“Mossad” de Gordon Thomas – O carte de exceptie pe care o vom publica integral pe “DeVeghePatriei”


1 (2)

Capitolul 1

Când lumina roşie a telefonului începu să clipească, un dispozitiv sofisticat de înregistrare se activa în apartamentul parizian de lângă Centrul Pompidou, în aglomeratul arondisment 4. Lumina fusese instalată de un tehnician de comunicaţii israelian, care zburase de la Tel Aviv pentru a instala aparatul de înregistrat, menit să liniştească orice bănuială pe care vecinii ar fi avut-o auzind telefonul sunând la ore nepotrivite. Tehnicianul era un yahalomin, membru al unei echipe Mossad, care avea în grijă comunicaţiile sigure din ascunzătorile serviciului secret israelian.

Cea din Paris era ca toate celelalte. Avea uşa din faţă rezistentă la bombardament si geamuri care, asemenea ferestrelor de la Casa Albă, puteau refracta scannerele. Existau zeci de astfel de apartamente în toate marile oraşe ale lumii, fie cumpărate, fie închiriate pe termen lung. Multe erau nelocuite vreme îndelungată, fiind gata pentru următoarea operaţiune.

O astfel de operaţiune a fost întreprinsă în apartamentul din Paris încă din iunie 1997, o dată cu sosirea domnului Maurice. Acesta vorbea o franceză fluentă, cu un uşor accent central-european. De-a lungul anilor, vecinii se mai întâlniseră şi cu alţii ca el: bărbaţi sau, uneori, femei care soseau pe neaşteptate, petreceau săptămâni sau luni printre ei, pentru ca apoi, într-o bună zi, să dispară fără urmă. Ca şi cei dinaintea sa, dl. Maurice a descurajat politicos orice interes privind persoana sau munca sa.

Maurice era un katsa, un agent de teren al Mossad-ului.

Din punct de vedere fizic era greu de descris; se spunea că şi pe o stradă pustie ar fi trecut aproape neobservat. Fusese recrutat atunci când Mossad-ul nu era decât un proiect. S-a făcut remarcat în timpul efectuării stagiului militar în Israel, când, după tabăra de instrucţie, a fost cooptat de serviciul aerian de informaţii. Aptitudinea sa pentru limbile străine (vorbea franceza, engleza si germana) a fost adăugată altor calităţi: era bun în rezolvarea problemelor legate de studiul de caz si în a extrage dovezi din speculaţii, în plus, ştia cum să se poarte cu oamenii; ştia să convingă, să măgulească şi, dacă toate celelalte metode ar fi eşuat, să ameninţe.

După absolvirea şcolii Mossad în 1982, a activat în Europa, Africa de Sud şi în Orient. Se prezenta ca om de afaceri, scriitor sau comerciant. Folosise o serie de nume si de biografii extrase din biblioteca de personaje a Mossad-ului. De data aceasta era Maurice, încă o dată, om de afaceri.

De-a lungul repartizărilor sale a auzit că în “Institut”, (nume dat Mossad-ului de angajaţii săi) circulau zvonuri răutăcioase despre cariere ruşinoase şi distruse, despre schimbări la nivelul conducerii, despre fiecare nou director şi priorităţile sale. Despre corupţie. Nici unul dintre ei nu a reuşit însă să eradicheze corupţia cât timp a fost la putere.

Această stare de lucruri s-a accentuat o dată cu numirea lui Benyamin Netanyahu ca cel mai tânăr prim ministru al Israelului, om cu o dovedită experienţă în domeniul serviciului secret, încă de la bun început, Netanyahu i-a intrigat pe ofiţeri i experimentaţi în detaliile operaţionale.

La început s-a dat vina pe entuziasmul inutil al unui nou venit care vroia să facă ordine, gata să inspecteze tot ce era de inspectat pentru a fi sigur că nu-i scapă nici un secret. Dar lucrurile au devenit alarmante când nu numai primul ministru, dar si soţia lui, Sara, au vrut să vadă ce se ascunde în spatele oglinzii, în lumea serviciului secret israelian. Aceasta i-a invitat pe cei mai înalţi ofiţeri ai Mossad-ului să-i facă o vizită şi să-i răspundă la întrebări, susţinând că urmează exemplul lui Hillary Clinton care era interesată de CIA.

Coridoarele sediului Mossad din Tel Aviv au răsunat de şoaptele scandalizate despre Sara Netanyahu, care a cerut să acceseze profilele psihologice ale şefilor de stat pe care ea şi soţul său urmau să-i găzduiască sau să-i viziteze. A cerut în mod special detalii despre activitatea sexuală a preşedintelui Bill Clinton. De asemenea a cerut să se uite peste dosarele ambasadorilor israelieni care aveau să-i găzduiască în timpul vizitelor externe, interesându-se de curăţenia din bucătăriile acestora şi de frecvenţa cu care erau schimbate aşternuturile din apartamentele pentru oaspeţi.

