Franklin Delano Roosevelt a fost un agent comunist


Singurul presedinte american caruia i-au fost incredintate trei mandate succesive, a fost Franklin Roosevelt. Acesta s-a nascut la 30 ianuarie 1882, intr-o familie instarita, din centrul metropolei New York. Incepand cu anul 1900, a urmat cursurile Universitatii Harvard si Colum­bia. A obtinut licenta in 1907, cu specializare in stiinte juridice. Cu doi ani in urma, se casatorise cu Eleanor, care era nepoata presedintelui din acea perioada, Theodor Roosevelt.

Franklin s-a afirmat in viata politica in cadrul Partidului Democrat, fiind ales senator in Adunarea Legislativa a statului New York, in anul 1910. Trei ani mai tarziu, a fost numit ministru adjunct al Marinei, iar la sfarsitul Primului Razboi Mondial, a reprezentat S.U.A. la Coferinta de Pace de la Paris. In anul 1928, a fost ales guvernator al statului New York si, patru ani mai tarziu, partidul l-a desemnat candidat pentru Casa Alba. Cu sloganul “ Noua orientare “ a castigat increderea electoratului, fiind ales presedinte. A facut multe calatorii in tara, a tinut legatura cu populatia, care vedea in el un adevarat salvator.
Militarii americani de la Pearl Harbor în 1941 au fost sacrificaţi intenţionat de preşedintele SUA Roosevelt

Înainte de decembrie 1941, luna intrării oficiale în război a SUA, majoritatea americanilor nu voiau să audă de o participare la război. Dar Iluminaţii, organizaţia francmasonică secretă care conduce lumea, erau de altă părere. Preşedintele SUA din acea vreme, Roosevelt, era primul maestru al unei loji, membru al CFR şi al Comitetului celor 300. Consilierii lui intimi au fost Baruch şi House. Iluminaţii i-au plasat bine pe aceştia doi, ceea ce a avut drept rezultat faptul că Roosevelt a forţat promulgarea unei legi anticonstituţionale, care obliga, cu începere de la data de 30 aprilie 1933, pe fiecare cetăţean să depună aurul la banca Federală, sub pedeapsa de 10.000 dolari sau 10 ani închisoare pentru nesupunere. Pentru o uncie banca a plătit 20,67 dolari cu toate că preţul pe piaţă era de 35 dolari uncia. Roosevelt i-a provocat pe japonezi să intre în război, cerându-le în ultimatumul din 26 noiembrie 1941 să-şi retragă trupele din Indochina şi Manciuria. Sunt date istorice exacte dar ţinute în secret. Congresul american a aflat de acest ultimatum după atacul de la Pearl Harbor. Japonezii au întreprins totul pentru a evita un război cu America. Prinţul Kenoye, ambasadorul Japoniei în America, a căutat de nenumărate ori să vorbească cu preşedintele la Washington şi Honolulu, dar acesta nu l-a primit niciodată. În acelaşi timp, preşedintele şi-a minţit propriul popor întf-o cuvântare în care a spus: „Mă adresez mamelor şi taţilor, făcându-vă o promisiune: am spus totdeauna şi o spun şi acuma că fiii voştri nu vor fi trimişi în războaie străine”.

Militarilor americani le-a fost cunoscut faptul că japonezii vor ataca Pearl Harbor. Ambasadorul american la Tokio, Joseph Grew, i-a scris lui Roosevelt, pe 27 ianuarie 1941, că în cazul unui război, Japonia va ataca Pearl Harbor. Membrul Congresului, Dies, a adus acest fapt la cunoştinţa lui Roosevelt, înmânându-i şi o hartă strategică, cu planul de atac asupra Pearl Harbor. El a fost obligat să nu vorbească despre acest lucru. În 1941, serviciul secret american a descifrat Codexul militar japonez. Roosevelt şi consilierii lui au ştiut exact data, ora şi locul unde vor ataca japonezii. Al Bielek şi Nikola Tesla, care lucrau şi erau staţionaţi în Pearl Harbor au fost evacuaţi înainte de atac. Aceşti doi ingineri erau prea importanţi ca să fie sacrificaţi, ei lucrau la „experimentul Philadelphia” care cerceta energia magnetică. Au murit mulţi americani la Pearl Harbor, iar preşedintele putea acum să-i numească pe agresorii japonezi „porci vicleni” şi să intre în război. Americanul Whitney Straight, fost student la Cambridge şi născut în anul 1916, se trăgea dintr-o foarte bogată familie americană cu puternice sentimente anglofile. Fratele acestuia a devenit pilot în Forţele aeriene regale engleze şi a primit cetăţenie britanică. Whitney Straight, în calitate de student la Trinity College, adept, ca marea majoritate a studenţilor, al ideologiei marxiste, a devenit membru al organizaţiei „Apostolii” în anul 1934. A fost recrutat să spioneze pentru U.R.S.S., în februarie 1937, cu ocazia funeraliilor unui prieten comun, poetul John Cornford, căzut în războiul civil din Spania. Whitney Straight nu a îndeplinit nicio misiune de spionaj pe teritoriul Marii Britanii, el fiind rezervat pentru Statele Unite ale Americii. Dat fiind faptul că familia lui W. Straight era prietenă cu familia preşedintelui Roosevelt, după înapoierea în S.U.A., acesta a avut o carieră strălucită şi fulgerătoare. Iniţial a lucrat la Departamentul de Stat (Ministerul de Externe) iar apoi la Departamentul de Interne, unde pregătea discursuri pentru preşedintele Roosevelt şi alţi membri ai guvernului american. De pe o asemenea poziţie a fost contactat de către un ofiţer al GRU (serviciul de spionaj sovietic) cu acoperire diplomatică la Washington, care s-a prezentat drept „Michael Green” şi care îi aducea „salutări de ta colegii lui din Cambridge”.
Preşedinţii masoni ai SUA

