Politicile neoliberale aplicate de FMI și Banca Mondială


Slide_principal_FUNDAL_Contul Meu

Reprezentanții Fondului Monetar Internațional și ai Comisiei Europene au sosit marți dimineață la Palatul Victoria pentru primele discuții cu premierul Victor Ponta, ministrul Finanțelor, Ioana Petrescu, și cu ministrul delegat pentru Buget, Darius Vâlcov.
Misiunea comună de experți ai FMI și CE se va afla la București până pe 10 decembrie pentru a discuta cu autoritățile române proiectul legii bugetului pentru anul 2015.

Soarta pensiilor şi a salariilor se discută  cu delegaţia FMI. De asemenea, taxele pentru anul viitor şi menţinerea cotei unice de impozitare.

Premierul Victor Ponta si FMI pentru  discuta despre bugetul pe 2015. Delegaţia va sta în România până pe 10 decembrie. (Sursa)

Dumitru Constantin: Datoria externă odioasă şi ilegitimă a “cobailor” FMI şi BM

Revolte populare, preşedinţi alungaţi, hiperinflaţie, criză politică majoră – ingredientele programului impus de Fond

Într-un moment în care preşedintele Traian Băsescu atacă vehement felul în care Guvernul Ponta a negociat cu delegaţia Fondului, tocmai el, în regimul căruia datoria faţă de FMI şi Banca Mondială a urcat pe cele mai înalte culmi posibile, cu efect aproape de zero în economia ţării, iar Portugalia aşteaptă o nouă tranşă a împrumutului înrobitor de la acestea, natura relaţiilor cu organismele financiare internaţionale revine cu putere în actualitate. Fapt firesc, dat fiind că una dintre cele mai grave realităţi ale lumii contemporane o reprezintă uriaşa datorie externă pe care au acumulat-o ţările din lumea a treia, din aşa-numitul Sud, fenomen care, în ultimii ani, după declanşarea crizei economico-financiare, a cuprins şi state din Nord: Grecia, Portugalia, Spania, Ungaria, ca să nu mai vorbim despre România. De altfel, creşterea spectaculoasă a datoriei lumii a treia şi implicaţiile extraordinare ale acesteia au dus, între altele, la posibilitatea ca unele state să dea faliment. A fost cazul Mexicului, la un moment dat, dar, de asemenea, nu au fost departe nici Brazilia şi ţări nord-africane.

Repere politice

Ecuadorul (283.520 kmp. şi 15.007343 loc.) este una dintre ţările sud-americane ce au avut de-a face din plin cu FMI şi Banca Mondială, drept care se poate face un consistent studiu de caz pe seama experienţei sale. De la sfârşitul dictaturii militare, în 1979, ţara a cunoscut o instabilitate politică majoră, care a atins paroxismul la finele anilor ’90 şi la începutul anilor 2000; preşedintele Abdala Bucaram a fost destituit în 1997 pentru „incapacitate mentală”, fiind înlocuit de Fabian Alarcon. Alegerile din 1998 au fost câştigate de Jamil Mahuad, fragilizat repede de prăbuşirea sistemului bancar al ţării şi de hiperinflaţie, care l-au determinat să abandoneze moneda naţională şi să „dolarizeze” economia. În ianuarie 2000, el fost nevoit să demisioneze din cauza unor mari mişcări populare. I-a succedat, până în 2003, vicepreşedintele (ca şi alte state din regiune, şi Ecuadorul are această funcţie) Gustavo Noboa, postul fiind apoi preluat de Lucio Gutierrez. În înţelegere cu FMI, el a dus o politică de austeritate totală, fapt ce i-a fost reproşat de foştii aliaţi de stânga. Nu a putut face faţă unei uriaşe revolte populare, fiind nevoit să demisioneze la 20 aprilie 2005, el fiind al treilea preşedinte ales care nu şi-a putut încheia mandatul. I-a urmat vicepreşedintele Alfredo Palacio, până la încheierea mandatului – 15 ianuarie 2007.

