Istoria secreta a iezuitilor


articolul este foarte bun,  imi cer scuze ca nu am timp sa corestez caracterele gresite

INTRODUCEREA – DR. RIVERA
Cei mai periculosi oameni sunt cei ce apar ca foarte religiosi, În special atunci când sunt organizati si au o autoritate. Ei se bucura de un respect adânc din partea celor ignoranti, care nu vad dorinta lor necurata de putere. Acesti oameni religiosi, care pretind ca-L iubesc pe Dumnezeu, vor recurge la crima, vor incita la revolutii si razboaie daca este În sprijinul cauzei lor. Sunt sireti, inteligenti, politicieni religiosi slefuiti care traiesc În lumea secretelor, a intrigii si a falsei sfintenii.
Acest model, aratat ĂŽn”Istoria secreta a iezuitilor”, poate fi vazut, din punct de vedere spiritual, ĂŽn carturarii, fariseii si saducheii din timpul lui Isus Hristos.
Acelasi duh rau i-a facut pe imperatorii romani sa dea cele zece decrete ucigatoare prin care a fost persecutata biserica primara.
„Parintii bisericii” au luat seama mai mult la stravechiul system babilonian, la teologia ebraica si la filozofia greceasca.
Ei cu totii au pervertit cele mai multe din ĂŽnvataturile lui Hristos si ale apostolilor si au pavat drumul pe care masina romano-catolica a venit la existent.
In modul cel mai pios, ei au atacat, au pervertit, au adaugat si au scos din Biblie.
Acest duh religios anticrestin care a lucrat prin ei se poate vedea acum din nou când Ignatiu de Loyola a creat Ordinul iezuitilor, cu scopul secret de a Îndeplini doua deziderate majore ale institutiei romano-catolice:
1. puterea politica universala si
2. o biserica universala, ca ĂŽmplinire a proorociei din Apocalipsa cap.6, 13, 17 si 18.

La vremea aparitiei pe scena a lui Ignatiu de Loyola, reforma protestanta cauzase pagube serioase sistemului romano-catolic.

Ignatiu de Loyola a ajuns la concluzia ca singura cale prin care „biserica” sa putea supravietui, era ĂŽntarirea canoanelor si doctrinelor puterii temporare a papei si institutiei romano-catolice; nu numai prin distrugerea vietii fizice a oamenilor, cum facusera preotii dominicani prin Inchizitie, ci prin infiltrarea si penetrarea fiecarui sector al vietii omului.
Protestantismul trebuia cucerit si folosit ĂŽn beneficiul papei. Aceasta a fost, printre altele, propunerea lui Ignatiu de Loyola facuta Papei Paul al III-lea.

Imediat iezuitii au trecut la treaba infiltrându-se În secret În TOATE gruparile protestante, inclusiv În familiile lor, la locurile lor de munca, spitale, scoli, licee,universitati, etc.
Astazi, iezuitii aproape ca si-au ĂŽndeplinit misiunea.
Biblia aseaza puterea unei biserici locale În mâna unui om al lui Dumnezeu, un pastor adevarat. Dar iezuitii vicleni au reusit de-a lungul anilor sa Îndeparteze aceasta putere Înspre mâinile conducatorilor denominatiunilor, iar acum au Împins toate denominatiunile protestante În bratele Vaticanului.
Aceasta este exact ceea ce si-a propus Ignatiu de Loyola: o biserica universala si sfârsitul protestantismului.

Citind „Istoria secreta a iezuitilor”, veti observa o paralela ĂŽntre domeniul religios si cel politic.
Autorul, Edmond Paris, pune În evidenta penetrarea si infiltrarea iezuitilor În guvernele si natiunile lumii pentru a manipula cursul istoriei prin ridicarea dictatorilor si slabirea democratiei,cum ar fi În Statele Unite, pavând astfel drumul pentru anarhia sociala,politica, morala, militara, educationala si religioasa.

