Un anotimp cu bunicul meu


Hai 

Într-o dimineaţă de octombrie mi-a arătat cum se văd munţii de la Poiana Stânii şi de atunci n-am mai putut fi acelaşi. Eram mic, atât de mic, încât paşii pe care îi făcea înaintea mea mi se păreau uriaşi; atât de mic, încât să înţeleg că lumea asta e cea mai frumoasă şi că e tare bine să fie aşa. „Uite”, îmi spunea, „ăştia albi sunt mesteceni, tot ce vezi galben e pădurea de fag şi, mai sus de ea, verdele o să rămână, pentru că acolo sunt numai şi numai brazi. Hai”, îmi spunea, iar eu mă luam după el, tot mai sus, un om mic după un om mare, un om care ştia atâtea şi atâtea lucruri şi mi le arăta şi mie, el, uriaşul, bunicul meu. Am învăţat repede că odată ce spunea „hai”, însemna că trebuie să tac şi să merg. Nu mai puteam să cânt, nu mai pu­team să mă plâng, nu mai puteam să mă mir, n-aveam voie să mă opresc. „Hai” însemna că toată lumea asta mare o să se şteargă într-o clipă şi că din ea n-or să mai rămână decât paşii bunicului meu, mereu înainte, alţii şi alţii şi alţii, şi paşii mei de copil, încercând din răsputeri să nu rămână în urmă. Atât, paşii lui şi paşii mei, şi un urcuş nesfârşit, printr-o pădure în care a ve­nit toamna. Nu înţelegeam de ce e atât de greu să urci, de ce greutatea asta face să se şteargă tot, de ce din toate lucrurile pe care le ştiam trebuia să rămână doar chinul ăsta cumplit, stângul după dreptul, dreptul după stângul, stâng – drept, stâng – drept, stâng – drept, aşa, fără oprire, în sus, tot mai sus, spre un loc pustiu, unde nu se afla nimeni şi nimic. Simţeam sfâr­şeala şi cum toa­tă pielea mi se umple de nişte stropi mici, reci şi să­raţi de apă, simţeam cum picioarele mi se îngreunează şi o durere surdă în tălpi, simţeam cum ameţesc şi că nu mai pot merge mai departe şi atunci îl strigam „opreşte-teeeeee, unde mergeeeeeem?”, iar el nici măcar nu se întorcea spre mine, păşea mai de­parte, cu paşii lui uriaşi, şi spunea doar grav, puternic, tunător „hai!”. Plângeam de furie, dar nu puteam să mă îm­potrivesc. Şi mergeam mai departe, mă gândeam că pot să fac asta, că sunt deja mare, am trei ani şi nouă luni, şi că pot să fac asta, da, da. Când îl vedeam că se opreşte, că mă aşteaptă, urcam, parcă, mai uşor. „Încă puţin, poţi, poţi, eşti mare”. Pu­team. El îşi aprindea o ţigară, o fuma tăcut, pe îndelete, mă lăsa să respir, să mă întorc încet în mine, mă mângâia pe păr şi îmi zâm­bea. Îmi arăta păsări pitite şi frunze, îmi spunea că ni­mic nu-i mai frumos decât să fie toamnă şi să fii pe mun­te, că luna asta, octombrie, e cea mai bună lună în care poţi să mergi. Apoi îmi spunea din nou „hai”, iar eu îl întrebam „unde” şi dacă mai e mult. „Aproape că am ajuns, încă puţin, hai”. Atunci, de­mult, la trei ani şi nouă luni, când eram deja mare, am înţeles că bucuria nu poate fi numită, că ea vine toamna, în octombrie, atunci când meste­ce­nii nu mai au frunze, dar rămân albi, când fagii se fac galbeni şi arămii, iar brazii sunt tă­cuţi şi verzi pentru totdeauna. Şi am înţeles că, să ajungi la ea, la bucuria asta care nu poate fi nu­mită, tre­buie să tot păşeşti în sus, iar din tine să nu mai ră­mână decât paşii, o durere surdă şi nişte stropi mici, reci şi săraţi care să-ţi umple pielea, atât, am înţeles că tre­­buie să mergi mai departe, am înţeles că undeva, într-o poiană din care se văd munţii, bu­nicul tău se va opri şi te va aştepta, îşi va aprin­de o ţigară şi îţi va spu­ne nişte lucruri pe care le vei ţine minte toată viaţa. Am înţeles că e al naibii de greu să mergi spre munţi, dar că am să fac asta, câte zile voi mai avea. Poa­te că atunci, în ziua aia de toamnă, m-am făcut cu ade­vărat mare. Şi am înţeles că am cel mai grozav bunic din lume.