Un afiş utilizat în campania electorală din 1901 de Theodore Roosevelt proclama pe faţă: „Hai să încheiem odată cu toate nemulţumirile, alege un preşedinte mason!”. Theodore Roosevelt a câştigat alegerile şi s-a alăturat lungului şir de preşedinţi masoni ai Statelor Unite. Spre deosebire de Europa, unde francmasonii declară plini de ipocrizie că nu se amestecă în politică, în SUA apartenenţa la masonerie a preşedinţilor sau a altor oameni politici este un fapt cu care lojile se laudă. Primele loji masonice apar pe teritoriul Americii de Nord în 1730 şi se răspândesc rapid, astfel încât până în 1776 ajung la 150. În 1785 se înfiinţează la New York primă lojă a Illuminati-lor din Bavaria, conduşi de Adam Weishaupt: „New York Columbian Lodge of the Order of the Illuminati”. Ea va coopta personaje importante din viaţa politică şi economică cum ar fi DeWitt Clinton, primarul oraşului şi ulterior guvernator al statului New York. Mai târziu din ea va face parte şi politicianul Clinton Roosevelt (strămoş al viitorilor preşedinţi Theodor Roosevelt şi Franklin Delano Roosevelt). Într-o scrisoare adresată reverendului G. W. Snyder, George Washington îşi exprima satisfacţia faţă de răspândirea ideilor Illuminaţilor pe teritoriul Americii: „Domnule, nu am nici cea mai mică intenţie să mă îndoiesc că doctrina Illuminati-lor, care stă la baza iacobinismului, s-a răspândit şi în Statele Unite. Din contră, nimeni nu este mai satisfăcut decât mine de răspândirea ei.”

Existau însă, chiar printre masoni, mulţi alţii care nu erau la fel de încântaţi de influenţa nefastă a Illuminati-lor. În 1800, John Quincy Adams, cel care pusese bazele lojilor masonice din New England, îi scria colonelului William L. Stone, alt mason celebru la acea vreme, că Thomas Jefferson este un agent al Illuminati-lor, care are misiunea de a se infiltra în lojile masonice americane. De altfel, în 1883, Quincy Adams va publica o lucrare intitulată „Scrisori despre instituţia masonică” (Letters on the masonic institution) în care face dezvăluiri despre omorârea ritualică a căpitanului William Morgan.

În 1789, John Robinson avertiza şi el că mai mulţi agenţi ai Illuminati-lor lui Weishaupt pătrunseseră în lojile masonice americane. Acelaşi avertisment venea pe 19 iulie 1789, imediat după evenimentele din Franţa, şi din partea lui David Papen, preşedintele Universităţii Harvard. Acesta le vorbea studenţilor săi despre influenţa dezastruoasă a Illuminati-lor asupra politicii şi religiei americane.

Declaraţia masonică de independenţă

Războiul de independenţă, prin care cele 13 colonii nord americane urmăreau să se desprindă de Marea Britanie, a început în aprilie 1775 şi a durat până în 1783, când a fost încheiat Tratatul de la Paris. Generalul francez Lafayette, cel care în acest război a ajutat America împotriva englezilor, era mason. Majoritatea comandanţilor şi generalilor armatei americane continentale erau masoni, membri în aşa-numitele loji militare. „Boston Tea Party” – incendierea în 1773 a unui vas comercial britanic, în semn de protest faţă de impozitele prea mari impuse de Marea Britanie – a fost plănuită la taverna Dragonul Verde, unul din locurile predilecte de întâlnire al masonilor.

Francmasonii au ocupat poziţii cheie nu doar în teatrul de război, ci şi în momentul semnării Declaraţiei de independenţă, prin care s-au pus practic bazele noului stat american. Textul acesteia fusese scris în principal de Thomas Jefferson, mason şi agent al Illuminati-lor din Bavaria. Din Comitetul numit de Congresul continental pentru redactarea acestui document mai făceau parte Benjamin Franklin şi Robert Livingston, masoni recunoscuţi. John Hancock, preşedintele Congresului care a aprobat declaraţia pe 4 iulie 1776, era şi el mason.