Fiii lui Loyola sunt astazi – si putem spune mai mult ca niciodata – aripa conducatoare a bisericii romane. La fel de bine, sau chiar mai bine camuflati, ei ramân cei mai „ultramontanisti”, discreti dar eficienti agenti ai Sfântului Scaun în toata lumea, campioni ai politicii lui, arma secreta a papalitatii. Acest sistem ocult a început acum patru secole ca „lucrând spre slava lui Dumnezeu”, dar de fapt pentru slava papilor.
In ciuda unei tendinte spre „laicizare”, ĂŽn ciuda unui progres spre rationalism care reduce putin domeniul „dogmelor”, biserica romana nu poate renunta la telul ei de la ĂŽnceput: sa adune sub crucea ei toate, toate natiunile de pe glob.
Aceasta „misiune” uriasa trebuie sa continue orice s-ar ĂŽntâmpla, printre „pagâni” ca si printre „crestinii separati”. Clerul are sarcina sa mareasca turma credinciosilor prin convertirea „ereticilor” si a „pagânilor”. Ei trebuie sa pastreze sau sa câstige, sa apere sau sa atace – iar ĂŽn linia ĂŽntâi a frontului este aceasta garda mobila: „Societatea lui Isus” – iezuitii.
Concret vorbind, aceasta societate nu este nici laica, nici angajata, în termenii Constitutiei ei, ci este un fel companie rafinata care intervine acolo si unde este necesar, în biserica si în afara ei, de fapt „autoritatea cea mai calificata, cea mai perseverenta, cea mai de temut si cea mai convinsa a papei”, asa cum scrie unul din cei mai buni istorici (A. Michel).

Vom vedea cum s-a format acest corp de „ieniceri”, ce servicii imense a facut el papalitatii. Vom vedea cât zel s-a depus pentru a-l face indispensabil institutiei pe care o servea, exercitând o asemenea influenta asupra ei, ĂŽncât Generalul ei a fost numit pe buna dreptate ” eminenta cenusie”, astfel ca a devenit tot mai dificil sa se distinga, ĂŽn guvernarea bisericii, ĂŽntre autoritatea papei si cea a puternicului sau ajutor.
Unul din factorii care au jucat un rol important în viata internationala a acestui secol plin de confuzie si revolutii – un factor decisiv si unanim recunoscut – a fost ambitia bisericii romane.
Dorinta ei de secole de a se extinde spre Est, a facut din ea un aliat al pan-germanismului si un complice la Încercarea acestuia de a obtine suprematia În 1914 si 1939,aducând moartea si distrugerea peste populatia Europei.
Publicul este ĂŽn totala necunostinta de coplesitoarea responsabilitate pe care o poarta Vaticanul si iezuitii si ĂŽn declansarea celor doua razboaie: o situatie care poate fi explicata partial prin imensele resurse financiare care sunt la dispozitia Vaticanului si ale iezuitilor, ceea ce le da putere ĂŽn asa de multe domenii, ĂŽn special de la ultimul razboi.
Studiul pe care-l facem este bazat pe documente de arhiva autentice, publicatii (interviuri) ale unor personalitati politice cunoscute,diplomati, ambasadori si scriitori eminenti, cei mai multi fiind catolici cu document de atestare.
Aceste marturii si documente constituie o acuzatie zdrobitoare si, pâna acum, nici un apologet nu a Încercat sa le atace.

Pe 1 mai 1938, ziarul „Mercure de France” ne aminteste de ceea ce ne fusese spus patru ani mai devreme: „Mercure de France” din 15 ianuarie 1934 a spus – si nimeni nu l-a contrazis – ca Pius al XII lea a fost cel care l-a „creat” pe Hitle. El a venit la putere nu prin mijloace legale, ci pentru ca papa a influentat Zentrum (partid catolic german)…
“Va dam binecuvântarea apostolica din toata inima Conducatorului general, voua si ajutoarelor voastre, si tuturor membrilor Societatii lui Isus” („L’Osservatore Romano”,20 octombrie 1961).
Si din partea papei Paul VI: „Din vremea reasezarii ei, aceasta familie religioasa se bucura de ajutorul lui Dumnezeu si s-a ĂŽmbogatit rapid ĂŽn propasire… membrii Societatii au ĂŽndeplinit sarcini foarteimportante, toate spre slava lui Dumnezeu si ĂŽn beneficiul religiei catolice… biserica are nevoie de soldati ai lui Hristos de valoare, ĂŽnarmati cu o credinta cutezatoare, gata sa ĂŽnfrunte dificultatile… iata de ce avem nadejdea ĂŽn ajutorul pe care-l va aduce activitatea voastra… fie ca noua era sa gaseasca Societatea pe aceeasi cale nobila pe care a pasit si ĂŽntrecut. – Dat la Roma, lânga Sf. Petru, pe 20 august 1964, ĂŽn cel de aldoilea an al pontificatului” (L’Osservatore Romano”, 18 septembrie 1964).
Pe 29 octombrie 1965, „L’Osservatore Romano” anunta: „Parintele Arrupa, Generalul iezuit, a celebrat Sfânta Liturghie pentru Conciliul ecumenic pe 16 octombrie 1965”.

