câteva voci care strigau că românii nu sunt ţigani, dar degeaba. Fie au curs acuzaţii de rasism, fie s-au închis nişte guri. Ca mai mereu, lipsa de perspectivă, de analiză pe termen lung, ca să nu spunem strategie, pentru că acest cuvânt pare să lipsească cu desăvârşire din vocabularul politicienilor români, avea să aducă după sine note de plată dureroase. România ar fi putut, unilateral, să ia măsurile necesare pentru stăvilirea efectelor negative ale migraţiei ţiganilor, dar nu a făcut-o, pentru că boala corupţiei e gravă şi atinge organe vitale ale statului. S-a întâmplat altceva: acasă autorităţile au închis şi închid ochii la opulenţa de prost gust a noilor palate cu turnuleţe, la maşinile de lux şi chefurile în care banii şi aurul se aruncă în stânga şi în dreapta, la nunţile ilegale între minori, la gălăgie şi adesea violenţe, la familii alungate scabros din casele lor, la ilegalităţi în serie şi corupţie sfidătoare ce au stârnit indignarea românilor din sute şi sute de sate şi oraşe ale ţării. Şi vorbim de români, nota bene, impozitaţi la sânge pentru venituri mizere de un stat care declară că evaziunea fiscală e o problemă naţională, dar nu întreabă de unde apar sumele uriaşe vehiculate de liderii ţiganilor. Şi nu se ştie de ce, nici în ţările Europei occidentale, de unde aceşti lideri vin la volanul unor limuzine de sute de mii de euro, nu sunt întrebaţi unde îşi plătesc taxele şi impozitele. S-a ajuns în unele locuri la manifestări paroxistice, în care abandonul statului faţă de rolul şi funcţiile sale sunt evidente. Timişoara de pildă, odinioară un splendid şi ultracivilizat oraş, un loc în care toleranţa între diversele naţii a fost mereu o marcă proprie, locul pe care se spune că Ceauşescu nu îl suporta pentru cosmopolitismul său şi de unde i-a şi început sfârşitul, a ajuns să fie cumpărat sistematic, în zonele sale cele mai frumoase, casă cu casă şi stradă cu stradă, de bande ţigăneşti pe care nimeni nu pare că poate sau vrea să le oprească. Un prefect mai tânăr şi entuziast a încercat, dar era să fie şi bătut pentru asta, o notăriţă coruptă temeinic a fost prinsă validând acte ale unor persoane inexistente, câte o coşmelie ţigănească a mai fost dărâmată, dar în esenţă nu s-a mişcat un deget dincolo de câteva măsuri timide şi ineficiente. Şi fenomenul nu se rezumă, desigur, doar la Timişoara.

În locul necesarelor măsuri de impunere a legii şi legalităţii într-o comunitate predispusă tradiţional să refuze regulile impuse dinafara etniei, politicienii români s-au dat în spectacol, uneori la propriu, cu bulibaşele, regii şi împăraţii autodeclaraţi ai ţiganilor. La acest capitol Traian Băsescu excelează, antrenându-şi întreaga familie, de parcă ar fi vorba de o activitate de protocol de cel mai înalt nivel. Nimic din sintagma „ţigancă împuţită” rostită de preşedintele ţării nu îi deranjează pe prietenii săi de această etnie, care altfel se înghesuie să se declare jigniţi dacă nu sunt numiţi cu apelativul inventat de ei înşişi, adică romi. Sub pretextul aplicării normelor europene în materie de tratament al minorităţilor, al dreptului fundamental la liberă circulaţie, Bucureştiul nu face nimic pentru a împiedica, de pildă, sceneta absurdă în care avioanele sosite din Europa occidentală cu ţiganii plătiţi să revină în ţara lor de origine descarcă oameni zâmbitori ale căror prime declaraţii sunt, invariabil, „stăm puţin şi plecăm înapoi”. Ministrul de interne al Franţei a făcut la adresa unor cetăţeni români declaraţii ce aminteau dureros de realităţi ale celui de al doilea război mondial. Cu toate acestea, nu am auzit în plen, la Bruxelles, vocile europarlamentarilor români, nu am văzut reacţia publică hotărâtă a vreunui demnitar de la Bucureşti împotriva unei asemenea atitudini. În locul reacţiei directe, dure, împotriva unei Europe ipocrite, care îşi permite să trateze România ca pe o ogradă părăginită de la ţară, de la Bucureşti se aud un soi de mieunături diplomatice emise parcă de pisici aristocrate lezate în confortul existenţei lor pline de standarde apusene. Iar mâine-poimâine, când anumite state occidentale vor repune pe tapet emiterea de vize pentru cetăţenii români care doresc să călătorească pe teritoriile lor, privilegiaţii din clasa conducătoare, plus corupţii de serviciu, nu vor protesta mai mult decât de formă, pentru că paşapoartele diplomatice sau banii le vor rezolva problema.

Într-un roman faimos, William Thackeray scria: „Lumea e o oglindă care oferă fiecăruia reflecția propriului chip. Dacă te încrunți, se încruntă și ea înapoi spre tine; dacă râzi, devine și ea o companie veselă și plăcută. Așa că fiecare să aleagă ce vrea să fie.” Incapabilă să-şi rezolve problemele interne, datorită unei clase politice corupte şi puse doar pe înavuţire, arătând lumii un chip trist, de ţară săracă şi neputincioasă, cu milioane de oameni ce preferă să plece aiurea mai degrabă decât să încerce să se lupte cu sistemul intern, cu economia pe cale de a fi pusă pe butuci în interesul corporaţiilor străine şi transformată în cobai de FMI, România lui Băsescu, Ponta şi compania nu alege să fie nici încruntată, nici veselă. România alege să fie, la vârful politicii ei, un „loc plin de îngâmfare, viclenie, prostie, lucruri mărunte, falsitate și prefăcătorie”. Pe scurt, ceea ce milioane de români văd disperaţi că a ajuns ţara lor:Bâlciul deşertăciunilor.

Cristian Ulea

http://romanian.ruvr.ru/

Acest articol a fost publicat în TIGANI. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.