Benjamin Franklin devine mason în 1731 în loja St. John din Philadelphia, una din primele constituite pe teritoriul Americii. Va publica apoi în ziarul său, Gazeta de Pensilvania, articole de propagandă masonică. Ajunge Mare Maestru al lojii St. John şi în 1749 este numit Mare Maestru al provinciei Pensilvania. În acelaşi an publică prima carte masonică din SUA, o ediţie a Constituţiilor lui Anderson, document considerat un fel de biblie a masoneriei engleze.

În 1757, este trimis în Anglia ca reprezentant al statului Pensilvania pentru a protesta împotriva familiei Penn, proprietarii coloniei. Va rămâne cinci ani la Londra, perioadă în care intră în legătură cu Sir Francis Dashwood. Acesta pusese bazele unei societăţi secrete para-masonice, numită iniţial „Frăţia Sfântului Francisc din Wycombe” sau „Ordinul Cavalerilor din Wycombe”, dar care va fi mai cunoscută sub al doilea nume al său : „Clubul focul iadului” (Hell Fire Club). Franklin va petrece mult timp la castelul lui Dashwood din West Wycombe, unde erau organizate ritualurile satanice ale Hell Fire Club.

În 1770 pleacă în Franţa ca ambasador al coloniilor americane, dar şi pentru a stabili relaţii cu masonii francezi şi a aduna de la aceştia fonduri cu care cumpără arme pentru rebelii americani. În timpul unei alte vizite făcute în Franţa, în 1778, devine membru în loja Nouă Surori din Paris, din care mai făceau parte şi Voltaire, Danton, Camille Desmoulins, Lafayette.

Benjamin Franklin este cunoscut şi drept autor al unui desen publicat în 1754 în Gazeta de Pennsilvania şi având ca titlu „Alătură-te sau mori”. Atât sloganul cât şi simbolismul şarpelui tăiat în bucăţi, fiecare din ele reprezentând câte una din cele 13 colonii, indică inspiraţia malefică, chiar dacă la acea vreme ele au fost privite doar ca un îndemn la uniune. De-a lungul timpului multe personalităţi politice, care au jucat roluri cheie în istorie, au făcut declaraţii despre Noua Ordine Mondială.
Edward Mandell House (1858-1938), cunoscut drept Colonelul House, unul dintre cei mai puternici oameni ai politicii americane, susţine într-un discurs din 15 decembrie 1922 ideea unui guvern mondial, idee pe care o actualizează în revista Foreign Affairs: „adevărata problemă este astăzi cea a unui guvern mondial”. Edward Mandell House a fost consilierul personal al preşedinţilor Woodrow Wilson şi Franklin D. Roosevelt, apropiat al dinastiei bancare Morgan şi al puternicelor familii financiare europene. Se credea despre el că este reprezentat al consorţiul Rothschild. Sub influenţa sa, preşedintele Wilson a acceptat proiectele de introducere a taxei pe venit, precum şi crearea Rezervei Federale. Edward Mandell House este cel care reorganizează Institutul de Afaceri Internaţionale sub numele de Consiliul pentru Relaţii Externe (CRE) – Council of Foreign Relations (CFR). O altă figură cheie în ofensiva Noii Ordini Mondiale este James Paul Warburg, membru al Clubului Bilderberg, consilier al lui Roosevelt, fiul lui Paul Warburg – autor al Federal Reserve Act – şi nepot al lui Max Warburg – finanţatorul lui Hitler. În 17 februarie 1949, acesta declara: „marea problemă a timpului nostru nu este dacă putem crea o lume unitară, ci dacă această lume poate fi creată prin mijloace paşnice. Vom avea un guvern mondial, indiferent că vrem sau nu. Problema este doar dacă acest guvern va fi instaurat prin consens sau prin cucerire”. DICTATORI CREAŢI PENTRU UN NOU RĂZBOI

După cum am văzut, „Iluminaţii” şi marii bancheri evrei au zămislit doi monştri în Europa: Stalin şi Hitler, care vor declanşa cea mai mare conflagraţie mondială. În acest timp, americanii erau scindaţi în două tabere. Pe de o parte idealiştii , care credeau într-o lume liberală, democratică şi care să nu necesite nici o putere care să influenţeze balanţa. Au recunoscut, însă, că s-au înşelat în crezul lor, că Europa a păcălit America târând-o în Primul Război Mondial. Tinerii americani şi banii contribuabililor salvaseră Lumea Veche. Generaţiile care trecuseră prin război nu mai doreau suferinţă, morţi şi mutilaţi. Nu mai doreau ca tineretul american să treacă printr-o experienţă asemănătoare cu a lor. Când au înţeles politica lui Stalin şi Hitler, aveau o singură dorinţă: să nu mai fie război.Şi erau hotărâţi să nu mai permită niciodată să se întâmple aşa ceva. În această situaţie, opţiunea lor a fost revenirea la izolaţionism şi rămânerea în afara Ligii Naţiunilor. Au avut câştig de cauză.
Pe de altă parte, America fiind primul stat iudaizat, „Iluminaţii” nu se puteau împăca cu această politică. Ei doreau instaurarea unei Noi Ordini Mondiale, fapt pentru care i-au sprijinit pe Stalin şi Hitler.
În 1941, americanii erau bucuroşi că ţara lor nu era implicată în război. Când, în noiembrie 1940, masonul evreu Roosevelt câştigase un nou mandat, el a promis că tinerii americani nu vor fi trimişi să lupte pe fronturi străine. Prin urmare, sprijinul Statelor Unite pentru Marea Britanie trebuia dat cu multă grijă.
Pearl Harbour a reprezentat lovitura năucitoare pentru poporul american. Mulţi analişti au afirmat, ulterior, că atacul japonezilor din 7 decembrie 1941 i-a luat prin surprindere pe americani, că au fost nepregătiţi.
Realitatea este, însă, cu totul alta…