Iata si apoteoza eticii papale – anuntul beatificarii simultane a lui Pius XII si Ioan XXIII: „Spre ĂŽntarirea noastra ĂŽn lupta pentru ĂŽnnoire spirituala, am decis sa ĂŽncepem actiunile de beatificare ale acestor doi pontifi care ne sunt atât de dragi noua” – Papa Paul VI. („L’OsservatoreRomano”, 26 noiembrie 1965 ).

Fie ca aceasta carte sa descopere tuturor cititorilor adevarata natura a stapânitorului roman, ale carui cuvinte sunt atât de dulci, pe cât le sunt de feroce actiunile sale secrete.

Ignatiu de Loyola
Fondatorul Societatii lui Isus, spaniolul basc don Inigo Lopez de Recalde, s-a nascut În castelul din Loyola, provincia Guipuzcoa, În anul1491. A fost unul din cele mai ciudate tipuri de calugar-soldat pe care l-a produs vreodata lumea catolica; dintre toti fondatorii de ordine religioase, el este acela a carui personalitate a lasat cea mai puternic urma (pecete)asupra gândirii si comportamentului ucenicilor si succesorilor sai. Acesta poate fi motivul pentru care aceasta nota distinctiva este reala, pâna la asemanarea fizica.
Dl. Folliet contrazice acest lucru dar multe documente dovedesc permanenta tipului „iezuit” de-a lungul veacurilor.
Cea mai amuzanta marturie se gaseste la Muzeul Guimet; pe un fundal auriu reprezentând tabloul secolului al XVI-lea, un artist japonez a pictat – cu tot umorul acestei rase de oameni – debarcarea portughezilor si în special a fiilor lui Loyola, în insulele Japoniei.
Uimirea acestui iubitor al naturii si aculorilor vii este evidenta În felul cum reprezinta umbrele negre si lungi,cu fetele grave, pe care a Înghetat toata aroganta stapânitorului fanatic.
Asemanarea dintre lucrarea artistului oriental din sec. XVI si lucrarile lui Daumier (pictor francez sec. XIX) este izbitoare. La fel ca multi alti „sfinti”, Inigo – care mai târziu si-a latinizat numele, devenind Ignatius – nici pe departe nu parea a fi predestinat sa-si ilumineze contemporanii.
Tineretea sa furtunoasa fost plina de greseli si chiar de „crime odioase”. Un raport al politiei spune ca era „perfid, brutal,razbunator”. „Un soldat nesupus si ĂŽngâmfat”, a spus unul din confidentii lui – „a dus o viata dezordonata ĂŽn ce priveste femeile, jocurile de noroc si duelurile”, a adaugat secretarul sau, Polanco.
Toate acestea ne sunt relatate de catre unul din fii sai spirituali, R.P. Rouquette, care a încercat sa scuze si sa explice acest temperament vulcanic, care a fost transformat mai târziu „spre o si mai mare slava a lui Dumnezeu”.
Asa cum a fost cazul multor eroi ai bisericii romano-catolice, a fost necesara o lovitura fizica violenta pentru a-i schimba personalitatea.
A Început ca paj al trezorierului de Castilia, pâna la caderea În dizgratie a acestuia. Apoi a intrat În slujba Viceregelui de Navara. A dus o viata de om al curtii domnesti, pâna când si-a Început viata de soldat aparând Pampeluna Împotriva francezilor condusi de Contele de Foix. Rana care i-a decis viitorul a primit-o În timpul acestui asediu.
Cu un picior zdrobit de unglont, el a fost dus de francezii victoriosi la fratele lui, Martin Garcia, ĂŽn castelul Loyola. Acum a ĂŽnceput martirajul unei interventii chirurgicale fara anestezie, prin care a trebuit sa treaca de doua ori, caci prima data nu a reusit. Piciorul a trebuit rupt din nou si reasezat. In ciuda acestor interventii, Ignatiu a ramas schiop.
Se ĂŽntelege ca el avea nevoie de o asemenea experienta puternica, care sa-i produca o cadere nervoasa.
„Darul lacrimilor” care i-a fost dat „din belsug” – si ĂŽn care biografii lui vad un har de sus – a fost poate rezultatul puternicei sale naturi emotionale,care de atunci ĂŽncolo l-a afectat tot mai mult. Singura lui distractie ĂŽn timpul când a stat ĂŽntins ĂŽn pat ĂŽn durere a fost citirea „Vietii lui Hristos” si a „Vietii sfintilor” , singurele carti care segaseau ĂŽn castel.
Fiind practic needucat si ĂŽnca sub efectul teribilului soc, suferintele crucificarii lui Hristos si martirajul sfintilor au avut un impact de nesters asupra lui; aceasta obsesie l-a condus pe luptatorul schiop pe calea apostolatului. „El punea cartile deoparte si visa cu ochii deschisi. Un caz clar de visare ĂŽn stare treaza; aceasta era o continuare ĂŽn anii maturitatii a jocului imaginar din copilarie… daca lasam sa invadeze psihicul, rezultatul va fi nevroza si renuntarea la vointa; ĂŽn felul acesta realul ocupa locul secund”(R.P. Rouquette).

