Sarmizegetusa dacica


„Sarmisegetuza”: un cuvant pe care unii nu l-au auzit niciodata. Altii l-au auzit, dar nu stiu ce inseamna. Nu multi reusesc sa-l pronunte corect. Unii stiu ca e vorba de o cetate, desigur romana. Cativa stiu ca, in realitate, e vorba de doua cetati cu acelasi nume: una dacica si una romana. Si dintre acesti cativa, foarte putini au ajuns sa o vada pe prima, adevarata Sarmisegetuza, capitala regilor daci. Ea se afla in Muntii Orastiei, abandonata de istorici, jefuita de cautatorii de aur Sora din munte si sora de la oras Sarmisegetuza adevarata, capitala regilor daci, este o cetate aflata in Muntii Orastiei. Soarta cea vicleana a facut sa se intemeieze o a doua Sarmisegetuza, de data aceasta romana, care astazi are parte de o faima mai mare decat cea dacica. Colonia romana se afla aproape de fosta capitala devastata a dacilor. Numita in vremea lui Traian – „Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica” si primind, abia mai taziu, sub Hadrian, numele dacic de Sarmisegetuza, asezarea a functionat fara voie ca agent de diversiune. Cei mai multi dintre cei care au ajuns in tara Hategului, la Sarmisegetuza romana (se afla in campie, la vreo 60 km distanta de cetatea montana a regilor daci), au socotit ca se afla la capat de drum. Dar adevarata cale abia acolo incepe. Cei ce raman la sora vitrega a Sarmisegetuzei din munte nu mai apuca sa deschida cufarul surorii celei bune. Ulpia este o colonie romana ca multe alte sute din intreaga lume cucerita de romani, cea mai grandioasa din provincia Dacia, dar intru nimic unica, intre orasele romane. In vreme ce ea, sora de la oras, umple lapidariile si muzeele si sporovaie cu sutele de turisti veniti cu autocarele sa o vada, sora de la munte ramane tacuta sub valul ei de mister. Departe de ochiul pervertitor al civilizatiei, intr-un turn de fildes zidit de munti-pavaza si de fagi adumbritori, Sarmisegetuza dacica nu se lasa usor ajunsa din urma. De la Orastie la Costesti, drumul asfaltat serpuieste printre dealuri din ce in ce mai stranse si se opreste brusc, dincolo de „poarta cu daci”. De aici incolo e doar drum forestier framantat de hartoape si sfasiat de torenti, iar pana la Sarmisegetuza, mai sunt 20 de kilometri, pe care o masina obisnuita nu-i poate strabate. Unii se opresc din drumul lor aici, descurajati. Altii abandoneaza la jumatatea drumului. Pana si timpul se opreste aici si, odata cu el, se opreste istoria insasi. Sarmisegetuza Regia, cea regala, cea din munti, cea de la Gradistea Muncelului, cea de la poalele muntelui Godeanu, cea cucerita de romani si facuta una cu pamantul, ca sa nu mai ramana piatra peste piatra din nici un templu, ca sa nu mai ramana os peste os din nici un preot dac, Sarmisegetuza a existat dinainte ca Burebista sa-si fi stabilit capitala acolo. Regele get, venit probabil din campie, pregatit si sprijinit de marele initiat Deceneu, venea in munti pentru a pregati unificarea triburilor de daci si geti sub o singura inima. Indelungata sa domnie a fost curmata de un complot, in acelasi an in care si Cezar a fost ucis. In acest rastimp, Sarmisegetuza a devenit capitala pe care Decebal o va duce, mai tarziu, pe culmile stralucirii, apoi romanii pe cele ale ruinii. Intregul munte a fost modelat. Zeci de terase au imblanzit coamele salbatice printr-un efort urias, greu de calculat, starnind admiratia istoricului Dio Cassius, care spunea ca dacii si-au zidit muntii. In jurul Sarmisegetuzei, in cercuri concentrice, o multime de alte cetati strajuiau accesul spre capitala, intr-un sistem de fortificatii unic in antichitate: Costesti, Blidaru, Piatra Rosie, Fetele Albe, Capalna… Toata aceasta munca avea sa serveasca, dupa opinia „specialistilor”, apararii strasnice a unor ziduri intre care nu se afla nimic si dincolo de care se aflau niste temple. Aceasta este Sarmisegetuza, in reconstituirea lor naiva sau poate tendentioasa. Un semet si sfidator nonsens. Sau, poate, un nepatruns