DESCIFRAREA „CODULUI PURPURIU” – INUTILĂ !

La 20 septembrie 1940, specialiştii de la OP-20-G şi „Secţiunea de cod şi semnale” a Armatei de uscat au reuşit o performanţă deosebită: descifrarea „Codului Purpuriu” – noul cod diplomatic japonez. Însă, rivalitatea dintre aceste două servicii nu a dus la exploatarea la maxim a informaţiilor obţinute în urma descifrării acestui cod. Fiecare dintre ele dorea să aibă un avantaj asupra celuilalt, încât s-a ajuns la formula ca „Armata să primească toate documentele în zilele cu soţ, iar Marina pe cele din zilele fără soţ”. Operaţiunea de descifrare primise numele de cod „Magic”.
Mesajele descifrate în cadrul operaţiunii „Magic” nu au fost valorificate de cei însărcinaţi cu securitatea sistemului, iar la Casa Albă ajungeau sporadic, în unele luni fiind chiar întreruptă furnizarea de informaţii. Acest lucru l-a înfuriat la culme pe Roosevelt.
Prin descifrarea „Codului Purpuriu”, americanii erau la curent cu toate convorbirile diplomatice dintre Ministerul de Externe japonez şi reprezentanţii săi de la ambasadele răspândite în întreaga lume. Iar acestea erau purtate în cadrul unui dialog susţinut, care confirma că Japonia se pregătea să întreprindă un act de război împotriva Statelor Unite. Informaţiile reieşite din cadrul acestora ar fi pus în alertă pe oricine. Astfel, ele dovedeau că în cursul anului 1941, în ţările Americii de Sud se pregăteau locuri de retragere pentru agenţii serviciilor japoneze de informaţii, ca o măsură de siguranţă împotriva posibilităţii de a fi expulzaţi din SUA. Din Los Angeles şi Seattle s-au transmis la Tokyo informaţii prin care agenţii japonezi raportau recrutarea de noi spioni, producţia uzinelor de avioane şi mai ales „menţinerea legăturii cu a doua generaţie” japono-americană din cadrul Armatei. Cu toate acestea, oficialităţile politice, dar mai ales cele militare nu au luat măsuri pentru verificarea întregului personal, pentru depistarea celor care erau în slujba japonezilor.
Mi se pare interesant de semnalat mesajul din 14 iulie 1941, de la Canton către Tokyo care a fost minimalizat în totalitate de către oficialităţile americane, şi care, descifrat, avea conţinutul: „(…)Următorul (punct) al programului nostru este de a trimite un ultimatum Indiilor Olandeze (Indonezia)…În capturarea Singapore, Marina va juca rolul principal….Armata va avea nevoie doar de o divizie pentru a cuceri Singapore şi de două divizii pentru Indii. Cu forţele aeriene de la Canton, insulele Spraty, Palau, Singora în Thailanda, Timorul portughez şi Indochina, şi cu flota de submarine în Mandates, Hainan şi Indochina, vom zdrobi puterea militară anglo-americană…”
Deci, prin intermediul sistemului de decriptare „Magic”, oficialităţile americane precum şi responsabilii americani aflaseră cu mult timp înainte de atacul de la Pearl Harbour, de jocul dublu al diplomaţiei japoneze, care se pregătea de „tot ce poate fi mai rău”. De asemenea, erau la curent cu dislocările Marinei şi Armatei nipone în afara graniţelor.
Descifrarea mesajelor confirmă că Ministerul de Externe japonez, începând cu data de 24 septembrie 1941, cerea informaţii care nu mai fuseseră formulate până atunci. A rămas de notorietate mesajul cu numărul 83, adresat consulatului japonez din Honolulu, prin care se cerea ca informaţiile să fie sintetizate în cadrul a cinci zone ale radei Paerl Harbour. Ele erau specificate clar, fiind divizate, la rândul lor, în subzone. Ministerul de Externe cerea să fie raportate intrările şi ieşirile tuturor navelor, clasa şi tipul fiecăruia. Numai acest mesaj trebuia să-i alerteze pe cei care-l descifraseră i pe cei la care a ajuns! Însă amiralul Kimmel şi generalul Short, comandanţii de la Pearl Harbour, nici măcar nu au fost puşi la curent cu acest mesaj.