     La prima vedere este greu sa aplici un asemenea diagnostic la fondatorul unui ordin atât de activ, sau la alti „mari mistici” si creatori de societati religioase, mai toti având mari capacitati organizatorice. Dar aflam ca toti au fost incapabili sa reziste imaginatiei lor foarte active si,pentru ei, imposibilul a devenit posibil.
Iata ce mai spune acelasi autor despre acest subiect: „As vrea sa subliniez consecinta practicarii misticismului de catre o persoana cu o inteligenta sclipitoare. O minte slaba care patrunde în misticism se afla pe un teren periculos, dar un mistic inteligent prezinta un si mai mare pericol,caci intelectul sau lucreaza într-un fel mai larg si mai adânc.
Când misticul predomina asupra realului într-o inteligenta activa, acesta duce la fanatism; o infestare a vointei care va suferi de o marire unilaterala si distorsiune”.

     Ignatiu de Loyola a fost un exemplu de prima clasa de „misticism activ” si „distorsiune a vointei”.
Desigur, transformarea razboinicului ĂŽn”general” al celui mai militant ordin al bisericii romane, a fost foarte lenta. Au fost multi pasi ezitanti ĂŽnainte sa-si gaseasca adevarata vocatie.
Nu este intentia noastra sa-l urmarim prin toate aceste stadii. Sa reamintim numai punctele principale:
– ĂŽn primavara lui 1522 a parasit vechiul castel, hotarât sa devina un sfânt ca cei ale caror fapte le citise.
– Pe lânga aceasta, nu-i aparuse Fecioara ĂŽnsasi ĂŽntr-o noapte, tinând ĂŽn brate pepruncul Isus?