Cercetătoarea Cecile Lamarque pleacă de la premisa că pentru ţările în curs de dezvoltare actuala îndatorare prezintă o particularitate ce ar trebui plasată în centrul unei dezbateri publice: ea este rezultatul unei strategii continue de spoliere şi de subordonare a acestor ţări de către ţările industrializate, marile firme transnaţionale şi instituţiile financiare internaţionale, cu complicitatea servilă a elitelor din SUD. În ce-l priveşte, Ecuadorul este victima unei îndatoriri criminale – deşi prin resursele sale naturale este una dintre cele mai bogate ţări din America Latină, toate acestea şi îndeosebi petrolul şi bananele au fost spoliate sistematic de marile firme multinaţionale, creditorii şi marii proprietari. Îndatorarea masivă şi frauduloasă a fost principlalul mecanism de jefuire a acestor resurse. În 2008, Ecuadorul era ţara de pe continent ce consacra cea mai mare parte din buget rambursării datoriei, făcând marginale cheltuielile publice, în special în domeniul sănătăţii şi educaţiei. De pildă, dacă, în 1980, 40% din buget era destinat acestor două sectoare, şi 15% datoriei, în 2005 situaţia se inversase! Cu alte cuvinte, noile guverne trebuiau să rezolve problemele cu creditorii în detrimentul intereselor fundamentale ale populaţiei. Hemoragia financiară a debutat în timpul dictaturii militare a lui Guillermo Lara (1972-1976) şi Alfredo Poveda (1976-1979), plecând de la avântul petrolier al anilor ’70, care a marcat debutul îndatorării ţării. Fenomenul s-a agravat odată cu mărirea taxelor de interese, decisă unilateral de SUA în 1979, şi prin procesul de „sucretizare”. Timp de aproape 20 de ani, guvernele ce s-au succedat la Quito au acţionat în acelaşi sens, aplicând măsuri de austeritate bugetară dictate de FMI şi Banca Mondială, întreţinând astfel cercul vicios al datoriei.

Să reţinem această ultimă observaţie, dat fiind că ea nu e reprezentativă doar pentru cazul ecuadorian. Au fost reduse drastic cheltuielile sociale, au fost privatizate sectoare strategice (hidrocarburi, electricitate, telecomunicaţii etc.), au fost suprimate subvenţiile acordate unor produse de primă necesitate, toate acestea având implicaţii sociale şi economice dezastruoase: azi, populaţia trăieşte cu doi dolari pe zi, iar „flexibilizarea” pieţei muncii a sporit vulnerabilitatea muncitorilor, deschiderea unilaterală a pieţelor şi „dolarizarea” provocând falimentul a mii şi mii de întreprinderi industriale sau agricole mici şi mijlocii, provocând creşterea şomajului, ceea ce a făcut ca milioane de ecuadorieni să emigreze în Europa şi SUA.După 1990, toate acestea au creat în rândul populaţiei un sentiment tot mai accentuat de exasperare şi o dorinţă crescândă de schimbare. Au început grevele generale, crizele de guvern şi cele revoluţionare, care au provocat căderea a trei preşedinţi şi amplificarea protestului împotriva ingerinţei instituţiilor financiare internaţionale, a imperialismului american şi a tratatului liberului schimb.

Autoarea studiului arată că aceste politici neoliberale au condamnat Ecuadorul la subdezvoltare şi la o pierdere inadmisibilă din suveranitate.

Autoarea studiului are în vedere definirea noţiunii de datorie, context în care ea aduce în discuţie sintagma „datorie odioasă”, înainte de a lua în discuţie o categorie mai largă de datorii, cum sunt „datoriile ilegitime”: datorii care nu răspund nevoilor şi intereselor populaţiei, care generează dezastre umane, sociale, ecologice şi politice.

Astfel este considerată „odioasă” orice datorie contractată de un guvern ilegitim şi/sau a cărei folosire este contrară nevoilor şi intereselor poporului.

Dumitru Constantin

România şi Letonia par a fi experimente controlate ale teoriei politicii du­re de austeriate.

Cabinetul Boc a adoptat măsuri dure de austeritate si­multane: salariile au scăzut cu apro­ximativ 30%, TVA a fost majorată, iar numărul angajaţilor din sectorul pu­­blic a fost redus cu circa 20%.

Neoliberalii sustin necesitatea unei „structuri suprastatale” si a dependentei Romaniei de UE si FMI

Citat din articolulhttp://www.contributors.ro/dezbatere/evident-nu-voi-merge-la-referendum/: “Nu sunt ceea ce s-ar numi un „cosmopolit”, nu alerg cu limba scoasă după orice are parfum vestic, nu-mi fac iluzii extravagante în privința Occidentului, dar cred că, dacă există un criteriu politic simplu după care ne putem orienta, acesta e apropierea de lumea civilizată. Autohtoniștii de ieri și de azi ignoră un fapt elementar: originalitatea noastră culturală s-a dezvoltat sub stimul european – altminteri ea s-ar fi sulemenit cu sacâz și cârmâz sau ar fi fost impusă silnic prin ucaz. Credeam că pentru toți aceia care intră în categoria vagă de „intelectuali” e un lucru de la sine înțeles, însă văd acum că, lăsând la o parte toate hăhăielile lui, pentru Traian Băsescu busola indică limpede vestul, în vreme ce destui oameni fini și cultivați sunt gata să ia în brațe o întreagă șleahtă de farfuridiziaci antioccidentali.”