ROOSEVELT ÎI ÎNTĂRÂTĂ PE JAPONEZI

Zeci de ani, locatarii care s-au perindat la Casa Albă, Guvernul şi Pentagonul au negat că au avut cunoştinţă despre intenţia japonezilor de a ataca la Pearl Harbour. Dar cu trecerea timpului, secretele au ieşit la iveală, unul câte unul, şi s-au asamblat într-o imagine clară a celei mai monstruoase acţiuni de trădare a propriului popor pe care şi-o poate imagina cineva. La care au contribuit Puterea de la Casa Albă şi din Guvernul american, lucrătorii serviciilor secrete şi Pentagonul. Iată noi dovezi în acest sens.
În 1995, scriitorul Robert Stinnett, pe timpul documentării a descoperit un „Memorandum” în Arhivele U.S.Navy, scris de locoteentul-comandant Arthur McCollun, care lucra pentru sistemul de informaţii al Marinei Militare. Era datat 7 octombrie 1940 şi era adresat unor consilieri de vârf al preşedintelui Franklin Delano Roosevelt: cpt. Dudley Knox şi cpt. Ealter Anderson, şef al serviciului de informaţii U.S.Navy. Acest „Memorandum” era o adevărată „armă fumegândă”, care a aşteptat zeci de ani ca să fie descoperită.
După ce l-au primit, ambii căpitani l-au semnat, fiind de acord cu el şi l-au trimis preşedintelui pentru a-l transpune în practică. Planul expus în „Memorandum” a fost urmat ad litteram.
Asupra Japoniei a fose instituit un embargo comercial. Exportul tuturor bunurilor de strictă necesitate a fost stopat. Proprietăţile Japoniei în SUA au fost confiscate de Guvern, iar întregul sistem bancar a primit ordinul de a îngheţa toate valorile depuse de japonezi. Navele japoneze nu au mai avut permisiunea să traverseze Canalul Panama, iar guivewrnul american a exercitat presiuni diplomatice enorme asupra guvernului olandez pentru a nu mai permite Japoniei să se aprovizioneze cu petrol din Indiile de Est alandeze.
Pe data de 26 noiembrie 1941, prin „Nota Hull”, a fost aruncat în aer întregul sistem de relaţii internaţionale din Pacific. La data respectivă, secretarul de Stat Cordell Hull i-a înmânat ambasadorului japonez la Washington o notă, receptată de acesta ca un „ultimatum militar”.
În nota respectivă, preşedintele Roosevelt le cerea japonezilor, prin ultimatum, să-şi retragă trupele din Indochina şi Manciuria. Despre această notă nu a informat nici măcar Congresul, de unde reiese intenţia sa clară de a târî Statele Unite în război. Deşi preşedintele ştia că japonezii nu doresc un război cu americanii, le-a trimis acest ultimatum. Ambasadorul nipon în Statele Unite, prinţul Kenoye, ceruse de mai multe ori să fie primit de Roosevelt. Dar acesta l-a refuzat categoric…

LANŢ DE ERORI …CU PREMEDITARE?