Fumând

Poza cu el pe munte îmi place cel mai mult. Pentru că n-am apucat să-l întreb, dar sunt sigur de asta, muntele a fost marea lui iubire. Îl ţin minte şi acum, un bărbat înalt, care trebuia să se aplece când intra în casă, un bărbat tăcut, dar cu o voce care umplea orice încăpere. Şi îl văd, îl văd în bucătărie, la lumina palidă a unui bec, într-una din serile alea ploioase de toamnă târzie, îl văd cum roteşte butonul aragazului, cum pune apa să fiarbă, apoi nişte frunze uscate de muşeţel şi men­tă înăuntru. Îl văd aşa, sorbind încet din ceaiul ăla plin de aburi, privind pe fereastră ploa­ia aia măruntă, care nu se mai sfârşeşte. Apoi o văd şi pe bunica, grăbită, mustrătoare, îi văd pri­virea lungă, care nu se întâlneşte cu a lui. „Să nu-mi spui că o să pleci pe ploaia asta”. El tace, priveşte mai departe ploaia, soarbe încet din ceai, pare să nu fi auzit nimic. „Ba da, mâine la prima oră”, iar vorbele lui sunt atât de puternice, vocea atât de adâncă, încât ştii, simţi că nu poţi să li te împotriveşti. Bunica pleacă, ia cu ea mustra­rea aceea tăioasă din privire, iar bunicul tace mai departe, soarbe încet din ceai şi priveşte ploaia măruntă de toamnă târzie. Când te trezeşti, de di­mi­neaţă, nu mai e acasă, a plecat, aşa cum a zis, pe ploaia aia măruntă, cu bocanci, pelerină şi rucsac, pe jos, pe poteca din pădure, spre Poiana Stânii, apoi mai sus, pe piciorul Pietrei Arse, apoi şi mai sus, pe Platou, spre Babele, apoi şi mai sus, spre Vâr­ful Omu, apoi încet, co­borând serpentinele largi, tăiate de austrieci, pe Va­lea Cerbului, în jos, înspre Buş­teni. De acolo, pe ploaia măruntă de toamnă târzie care l-a însoţit tot drumul, va aştepta în gară un tren, iar târziu, foarte târziu, seara, va ajunge din nou acasă. Îl ţin minte şi acum, uriaş, cu pelerina udă, aplecându-se să intre pe uşă, sor­bind ultima gură din termosul cu ceai, aşezându-se lângă sobă să se dezmorţească, să se încălzească. Îl ţin minte privindu-mă, zâmbindu-mi. „Sus a nins, la Omu era deja zăpadă mare”. Bunica tace, tace şi el, tac şi eu, e toamnă târzie şi mă gândesc cum trebuie să fie la Omu acum, cu atâta zăpadă. Bunica stinge lumina, ne culcăm.
Într-o altă toamnă, sunt tot acolo, în casa aia veche, bunica e lângă mine, doar el, Mircea, bunicul, nu. De ani buni nu mai e deloc. Termosul lui de ceai a rămas undeva în pod, prăfuit, neatins. La fel şi bocancii, la fel şi rucsacul. Bunica umblă într-un sertar, mă cheamă la ea şi-mi arată poze. Sunt ei, tineri, aşa cum nu i-am cu­noscut niciodată, o văd şi pe mama, şi pe sora ei, niş­te fetiţe care râd, cred că sunt mai mici decât mine, acum. Iar bu­nica oftează încet şi îmi zâm­beşte, îmi spune „uite, aici sun­tem în Făgăraş, aici în Parâng, po­za asta e de la Bucura din Re­tezat, asta din Piatra Cra­­iului.” Bu­nicii mei sunt tineri şi zâm­besc, bunicii mei au mers pe toţi munţii, bu­nicul meu i-a spus bu­nicii mele „hai” şi ea l-a urmat, chiar dacă simţea că nu mai poa­te. L-a urmat şi a fost fericită. A­co­lo, sus, cu el, era cea mai feri­cită femeie din lume. Alte poze. Poze de când bu­nicul a cons­truit Releul de la Coş­tila. Poze de la cort, poze de pe creste, poze din păduri. Şi poza asta care îmi place cel mai mult, poza asta dintr-o altă toam­nă, cu el tânăr, în 1940, cu un an înainte de a se căsători cu bunica. E sin­gur, pe vârf, pri­vi­rea îi merge de­parte, iar departe e ceaţă. Bunicul fumează. Dacă întorci poza, pe spatele ei a scris: „Fumând. Poate că asta e sin­gura ta datorie: să vezi fu­mul cum se risipeşte şi se ames­tecă cu ceaţa. E imaginea su­fletului care pleacă din tine ca să ajungă în infinitul abso­lut”. Ştiu, bunicul era tânăr. Dar ştia, n-avea cum să nu ştie, ce înseamnă bucu­ria.