mister… Omul locului La Sarmisegetuza Regia se poate ajunge in patru feluri: fie pe jos, dar fara sanse de intoarcere in aceeasi zi; fie cu o masina de teren si cu mult curaj, mai ales pentru cei care nu cunosc salbaticia drumului; fie cu unul dintre camioanele care urca zilnic dupa lemne; fie cu… Nunu. Eu am avut sansa ultimei variante. Nunu, pe numele din buletin Vladimir Brilinsky, apartine Sarmisegetuzei. El nu este decat o alta piatra dintr-un sanctuar. Fiu de inginer silvic, cu o fire navalnica si semeata, a crescut acolo, impregnat de sfintenia locului, de bucuria fara margini pe care ti-o da frumusetea naturii, dar si de durerea samavolniciilor care se succed de sute de ani, ca un blestem, in cetatea dacica. Acum e ziarist, redactor-sef la revista „Dacia Magazin”. A ridicat glasul cand buldozerele au intrat intre sanctuare, tavalindu-ne istoria. Apoi a protestat cand arheologii si-au instalat corturile in zona sacra si si-au intins rufele pe stalpii templelor. A strans in saci gunoaiele menajere, pe care aceiasi arheologi le ingropasera in incinta sacra, si le-a pus la usile oficialitatilor. A protestat din nou, cand arheologii au ridicat o cabana cu brau de piatra desprinsa din zidurile si templele dacice. Si este coplesit de tristete cand asista neputincios cum padurile dacilor sunt doborate fara judecata. E revoltat ca Sarmisegetuza inca nu are o monografie, dupa aproape un secol de sapaturi arheologice. Ca in fiecare an, raportul de sapatura este de doar doua-trei pagini. Ca nu se sapa mai mult de trei saptamani pe an. Ca la doi pasi de sapatura arheologilor, care nu gasesc decat cioburi si cuie, cautatorii de comori dezgroapa mii de monede de aur si bijuterii dacice fara egal in lumea asta, care iau calea pribegiei. Calauza benevola, pe drumul cel potrivnic, pe care numai el stie sa-l imblanzeasca, povesteste cu pasiune, cat de frumoasa si cat de ranita e Sarmisegetuza. „Cand eram copil, mergeam in fiecare zi la cetate, cu sora mea. Ne urcam in trenuletul care transporta lemne si urcam la Gradiste, unde ne jucam de-a regele si sora lui – Decebal si Andrada. De atunci si pana acum am urcat la cetate de sute de ori si am dus cu mine mai mult de o mie de oameni. Daca nu urc intr-o saptamana, in cealalta saptamana urc de doua ori. De la moartea ultimului preot dac al Sarmisegetuzei si pana astazi, nu cred ca cineva a mai pasit de-atatea ori pe drumul sacru, poate cu exceptia paznicului cetatii. Si nici nu cred ca cineva sa mai fi iubit vreodata Sarmisegetuza atat de mult. Poiana cu zei Drumul de la Costesti pana la Gura Vaii Albe este rupt, in cateva locuri, de torenti. Masina strabate cei 20 de kilometri ca intr-un dans salbatic, ritualic. Razvratirea si durerea din povestea lui Nunu par sa adanceasca hartoapele din drum. „Oamenii care au lucrat cu Daicoviciu al batran, mosi in varsta de 80, 90, 100 de ani, mai povestesc si astazi ca academicianul frigea miei pe altarul dacilor, pe Soarele de andezit. Punea cate un fag din cei mari sa arda pe altar, dadea jarul cu poca la o parte si arunca miei acolo, care se frigeau… Dar despre sabia de aur descoperita de Maria Trufas din Cucuis ati auzit? Inca mai traieste femeia. I-a dat-o istoricului, dar nimeni nu mai stie ce s-a intamplat cu ea. Dar de galeata cu bani, descoperita de un taran si data lui Hadrian Daicoviciu?” Varful Godeanu se zareste doar pentru o clipa, si numai intr-o anumita parte a drumului. „Godeanu este Kogaionul, muntele sfant al dacilor. Iar Valea Godeanului, apa sfanta.” Reusesc sa-l vad: un varf trist si gol, de pe care nu a fost iertat nici macar un fag: toti au fost secerati. Ploaia care a spalat cerul diminetii s-a domolit, iar pamantul cald musteste de ceturi. Un sfarsit de toamna ca-n povestile cu duhuri si stime. Intram in ceata deasa a padurii, ca in suflarea calda a unui zeu primordial, de la facerea lumii. Stravechiul drum pavat luceste precum o piele uda de sarpe. Tacerea care ne insoteste