     Dupa o spovedanie completa la manastirea din Montserrat, a planuit sa plece la Ierusalim.
Ciuma bântuia la Barcelona si, cum orice trafic maritim era oprit, a trebuit sa stea la Manresa aproape un an. Acolo si-a petrecut tot timpul în rugaciuni, posturi, auto flagelari, practicând tot felul de mortificari, aparând mereu în fata „curtii de penitenta”, desi confesiunea lui la Montserrat se pare ca a tinut trei zile întregi; o asemenea confesiune completa ar fi trebuit sa fie suficienta pentru un pacatos mai putin scrupulos.
Toate acestea arata foarte clar starea mintala si nervoasa a omului.
Eliberat în sfârsit de obsesia pacatului prin decizia pe care o luase – acesta fiind un truc al Satanei – el s-a dedicat complet viziunilor abundente si variate care îi hartuiau mintea febrila.
„Datorita unei viziuni – spune H. Boehmer – a ĂŽnceput iarasi sa manânce carne; o serie ĂŽntreaga de viziuni i-au descoperit tainele dogmelor catolice si l-au ajutat sa le traiasca cu adevarat: astfel, a meditat la Trinitate sub forma unui instrument muzical cu trei corzi; taina creatiei lumii prin „ceva” ca o ceata si lumina care a iesit dintr-o raza desoare; miraculoasa coborâre a lui Hristos ĂŽn euharistie, ca izbucniri delumina care intra ĂŽn apa sfintita, când preotul o ridica si se roaga pentru ea; natura umana a lui Hristos si sfânta Fecioara, sub forma unui trup de o albeata orbitoare; si, ĂŽn sfârsit, Satan, ca o forma serpuitoare si lucitoare, asemanatoare cu o multitudine de ochi scânteietori si misteriosi”.
Nu este acesta ĂŽnceputul binecunoscutei creatii iezuite (picturi si sculpturi) de idoli?
Dl. Boehmer adauga ca acest înteles adânc al dogmelor i-a fost descoperit ca un har deosebit de sus, printr-o intuitie transcendenta. „Multe taine ale credintei si stiintei i-au devenit dintr-o data clare si mai târziu el a pretins ca a învatat în acele scurte momente mai mult decât în tot timpul studiului sau; totusi, el nu a fost niciodata în stare sa explice care au fost acele taine care i-au devenit deodata clare. Era numai o amintire cetoasa, un sentiment a ceva miraculos, ca si cum în acel moment el devenise „un alt om cu o alta inteligenta”.
Toate acestea pot fi rezultatul unei dezordini nervoase si poate fi asemanata cu ceea ce se Întâmpla cu fumatorii de opiu si cei ce Înghit hasis: aceasta extindere a eu-lui, aceasta iluzie de Înaltare dincolo de ceea ce este real, o senzatie de stralucire care lasa numai o amintire ametitoare.
Viziunile exaltante si iluminarile l-au însotit în permanenta în viata pe acest mistic. „El nu s-a îndoit niciodata de realitatea acestor viziuni. El l-a gonit pe Satan cu un bat, la fel cum ar fi facut-o cu un câine turbat; vorbea cu Duhul Sfânt asa cum un om vorbeste cu altul; cerea acordul lui Dumnezeu, al Trinitatii si al Madonei asupra tuturor proiectelor sale si izbucnea în lacrimi de bucurie când ei îi apareau. în asemenea situatii, el avea o stare de beatitudine cereasca; cerurile îi erau deschise, si dumnezeirea era vizibila. si perceptibila pentru el” (H. Boehmer).
Nu este acesta cazul unei persoane care halucineaza?
Cum pot aparea trei persoane În dumnezeire, când Dumnezeu este Unul si nimeni, nici un prooroc si nici un apostol n-au vazut decât pe Acela care se descoperea?
Aceasta dumnezeire trinitara vizibila si perceptibila o vor oferi în mod constant omenirii fiii lui Loyola – nu numai din motive politice, bizuindu-se si flatând înclinatia adânc înradacinata în inima oamenilor pentru idolatrie – dar si din convingere, fiind bine si sincer îndoctrinati.

     Inca de la Început, misticismul medieval a prevalat În Societatea lui Isus; el este Înca cel ce anima Ordinul, În ciuda aspectelor lumesti, intelectual si educationale asumate cu destula rapiditate.
Axioma lui de baza este „Totul pentru toti”.
Artele, literatura, stiinta si chiar filozofia au fost mai degraba mijloace sau curse cu care prind sufletele, ca indulgentele pentru care au fost adesea acuzati.

Pentru acest ordin, nu exista domeniu al slabiciunii omenesti asupra caruia sa nu se poata actiona, spre a incita spiritul si vointa spre renuntare si ĂŽntoarcere la un devotament linistit si copilaresc.

     Asa ca ei au actionat înspre a instaura „Imparatia lui Dumnezeu” în conformitate cu propriul lor ideal: o mare turma sub crucea Sfântului Parinte.
Ca oameni Învatati au avut un asemenea ideal anacronic, este foarte ciudat, deci este de netagaduit ca asa este si este confirmarea unui fapt trecut adesea cu vederea: preeminenta emotiilor În viata spiritului. Pe lânga aceasta, Kant a spus ca fiecare filozofie este expresia temperamentului sau caracterului filozofului.
Inafara metodelor individuale, „temperamentul” iezuit pare mai mult sau mai putin uniform ĂŽn rândurile lor. „Un amestec de pietate (evlavie) si diplomatie, ascetism si ĂŽntelepciune lumeasca, misticism si calcul rece; asa cum a fost caracterul lui Loyola, la fel este si „marca” acestui ordin” (J.Huber, „Iezuitii”, pag.127).
Mai ĂŽntâi, fiecare iezuit a ales acest ordin deosebit din cauza propriei lui ĂŽnclinatii naturale; dar el a devenit cu adevarat un „fiu” al lui Loyola dupa probe aspre si un antrenament sistematic care dura nu mai putin de 14 ani. In acest fel, paradoxul acestui ordin a continuat timp de patru sute de ani: un ordin care se straduieste sa fie „intelectual” dar, ĂŽn acelasi timp, a fost ĂŽntotdeauna – ĂŽn biserica romana si ĂŽn societate – campionul rânduielilor celor mai stricte.