Descifrarea mesajului nr. 83 şi „Nota Hull” remisă japonezilor trebuiau să determine oficialităţile americane să-şi alerteze toate bazele navale militare din Pacific. Este adevărat, la 27 noiembrie, comandanţii bazelor militare din Pacific primesc un „avertisment de război”, prin care li se indicau direcţiile unui eventul atac japonez. Acestea erau Thailanda, istmul Kra, strâmtoarea Jahora, nordul insulei Borneo. Dinspre Hawaii, nici o vorbă! Din contra, conform ordinului de operaţiuni „Rainbow 5”, amiralul Kimmel trebuia să se deplaseze cu flota sa spre sud, în cazul unor atacuri nipone, în vederea cuceririi arhipelagurilor Marshall şi Caroline. Iar generalul Short a luat o măsură care a lipsit ca baza militară să fie apărată de aviaţia de vânătoare: concentrarea avioanelor în perimetre restrânse, punându-le doar sub pază normală, fără a lua măsuri de apărare a lor. Avioanele erau dispuse în cercuri, bot în bot”. În cazul unui atac aerian erau condamnate: le trebuia foarte mult timp pentru a se ridica în aer, deoarece avionul nu are marşarier, nu-i aşa? Acest aspect nu este tratat nicăieri. Tocmai acestui fapt se datorează că împotriva armadei aeriene nipone s-au ridicat doar două avioane de vânătoare !! În celebrele filme „Tora! Tora! Tora!” şi „Pearl Harbour”, toate avioanele sunt dispuse în linie, cum era normal. De ce se ascunde adevărul?
Descifrarea în continuare a mesajelor nipone concluziona: „Este posibil ca acţiunile ostile să se declanşeze în orice clipă” (Biroul de Operaţiuni Navale din Washington, 29 noiembrie 1941).
Nu a fost analizată în profunzime şi nu s-au tras concluzii care se impuneau, nici din decodificarea, la 1 decembrie,a telegramei trimise de la Tokyo ambasadorului japonez la Berlin, care specifica: „Există pericolul extrem ca să izbucnească imediat războiul între naţiunile anglo-saxone şi Japonia, iar acest moment va veni mai repede decât vizează cineva”. Că „este posibil ca acţiunile ostile să se declanşeze în orice clipă” a fost relevat şi de instrucţiunile trimise de Ministerul de Externe nipon tuturor misiunilor diplomatice din lume, care solicitau distrugerea codurilor şi a maşinilor de cifrat.
Pe data de 5 decembrie, au fost descifrate cele 13 părţi ale telegramei trimisă din Tokyo către Washington, care era un răspuns la „Nota Hull”, preşedintele Roosevelt fiind informat despre conţinutul lor abia în seara de 6 decembrie.
În noaptea de 6/7 decembrie 1941, criptoanaliştii proiectului „Magic” comit o greşeală fundamentală. Un om, un singur om, a luat o decizie care va complica enorm evenimentele. Îndată după miezul nopţii, soseşte ultima parte a mesajului în 14 puncte al japonezilor. Locotent-colonelul C.C.Dusenbury nu i-a alertat imediat pe secretarul Stimson şi generalii Marshall, Miles şi Gerow – înalţi responsabili ai apărării (probabil, vroia să le fie somnul dulce). Aceştia sunt anunţaţi abia dimineaţa, iar preşedintele Roosevelt la ora 9.45! Acesta s-a mărginit să concluzioneze: „Japonezii au întrerupt negocierile cu noi”. Era în dimineaţa zilei de 7 decembrie 1941, când s-au pierdut 9 ore preţioase, timp în care toate bazele navale americane puteau fi alertate.
Erorile se ţin lanţ. Generalul Mrshall a ordonat imediat alarmarea comandamentelor din Craibe, Filipine şi Hawaii cu privire la iminenţa unui atac japonez. Însă telegrafistul de serviciu nu a putut descifra la început scrisul generalului. Apoi, i-a luat mul timp pentru a codifica şi expedia ordinul !! Ofiţerul de serviciu a hotărât să transmită telegrama de avertizare la baza din Hawaii prin Western Union la San Francisco şi de aici la Pearl Horbour. Ulterior avea să motiveze că în zona respectivă condiţiile atmosferice erau neprielnice transmiterii directe, fapt neadevărat!!!
Timpul pierdut, prin cele relatate, a făcut ca mesajul generalului Mrshall să fie recepţionat la Pearl Harbour c u 30 de minute înainte de atac. Însă, nici aici lucrătorii care deserveau ventrul de criptografie nu au fost mai breji. Imediat după recepţionarea mesajului, l-au pus alături de cele de rutină, fără să-i dea vreo importanţă. Adică fără să-l descifreze. Aşa se face că oficialii militari de la Pearl Harbour l-au primit, descifrat, abia pe 8 decembrie 1941!
O ultimă eroare a comis-o locotenentul Kermit Tyler, ofiţer de serviciu la centrul de informaţii de la Fort Shafer. Când a fost informat, apoi a văzut pe ecranul radarului de la Opana, că de Perl Harbour se apropie câteva escadrile de avioane, a apreciat că sunt, fie bombardiere B-17 care trebuiau să sosească din SUA, fie avioane de pe portavioanele aflate in larg. Era 0ra 7.00. Specialiştii de la centrul de cercetare au continuat să observe imaginile de pa radar care indicau cel puţin 50 de avioane la o distanţă de 92 de mile. La ora 7.39, acestea au intrat în unghiul mort şi nu au mai putut fi urmărite, iar 10 minute mai târziu, căpitanul de fregată Mitsuo Fuchida a transmis cele brul ordin :”Tora! Tora! Tora!”. Două sute de avioane japoneze s-au năpustit, în valuri, asupra bazei Pearl Harbour la ora 8.25, iar 90% din navele americane au fost scufundate ori grav avariate. Flota americană din Oceanul Pacific a fost anihilată…