Uimiţi de cererile sale, ofiţerii Mossad i-au explicat soţiei primului ministru că astfel de informaţii nu se discută la întâlnirile serviciului secret. Unii dintre veterani au fost scoşi din operaţiunile curente ale serviciului, dându-li-se responsabilitatea unor operaţiuni minore care nu necesitau decât întocmirea unor dosare pe care nu le citea nimeni. Dându-şi seama că se plafonau, aceştia şi-au dat demisia şi s-au împrăştiat pe tot teritoriul Israelului, nemaifăcând nimic altceva decât să citească, în special istorie, încercând să se împace cu gândul că şi ei sunt de domeniul trecutului.

Toate astea l-au făcut pe Maurice să se bucure că nu se afla în Tel Aviv, şi că e din nou pe teren.

Operaţiunea care-l adusese la Paris îi dădea încă o şansă de a dovedi că este un agent meticulos si precaut, unul în stare să îndeplinească tot ce i se cerea. De data aceasta, misiunea era relativ uşoară: nu era vorba de nici un pericol fizic, ci numai de riscul de a fi pus într-o situaţie jenantă în cazul în care autorităţile franceze ar fi descoperit ceea ce face şi l-ar fi deportat în secret. Ambasadorul israelian ştia că Maurice era în Paris, dar nu ştia şi de ce. Aceasta era procedura standard: dacă planul nu mergea, diplomatul putea pretinde că nu fusese pus la curent.

Sarcina lui Maurice era de a recruta un informator. Aceasta era cunoscută în limbajul ezoteric al Mossad-ului drept un “contact”, o corupere a unui cetăţean străin. După două luni de muncă răbdătoare, Maurice credea că e gata să reuşească.

Ţinta sa era Henri Paul, însărcinat adjunct cu securitatea Hotelului Ritz, care făcea şi pe şoferul în cazul oaspeţilor celebri. Unul dintre aceştia a fost Jonathan Aitken, ministru britanic în perioada în care Partidul Conservator era la putere. Aitken a fost responsabil cu coordonarea de vânzări de arme şi pentru stabilirea de contacte cu traficanţi de arme în Orientul Mijlociu. Toate acestea au dus laWorld in Action, un show TV care se ocupa cu anchete, şi la publicarea de către ziarul Guardian a unei serii de rapoarte incriminatorii despre legăturile lui Aitken cu persoane care în mod normal nu se aflau în anturajele guvernanţilor. Aitken i-a dat în judecată pentru calomnie. Cazul a pivotat în jurul întrebării legate de persoana care i-a plătit lui Aitken şederea la Ritz, când acesta s-a întâlnit cu arabii. La tribunal, Aitken a jurat că soţia sa plătise factura.

Prin intermediul unei terţe surse, Mossad-ul i-a mituit pe avocaţii apărării să susţină că dl. Aitken nu fusese la Paris în acea perioadă. Cazul a fost închis. Mossad-ul, care considerase mult timp activitatea lui Aitken drept o ameninţare pentru Israel, practic l-a distrus. Hotelul a rămas însă locul de întâlnire al traficanţilor de arme din Orientul Mijlociu şi al contactelor lor europene.

Mossad-ul a hotărât să aibă un informator la Ritz care să-i raporteze despre activităţile de acolo. Şi-a propus mai întâi să obţină lista cu angajaţii hotelului; aceasta s-a rezolvat prin accesarea sistemului computerizat. Nimeni din conducerea superioară a hotelului nu era potrivit; ceilalţi nu aveau acces la toţi oaspeţii, lucru determinant de altfel, însă cum Henri Paul se ocupa cu securitatea, aceasta însemna că el avea acces peste tot la Ritz. Cheia sa putea descuia seiful oricărui oaspete. Nu i s-ar fi pus nici un fel de întrebări dacă ar fi vrut să facă o copie după nota de plată a unui client şi n-ar fi ridicat nimeni din sprânceană dacă i s-ar fi cerut lista apelurilor telefonice făcute de dealeri pentru a lua legătura cu persoanele de contact. Putea afla cu ce femei avuseseră de-a face dealerii. Ca şofer al VIP-urilor, Paul ar fi fost în măsură să tragă cu urechea la convorbirile celor pe care-i transporta, să le studieze comportamentul, să vadă unde se duc şi cu cine se întâlnesc.

Următorul pas era întocmirea unui profil psihologic al lui Paul. Timp de câteva săptămâni, unul dintre rezidenţii katsa din Paris a adunat informaţii despre trecutul lui. Folosindu-se de mai multe acoperiri, printre care cea de angajat al unei companii de asigurări şi cea de comerciant de telefoane, agentul katsa a aflat că Paul era burlac, n-avea o relaţie stabilă, locuia într-un apartament cu chirie mică, conducea o Mini neagră, dar îi plăceau maşinile rapide si motocicletele de concurs. Chiar cumpărase o motocicletă împreună cu încă cineva. Angajaţii hotelului au spus că îi plăcea să bea uneori. Se părea chiar ca din când în când, mai apela la serviciile unei prostituate de lux care îi servea şi pe clienţii hotelului.

Informaţiile au fost analizate de un psiholog al Mossad-ului. Acesta a conchis că Henri Paul avea o fire vulnerabilă. Psihologul a decis că cea mai bună metodă de a-l recruta ar fi prin presiuni crescânde, însoţite de promisiuni legate de substanţiale sume băneşti care urmau să finanţeze viaţa socială a lui Paul. Această operaţiune putea fi una destul de lungă şi putea necesita deosebită răbdare şi talent. În loc să se folosească în continuare de rezidentul katsa, la Paris avea să fie trimis Maurice.

