Din psihologia unui general rus


Occidentul nu înțelege Rusia și nici nu ar avea cum, nici tonele de veritabilă literatură rusă nu ar putea da măcar un sens al apropierii de o înțelegere a psihologiei rusești. Americanii și deopotrivă europenii sunt supărați astăzi că Rusia nu le face jocul și nu acceptă soluția occidentală pentru echilibrul de forțe global. De ce Rusia nu vede în China potențialul pericol și își îndreaptă spre Europa țevile tancurilor?

Nu pot găsi elemente definitorii ale spiritului rus pe care să le exprim în cuvinte. De aceea, poate că ar trebui să dovedim mai multă modestie și respect și să parcurgem cu mai multă profunzime noianul de informații despre evenimentele recente, pentru a încerca să înțelegem jocul din perspectiva rusească. Deocamdată, Rusia surprinde lumea occidentală cu un joc psihologic și tactic minuțios elaborat cu privire la Ucraina (sau mă rog, ceea ce a mai rămas din Ucraina).

Voi reda așadar pasaje din textul pe care îl găsesc suficient de relevant al Annei Politkovskaia. Să citim, să aprofundăm și să fim mai modești: ”Un război murdar”
Cap. ”Se numește Șamanov. Cel mai tânăr general al Rusiei” 19 iunie 2000

”[…] Vladimir Șamanov, 43 de ani. Absolvent al Colegiului de ofițeri de parașutism Riazan, al Academiei Militare Frunze și al Academiei de Stat-major din Moscova. A activat în Pskov, Riazan, Moldova, Azerbaidjan, Ulianovsk și Novorosiisk. Rănit în primul război cecen. Actualmente comandantul Armatei 58 cu cartierul general în Vladikavkaz. Însurat, are un fiu și o fiică. A suferit două infarcturi și suferă de asemenea de ulcer și insomnie cronică.

Î: Toată țara se referă acum la cei doi generali care au condus cea mai recentă campanie din Cecenia, ca fiind blândul Troșev și crudul Șamanov? Vi se pare însultător?
R: Nu. Pentru mine este o laudă.
Î: Dar nu v-ați gândit la consecințe? Poate că tocmai intransigența dvs, hotărârea de a purta războiul cu astfel de metode brutale i-a tulburat pe soldați în asemenea măsură, încât nu mai pot reveni la o existență normală pe timp de pace. În mod cert, evenimentele la care au asistat în Cecenia au reprezentat o povară insuportabilă pentru tinerii de 18-20 de ani. În calitate de ofițer comandant al lor, în ce măsură sunteți vinovat pentru situația lor prezentă?
R: principalul vinovat este societatea. Noi am acumulat o experiență bogată de operațiuni militare în așa-numitele conflicte localizate – Angola, Mozambic, Etiopia, Egipt, Coreea, Afghanistan și diversele zone cu probleme – totuși în Rusia nu există nici acum un sistem bine organizat pentru reabilitarea psiho-neurologică a participanților la astfel de campanii […]

Î: Dvs simțiți nevoia unei astfel de reabilitări?
R: Fără doar și poate. Și eu sunt la fel ca toți ceilalți. Aș dori să spun că nu trebuie să aruncați toată vina asupra ofițerilor comandanți. Deciziile pe care le-am luat în timpul războiului au avut intenția de a crea condițiile optime pentru păstrarea vieților subordonaților mei și de a le minimiza stresul psihologic în timpul bătăliei. Uneori s-a dovedit posibil: ciocnirile armate au fost de scurtă durată. Dar când am început operațiunea ”Vânătoarea lupului” de exemplu, de atragere a luptătorilor ceceni afară din Groznîi, au fost opt zile și opt nopți de lupte continue. În calitate de ofițer comandant n-am izbutit să dorm mai mult de 30-40 de minute și doar în zilele a cincea și a șasea am dormit o oră și jumătate – două ore. Însă soldații și ofițerii inferiori, până la nivelul de comandant de batalion, inclusiv, n-au beneficiat nici măcar de odihna respectivă. […]

