Ai cuie-n mâini de fraier, Iisuse


Hoteluri, vile, case de vacanţă, iazuri cu mult peşte, sute de mii de hectare de păduri, posturi pentru preotese, salarii pentru preoţi, dascăli, profesori de religie, secţiuni speciale pentru protecţia spirituală a Poliţiei, maşini scumpe, scutiri de taxe, acceptul tacit al unor monopoluri ilegale, dar mai ales un concurs de pupat moaşte şi de făcut cruci care ar putea fi oricând ridicat la nivel de disciplină olimpică – asta e realitatea amestecării Statului în treburile Bisericii şi a Bisericii în treburile Statului.

De pe vremea în care mitropolitul Moldovei, Calinic Miclescu, ridica împotriva „domnitorului străin” Carol de Hohenzollern-Sigmaringen o gloată de ţărani şi de mahalagii ieşeni înarmaţi cu puşti şi ciomege, gloată pe care o binecuvânta şi în faţa căreia semna declaraţia de separare a Moldovei de Valahia, nu s-a mai văzut o aşa de puternică implicare a Bisericii în politica murdară, aşa cum vedem zilele astea.

Frica de domnul străin era cauzată în 1866 atât de faptul că era un neamţ catolic, cât şi de presiunile Rusiei ortodoxe, care profita de ocazia debarcării lui Cuza de la domnie pentru a rupe uniunea personală îndrăznită de români cu şapte ani mai devreme. La dreapta lui Calinic Miclescu se afla Ion Creangă, cel care avea să-i salveze viaţa în momentul în care ostaşii strânşi de locotenentul domnesc Lascăr Catargiu reuşeau să-l împuşte pe mitropolit. În revolta anti-unionistă de la Iaşi urmau să piară sau să fie răniţi, sub comanda generalului Carol Davila, trimis să „pacifice” manifestaţia, peste 150 de români, dar protagoniştii de la vârful ei aveau să-şi vadă de treburile lor politice şi religioase.

Calinic Miclescu era amnistiat de Carol I imediat ce noul domnitor intra în România şi-l primea apoi pe acesta în palatul Mitropoliei când domnitorul venea în vizită la Iaşi în 1868, ca semn al supuşeniei. Devenea apoi mitropolit-primat al României, fiind întemeietorul Facultăţii de Teologie din Bucureşti şi a Tipografiei Cărţilor Bisericeşti, dar şi cel sub care Biserica Ortodoxă Română şi-a afirmat pentru prima dată în mod deschis şi a obţinut formal autocefalia, spre disperarea patriarhului de la Constantinopole. Ion Creangă urma să fie răspopit în 1872 chiar de Calinic Miclescu, dar asta îi va permite ulterior să producă opera sa colosală, iar Lascăr Catargiu urma să fie de patru ori prim-ministrul României, pe o perioadă totală de 11 ani! Cât despre Carol Davila, acesta nu doar că a fondat serviciul de ambulanţă românesc, dar a fost şi întemeietorul Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Românii morţi la Iaşi, între timp, au rămas morţi.

Spiritele politice se înfierbântă deseori, poate tocmai de aceea fondatorul creştinismului a refuzat să se implice în politică, fapt ignorat deseori de cei care pretind că-i sunt urmaşi. Aşa a fost el, mai „fraier”.

Când clerul s-a implicat din nou masiv în politica românească, uitând ce se întâmplase în 1866, a fost atunci când a susţinut neoficial asociaţia celor care se credeau slujitorii pământeni ai Arhanghelului Mihail. Deşi la nivelul cel mai înalt Biserica Ortodoxă condamna actele de violenţă legionare (asasinarea prim-ministrului I.G. Duca fiind una dintre ele), în realitate mii de preoţi şi de studenţi la teologie au aderat la preceptele legionare şi au simpatizat făţiş cu aceştia. Taberele legionare reparau biserici, construiau unele noi, iar mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, a fost o portavoce de temut în favoarea legionarilor, fără a se da înapoi de la slujbe ţinute în memoria lui Corneliu Codreanu, la care fusese primit cu salutul nazist.

Fără a învăţa ceva din istoria lui 1866, Bălan a continuat şi după venirea comuniştilor, fiind principalul responsabil pentru desfiinţarea bisericii greco-catolice din Ardeal la ordinul sovieticilor, care nu puteau accepta persistenţa unei biserici cu comandă dinspre Vest. Dacă cu câţiva ani înainte îl celebra pe Codreanu, în 1948 serba alături de Gheorghe Gheorghiu Dej şi Petru Groza 100 de ani de la revoluţia din 1848, între portretele lui Karl Marx şi Engels. Biserica Ortodoxă Română omite, în biografiile acestuia, episoadele groase de asociere cu criminalii cei mai odioşi ai naţiunii române, iar ascunderea şi cosmetizarea istoriei nu face bine nimănui, cu atât mai puţin Bisericii. Răstimp, mii de preoţi ortodocşi şi greco-catolici erau închişi în închisorile comuniste, mulţi dintre ei fiind foştii legionari care speraseră că vor reface spiritul naţiunii într-o ortodoxie pură şi dură. A urmat o noapte de peste 40 de ani, în care Biserica a acceptat, umilă, o poziţie tot mai servilă faţă de decizia politică, fără a avea curajul protestatar al bisericilor din alte ţări comuniste.

Dacă în ultimii 25 de ani această relativă îndepărtare de politic s-a menţinut în linii mari, ceea ce se întâmplă în ultimele luni este deosebit de îngrijorător. Înalţii prelaţi ai Bisericii Ortodoxe Române, implicaţi într-o luptă contra modernităţii care aminteşte de anii ’30 ai secolului trecut, susţin făţiş un candidat care îi răsplăteşte, generos, cu bunuri din vistieria statului. Un troc absolut grotesc, în care cei care pierd pe termen lung sunt tocmai cei care ar mai putea reface cumva spiritul pierdut al unei instituţii rămase blocate în trecut. Fără a învăţa ceva din ce li s-a întâmplat predecesorilor lor, actualii prelaţi se bucură de lucrurile furate de Stat de la noi şi îşi ameninţă enoriaşii cu pericole care, de fapt, nu există.

Peste 50-100 de ani, cei care vor citi cărţile de istorie vor avea măcar unu-două paragrafe despre anul 2014. Depinde în primul rând de noi dacă aceste paragrafe vor fi deschiderea către o perioadă de bunăstare sau începutul sfârşitului. Căci dacă politicienii de azi îşi vor găsi, pe drept sau pe nedrept, locul în aceste cărţi, prelaţii de peste 50-100 de ani vor privi cu siguranţă înapoi cu tristeţe şi se vor întreba: ce am făcut greşit, cum de s-au îndepărtat înaintaşii noştri atât de mult de tinerii epocii, cum de ne-au vândut pe 30 de arginţi roşii ca sângele, de astăzi nu ne mai bagă nimeni în seamă?

Şi închei cu ceva care sper să vă aducă mai la zi cu sufletul generaţiei tinere de azi din România. Ascultaţi-i cuvintele şi nu le treceţi cu vederea tăria. E sufletul unei generaţii care strigă cu putere spre voi. Dar aveţi voi oare urechi de auzit?

http://www.gandul.info/

Acest articol a fost publicat în RELIGIE(editoriale). Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.