Ca şi în cazul altor operaţiuni asemănătoare, Maurice a urmat nişte criterii standard. Mai întâi s-a familiarizat cu Hotelul Ritz şi împrejurimile acestuia. L-a recunoscut repede pe Henri Paul, un tip atletic cu mers arogant, care dădea de înţeles că nu ţine cont de nimeni.

Maurice a observat ciudata legătură pe care Paul o avea cu fotografii de scandal care împânzeau intrarea lui Ritz, gata la orice oră să-i fotografieze pe cei bogaţi şi faimoşi. Din când în când, Paul le cerea să se retragă, iar aceştia făceau întocmai, înconjurând clădirea pe motociclete înainte să se întoarcă, în timpul acestor mici plimbări, Paul ieşea pe uşa de serviciu şi începea să-i tachineze amical.

Noaptea, Maurice l-a văzut pe Paul bând cu diverşi paparazzi prin barurile din apropierea hotelului, pe care le frecventau, după terminarea programului, el şi alţi angajaţi.

În rapoartele trimise la Tel Aviv, Maurice menţiona faptul că Paul putea să bea cantităţi considerabile de alcool rămânând totuşi treaz. Tot acesta a mai confirmat faptul că Paul ar fi perfect pentru rolul de informator.

La un moment dat, în timpul supravegherii sale discrete, Maurice a descoperit că Paul trăda încrederea ce-i fusese acordată. Primea bani de la paparazzi pentru a le vinde ponturi despre locurile unde vor merge oaspeţii, favorizându-le astfel fotografierea celebrităţilor. Schimbul informaţiilor contra cost avea loc fie în unul din baruri, fie în îngusta stradă Cambon, acolo unde se afla intrarea angajaţilor.

Pe la jumătatea lunii august, acel schimb s-a axat pe sosirea la Ritz a Dianei, Prinţesa de Wales, şi a noului său iubit, Dodi Al-Fayed2, fiul patronului hotelului. Urmau să stea în fabulosul apartament regal întreg personalul de la Ritz fusese ameninţat cu concedierea imediată în cazul în care ar fi dezvăluit amănunte privind sosirea secretă a Dianei. În ciuda acestui amănunt, Paul şi-a riscat slujba informându-i pe paparazzi asupra acestui subiect. Fiecare dintre ei l-au răsplătit financiar.

Maurice a remarcat că Paul începuse să bea mai mult şi a auzit că personalul de la Ritz se plângea că însărcinatul adjunct cu securitatea hotelului devenise mai dur ca de obicei: o concediase pe o cameristă care furase o bucată de săpun dintr-una din camere.

Mai mulţi angajaţi au declarat că Paul lua şi pastile, şi se întrebau dacă acestea nu erau cumva menite să-i calmeze stările nervoase. Toţi erau de acord că Paul devenise imprevizibil – acum era bine dispus, în momentul următor se înfuria necontrolat pentru vreun fleac. Maurice decise că era timpul să facă mişcarea.

Primul contact a avut loc în barul lui Harry din Rue Daunou. Când Paul şi-a făcut apariţia, Maurice sorbea un cocktail. Agentul katsa al Mossad-ului a intrat în discuţie cu el, iar Paul a acceptat să bea şi el ceva, după ce Maurice i-a spus că prieteni de-ai lui stătuseră cândva la Ritz. Maurice a mai spus că aceştia fuseseră surprinşi de numărul mare de arabi bogaţi care trăgeau la hotel.

Paul insista asupra faptului că majoritatea arabilor erau neciopliţi şi aroganţi şi că se aşteptau să le sari în ajutor la cea mai mică mişcare. Cei mai răi erau saudiţii. Maurice spuse că auzise şi despre clienţii evrei acelaşi lucru. Paul nu era de aceeaşi părere.

Declară că evreii erau nişte clienţi excelenţi. În această atmosferă promiţătoare, seara se sfârşi cu stabilirea unei noi întâlniri, peste câteva zile, pentru a lua cina la un restaurant din apropierea Ritz-ului. În timpul cinei Paul a confirmat, ca răspuns la întrebările calculate ale lui Maurice, multe din informaţiile pe care acesta deja le cunoştea. Paul a vorbit despre pasiunea lui pentru maşini rapide şi despre plăcerea de a pilota avioane mici. Dar era greu să-ţi satisfaci aceste plăceri dintr-un salariu.

Acesta trebuie să fi fost momentul în care Maurice a început să facă presiuni. Să găseşti bani pentru astfel de hobby-uri era o problemă, dar nu una fără rezolvare. În mod cert, această afirmaţie îi stârnise interesul lui Paul.

Lucrurile şi-au urmat apoi cursul firesc: Maurice oferi, iar Paul primi cu plăcere. O dată nada aruncată, Maurice trebuie să-şi fi pus în practică toate talentele dobândite la şcolile Mossad-ului.