Î: Ce puteți comenta despre tragediile de la Alhan-iurt și Novie Aldi?
R: […] Patru comisii au dovedit și au confirmat că am acordat populației civile posibilitatea de a pleca înainte de începerea luptelor. În plus, coridorul a fost deschis toată săptămâna, nu doar o singură zi.
Î: Știți foarte bine că în Cecenia nici nu se pune problema ca toți locuitorii satelor asediate să folosească aceste coridoare oficiale. Ei nu pot, realmente, pleca. Oamenii se tem să-și abandoneze vitele și casele.
R: […] Au fost lovite casele în care se aflau bandiți și în ale căror beciuri existau amplasamente întărite.
Î: Totuși, acolo trăiau și oameni obișnuiți, nu numai bandiți. Asta nu v-a tulburat?
R: Trecuse o săptămână de la deschiderea coridorului, așa că aceea era deja opțiunea lor. Ca fapt divers, când comisiile au solicitat ulterior deschiderea mormintelor, au găsit doar 20 de cadavre. Dintre ele, 12 aparțineau bandiților. După șase săptămâni, procuratura a anunțat că în urma investigațiilor efectuate se descoperise că celelalte opt cadavre aparțineau unor indivizi ce fuseseră asociați într-un fel sau altul cu bandiții.
Î: Ce înseamnă „asociați într-un fel sau altul cu bandiții”? După părerea dvs, ce este soția unui luptător cecen?
R: O femeie bandit.
Î: De ce?
R: Dacă nu este o femeie bandit, atunci ar trebui să-și părăsească soțul.
Î: Vladimir Anatolevici, logica dvs este aplicabilă rușilor.
R: Și la ce vă așteptați? Ei trăiesc în Rusia.
Î: Dar au propriile legi și obiceiuri: femeia nu-și poate părăsi pur și simplu soțul.
R: Și dacă legile lor sunt imorale? Noi vrem să facem totul cu mâinile curate! N-o să meargă și nu va merge niciodată. Bunătatea trebuie să aibă întotdeauna limite. Nu sunt de acord cu întoarcerea și celuilalt obraz. Dacă bandiții nu înțeleg codul nostru etic, atunci trebuie distruși. Dacă cineva se îmbolnăvește, medicii îl fac pe pacient să sufere prin îndepărtarea organului afectat.
Î: Dar nu-și operează rudele! Copilul unui bandit este de asemenea un bandit?
R: Bineînțeles! Cum puteți deosebi soția cuiva de o femeie lunetist? […]

Î: Nu aveți impresia că soldații obișnuiți nu raționează întotdeauna în felul acesta și nici măcar nu vă împărtășesc punctul de vedere? De aceea, ulterior, se sinucid.
R: Nu cunosc nicun asemenea soldat! Soldații obișnuiți și cu mine înțelegem perfect și avem obiective clare.
Î: Probabil că ei nu vă vorbesc pur și simplu despre asta.
R: Nu știu. Am petrecut 50% din război în tranșee, alături de soldați. De aceea ei îmi spun azi ”generalul din tranșee”. Iar crezul meu este să fiu pe linia frontului, să știu ce se întâmplă cu adevărat și ce simt cei care-și riscă viețile. În grupul de forțe Vest n-a existat niciun hiat între comandant și soldații lui […]

Cât despre jafuri, ele au existat, bineînțeles, iar acum au fost formulate mai multe acuzații penale. Însă rădăcinile acestui fenomen rușinos nu se află în armată în sine, ci în situația creată de prezența soldaților sub contract. Așa cum știți, cei care se alătură armatei ca soldați sub contract sunt oameni care nu și-au găsit un loc în viața normală, așa încât pleacă la război pentru a-și îmbunătăți starea materială. Jafurile reprezintă una dintre modalitățile în care procedează ei.
Î: În timpul războiului ați avut sub comandă mulți soldați cu contract?
R: Numărul lor a variat de-a lungul timpului; a început de la 3% și a crescut până la 15%.
Î: Nu credeți că este greșită crearea unei armate de profesioniști, prin invitarea soldaților sub contract?
R: Neîndoios. Nu veți găsi niciun ofițer care să se opună unei armate de profesioniști. Iar noi nu avem nevoie de genul de armată pe care încercăm să o creăm acum. Soldații sub contract pornesc de la premise false din capul locului. Ei nu se gândesc la datoria lor. Beții. Jafuri. Nivel scăzut de profesionalism. Lenevie umană elementară – trirea vieții doar de pe o zi pe alta. Între timp, mașinăria militară operează, iar lipsa unei rotițe ne poate costa serios. Potențialul de eficiență de 100% al unui organism este redus la 50-70%. Mie nu-mi trebuie o astfel de armată de profesioniști.
Î: Dar ce fel de armată vă trebuie? Aveți idei proprii în această privință?
R: Aș dori să fiu plătit cu 5 – 10.000 de dolari pe lună, ca un general american. Sunt plătit cu 180 de dolari.
Î: Aspectul acesta vă afectează în mod serios? La urma urmelor, sunteți general de armată, ”erou al Rusiei”, și probabil că statul vă plătește toate cheltuielile: hrană, asistență medicală, transport etc.
R: Unde mă hrănește statul? În tranșee. În restul timpului îmi cumpăr singur mâncarea.
Î: Dar poate că un erou al Rusiei beneficiază de alte avantaje. Probabil că aveți un apartament excelent. Și nu doar aici, în Moscova.
R: În prezent sunt un general fără apartament. Am doar locuința de serviciu. Imaginați-vă: sunt general-locotenent, comandantul Armatei 58 și nu am propriul apartement! Situația asta datează din anul 1993.
Între 1996 și 1998 am studiat la Academia de Stat-major, m-am simțit umilit și fără puteri. Nu ne-au plătit solda luni la rând. Pe atunci eram deja general! Mă simțeam teribil de rușinat în fața propriei mele familii. Pentru a cumpăra un pachet de țigări, toți cei dintr-o clasă, trei generali și șapte colonei, trebuia să punem banii laolaltă. Alți generali își foloseau mașinile personale ca taxiuri, ca să câștige bani în Moscova. 
Î: Dar de ce n-ați făcut la fel? Pentru binele familiei dvs.
R: Nu i-am criticat pe ceilalți, dar nu mi-am putut îngădui să procedez astfel. Este o chestiune de convingeri. Mai degrabă aș mânca noroi… În Rusia au existat generali înaintea mea și vor exista și după mine și nu trebuie să dezonorăm uniforma. Dacă țara mi-a dat stelele pe epoleți, atunci n-am niciun drept, indiferent cât de grea mi s-ar părea situația, să mă transform în taximetrist. […] Nimeni nu are dreptul de a trăda tradițiile, ci ele trebuie cultivate și menținute.