devine tot mai vie. Incinta sacra izbucneste brusc, dincolo de poarta, ca o oda a bucuriei: am intrat in poiana cu zei. Un spatiu bogat si darnic, ca o oglinda a universului, insa a unui univers inca nenascut, desi in timpii nostri pare mort demult. Ranile Sarmisegetuzei Cand Vladimir Brilinsky incepe sa vorbeasca, cuvintele lui imprastie valatucii de ceata. „Arheologii se tot cearta pe interpretari, pe semnificatiile pietrelor. Nu cred ca asta este important acum. Nu trebuie sa ne cheltuim energia pentru a descifra semnificatia asezarii acestor pietre. Trebuie sa ne dedicam toata energia pentru a spune tuturor ca Sarmisegetuza Regia este unica in lume. Castre si amfiteatre romane sunt cu sutele in lume. Dar un ansamblu ca cel din Muntii Surianului nu mai exista nicaieri. Important e ca lumea sa afle ca Sarmisegetuza exista.” Tocmai zaresc panoul cel nou cu planul cetatii. Inainte era un panou ruginit, scris si in engleza, dar arheologii au socotit ca turistii straini nu au nevoie de lamuriri, deci cel nou este doar in romana. Coboram pe terasa a Xi-a, unde se desfasoara un curcubeu de sanctuare. „Aici era rotonda de andezit. O roata mare de piatra, formata din 8 piese ca niste segmente de cerc, care pe interior aveau zimti dispusi la distante egale. Un fel de roata dintata, un mecanism misterios. Arheologii au scos pietrele de la locul lor si le-au aruncat in tufele de la marginea incintei sacre. Nu le placea ideea unui mecanism atat de avansat la daci. Sau nu-l pricepeau. Ba mai mult, i-au invatat si pe discipolii lor ca aceste incizii sunt rezultatul rangilor romanilor care au venit sa distruga spiritualitatea dacilor… Cata „precizie” puteau avea romanii astia, cand trebuiau sa distruga!” Astazi, nimeni nu mai vorbeste de acest ansamblu. „Marele sanctuar rotund, care dupa unii ar fi un calendar, este emblema Sarmisegetuzei. Dar este o emblema falsa, caci el nu a aratat asa in original. Ce se vede acum este pur si simplu rodul fanteziei regizorului Gheorghe Vitanidis, cand a turnat filmul „Burebista”. Asa i s-a parut lui ca arata mai bine. Reconstructia nu are nici un suport real, stiintific. Locul stalpilor este respectat, dar forma si inaltimea lor sunt doar fantezii tolerate de catre lumea stiintifica.” Sub ramurile descarnate ale fagilor, marele sanctuar isi pazeste taina asemenea unui Sfinx. Ceturile se destrama domol, iar pe sirurile de pietre care formeaza marele calendar strafulgera, din cand in cand, petele aurii ale unei salamandre de foc. „Templul mare de calcar al lui Burebista a fost distrus in vremea lui Ceausescu. A fost ideea Suzanei Gadea, ministrul culturii si educatiei socialiste din acea vreme, care dorea sa cosmetizeze cetatea in vederea unei posibile vizite a „tovarasului”. Au fost scoase plintele originale de calcar care nu aveau un aspect „comercial”, si aruncate in vale. S-a turnat o placa de beton, iar intentia culturnicilor de atunci era de a inlocui vechile plinte cu unele prefabricate la Barca. Ceausescu nu a mai venit, iar acele replici din beton au ramas in incinta sacra, marturie a imbecilitatii cu care a fost tratata in acea perioada istoria noastra. In anul 2000, dupa multe scandaluri si interventii, s-au gasit bani pentru ca plintele originale sa fie recuperate si puse la locul lor, chiar daca amplasarea lor a fost facuta intr-un mod dezastruos.” Scara monumentala a templului, din care s-au gasit mai multe trepte, zace acoperita de brusturi si urzici, intr-o paragina dureroasa. Aruncata intr-o margine de terasa, sub un frunzis des si acoperita de muschi, zace o alta plinta misterioasa. „Plinta asta are sapte orificii cu diametre si adancimi crescatoare intr-o progresie aritmetica perfecta. Si despre gaurile astea zic arheologii ca-s facute cu ranga, de romani. Stateau romanii sa calculeze exact distanta intre gauri si adancimea lor atunci cand distrugeau?” Mai spre mijlocul poienii, se afla ramasitele unui vas de andezit, plin cu apa de