La un moment dat, Maurice a lansat ideea că ar putea da o mână de ajutor, menţionând că lucra pentru o companie dispusă oricând să-şi îmbunătăţească baza de date, în schimbul unor sume frumuşele de bani. Asta era mutarea favorită a agenţilor Mossad când se aflau într-o operaţiune de contact. De aici şi până la a-i spune lui Paul că mulţi dintre clienţii Ritz-ului aveau informaţii ce ar fi interesat compania, nu mai era decât un mic pas.

Paul, poate stânjenit de modul în care decurgea discuţia, s-a împotrivit. Maurice a mers apoi mai departe, spunând că, deşi înţelegea rezervele lui Paul, acestea îl surprindeau. Toată lumea ştia că Paul lua mită de la paparazzi. Aşa că, de ce ar fi dat cu piciorul unei adevărate şanse de câştig?

Talentul lui Maurice de a-şi prezenta propunerile, informaţiile privitoare la trecutul lui Paul, capacitatea de convingere, dar mai ales presiunea la care îşi supunea interlocutorul şi-au spus cuvântul. Toate au avut efect asupra lui Paul.

Chiar dacă n-a pus întrebări, şi-a dat imediat seama că omul din faţa lui era un agent secret sau cineva care recruta pentru serviciul secret.

Poate că şi asta i-a influenţat răspunsul. După spusele unui agent israelian familiarizat cu situaţia, “Henri Paul a vorbit încă de la început fără rezerve: i se cerea să spioneze? Dacă da, ce trebuia să facă? Pur şi simplu. Fără paravane şi ocolişuri inutile. Doar ce trebuia să facă si pentru cine ar fi urmat să lucreze. Acesta era momentul în care Maurice trebuia să decidă. l-o fi spus lui Paul că va lucra pentru Mossad? Nu existau proceduri standard pentru astfel de lucruri. Fiecare ţintă e diferită, însă Henri Paul înghiţise momeala.”

Aşa stând lucrurile, Maurice i-a spus lui Paul ce se aştepta de la el: să obţină informaţii despre oaspeţi, poate chiar să le bage tehnica în camere, şi să ia seama cu cine se distrau. Poate că au discutat ceva si despre bani, se poate să se fi adus vorba si de o ofertă de cont în Elveţia; puteau eventual să-l plătească si în bani gheată. Maurice a lăsat să se înţeleagă de la sine că astfel de chestiuni nu erau decât nişte detalii minore. De-acum se putea chiar să-i fi spus că urma să lucreze pentru Mossad. Toate astea ar fi etapele standard ale unui contact reuşit.

E foarte posibil ca Paul să se fi speriat de ceea ce i se cerea să facă. Nu era vorba de loialitatea faţă de cei de la Ritz; ca pe mulţi alţii, îl atrăseseră acolo salariile destul de mari şi bacşişurile. Era lesne de înţeles că îi era frică să nu îl depăşească situaţia şi să rişte să ajungă la închisoare dacă ar fi fost prins spionând oaspeţii hotelului.

Şi dacă s-ar fi dus la poliţie, ce putea rezolva? Poate că ştiau deja ce urma să i se propună. Dar dacă i-ar fi refuzat? Atunci ce s-ar fi întâmplat? Dacă conducerea hotelului ar fi aflat că el trădase deja cel mai preţios atribut oferit de Ritz – confidenţialitatea – informându-i pe paparazzi, ar fi putut fi concediat, ba chiar dat în judecată în acele zile ale lui august 1997, Henri Paul părea că nu mai are scăpare. Continua să bea, să ia pastile, să doarmă prost şi să-şi bată joc de cei din subordinea sa. Era un om gata să cadă în prăpastie.

Maurice menţinea presiunea. Îl întâlneai de multe ori în acelaşi bar în care Paul bea după serviciu. Numai simpla lui prezenţă era suficientă să-i reamintească ceea ce era constrâns să facă. Maurice se ducea de multe ori pe la Ritz unde savura câte un aperitiv la bar, mergea la restaurant sau îşi lua cafeaua de după amiază în holul hotelului. Lui Henri Paul i se părea că Maurice devenise umbra lui. Şi toate astea nu făceau decât să-i sporească tensiunea şi să-i aducă aminte francezului că nu avea scăpare.

Şi apropiata vizită a Dianei şi a lui Dodi Al-Fayed îl neliniştea. Paul fusese însărcinat cu protecţia lor pe timpul şederii, dar mai ales avertizat să-i ţină departe de paparazzi. În acelaşi timp, fotografii îl tot sunau pe mobil cerând informaţii despre vizită; i se ofereau sume mari de bani pentru cele mai mici detalii. Tentaţia era un alt factor de presiune. Iar presiunea părea că îl înconjoară din toate părţile.

Deşi reuşea să disimuleze, Paul era totalmente copleşit. Lua antidepresive, somnifere si energizante ca să poată lucra pe timpul zilei. Combinaţia asta de medicamente nu putea decât să-l afecteze profund. Lumina intermitentă – un telefon – care l-a trezit pe Maurice, a fost înregistrată duminică 31 august, la ora 1:58 noaptea. Cel care făcuse apelul lucra la departamentul de accidente rutiere al jandarmeriei pariziene şi fusese recrutat de Mossad cu câţiva ani în urmă. Era un mabuach, deci un informator neisraelian. În ierarhia contactelor pariziene ale lui Maurice, acesta se afla undeva la coadă.