– Este un discurs tipic neoliberal.  “Dreapta” de la noi e reprezentata, in general, de neoconservatori, care sustin libertarianismul economic si capitalismul corporatist, aceste “minuni” venite din “Occidentul civilizat”. Nu poti sa pretinzi ca esti de “dreapta”, ca aperi valorile crestine, traditiile identitare, modelele, dar, in acelasi timp, sa perorezi despre beneficiile unui capitalism neoliberal defunct,  care loveste tocmai in aceste valori si netezeste calea instaurarii unei globalizari tiranice. Neoliberalii se intalnesc cu socialistii utopici tocmai in acest punct, fiindca ajung sa se sustina reciproc pentru a instaura ceea ce Hilaire Belloc numea “statul servil” – complicitatea dintre “big business” si “big government”.

Tocmai neoliberalii care indeamna sa nu mergem la referendum fac apoligia necesitatii ca Romania sa ramana dependenta de UE (“Occidentul civilizat”) si a necesitatii unei “structuri suprastatale”. Iata:http://www.blogary.ro/2012/07/romania-este-un-esec-romanii-sint-incapabili-sa-se-guverneze/ – din care citez:

“Dependența politică, economică, financiară, comercială și de securitate a României de Occident (UE, USA, FMI, BM etc) este unica garanție a statului de drept și democrației în România.

România nu poate supraviețui ca stat civilizat, democratic în afara unei construcții suprastatale occidentale capabile să intervină și să apere statul de drept, libertatea și democrația de români.”

E o conceptie nociva care ni se tot baga pe gat cum ca “nu suntem in stare sa ne guvernam”, ca “romanii au ramas un popor de tarani si de ortodocsi si de aceea au ratat modernizarea”, ca Occidentul este cel care ne-a “civilizat” sau ne va “civiliza”. Intre timp, in urma aplicarii politicilor neoliberale, agricultura si satele ne sunt ruinate, economia tarii lichidata, tara indatorata pentru cateva generatii la organismele financiare internationale si vanduta bucata cu bucata, toate astea fiind prezentate ca “beneficii” ce ne vin de la “Occidentul civilizat”. Ce dovada de civilizatie poate fi in aplicarea celor mai dure masuri de austeritate din UE, nejustificate economic, in distrugerea statului national (prin inglobarea in SUE) si in inrobiea deplina fata de structuri supranationale? Sau in faptul ca, pretinzandu-se un sustinator al valorilor vestice “civilizate”, presedintele este un vajnic sustinator al intereselor unor companii straine precum RMGC si Chevron in dauna noastra, a romanilor, a sanatatii si a patrimoniului nostru natural?

Romania nu are nevoie sa i se aplice in continuare o ideologie straina, importanta, cum e cea neoliberala – nu avem nevoie de desfiintarea salariului minim garantat, de desfiintarea pensiilor publice, de privatizarea sistemului de sanatate, de liberalizarea cu orice pret a comertului, nu avem nevoie sa ne vindem resursele “investitorilor” straini. Contrar a ceea ce sustin neoliberalii (care pledeaza pentru necesitatea dependentei Romaniei de UE), noi putem razbi prin noi insine, fara sa fie nevoie sa ne inrobim nimanui. Avem nevoie de masuri viabile aplicate realitatilor romanesti, care respecta valorile crestine, persoana umana, familia, micul intreprinzator (masuri care nu apar in programul niciunui partid), care sa consolideze legaturile de comuniune dintre noi, si nu sa conduca la masificarea sidestramarea societatii, rezultate in urma impunerii “masurilor” neoliberale. Daca vrem o astfel de ordine a firescului, care sa apere aceste valori, ni se spune ca suntem “antioccidentali”, ca ne opunem civilizatiei pe care “ne-o aduce” UE si pe care, chipurile, suntem “incapabili” sa o cream prin fortele proprii.

Sursa articol : Irina Monica

Editarea teoriei neoliberale

fragment din volumulDependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românescde Cornel Ban apărut la editura Tact. Volumul se găsește la standul editurii de la Târgul de Carte Gaudeamus, Pavilion Romexpo, stand 367.  