DEZASTRUL DE LA PEARL HARBOUR…O DIVERSIUNE

Ideea că americanii au fost luaţi prin surprindere de atacul japonezilor la Pearl Harbour nu-şi are suportul în realitate. Pe lângă cele prezentate mai sus, multe dintre ele putând fi considerate erori umane, trebuie scos în evidenţă că în jurul Pacificului era o adevărată reţea americană pentru obţinerea de informaţii: staţii de detecţie radio „hypo”, care vânau cu radiogoniometrele semnalele radio ale navelor japoneze, iar specialiştii trasau pe hărţi deplasările acestora, o unitate N.O.I. (OP-20-G) de descifrare a codurilor navale japoneze; operaţiuni de interceptare derulate de serviciul de informaţii al Armatei şi direcţionate împotriva instalaţiilor japoneze din Hawaii. Dar, mai ales, operaţiunea „Magic” care le-a oferit totul pe tavă americanilor.
La toate acestea, se poate adăuga şi cazul agentului britanic „Triccleta”, trimis în misiune în SUA de către Abwher, cu ştirea MI-6, în august 1941. Printre misiunile încredinţate de Abwher se afla şi cea privitoare la obţinerea de informaţii privind baza americană de la Pearl Harbour: aerodromuri, hangare, ateliere, depozite de armament, instalaţii, etc.
Un spion japonez pe nume Tdashi Morimura a fost trimis la Perl Harbour sub acoperirea un ei misiuni politice, la Ambasada Japoniei. FBI-ul a ştiut că numele său adevărat era Takeo Yoshikama şi că fusese pregătit ca ofiţer militar de informaţii. Nu avea nici o pregătire politică, deci era clar că postul oficial era doar o acoperire. L-au fotografiat când a coborât de pe vas şi l-au urmărit peste tot. I-au interceptat convorbirile telefonice. Deseori mergea cu maşina pe un deal din apropiere, de unde inspecta portul şi fotografia locaţiile navelor. Apoi folosea un aparat de transmisie pentru a transmite mesaje codate la Tokyo. Mesajele conţineau informaţii deosebit de valoroase: programul navelor, câţi soldaţi şi marinari erau de serviciu, la ce oră aveau raportul, ora la care părăseau baza, etc. Toate aceste informaţii aveau importanţă militară şi cu siguranţă indicau pregătirea unui atac surpriză. FBI-ul a vrut să-l aresteze, dar Biroul de Informaţii Maritime a intervenit, cu aprobarea Casei Albe, spunând: „Lăsaţi-l în pace, este responsabilitatea noastră, ne vom ocupa noi de el” !!! J. Edgar Hoover, care era şeful F.B.I. la acea vreme, s-a opus, fără rezultate. Yoshikama a putu să-şi continue misiunea de spionaj cu succes.
Pe 3 decembrie, Serviciul de Informaţii U.S. Navy a descifrat următorul mesaj transmis de spionul japonez: „Nici o schimbare observabilă în după-amiaza zilei de 2 decembrie. Până acum nu par a fi fost alertaţi. Ţărmul este părăsit ca de obicei”, iar în ziua de 5 decembrie un alt mesaj: „Nu există baloane de baraj în aceste locuri (obstacol pentru aviaţia de bombardament –n.n.) – o oportunitate considerabilă pentru un atac surpriză”.
Dacă nici prin aceasta nu este demonstrată trădarea guvernului american, a preşedintelui şi factorilor militari, nu mai am nimic de spus. Au protejat deliberat un spion inamic, tocmai ca el să poată transmită nestingherit informaţiile sale, pentru ca japonezii să fie siguri că lovitura va fi dată prin surprindere.
De reţinut că la 25 noiembrie 1941, Henry L. Stimson, Secretarul de Război al Statelor Unite, scria în jurnalul său: „De văzut cum să-i manipulăm (pe japonezi – n.n.) ca să-i facem să tragă primul foc fără se ne periclităm prea mult – nu e uşor”.
În octombrie 1941, şi celebrul spion Richard Sorge l-a anunţat pe Stalin că „Japonezii intenţionează să atace Pearl Hrbour în 60 de zile”, apoi l-a informat despre mişcările de nave nipone în Pacific. Liderul sovietic a vrut ca Statele Unite să fie „provocate” la război, ala că nu l-a prevenit pe preşedintele american.
Este cazul să ofer o informaţia mai puţin cunoscută chiar de către specialiştii în domeniu. La începutul lunii septembrie 1941, FBI-ul a fost anunţat de către Duşko (Duşan) Popov, nimeni altul decât cel mai bun agent dublu al serviciilor secrete britanice din timpul celui de Al Doilea Război Mondial, cel care a sevict ca model pentru scriitorul Ian Fleming în creionarea celebrului personaj „Agentul 007”, că japonezii vor ataca Pearl Hrbour. Informaţia a fost „aruncată la coş”, deoarece era prea „exactă şi precisă”.
Până la sfârşitul lunii decembrie 1941, prin operaţiunea „Magic”, factorii de decizie americane erau conştienţi că Japonia plănuia un atac asupra unei baze navale militare. Serviciile secrete, repet, aveau informaţii foarte clare referitoare la intenţiile japonezilor, iar preşedintele şi înalţii responsabili militari erau la curent cu acestea. Mai trebuie subliniat că Roosevelt, un anglo-saxon convins, mason în acelaşi timp, era nerăbdător să târască America în război de partea Aliaţilor.
Nu pot omite că serviciile secrete nu aveau o singură informaţie: unde şi când urma să aibă loc atacul. Dar această lipsă nu putea constitui o piedică în a alerta toate bazele militare americane, pentru a fi pregătite în vederea unui iminent atac japonez. Specialiştii în domeniu mă vor combate, afirmând că, la orice informaţie obţinută, trebuie cunoscute sursa şi condiţiile care au influenţat informaţia, deoarece ea poate fi contrafăcută, poate proveni de la un agent dublu sau poate că inamicul a avut intenţia ca ea să fie interceptată. Şi ar mai fi spus multe în acest sens. Dar, pentru Dumnezeu, americanii au descifrat „Codul Purpuriu”, pe care japonezii în considerau ca neputând fi „spart”.
Unii analişti au afirmat ulterior, că nimeni din serviciile secrete nu adunat aceste informaţii şi nu le-a analizat cu minuţiozitate. Dar ce analiză îţi mai trebuie când ai informaţia clară că inamicul te va ataca? Alţii au argumentat că Hawaii nu putea fi ţinta: insula era departe de bazele japoneze. S-au înşelat amarnic.
Americanii de rând şi opinia publică internaţională nu au bănit, atunci, că dezastrul de la Perl Harbour a fost o diversiune. Scopul: ca preşedintele Roosevelt şi Administraţia de la Casa Albă să găsească un pretext prin care să convingă naţiunea că America trebuie să intre în război da partea Aliaţilor. Preşedintele a ignorat toate informaţiile numai pentru a găsi un pretext. Şi atunci, au murit oameni nevinovaţi, iar naţiunea americană a fost atât de şocată, iniţial, apoi furioasă, încât a cerut imperativ preşedintelui să declare război Japonie, respectiv Germaniei şi Italiei. Însuşi Jonathan Daniels, consilierul preşedintelui, a recunoscut că Pearl Harbour a fost o înscenare, adăugând: „Lovitura a fost mai dură decât speram că va fi. Dar riscul a meritat,pierderile au meritat” Sinistră declaraţie!
De fapt, după cel de Al Doilea Război Mondial, SUA au ieşit definitiv din izolaţionism şi s-au impus ca o mare Putere în lume, iar după prăbuşirea comunismului, care şi pe ei i-a luat prin surprindere, au devenit „Jandarmul Lumii”. Mai trebuie să menţionez următorul fapt: când a fost informat despre atacul japonezilor, Churchill a exclamt: „Am câştigat războiul!” Fără comentarii.