Cu toate acestea, vestea accidentului rutier avea să-l uimească pe Maurice. Cu mai puţin de o oră în urmă, un Mercedes Sedan se izbise într-unul din stâlpii de beton ai pasajului de vest de sub Place de l’Alma; un loc în care se petreceau des accidente.

Victimele erau Diana, Prinţesa de Wales, mama viitorului rege al Angliei; Dodi Al-Fayed, fiul lui Mahommed, patronul de origine egipteană al lanţului de magazine Harrods3 din Knightsbridge şi Henri Paul. Bodyguard-ul cuplului fusese grav rănit.

La câteva ore după accident, Maurice s-a întors la Tel Aviv, lăsând în urmă întrebări la care nu s-a putut răspunde nici până în ziua de azi.

Ce rol a jucat în accident presiunea exercitată de el? Să fi pierdut Henri Paul controlul maşinii, făcând-o să se izbească de stâlpul pasajului de la Alma, pentru că nu vedea nici o cale de scăpare din ghearele Mossad-ului? Să fi avut presiunea vreo legătură cu concentraţia mare de medicamente găsită în sânge? Oare când a plecat de la Ritz cu pasagerii, se mai gândea încă la o portiţă de scăpare? Era Paul, pe lângă victima unui nefericit accident de circulaţie, si victima unui neîndurător serviciu secret? Întrebările continuau să nu-i dea pace lui Mahommed Al-Fayed. În februarie 1998, a declarat public: “N-a fost vorba de nici un accident. Sunt extrem de convins de asta. Adevărul nu poate fi ascuns la nesfârşit.”

Cinci luni mai târziu, canalul britanic de televiziune ITV a difuzat un documentar care susţinea că Henri Paul ar fi avut legături cu serviciul secret francez. Nu era adevărat. Materialul a mai insinuat că un serviciu secret, al cărui nume nu se cunoştea, ar fi fost responsabil pentru morţile tragice; au mai fost făcute si supoziţii conform cărora serviciul respectiv s-ar fi implicat pentru că britanicii se temeau ca dragostea Dianei pentru Dodi, care era egiptean, să nu aibă cumva “repercusiuni politice”.

Până în ziua de astăzi, legătura dintre Henri Paul şi Mossad a rămas un secret bine păzit – exact aşa cum se şi dorea. Mossad-ul nu acţiona la porunca nimănui din afara Israelului. Într-adevăr, puţini din afara serviciului ştiu de implicarea serviciului în moartea celei mai mediatizate femei din lume.

Inspirat de campania de discreditare din mass-media engleză, Mohammed Al-Fayed a continuat să susţină că anumite servicii secrete, al căror nume nu se ştia, s-au unit împotriva fiului său si a prinţesei Diana. În iulie 1998, doi jurnalişti de la ziarul Times au publicat o carte în care sugerau că Henri Paul a avut legături cu serviciul secret francez, însă nici Al-Fayed, nici jurnaliştii nu au venit cu dovezi concludente care să le susţină afirmaţiile – nici unul dintre ei nu a bănuit legătura dintre Mossad şi Paul. În iulie 1998, Mahommed Al-Fayed a adresat membrilor Parlamentului britanic o scrisoare, conţinând o serie de întrebări; cerea ca acestea să fie discutate în Camera Comunelor. Al-Fayed susţinea că: “există o forţă care vrea să muşamalizeze răspunsurile pe care le cer”. Gestul a fost interpretat ca fiind cel al unui tată îndoliat si îndurerat care face acuzaţii în dreapta şi în stânga. Întrebările merită să fie repetate, nu numai pentru că astfel este înlaturată orice bănuială asupra rolului jucat de Mossad în ultimele săptămâni de viaţă ale lui Henri Paul, dar si pentru că demonstrează cum o tragedie poate căpăta dimensiuni pe care numai adevărul le mai poate readuce la normal.

Al-Fayed a scris despre un “plan” de eliminare al Dianei şi al fiului său, încercând să lege de întrebările lui tot felul de evenimente disparate:

“De ce a durat o oră şi 40 de minute pentru ca Diana să ajungă la spital? De ce nici un fotograf nu a arătat pozele făcute? De ce tocmai în acea noapte a fost spartă locuinţa londoneză a unui fotograf care deţinea fotografii făcute de paparazzi? De ce nici o cameră de luat vederi cu circuit închis din acea parte a Parisului nu a filmat nimic? De ce dispozitivele de urmărire nu mai aveau film iar camerele de luat vederi (din trafic) erau închise? De ce la locul accidentului s-a redeschis traficul în numai câteva ore? Cine era persoana cu echipament fotografic din grupul de presă de la intrarea de la Ritz? Cine erau cei doi bărbaţi neidentificaţi de la barul hotelului? Vorbeau în engleză, privind si ascultând în jurul lor.”

Mossad-ul nu era deloc interesat de relaţia lui Dodi cu Diana. Singurul lor scop era recrutarea lui Henri Paul ca informator. În legătură cu misteriosul fotograf: în trecut agenţi ai Mossad-ului au mai pozat ca jurnalişti. Putea foarte bine să fi fost Maurice, veghind în faţa hotelului. S-ar putea ca cei doi bărbaţi neidentificaţi de la barul hotelului să fi avut vreo legătură cu Mossad-ul. Dacă ar fi adevărat, acest lucru l-ar linişti fără îndoială pe Mohammed Al-Fayed.