Spre deosebire de anii 2000, în timpul anilor 1990 a existat puțin entuziasm pentru fundamentalismul laissez fairepur și dur. În interviuri, neoliberalii români se distanțau imediat de „talibani” (economiștii libertarieni analizați în secțiunea următoare) și mulți preferau să fie considerați economiști eclectici.[1]În opera lor publicată, ei contestau anumite presupuneri ale științei economice neoclasice și își extrăgeau recomandările de politici publice dintr‑un spectru de tradiții teoretice ordoliberale, neokeynesiene și neoinstituționaliste (Iancu 1994; Dăianu 1996).

De exemplu, în loc să reproducă aversiunea automată a monetariștilor și economiștilor neoclasici față de sindicate, economiștii români se simțeau mai aproape de ordoliberalism atunci când vedeau condiții importante pentru o politică a veniturilor eficientă în unele instituții colective democratice precum negocierilor colective tripartite (Croitoru 1993: 62‑63; Negrițoiu 1996: 196; Iancu 1994). De asemenea, unii dintre cei mai proeminenți neoliberali respingeau explicit soluția monetaristă radicală a consiliului monetar adoptată de țările baltice și Bulgaria la mijlocul anilor ’90.

În stil neoliberal, câțiva subordonau reforma întreprinderilor macrostabilizării, identificând opțiunile de politică industrială utilizate de heterodocși (credite industriale subvenționate, scutiri de impozite pentru exportatori, tarife țintite) ca fiind responsabile pentru inflație și acumularea de arierate. Cu toate acestea, ei găseau că unele politici sectoriale constituie o opțiune dezirabilă când sunt executate în condiții de transparență (Negrițoiu 1996: 156‑157). În acest scop, ei pledau pentru eliminarea treptată a companiilor în mod cronic ineficiente și pentru investirea resurselor statului în firme strategice și campioni industriali cu potențial de expansiune pe piețele străine (Dăianu 1992: 181‑206; Dăianu 1993: 19‑20; Negrițoiu 1996: 213‑215).[2] Dar, spre deosebire de omologii lor spanioli, de exemplu, care aveau un angajament substanțial față de politica industrială, de‑a lungul ultimilor ani ’90, neoliberalii români au abandonat treptat interesul față de acest domeniu.

Dar editarea funcționa mai ales pentru a sprijini radicalizarea teoriei neoliberale în varianta ei împământenită. O parte a acestui radicalism se inspira mai puțin din știința economică mainstream și mai mult din tratatele neoliberale pop‑academice învelite în anticomunism local. Până și un neoliberal atât de moderat și înclinat către eclectism ca Aurel Iancu vorbea despre „glorioșii ani ’30” ai Europei, prin lentilele interpretării lui Milton Friedman (Iancu 1994: 83, 90). Iancu a pledat pentru independența Băncii Naționale, cu argumentul că existau doar două poziții acceptabile: poziția democratică, cea care solicita independență completă, și poziția stalinistă, care solicita subordonare completă a Băncii Naționale față de executiv – aceasta din urmă fiind „susținută de foștii finanțiști și universitari pregătiți în URSS ai lui Ceaușescu” (Iancu 1996: 44). Alții credeau că liberalizarea economică și echitatea socială erau incompatibile cu stadiul de dezvoltare al României[3], că impozitarea progresivă aplicată activității economice era o formă a ceea ce ei numeau redistribuție „neocomunistă”.

Însă mare parte a radicalizării era destul de tehnică, accentuând valoarea expertizei locale pe post de complement al teoriei neoliberale occidentale. Conceptul de „tensiune structurală” avansat de Daniel Dăianu și aplicat economiilor postcomuniste sugera că doar reforma rapidă și sistemică putea să soluționeze blocajul care împiedica economia să funcționeze eficient (Dăianu și Albu 1996). Sinteza neoclasic‑instituționalistă a lui Daniel Dăianu a fost folosită pentru a sprijini pledoaria în favoarea terapiei de șoc. El a susținut că, atunci când era combinată cu faptul că economia avea multe companii ineficiente deținute de stat și o piață financiară subdezvoltată, inerția instituțională a companiilor de stat era menită să ducă la o economie gripată de datorii inter‑firme. Prin urmare, susținea el, toate reformele trebuiau lansate rapid și simultan, mai degrabă decât treptat și secvențial (Dăianu 1993: 20).