ROOSEVELT – AGENTUL IUDEO-COMUNISMULUI, DUŞMANUL PATRIOTISMULUI

Toată lumea ştia că japonezii vor ataca, în afară de americanii de la Pearl Harbour, ţinuţi în ignoranţă în mod deliberat de către guvernul lor. Acolo au murit 4.575 de tineri americani. Aşa a legitimat Roosevelt un atac ca să-ţi împingă ţara în război.
Asupra serviciilor secrete s-au făcut 8 investigaţii, dintre acre una din partea congresului. Nici una nu a fost publică sau cinstită. Toate s-au desfăşurat sub firma partidului lui Roosevelt şi adevărul a fost tot timpul ţinut ascuns. Timp de 6 luni, presa bine cenzurată a prezentat publicului poveşti încurcate şi contradictorii. Dovezile cele mai concludente nu au fost nici măcar admise să apară în timpul investigaţiilor. De exemplu, jurnalul lui Stimson.
Concluzia: operaţiunile militare americane sunt duse conform unui plan care se situează deasupra naţiunii, în care interesul naţional şi datoria militarilor de a-şi apăra ţara nu mai au loc.
În timp ce armatele americane debarcau în Europa, o altă invazie mai sinistră pentru viitorul Omenirii avea loc pe tăcute şi ascuns în SUA: o adevărată armată de agenţi străini, în special sovietici, au intrat pe teritoriul american, astfel încât din Al Doilea Război Mondial, singurii câştigători să fie sionismul (crearea statului Israel) în Orientul Apropiat şi revoluţia mondială a comunismului.
Periclitându-şi propria ţară şi naţiune, F.D.Roosevelt a rămas în istoria netrucată cu trei lucruri „bine făcute”: a înarmat şi susţinut Israelul, revoluţia comunistă mondială şi a deschis larg porţile Americii pentru agenţii sovietici. Când Congresul a încercat să stăvilească acest „import ” de revoluţionari comunişti, Roosevelt a ordonat lucrătorilor de la Imigraţie să nu mai pună atâtea întrebări imigranţilor despre apartenenţa lor la organizaţiile/partidele comuniste şi le-a interzis să mai noteze care imigranţi erau evrei.
Preşedintele Roosevelt a mai rămas în istorie cu o „măsură” incredibilă: a interzis declaraţia de loialitate la statul american!

www.ne-cenzurat.ro

https://www.facebook.com/pages/Noua-Ordine-Mondial%C4%83/143141262536653?fref=ts

Acest articol a fost publicat în ISTORIA DESCONSPIRATA și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.