     Când a sosii vremea sa paraseasca Monresa, Ignatiu nu-si putea prevede viitorul, dar un lucru era sigur: teama privind propria lui mântuire nu mai era prima lui grija; mai degraba ca misionar decât ca pelerin, el pleaca spre Tara Sfânta În martie 1523.
A ajuns la Ierusalim pe 1septembrie, dupa multe aventuri, de unde a trebuit sa plece curând la ordinele conducatorului franciscan al provinciei, care nu dorea ca pacea firava dintre crestini si turci sa fie periclitata de un prozelitism prematur.
Misionarul dezamagit s-a întors prin Venetia, Genova si Barcelona în drumul sau spre Universitatea din Alcala, unde si-a început studiile teologice; acolo si-a început „vindecarea sufletelor” în mijlocul ascultatorilor voluntari.
„In aceste adunari, cea mai comuna manifestare de evlavie a sexului slab era lesinul; astfel, ne dam seama ce greu îi era sa aplice metodele sale religioase si cum propaganda sa ferventa a dat nastere curiozitatii si suspiciunii inchizitorilor”.
In aprilie 1527, Inchizitia l-a aruncat pe Ignatiu În Închisoare, urmând a-l judeca sub Învinuirea de erezie. Ancheta a examinat incidentele ciudate din mijlocul devotatilor lui, strania afirmatie a acuzatului privind minunata putere a castitatii ce i-a fost data, precum si bizarele sale teorii privind diferente dintre pacatele de moarte si cele care se pot ierta.
Eliberat, dar interzicându-i-se sa mai tina Întâlniri, Ignatiu a placat la Salamanca unde curând si-a reluat aceleasi activitati.
Suspiciuni asemanatoare din partea inchizitorilor l-au dus din nou ĂŽn ĂŽnchisoare.
Eliberat cu conditia curmarii activitatii, a plecat la Paris pentru a-si continua studiile la Colegiul Montaigue.
Eforturile sale de a-si Îndoctrina studentii-ucenici În conformitate cu metodele sale speciale, l-au adus din nou În necazuri cu inchizitorii. Devenind mai prudent, el a continuat sa se Întâlneasca cu numai sase din prietenii lui de la colegiu, dintre care doi vor deveni unii din cei mai de seama membri: Salmeron si Lainez.
Ce era În el ca sa atraga atât de puternic pe tineri, la un student batrân?
Era idealul sau si putinul farmec pe care-l purta cu el: o carte mica, de fapt un jurnal, care, În ciuda scurtimii sale, a fost una care a influentat destinul umanitatii. Acest volum a fost tiparit de atâtea ori Încât nici nu se mai cunoaste numarul copiilor.
A fost de asemenea obiectul a peste 400 de comentarii.
Este manualul iezuitilor si în acelasi timp rezultatul dezvoltarii interioare a stapânului lor. Se numeste: „Exercitii spirituale”.