ploaie, in care misuna mormoloci de broasca. „Un cercetator englez care a vizitat Sarmisegetuza spunea ca si la Stonehenge exista asa ceva si ca este vorba de un astrolab stravechi. Vasul se umplea cu apa, si noaptea se urmarea pozitia stelelor care se oglindeau in el. Arheologii de azi sustin ca e vorba de un vas de cult, folosit la libatiuni.” Nici despre acest vas nu auzisem din lucrarile pe care le-am consultat. Nu e considerat suficient de important ca sa fie mentionat. Soarele de andezit, misteriosul altar circular, isi arata ranile oblojite cu ciment: mai multe raze de piatra au fost distruse, intai din pricina furiei romanilor, apoi din pricina agapelor academicianului Daicoviciu. Mai sus, pe terasa a zecea, marele templu cu coloane de andezit pare surpat in propriile-i temelii: un camp de plinte imense, cu diametrul de peste doi metri, martore ale unei grandori apuse inainte de a rasari. Templul nu a mai ajuns sa fie terminat, din pricina razboaielor. „Romanii erau in general toleranti cu religia si zeii popoarelor pe care le cucereau. Totusi, la Sarmisegetuza, au distrus absolut totul in incinta sacra, cu o furie oarba. Nu au mai facut asa ceva decat cu templul din Ierusalim. Dacii erau atat de puternici, datorita religiei lor, datorita credintei in nemurire. Probabil, pentru romani, asta era calea cea mai sigura de a-i infrange: sa le distruga templele si altarele si sa le alunge zeii. Mai multe bucati din coloanele templelor au fost folosite de romani la refacerea zidului cetatii. Altele zac aruncate in vale, ca si multe alte fragmente din constructiile din incinta sacra. Nimeni nu se ingrijeste de ele, sa le aduca, sa le curete, sa le expuna intr-un muzeu. Sunt cu sutele. Nu au fost inventariate niciodata.” Sarmisegetuza imi pare un crai sfartecat, cu oasele imprastiate, doborat de un frate hain, venit sa-i fure imparatia. Cand va veni cineva sa-i aseze la loc toate franturile de trup, sa le stropeasca cu apa vie si sa sufle de trei ori asupra lor, Sarmisegetuza va reintra in timp, in istorie. Palatul lui Decebal Zidurile cetatii si incinta sacra reprezinta tot ce se poate vedea la Sarmisegetuza. Nu poti sa nu fii uimit cand citesti in putinele lucrari de specialitate ca regele dac nu avea un palat al lui. Ca in fapt, el isi conducea regatul de pe cal. Ca avea comori de aur si bijuterii fabuloase, dar dormea prin colibe sau direct pe pamant. Se afirma ca la Sarmisegetuza s-au descoperit doar ziduri si templele din zona sacra. S-a presupus ca e vorba doar de o cetate de refugiu, niste ziduri intre care se adunau oamenii la primejdie, si de un centru religios. Si totusi, daca acolo era doar un refugiu, unde era capitala? Caci o capitala grandioasa trebuie sa fi existat. „Pana in prezent, nu s-a sapat nici 10% din ceea ce inseamna Sarmisegetuza Regia. Arheologii sapa foarte putin si mereu in aceleasi locuri. E adevarat ca nu sunt fonduri si nici conditii normale pentru a face arheologie moderna. In ultimele campanii de sapaturi, au inceput sa sape pe terasa a Ix-a. S-au scos la iveala vestigiile unei cladiri civile, care pare unica intre descoperirile de pana acum. Unii arheologi spun, pe la colturi, ca acolo ar putea fi palatul lui Decebal. Dar nu pot sapa mai departe. Situl arheologic Sarmisegetuza este inclus in Parcul National Gradistea Muncelului-Cioclovina. Deasupra vestigiilor se afla fagi seculari. Fiind rezervatie, nu se poate taia nici o creanga, deci sapaturile nu pot continua. E un cerc vicios, o aberatie.” La marginea terasei, se vad, intr-adevar, ramasitele unei cladiri civile. In vara aceasta, arheologii au descoperit acolo baza de andezit a unei coloane. Cu doi ani inainte, arheologii au scos mai multe pietre de calcar din aceasta constructie, care ulterior au fost acoperite cu pamant si date uitarii. Dupa unele pareri, mai multe reprezentari de pe Columna lui Traian ar putea sugera existenta unui palat la Sarmisegetuza. Si bunul simt ne obliga sa