La rândul lui, Cristian Popa, consilier al guvernatorului BNR și ulterior economist șef al acestei instituții, susținea că intervențiile de politică industrială ar trebui să se refere mai mult la selectarea perdanților care trebuiau închiși decât a câștigătorilor care trebuiau subvenționați. Tot în BNR începea ofensiva împotriva progresivității sistemului de impozite și taxe. Deși în primii ani ’90 practica FMI și a Băncii Mondiale solicita ca sistemul de impozitare din Europa de Est să devină mai progresiv[4], traducătorii locali ai neoliberalismului erau sceptici, ei pledând în favoarea argumentului „dur” din teoria ofertei că progresivitatea reducea dramatic stimulentele pentru investiții și economisiri (Croitoru 1993). Lucian Croitoru, viitorul economist șef al Băncii Naționale, susținea, în linia teoriei ofertei, o progresivitate descendentă a sistemului de impozitare, ca soluție de atragere a investitorilor, folosind drept probă controversatele reduceri ale impozitelor pentru bogați ale lui Ronald Reagan (Croitoru 1993). El sugera că potolirea inflației ar trebui să fie urmată de reduceri de impozite pentru categoriile superioare de venit, o reducere generală a naturii progresive a sistemului de impozitare, eliminarea impozitelor menite să stimuleze anumite tipuri de comportamente considerate bune pentru economie, o mai mare ancorare în impozitele de consum și lărgirea bazei de impozitare (Croitoru 1993: 105‑106, 161).[5]

O strategie importantă de editare era de a lua un aspect controversat de la periferia economiei neoclasice și de a‑l trata ca și cum era unul central. Cu mult înainte ca această teză să fie îmbrățișată de Banca Mondială, la București se susținea că investițiile private în bunăstarea socială (pensii private, conturi de economii, investiții) erau superioare programelor publice de redistribuție (Negrițoiu 1996: 207, 210‑211). Lucian Albu, un economist academic apropiat de Banca Națională, a tratat controversata curbă Laffer și argumentul din teoria ofertei că reducerile de impozite pentru companii se autosusțin financiar ca elemente științifice ale științei economicemainstream (Albu 1994: 37, 41‑43).[6] În timp ce această teorie era contestată de economiștii neoclasici dinmainstream, la acea dată, la București, Albu o declara drept „nucleul politicii moderne de impozitare” (Albu 1994: 41). Creatori controversați de politici publice precum Leszek Balcerowitz erau citați ca și cum ar fi fost oamenii de știință imparțiali (Negrițoiu 1996).

Marea baricadare

O strategie familiară a neoliberalilor occidentali fusese să dea vina pentru eșecul terapiei de șoc pe intensitatea insuficientă a șocului (Aslund et al. 1996; de Melo, Denizer și Gelb 1996, Fischeret al. 1996; Sachs și Pistor 1997). Neoliberalii români nu făceau excepție. Când austeritatea și reformele structurale au dezlănțuit o dezindustrializare masivă, cu falimente și șomaj la niveluri record, neoliberalii au început „Marea Baricadare”, solicitând și mai multe astfel de reforme, subliniind reluarea creșterii sub mandatul de prim‑ministru al guvernatorului Băncii Naționale Mugur Isărescu (Croitoru și Târhoacă 1999; Albu și Pelinescu 2000; Croitoru și Schaffer 2002; Isărescu et al. 2003; Croitoru și Târhoacă 2003a; Croitoru și Târhoacă 2003b; Altar 2003). Potrivit lui Dăianu, de pildă, terapia de șoc din 1997 nu a funcționat deoarece liberalizarea prețurilor rămase reglementate a alimentat explozia inflației, leul a devenit volatil, lucrătorii din companiile împinse în faliment au primit plăți compensatorii, economia era prea împovărată de monopoluri și politica monetară a fost relaxată prea timpuriu pentru ca terapia de șoc să funcționeze (Dăianu 2000: 16‑18).