Unii dintre colegii lui Maurice au fost de părere că dorinţa de a-l prinde în cursă pe Henri Paul nu era decât o dovadă în plus a faptului că Mossad-ul a exagerat si că întreprindea operaţiuni internaţionale imprudente; şi asta fără să ţină seama de urmările pe care, pe termen lung, acestea le-ar putea avea pentru serviciul secret, pentru Israel, pentru pacea în Orientul Mijlociu şi în cele din urmă pentru legătura cu cel mai vechi şi mai loial aliat, S.U.A. Mai mulţi ofiţeri susţineau chiar, că, de când cu venirea la putere în 1996 a lui Benyamin Netanyahu ca prim ministru, treburile se înrăutăţiseră.

Un veteran al serviciului secret israelian a afirmat: “Oamenii văd că cei care lucrează pentru Mossad sunt de cele mai multe ori criminali deghizaţi în patrioţi. Lucrul acesta ne face rău nouă si moralităţii noastre, iar până la urmă va avea un efect negativ asupra relaţiilor Mossad-ului cu alte servicii secrete.”

Un alt ofiţer important a fost la fel de direct: “Netanyahu se comportă ca şi cum Mossad ar face parte din propria-i versiune a curţii regelui Arthur; face ceva nou în fiecare zi pentru a nu se plictisi cavalerii. Asta-i motivul pentru care lucrurile au mers aşa de prost în ultimul timp în cadrul serviciului. Să tragem un semnal de alarmă înainte să fie prea târziu.”

Prima lecţie pe care am învăţat-o într-un sfert de secol de când scriu despre serviciile secrete este că înşelăciunea si dezinformarea sunt uneltele de bază ale acestora. La fel ca si răzbunarea, corupţia, şantajul şi, uneori, asasinatul. Agenţii sunt învăţaţi să mintă, să se folosească şi să abuzeze de prietenii; sunt opusul dictonului care afirmă că un gentleman nu citeşte niciodată scrisorile altuia.

Le-am observat comportamentul în timpul investigaţiilor pe care le-am făcut în legătură cu numeroasele scandaluri legate de spionii Războiului Rece: trădarea secretelor privitoare la bomba atomică americană de către Klaus Fuchs şi compromiterea MI5 si MI6 britanice de către Guy Burgess, Donald Maclean si Kim Philby. Cu toţii îşi aleseseră drept motto cuvintele trădare si duplicitate. Tot eu am fost unul dintre primii scriitori care a aflat despre obsesia pe care CIA o avea faţă de controlul minţii, preocupare pe care Serviciul a fost constrâns s-o recunoască la zece ani de la publicarea cărţii mele pe aceeaşi temă, Journey into Madness. Negarea este arta neagră a serviciilor secrete, artă de mult perfecţionată.

Totuşi, în aflarea adevărului am fost foarte mult ajutat de doi ofiţeri profesionişti ai serviciului secret: Joachim Kraner, defunctul meu socru, care după al doilea război mondial a condus o reţea MI6 în Dresda, si Bill Buckley, fost şef CIA în Beirut. Fizic se asemănau foarte mult; amândoi erau înalţi, slabi, îngrijiţi şi foarte siguri pe ei. în ochi nu le puteai citi prea multe – doar dacă le erai simpatic sau nu. Înzestraţi cu o inteligenţă sclipitoare, criticau usturător din când în când Serviciile pe care le slujiseră.

Ambii îmi aminteau în permanenţă cât de multe se pot învăţa din ceea ce Bill numea “şoaptele din umbră”: o ambuscadă mortală dintr-o alee fără nume; o nouă operaţiune care putea să anuleze ani de vădite relaţii amicale politice; o mică informaţie, aparent neînsemnată, care putea completa un puzzle important. Joachim avea o vorbă: “uneori, nişte cuvinte aruncate în vânt îţi pot schimba punctul de vedere”.

Mândri să practice ceea ce ei numeau “a doua meserie ca vechime în lume”, cei doi nu numai că îmi erau prieteni, dar m-au convins că serviciile secrete sunt cheia înţelegerii totale a relaţiilor internaţionale, politicii globale şi diplomaţiei – şi, bineînţeles, a terorismului. Datorită lor am avut contacte cu un număr de servicii si agenţii secrete: BND (Germania), DGSE (Franţa), CIA, serviciile secrete canadiene şi britanice.

Joachim a murit după ce a ieşit la pensie; Bill a fost ucis de fundamentaliştii islamici care îl sechestraseră în Beirut şi care au declanşat criza ostaticilor vestici în oraş.

Tot prin ei am cunoscut membri ai serviciului secret israelian care la început mi-au dat informaţii despre trecutul lui Mehmet Ali Agca, fanaticul turc ce încercase să-l asasineze pe Papa loan Paul în piaţa Sf. petru din Roma, în mai 1981. Contactele au fost stabilite de Simon Wiesenthal, renumitul “vânător” de nazişti, şi preţioasă sursă pentru Mossad timp de peste 40 de ani. Datorită renumelui şi reputaţiei sale, Wiesenthal încă mai are uşi deschise peste tot, mai ales la Washington.