gandim la fel. In acelasi timp, potrivit cu reprezentarile de pe controversatele placi de plumb de la Sinaia (considerate de unii falsuri, de altii copii dupa originale dacice pierdute sau chiar piese autentice, vechi de 2000 mii de ani), chiar in zona in care incepe sa se dezvaluie aceasta cladire, e figurat palatul lui Decebal. O cladire impresionanta, din piatra, cu scari monumentale, pe latura de rasarit. Undeva, in dreapta palatului, sunt cele doua temple patrulatere de pe terasa Xi. Grandiosul templu de pe terasa X nu figureaza in reprezentarile de la Sinaia, lucru firesc, caci templul nu a fost niciodata terminat. Deci, este foarte posibil ca arheologii sa fie la un pas de descoperirea palatului lui Decebal. Si totul se opreste aici, ca intr-o piesa de teatru absurd. Simple coincidente? Mai spre mijlocul poienii, se afla ramasitele unui vas de andezit, plin cu apa de ploaie, in care misuna mormoloci de broasca. „Un cercetator englez care a vizitat Sarmisegetuza spunea ca si la Stonehenge exista asa ceva si ca este vorba de un astrolab stravechi. Vasul se umplea cu apa, si noaptea se urmarea pozitia stelelor care se oglindeau in el. Arheologii de azi sustin ca e vorba de un vas de cult, folosit la libatiuni.” Nici despre acest vas nu auzisem din lucrarile pe care le-am consultat. Nu e considerat suficient de important ca sa fie mentionat. Soarele de andezit, misteriosul altar circular, isi arata ranile oblojite cu ciment: mai multe raze de piatra au fost distruse, intai din pricina furiei romanilor, apoi din pricina agapelor academicianului Daicoviciu. Mai sus, pe terasa a zecea, marele templu cu coloane de andezit pare surpat in propriile-i temelii: un camp de plinte imense, cu diametrul de peste doi metri, martore ale unei grandori apuse inainte de a rasari. Templul nu a mai ajuns sa fie terminat, din pricina razboaielor. „Romanii erau in general toleranti cu religia si zeii popoarelor pe care le cucereau. Totusi, la Sarmisegetuza, au distrus absolut totul in incinta sacra, cu o furie oarba. Nu au mai facut asa ceva decat cu templul din Ierusalim. Dacii erau atat de puternici, datorita religiei lor, datorita credintei in nemurire. Probabil, pentru romani, asta era calea cea mai sigura de a-i infrange: sa le distruga templele si altarele si sa le alunge zeii. Mai multe bucati din coloanele templelor au fost folosite de romani la refacerea zidului cetatii. Altele zac aruncate in vale, ca si multe alte fragmente din constructiile din incinta sacra. Nimeni nu se ingrijeste de ele, sa le aduca, sa le curete, sa le expuna intr-un muzeu. Sunt cu sutele. Nu au fost inventariate niciodata.” Sarmisegetuza imi pare un crai sfartecat, cu oasele imprastiate, doborat de un frate hain, venit sa-i fure imparatia. Cand va veni cineva sa-i aseze la loc toate franturile de trup, sa le stropeasca cu apa vie si sa sufle de trei ori asupra lor, Sarmisegetuza va reintra in timp, in istorie.

http://coltul-adevarului.blogspot.it/

Reclame
Acest articol a fost publicat în URMASII DACILOR (Sarmizegetusa). Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Sarmizegetusa dacica

  1. birans zice:

    Soarele de andezit era, de fapt, un astrolab şi nu o platformă pentru sacrificii, cum susţin unii în mod greşit. Iar sanctuarele dacilor includ numerele sacre din Piramida-Keops şi măsurile ei, dar la o scară de 1 la 10.
    Mai mult decât atât, constructorii daci au utilizat aceleaşi etaloane de măsură ca şi Arhitectul Piramidei şi asta cu precizie de 6 zecimale exacte.
    Chiar şi stânjenul, care a fost un etalon la fel de vechi, a fost calibrat după o măsură din interiorul Piramidei-Keops.
    Puteţi afla mai multe citind aici:
    https://birans.files.wordpress.com/2017/05/sarmisegetuza2.pdf

    Apreciază

  2. Birans zice:

    Adresa indicată mai sus nu mai e valabilă. noua adresă este
    https://biransblogblog.wordpress.com/contact/

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.