Mingea

Şi mai ţin minte asta: pe bu­nica în genunchi, în faţa icoa­ne­lor, rugându-se în şoaptă, ne­în­trerupt, şi pe bunicul meu în pat, cu faţa spre perete, aproa­pe ne­mişcat de zile întregi. Aş vrea să ies, în casă e o tăcere greu de suportat, dar afară e din nou toamnă şi plouă. Nu e nimeni, copacii au rămas fără frunze şi e frig, e foarte frig. Nu ştiu unde să mă duc, casa e prea mică, bu­nica nu vorbeşte decât cu icoanele, bunicul nu vor­beşte cu nimeni. Aş vrea să înţeleg ce se întâmplă, de ce trebuie să vorbesc în şoaptă şi de ce toamna e atât de urâtă. Aş vrea să vi­nă mama şi să mă ia de aici, dar mama e cu celălalt Mir­­cea, fratele meu, iar Mircea, fratele meu, e un be­beluş. Şi nu înţeleg. Nu înţeleg cum un om atât de înalt şi de puternic, un om căruia nu îi e teamă de nimic, un om care a mers pe toţi munţii cu soţia, fetele şi nepoţii lui, omul ăsta, bunicul meu, nu se mai poate mişca din pat şi s-a întors cu faţa spre perete, s-a întors cu spatele la lumea asta pe care o umplea, doar intrând pe uşă. Lumea e nedreaptă, iar toamna e urâtă. Fug din casă, aici se întâmplă lucruri pe care nu le pot înţelege, îmi iau mingea cu mine şi o izbesc de toţi pereţii, cu furie, până se face seară. Abia atunci, bunica mă cheamă în casă, mâncăm în tăcere pâine prăjită cu marmeladă, mergem la culcare, iar ea, bunica, îmi spune să mă rog, că doar sunt copil, iar Dumnezeu mă aude mai uşor, să mă rog ca bunicul să nu mai sufere, iar El, Dum­ne­zeu, să-l primească în Împărăţia Ce­rurilor. Aş vrea s-o întreb pe bunica ce înseamnă toate astea, dar mi-e somn, mă rog în tăcere să fie bine şi mă culc.

Ceva mai târziu, tot în toamna aia, l-am auzit pe preot spunând toate vorbele astea. Bunicul meu mu­rise, asta am înţeles, lumea plângea, şi am plâns şi eu.

Octombrie

Ultima oară când am urcat spre creasta Pietrei Cra­iului era octombrie. Am văzut cum fagii se umplu de rugină, am trecut prin pădurea de brad, m-am bucurat, atât cât am fost în stare, de soarele moale şi de lumina de miere prin care păşeam greu, tot mai greu, în sus. Am simţit durerea aia nesu­ferită în picioare şi m-am gândit că poate ar fi mai bine să mă întorc. Am îm­bătrânit, mi-am spus, şi fu­mez cam mult, naiba să mă ia. Lu­mea începea de la picioarele mele, dar eram prea obosit să mai simt asta. Şi atunci, prin lumina aia stră­vezie de octombrie, i-am văzut pa­şii uriaşi cum se în­dreaptă sus, tot mai sus, spre creastă. Şi i-am auzit vo­cea, vocea puternică, de tunet, vocea căreia nu i te pu­teai îm­potrivi: „hai!”. I-am zâmbit, l-am îmbrăţişat şi am urcat mai departe. Cerul era senin, iar pe creastă, atunci când mi-am aprins ţigara, era foarte puţină cea­ţă.

http://www.formula-as.ro/

Acest articol a fost publicat în PRODUSE ROMANESTI. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.