Radicalizarea a fost vizibilă în introducerea de noi teme pe agendă. Chiar în timp ce Banca Mondială și FMI își reevaluau ortodoxia macroeconomică după criza din 1998 din Asia și sugerau ceva mai multă sensibilitate față de inegalitate și sărăcie, mulți neoliberali au început să contextualizeze însăși ideea de redistribuție a prosperității drept cauză a crizei. Pe baza acestei diagnoze, ei solicitau reduceri mai mari ale cheltuielilor sociale și o privatizare amplă a serviciilor publice. Tăierea impozitului pe profit era avansată ca soluție pentru un întreg spectru de probleme, de la slaba capacitate a statului de a colecta impozitele până la fluxurile reduse de investiții străine directe.[7]

Evenimente externe care chestionau cauza neoliberală precum criza din Argentina din 2002 nu au oprit solicitările pentru mai multă austeritate fiscală, eliminarea impozitării progresive, țintirea inflației, privatizarea parțială a sistemului de pensii, reguli de angajare și concediere flexibile și dereglementare a angajării temporare (Dăianu et al. 2004). Într‑o societate care experimenta un ritm amețitor de creștere a inegalității sociale (Milanovic 1999; Stănculescu și Pop 2009), tabăra neoliberală solicita nu doar reduceri de impozite la vârful piramidei sociale, ci și creșteri la baza ei și o întemeiere mai mare a bugetului public pe o taxă regresivă pe valoare adăugată (Croitoru și Schaffer 2002; Albu et al. 2002).[8]

În 2003, această poziție s‑a radicalizat atunci când SAR și susținătorii ei au lansat ideea unei „cote unice” pe toate veniturile și capitalurile, eliminând de facto impozitarea progresivă.[9] Unii s‑au alăturat efortului adepților „cotei unice” de a ataca sistemul de impozitare al țării conceput de Banca Mondială, care, în ciuda mai multor valuri de reforme care i‑au redus dramatic caracterul progresiv, încă era considerat „socialist”.

Influența neoliberalilor asupra partidelor politice și Băncii Naționale în timpul anilor 2000 a contribuit la o multitudine de măsuri care au constituit o „Mare Transformare” a economiei politice românești: regim de cotă unică, privatizare parțială a pensiilor și utilităților și un sector industrial dominat de capitalul multinațional. Dar poate că cea mai importantă transformare a fost împământenirea unui sistem bancar transnaționalizat, pus în mișcare de speculații valutare și sprijinit de o Bancă Națională al cărei „discurs de politică monetaristă simula controlul, legitimând și normalizând practici croite să atragă capital speculativ, în același timp condiționând deciziile băncilor străine de considerente de stabilitate financiară” (Gabor 2010). Atunci când s‑a cuplat cu sosirea de investitori nerezidenți, acest sistem financiar a dat naștere unei bule de consum a cărei explozie din 2008 a creat dezastru în economie, deschizând calea pentru încă un val de transformări neoliberale.

Concluzii

Acest capitol a început cu următoarea provocare: dacă gândirea economică românească a fost în mod tradițional ostilă economiei neoclasice din care a crescut neoliberalismul, cum au putut să germineze semințele neoliberale într‑un astfel de sol nefertil? Probele analizate sugerează că, la mijlocul anilor ’90, organizațiile financiare internaționale, programele de cercetare transnaționale și accesul la programe postuniversitare autorizate de Occident, dar organizate pe plan intern furnizau deja neoliberalismului economic o masă critică de decidenți și intelectuali publici.

Traducerea neoliberalismului făcută de aceștia s‑a dovedit a fi de la început mai puțin etatistă și mai puțin redistributivă decât în variantele de neoliberalism real‑existent din Europa de Vest sau chiar dintre unele țări din regiune. Acești traducători au radicalizat unele din pozițiile neoliberale „clasice” referitoare la impozitare, redistribuția veniturilor și politica industrială, în același timp rămânând deschiși, cel puțin la început, față de instituțiile neocorporatiste. Tradiția structuralistă, de exemplu, era folosită acum pentru a sprijini solicitări pentru o versiune locală de terapie de șoc neoliberală, care lăsa foarte puțin spațiu pentru protejarea celor privați de drepturi economice. Concepte și teorii periferice în neoliberalismul occidental au fost prezentate drept instrumente științifice necontestate și au inspirat adoptarea unui regim de impozitare regresiv.

Marea Transformare a României a fost un proces intens politic, prin care agenți externi au oferit autoritate traducătorilor neoliberalismului și i‑au marginalizat și/ sau cooptat pe inamicii de până atunci ai acestuia, printr‑o combinație de mecanisme de coerciție și socializare.

CriticAtac

Premisa neoliberalismului, şi a teoriilor economice neoclasice, în general, este viziunea pesimistă că fiinţele umane sunt creaturi egoiste:http://dantanasescu.ro/2013/02/20/despre-neoliberalism-si-originile-sale.html

https://searchnewsglobal.wordpress.com/

Acest articol a fost publicat în ROMANIA (distrusa). Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.