[…]

Î: Nu vă crește sentimentul de vinovăție față de familie? Nu vă împinge să întoarceți spatele tuturor și să ieșiți din armată?
R: Au existat și momente de genul ăasta. Odată am fost gata să renunț la tot. […] Însă n-am putut face pasul acela final. Am 43 de ani și deoarece am optat să fiu militar de carieră, vreau să las ceva în urma mea când voi muri. Asta-i cel mai important, nu faptul că am fost decorat ”Erou al Rusiei”. Eroismul nu este un scop în sine. N-am țintit niciodată spre așa ceva. În timpul primei campanii, am fost propus de patru ori la medalia aceea, dar nu mi-au acordat-o. Însă după aceea, atât elevii mei, cât și camarazii ofițeri m-au privit cu mai multă căldură. Pot spune cu mândrie că am educat șapte ”Eroi ai Rusiei”.
Î: Dar ați devenit erou după ei?
R: Da. N-am făcut nimic deosebit de eroic – mi-am îndeplinit doar datoria.
Î: Bănuiesc că un general de armată nu se ridică la nivelul faptelor de vitejie ale lui Alexsandr Matrosov. Generalii nu participă la atacuri, nu?
R: De ce nu? Eu am participat. Am salvat spetsnaz.
Î: Făcea parte din datoria dvs?
R: Dacă subordonații îți mor și nu mai există nimeni care să-i conducă, atunci trebuie să mergi tu personal acolo și să pui lucrurile în ordine. 

[… … …]

Î: Cum vă simțiți acum când ați revenit în Moscova?
R: Aici nu mă simt la locul meu. Cel mai rău mă deprimă nesocotința oamenilor. Ei nu înțeleg că securitatea nu le este asigurată de șoseaua de centură a capitalei, ci de ceea ce se petrece la granițele noastre de sud, în Caucaz. Sunt dezamăgit că trebuie să repet în mod constant adevăruri elementare și evidente de la sine despre multe probleme ale războiului cecen. Oamenii pur și simplu nu înțeleg. Nu sunt fericit la Moscova.
Î: Și unde vă simțiți ca acasă?
R: Printre colegii mei. Camarazii ofițeri. Prietenii mei. Sunt destul de pretențios în privința celor pe care-i aleg ca prieteni și camarazi și de aceea poate niciunul nu m-a trădat vreodată. 
Î: Câți prieteni aveți?
R: Am un prieten foarte apropiat. a fost și el militar, dar acum a cerut să fie trecut în rezervă. am vreo douăzeci de camarazi. Nu mai mult. Pentru mine, asta-i suficient.
Î: Simțiți că statul v-a tratat necorespunzător?
R: Câtuși de puțin. Sunt conștient că țara mea are greutăți în prezent. Acum este momentul să trecem peste ce a fost în trecut și simt imboldul puternic de a contribui cu ceva, astfel ca oamenii să nu-mi vorbească patria de rău. Îmi amintesc mereu că, deși provin dintr-o familie mare și perfect obișnuită, am putut să urmez școala și să absolv trei instituții superioare, să am titlul de master în sociologie și să devin general-locotenent și comandant de armată.

