Contraatacul devastator al Rusiei


După cum este cunoscut, actuala criză din Ucraina a prilejuit nenumărate aberații propagandistice.

Iar când spun „aberații propagandistice” nu mă refer la flagrantele neadevăruri, frustrări și resentimente antirusești puse în circulație de presa occidentală mai ales în perioada Olimpiadei de la Soci și nici la declarațiile iresponsabile ale senatoarei Sarah Palin care a cerut în mod imperativ bombardarea nucleară a Rusiei, ci la așa-zisa decizie, intens mediatizată, a celor mai importanți lideri Nord-Atlantici de a sancționa și de a izola economic și politic Rusia.

Fără îndoială, în acest moment nimeni nu poate sancționa sau izola economic Rusia. De ce? Pentru că Rusia a devenit de câțiva ani liderul mondial în exporturile de petrol și de gaze naturale, astfel că exporturile rusești de hidrocarburi din 2012 au reprezentat 9,4%, respectiv 5,9% din petrolul și din gazele naturale consumate de către celorlalte state ale lumii. Pe de altă parte, exporturile rusești de petrol din 2012 au reprezentat 46,9% din consumul de petrol al statelor din UE, 12,3% din consumul de petrol al Chinei și 3,2% din uriașul consum de petrol al SUA. În al treilea rând, este important de subliniat că exporturile Gazpromului din 2012 au reprezentat 100% din consumul de gaze naturale al Ucrainei, 23,8% din consumul de gaze naturale al UE și 22,5% din consumul de gaze naturale al Turciei. (1) În sfârșit, trebuie să ținem cont că în acest moment Rusia este liderul mondial în producția de centrale nucleare și de vehicule cosmice, iar exporturile rusești de armament sunt apropiate de cele americane. Ori, este evident în acest context că ideea liderilor de la Washington și de la Bruxelles de a amenința Rusia cu restricționarea accesului său la comerțul global reprezintă o glumă proastă. Cu toate acestea, această „glumă” a fost intens mediatizată și în Occident și în România. Oare de ce?

Scenariul conform căruia spectaculoasa ascensiune politică, economică și militară a Rusiei din ultimul deceniu ar putea fi contracarată prin blocarea unor conturi bancare de uz personal, prin restricționarea exporturilor energetice rusești în UE și în SUA și prin majorarea semnificativă a numărului de militari americani și a armamentului american din statele baltice, din Polonia și din România reflectă nu doar precaritatea intelectuală, ci și panica celor care au pus în circulație această butaforie penibilă pentru a nu fi acuzați de incompetență sau de lașitate.

Din această perspectivă, reunificarea fără vărsare de sânge a Crimeei cu Rusia reprezintă cea mai importantă consecință a contraatacului devastator pe care Rusia l-a declanșat pentru a contracara deciziile xenofobe ale Kievului și „îndiguirea” sa prin înglobarea Ucrainei în NATO și în UE. Cu alte cuvinte, reintegrarea Crimeei în Federația Rusă reprezintă, s-ar putea spune, un punct de inflexiune în dinamica relațiilor ruso-occidentale de după Războiul Rece. De ce? Pentru că în pofida eșecurilor militare și morale din fosta Iugoslavie, din Afganistan, din Irak, din America Latină și din multe alte zone instabile, Occidentul a încercat în ultimile decenii să-și consolideze extindrea expansionistă spre granițele sud-vestice ale Rusiei. Recenta lovitură de stat din Ucraina, o lovitură de stat instrumentată în mod fățiș de Occident, a evidențiat cu claritate faptul că Rusia a devenit excesiv de vulnerabilă în flancul său sud-vestic. Puși cu spatele la zid de către așa-zișii lor parteneri occidentali, liderii de la Kremlin au contraatacat, așa cum spuneam, devastator, astfel că diplomații americani și europeni care au participat la recentele tratative de la Geneva pentru soluționarea crizei din Ucraina au fost nevoiți să accepte că reunificarea Crimeei cu Rusia reprezintă un fapt împlinit. Dar ce consecințe va avea această performanță foarte puțin scontată a Rusiei de a pune Occidentul în fața unui fapt împlinit?

Evident, dacă decidenții de la Washington vor împărți lumea în „băieți buni” și în „băieți răi” conform standardelor ideologice brevetate de Ronald Reagan, de Bill și de Hillary Clinton, de George Bush și de alte minți înfierbântate din establishment-ul american, atunci Norvegia,Suedia și Finlanda vor deveni în scurt timp membre ale NATO, iar statele baltice, Polonia, România și Bulgaria se vor procopsi cu multe baze militare americane instalate sine die pe teritoriul lor. Însă, dacă actualul executiv de la Casa Albă va da dovadă de acceași moderație ca și până acum în reevaluarea relațiilor ruso-americane în contextul actualei crize din Ucraina, atunci Rusia nu va fi tratată ca „un imperiu al răului”, ci ca o putere globală pe care nu este bine să o pui cu spatele la zid.

Indiferent, însă, de ce va decide America în ceea ce privește reevaluarea relațiile ruso-americane, Rusia reântregită va continua imperturbabilă să-și vadă de drumul ei, ca să spun așa. Aceasta implică în special operaționalizarea Tratatului Vamal dintre Rusia, Bielorusia și Kazahstan, precum și consolidarea cooperării dintre Rusia, China și India în ceea ce privește creșterea exporturilor rusești de hidrcarburi, de centrale nucleare, de echipamente cosmice și de armament, precum și realizarea unor proiecte de cooperare economică reciproc avantajoase.

Dar ce vor face actualii lideri politici de la Kiev după reunificarea Crimeei cu Rusia, o reunificare acceptată deja de Occident? În opinia mea, lipsa de legitimitate internă și externă a actualilor conducători ai Ucrainei și mai ales deciziile iredentiste ale acestor conducători nelegitimi reprezintă riscuri enorme în ceea ce privește fezabilitatea statală a Ucrainei. Altfel spus, statalitatea actualei Ucraine a devenit problematică datorită iredentismului liderilor de la Kiev și a unor foarte probabile conflicte interetnice cu consecințe ireversibile. Dacă Kievul nu va renunța le iredentism și nu va accepta relații de bună vecinătate cu Rusia, atunci Ucraina se va diviza în scurt timp. Indiferent de ce cred actualii lideri de la Kiev, statutul de lider global în plină ascensiune al Rusiei nu trebuie ignorat sau contracarat printr-o politică slugarnică față de Occident. Istoria foarte recentă a arătat că America nu și-a putut permite să intervină militar atunci când Moldova, Georgia sau Ucraina au provocat conflicte cu Rusia, conflicte pe pe care aceste state nu și le-au putut gestiona singure.

Ce ar trebui să facă, deci, acualii lideri de la Kiev pentru ca țara lor să nu se divizeze? În opinia mea, cred că una din cele mai raționale soluții pentru dezamorsarea crizei din Ucraina a fost recomandată recent de Henry Kissinger: „Ucraina ar trebui să adopte o poziție comparabilă cu cea a Finlandei, respectiv să nu să se întrevadă nici un fel de dubiu cu privire la independența sa, să coopereze cu Occidentul și să evite cu grijă ostilitatea instituțională față de Rusia.” (2) Dar vor da oare dovadă de suficientă înțelepciune naționaliștii de la Kiev pentru a renunța la ostilitatea lor agresivă față de ruși și față de Rusia?
Nicolae Ţăran

http://romanian.ruvr.ru/

Acest articol a fost publicat în RUSIA și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.