     Dl. Boehmer a scris mai târziu: „Ignatiu a înteles mai bine decât orice alt conducator care l-a precedat ca cea mai buna cale de a educa un om pentru un anumit ideal este sa devii stapânul imaginatiei lui. Noi „îmbibam în el forte spirituale pe care mai târziu el nu le va mai putea elimina decât cu greu, forte care dureaza mai mult decât cele mai bune principii si învataturi; aceste forte pot iesi la suprafata dupa ani în care nici sa nu fi fost observate, si sa devina atât de imperative încât vointa este neputincioasa în a li se opune si trebui sa le urmeze impulsul irezistibil” (H. Boehmer).
Astfel, toate „adevarurile” dogmelor catolice vor trebui, nu numai sa se mediteze asupra lor, ci si traite si simtite de cel ce se devoteaza acestor „Exercitii”, cu ajutorul unui „conducator”. Cu alte cuvinte, el va trebui sa retraiasca taina cu cea mai mare intensitate posibila.
Sensibilitatea candidatului se impregneaza cu aceste forte, a caror persistenta în memoria si subconstientul lui va fi pe atât de puternica si îndelungata, pe cît de puternic a fost efortul de a le evoca si asimila. Pe lânga vaz, si celelalte simturi – auzul, mirosul, gustul si pipaitul – vor avea un rol de jucat.
Pe scurt, este mai degraba o autosugestie controlata
. Razvratirea ĂŽngerilor, izgonirea lui Adam si Eva din Paradis, judecata lui Dumnezeu, scenele si tablourile patimilor, sunt, cum ar spune cineva, retraite ĂŽn fata candidatului.
Scene dulci si fericite alterneaza cu cele mai sumbre, într-un ritm ales cu pricepere. Nu mai este nevoie sa spunem ca iadul are un rol important în acest „spectacol”, cu iazul de foc în care sunt aruncati cei condamnati cu corul îngrozitor de strigate, cu mirosul mortal de sulf si flacari pârjolitoare. Si totusi, Hristos este acolo întotdeauna ca sa-l sustina pe vizionar, care nu stie cum sa-I multumeasca pentru ca nu l-a aruncat deja în iad ca sa plateasca pentru pacatele trecute.
Iata ce a scris Edgar Quinet: „Nu numai viziunile sunt aranjate dinainte, ci deasemenea suspine, inhalatii, rasuflari erau notate în carte. Pauzele si intervalele de tacere erau scrise ca o foaie de muzica. In caz ca nu ma credeti, voi cita: ‚Al treilea fel de rugaciune: prin masurarea cuvintelor si a perioadelor de tacere’.
Acest mod deosebit de rugaciune consta în exprimarea câtorva cuvinte între fiecare respiratie; si putin mai departe: ‚Asigurati-va sa tineti pauze egale între respiratii si sa rostiti cuvântul cu suspine’, ceea ce înseamna ca omul, inspirat sau nu, devine o masina care trebuie sa suspine, sa plânga, sa strige sau sa-si tina respiratia la momentul prescris si în ordinea pe care experienta o arata a ficea mai profitabila”. Este de înteles ca, dupa patru saptamâni devotate acestor exercitii intense cu un conducator ca singurul tovaras, candidatul ar fi copt pentru fazele urmatoare de sfarâmare si educare.
Iata ce spune Quinet despre creatorul unei asemenea metode halucinante: „Stiti ce-l deosebeste pe el de toti ceilalti asceti din trecut? Faptul ca el se putea observa si analiza pe el însusi în mod rece si calculat în starea de rapire, în timp ce pentru altii chiar si ideea de reflectie era imposibila.
Impunând ucenicilor actiuni care, pentru el, erau spontane, el avea nevoie de numai treizeci de zile pentru a frânge – cu aceasta metoda– vointa si ratiunea, în acelasi mod în care un calaret îsi înfrânge calul. El avea nevoie de numai treizeci de zile pentru a subjuga un suflet.
Notati ca iezuitismul s-a extins odata cu Inchizitia moderna: în timp ce Inchizitia frângea trupul, exercitiile spirituale frângeau gândurile sub masina lui Loyola” (Michael si Guinet „Iezuitii”, Paris 1845, pag.185-187) .

     In orice caz, cineva nu-si putea examina viata sa „spirituala” prea adânc, chiar si fara a avea onoarea de a fi un iezuit; metodele lui Loyola sunt recomandate ĂŽn special credinciosilor si preotilor, asa cum ne amintesc unii comentatori ca R.P. Pinard, autor al „Rugaciunii mintii pentru toti”; inspirat de Sfântul Ignatiu, acest ajutor valoros pentru suflet ar fi mai potrivit, credem noi, si mai explicit daca ar fi intitulat „Instrainare” ĂŽn loc de „Rugaciune”.