[… … ]

Î: Rămânem totuși cu impresia că războiul acesta a sosit în momentul cel mai potrivit pentru armată. Indiferent câte asigurări mi-ați da, că ați fost fericit să nu fi luptat niciodată.
R: Le-am dat o replică pe măsură scepticilor din Occident care ne-au desconsiderat armata: nimeni din lume nu-i mai puternic decât soldatul rus. Soldatul rus nu este o idee abstractă, ci  una foarte concretă. Nu veți găsi pe cineva mai nepretențios sau mai devotat decât luptătorul rus, dispus să se sacrifice și capabil să se adapteze la condiții dificile.
Î: Nu puteți ascunde însă adevărul înapoia unor fraze mărețe. În interiorul acestei țări se desfășoară un război. Pierderile sunt enrome. Merită să plătim un asemenea preț pentru a-i dovedi Occidentului că nu ne-am pierdut puterea?
R: Cineva trebuie s-o facă. Este foarte frumos să purtăm discuțiile acestea superficiale, stând aici, la Moscova. Lucrurile sunt așa cum sunt. Nu spun asta fiindcă aș fi fatalist, dar prima și cea mai importantă sarcină pentru mine a fost dintotdeauna păstrarea vieților soldaților noștri și minimizarea riscurilor. 
Î: Vă este teamă pentru familia dvs, personal vă temeți de răzbunarea luptătorilor ceceni?
R: Câtuși de puțin. A încetat deja să-mi mai fie teamă. După celalalt război, fusesem realmente îngrijorat. Nu poți totuși rămâne într-o stare de frică permanentă, fiindcă nu duce nicăieri. De aceea mi-am spus: ”Șamanov! Ești un cetățean integru. De azi înainte, nu te vei mai teme de nimeni.” […]

Î: Mulți ofițeri se comportă totuși diferit după ce au luptat în Cecenia. Se simt nesiguri pe propria persoană, își schimbă numele și nu dezvăluie nimănui identitatea lor reală.
R: Nu pot să vorbesc decât în numele meu. Eu sunt Șamanov. Este perfect posibil să fiu eliminat fizic, dar nu mă tem de asta. Douăzeci și unu de ani petrecuți cu parașutiștii și-au lăsat amprenta. Începând de la prima săritură, trebuie să-ți înfrângi întruna temerile, să sari în gol doar cu o bocceluță de nailon în spate și într-o oarecare măsură, să te încrezi pur și simplu în soartă. Îți înfrunți frica la fiecare salt din avion.
Î: Când ați sărit ultima dată?
R: Am făcut-o cu fiul meu. A fost prima lui săritură. Pentru mine, a fost a 153-a. În vara lui 1996.
Î: De ce ați sărit atunci?
R: A fost prima săritură a fiului meu. Am considerat că este o îndatorire paternă. Toți trebuie să respecte cel mai important principiu al armatei: fă așa cum fac eu.
Î: Ați fost acolo să-l protejați?
R: Nu. Eu am sărit primul, el a sărit după mine. Oricum, în aer nu poți proteja pe nimeni. […]”

Vă invit să parcurgeți cărțile Annei Politkovskaia, din care v-am relatat acest fragment, o jurnalistă de excepție, clară, pătrunzătoare, în spiritul rus, dar care, firesc epopeelor rusești, a fost ucisă de ”autori necunoscuți” nouă. Dumnezeu s-o odihnească!

Cuvintele sunt de prisos, dacă ați parcurs acest text, după părerea mea o cuprinzătoare și elocventă epopee rusească. Fiecare înțelege ce poate, dar cred cumva că de aici ar trebui început în a înțelege jocul și contextul geopolitic. Strategii militari occidentali suferă de aroganță și îngustime. Analizele lor superficiale se rezumă la dotări, echipamente, cheltuieli militare, fonduri alocate, ”cât de bogați suntem noi și cât de săraci sunt rușii”. Dar lucrurile acestea reies și din ce spune și reputatul general rus, nu? Dar mai spune ceva esențial, că în luptă, tehnica nu poate înlocui soldatul și că soldatul rus nu este motivat cu bani.

Aș mai adăuga doar că general-colonelul Șamanov, deși o figură controversată, poreclit și ”Macelarul din Cecenia”, este din 2009 comandantul trupelor aeropurtate ruse (VDV „Vozdushno-desantnye voyska”) și unul din generalii de top ai armatei. Trupele aeropurtate de elită, curpinzând și trupe spetsnaz, au fost prezente atât la acțiunile din Crimea și există suspiciuni că ar fi active și în estul Ucrainei.

http://donquijote-cronicarul.blogspot.ro/

Reclame
Acest articol a fost publicat în RUSIA și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.