În acelaşi oraş, în martie 1986, am aflat ceva în plus despre încâlcitele relaţii dintre serviciile secrete americane şi cele israeliene. Mă aflam acolo pentru a-l intervieva pe William Casey, pe atunci directorul CIA, pentru cartea mea,Journey into Madness, care tratează şi subiectul morţii lui Bill Buckley.

În ciuda costumului lui de comandă, Casey arăta jalnic. Cât timp am stat de vorbă într-un club din Washington, i-am observat figura palidă, cu maxilare proeminente, şi ochii roşii; arăta de parcă cei cinci ani de conducere a CIA îl vlăguiseră de tot.

La un pahar de apă minerală mi-a confirmat condiţiile întâlnirii noastre. Fără notiţe, fără înregistrări; tot ce urma nu erau decât informaţii de bază. A scos apoi o foaie de hârtie pe care erau tipărite datele sale biografice. Se născuse la New York la data de 13 martie 1913 si absolvise dreptul în 1937, la Universitatea St. John. După ce în 1943 fusese recrutat de Marina Statelor Unite, la câteva luni a fost transferat la Oficiul Serviciilor Strategice, predecesorul CIA. În 1944 devenea şeful serviciului secret OSS în Europa. Este numit apoi şeful Comisiei de Schimburi si Pază (1971 -1973); apoi a urmat o ascensiune rapidă, fiind numit secretar adjunct de stat al afacerilor economice (1973-1974); preşedinte al Băncii de Export-lmport a Statelor Unite (1974-1976); si membru al Comisiei Consultative cu privire la Serviciile Secrete Internaţionale ale preşedintelui (1976-1977). în 1980 este numit conducătorul reuşitei campanii pentru preşedinţie a lui Ronald Reagan. Un an mai târziu, la 28 ianuarie 1981, Reagan îl numeşte în funcţia de DCI, ajungând astfel cel de-al 13-lea om care a deţinut cea mai importantă funcţie în cadrul servicii lor secrete ale Statelor Unite ale Americii.

După ce i-am spus că fusese omul potrivit la locul potrivit, Casey a mai luat o gură de apă şi a mormăit că nu dorea să “intrăm în detalii personale”.

Şi-a băgat foaia înapoi în buzunar si a aşteptat apoi atent prima mea întrebare: ce-mi putea spune despre Bill Buckley, care, în urmă cu aproape doi ani, pe data de 16 martie 1984, fusese sechestrat la Beirut, iar acum era mort. Vroiam să ştiu ce făcuse CIA-ul ca să-l salveze. Stătusem ceva timp în Orientul Mijlociu, inclusiv în israel, încercând să pun lucrurile cap la cap.

“Ai vorbit cu Admoni sau cu vreunul din oamenii lui?” mă întrerupse Casey.

În 1982, Nahum Admoni devenise şeful Mossad-ului. Printre cunoscuţii ambasadei era ştiut ca un om rece şi fără scrupule. Casey l-a caracterizat ca pe“un evreu care si-ar dori să câştige un concurs de urinat într-o noapte ploioasă la Gdansk”. Mai exact, Admoni se născuse la Ierusalim în 1929 din părinţi polonezi emigranţi. Scolit la Rehavia Gymnasium, si-a dezvoltat aptitudini lingvistice care l-au ajutat să îmbrace uniforma de locotenent al serviciului secret în Războiul de Independenţă din 1948.

“Admoni poate să priceapă vreo sase limbi străine”, a opinat Casey.

Mai târziu, Admoni a studiat relaţiile internaţionale la Berkeley şi apoi le-a predat la scoală Mossad de la marginea Tel Aviv-ului. Mai lucrase şi sub acoperire în Etiopia, Paris si Washington, unde stabilise legături trainice cu predecesorii lui Casey: Richard Helms si William Colby. Aceste promovări l-au ajutat pe Admoni să devină un birocrat al serviciului secret care ştia să se folosească de cuvinte şi care, după cum a spus Casey, o dată ce a ajuns şeful Mossad-ului, “a ştiut să ţină bine cârma. Cum era un om sociabil, se pricepea la femei, la fel de bine cum ştia ce era mai bine pentru Israel.”

Portretul făcut de Casey era cel al unui agent care, după cuvintele lui, “a ajuns în frunte pentru că s-a priceput să nu-si calce şefii pe bătături.”

Ceea ce mi-a spus în continuare a fost pe acelaşi ton bombănit.

“Nimeni nu te poate surprinde, ca cineva pe care l-ai considerat prieten. Până să ne dăm seama că Admoni nu avea de gând să mişte nici un deget, Bill Buckley era deja mort. Mai ţii minte cum era pe atunci? Masacraseră aproape o mie de palestinieni în cele două tabere de refugiaţi de la Beirut. Forţele Creştine Libaneze i-au omorât; evreii simţeau că se întorsese roata din Biblie. Ce-i drept e că Admoni era mână în mână cu criminalul, cu Gemayel.” Gashir Gemayel a fost conducătorul grupării Falangiste, iar mai târziu a devenit preşedintele Libanului.

“Şi Gemayel era al nostru, da’ n-am avut niciodată încredere în nenorocitul ăla. Iar Admoni fusese permanent mână în mână cu el, cât timp Buckley era torturat. N-avem nici cea mai mică idee unde anume în Beirut puteau să-l ţină ostatec. L-am rugat pe Admoni să afle. A zis că se rezolvă. Şi am tot aşteptat. Ne-am trimis cei mai buni oameni la Tel-Aviv să coopereze cu Mossad-ul. Nu era o problemă de bani. Iar Admoni ne tot promitea că se rezolvă.”

Casey a mai sorbit puţină apă, părând că retrăieşte acele momente. Ce a spus în continuare a sunat ca verdictul unui proces.

“Următoarea mutare a lui Admoni a fost să ne spună că OEP pusese la cale răpirea. Noi ştiam că israelienii erau gata oricând să dea vina pe Yasser Arafat pentru cel mai neînsemnat incident, aşa că nu l-am crezut la început, însă Admoni era foarte convingător. Ne-a dat multe motive să-l credem. Până să ne dăm seama că nu era mâna lui Arafat, era mult prea târziu ca să-l mai salvăm pe Buckley. Ceea ce nu ştiam era că de fapt Mossad-ul nu juca cinstit – dădea arme Hezbollah-ului ca să-i omoare pe evrei, iar pe de altă parte, le dădea evreilor arme, ca să-i omoare pe palestinieni.”

Părerea mai mult decât sigură a lui Casey, cu privire la ceea ce credea CIA că se întâmplase cu Bill Buckley era că Mossad-ul nu făcuse nimic să-l salveze, sperând, astfel, să dea vina pe OEP, spulberând, astfel, planurile lui Arafat de a intra în graţiile Washingtonului – punea astfel într-o cu totul altă lumină relaţiile de presupusă prietenie a două servicii secrete.

În felul acesta Casey a dovedit că între Statele Unite şi Israel mai erau şi alte legături în afara operelor de caritate şi a altor manifestări ale solidarităţii americano-israeliene, lucru care a transformat Israelul într-o regiune extrem de puternică din cauza fricii arabilor.

Înainte să ne despărţim, Casey mi-a mai spus un ultim lucru: “O naţiune îşi înfiinţează serviciul secret de care are nevoie. America pune accentul pe expertize tehnice pentru că urmărim mai degrabă să descoperim, decât să dominăm în secret. Israelienii lucrează altfel. Mossad-ul, în mod deosebit, îşi asociază acţiunile cu cele de supravieţuire a ţării.” Această atitudine a făcut ca mult timp Mossad-ul să rămână imun la alegeri. Dar, în timpul a doi ani de cercetări pentru cartea de faţă, o serie de greşeli – uneori scandaluri – au făcut ca serviciul să intre în conştiinţa publică. Au fost puse întrebări şi, cum răspunsurile întârziau mai mereu, au început să apară găuri în armura pe care o purta Mossad-ul pentru a se proteja de lumea înconjurătoare.

Am vorbit cu mai bine de o sută de persoane care aveau de-a face direct sau indirect cu serviciul secret israelian sau cu alte agenţii. Mulţi m-au sfătuit să mă leg de evenimente mai recente si mi-au spus că trecutul ar trebui invocat numai dacă vroiam să ilustrez evenimente relevante pentru rolul Mossad-ului. Multe dintre interviuri le-am avut cu persoane care nu mai fuseseră intervievate; de cele mai multe ori, nici o dovadă nu putea produce nici cea mai simplă explicaţie pentru comportamentul lor sau al altora. Mulţi dintre ei au fost surprinzător de sinceri, deşi nu toţi au vrut să-si dezvăluie identitatea, în ceea ce-i priveşte pe cei din serviciul Mossad, legea israeliană le interzice să-şi dezvăluie numele sau să-l dea publicităţii. Unele dintre sursele non-israeliene au cerut şi au primit garanţia anonimatului.

Deşi ziarele încearcă să publice tabele cu numele agenţilor, acest lucru e aproape imposibil. Anonimatul este păstrat cu sfinţenie, iar unii doresc să fie amintiţi în astfel de pagini doar printr-un pseudonim sau prin prenumele adevărat: şi, totuşi, asta nu le face mărturia cu nimic mai puţin plauzibilă. Motivele personale pentru ruperea tăcerii ar putea fi multe: nevoia de a deveni cunoscuţi mai târziu; dorinţa de a-si justifica acţiunile; memoriile unui om în vârstă sau poate chiar nevoia de a-si ispăşi păcatele. Acelaşi lucru este valabil si pentru cei care au acceptat să-si dea numele.

Dar, poate că cel mai bun motiv care i-a împins să rupă tăcerea era o teamă reală la gândul că organizaţia pe care au slujit-o cu mândrie e din ce în ce mai ameninţată din interior – şi că singura soluţie de a o salva ar fi fost să dezvăluie ceea ce făcuse în trecut şi ceea ce face în prezent. Însă, pentru o înţelegere totală, trebuie ştiut de ce şi cum a fost creat servici

http://deveghepatriei.wordpress.com/ul secret.

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în CARTI. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s