Fondarea Companiei.
„Societatea lui Isus” a fost constituita în ziua de Inaltare, în anul1534, în capela bisericii Notre-Dame din Montmartre.
Ignatiu avea 44 de ani.
Dupa ce au luat cina (euharistia), conducatorul si tovarasii sai au jurat sa mearga În Tara Sfânta Îndata ce-si vor sfârsi studiile, spre a-i converti pe pagâni.
Dar anul urmator i-a gasit la Roma, unde papa organiza atunci o cruciada Împotriva turcilor, cu ajutorul Împaratului german si al Republicii Venetia. Astfel, papa le-a aratat cât de imposibil era de realizat planul lor din cauza cruciadei. Asa ca Ignatiu si tovarasii lui s-au dedicat lucrarii misionare În tarile crestine; la Venetia, modul sau de lucru a iscat din nou suspiciuni din partea inchizitorilor.

     Constitutia Companiei lui Isus a fost În sfârsit conceputa si aprobata la Roma de catre Papa Paul III, În anul1540.
Iezuitii s-au pus la dispozitia papei, promitându-i ascultare neconditionata. Invatatura, marturisirea, predicarea si lucrarea de ajutorare erau domeniile În care actiona noul Ordin.
Dar misiunile ĂŽn strainatate nu erau excluse, caci ĂŽn anul 1541, Francis Xavier si doi ĂŽnsotitori au parasit Lisabona pentru a merge sa evanghelizeze Orientul Indepartat.
In anul 1546 a fost lansat aspectul politic al carierei lor, când papa i-a ales pe Lainez si Salmeron sa-l reprezinte la Conciliul de la Trent, cu titlul de „teologi pontificali”. Dl. Boehmer scrie: „Atunci (la început), Ordinul era folosit de papa doar temporar. Dar el si-a îndeplinit functiunile cu o asa promptitudine sizel, încât deja sub papa Paul III a fost implantat puternic în tot felul de activitati si a câstigat încrederea Curiei pentru totdeauna” (H. Boehmer,pag.47-48).

     Increderea era pe deplin justificata; iezuitii, si Lainez În special, Împreuna cu prietenul lor devotat, cardinalul Morone, au devenit campionii perfizi si neobositi ai autoritatii pontificale si ai intangibilitatii dogmelor Întimpul celor trei sesiuni ale Conciliului care s-a Încheiat În 1562.
Prin manevrele lor inteligente si dialectica lor, ei au reusit sa învinga opozitia si toate cererile „ereticilor”: casatoria preotilor, Cina cu cele doua elemente, folosirea limbii indigene la slujbele religioase si, în special, reforma papalitatii.
Numai reforma manastirilor a fost retinuta pe agenda de lucru. Lainez Însusi, printr-un contraatac viguros, a sustinut infailibilitatea pontificala, care a fost decretata, trei secole mai târziu de Conciliul de la Vatican (1870).
Sfântul Scaun a iesit Întarit din aceasta criza, multumita actiunilor viguroase ale iezuitilor.

     Spiritul luptator s-a dezvoltat din ce În ce mai mult pe masura ce timpul a trecut. Pe lânga misiunile În strainatate, activitatile fiilor lui Loyola au Început sa se concentreze asupra sufletelor oamenilor, În special printre cei din patura conducatoare.
Politica devine principalul lor domeniu de activitate, toate eforturile „conducatorilor” concentrându-sespre un tel unic: supunerea ĂŽntregii lumi fata de papalitate – si pentru a atinge acest scop, „capii” trebuiau cuceriti mai ĂŽntâi.
Armele lor ĂŽn atingerea scopului propus erau: sa devina confesorii celor puternici si ai conducatorilor si sa se ocupe de educatia copiilor lor. In felul acesta,prezentul era asigurat iar viitorul era pregatit.
Foarte curând, Sfântul Scaun si-a dat seama de vigoarea pe care o aducea acest nou ordin.
La ĂŽnceput, numarul membrilor lui era limitat la 60, dar aceasta restrictie a fost anulata foarte prompt.
In 1556, când Ignatiu a murit, fiii lui activau în mijlocul pagânilor din India, China, Japonia, Lumea Noua, dar si în Europa: Franta, Germania de Sud si de Vest, unde ei luptau împotriva „ereziei”, în Spania, Portugalia, Italia, sichiar în Anglia, unde au ajuns prin Irlanda. Istoria lor, plina de necazuri, va fi cea a unei retele „romane” pe care ei au încercat în permanenta sa o întinda asupra lumii, si ale carei fire vor fi mereu rupte si refacute.

     „Sa nu uitam – scrie iezuitul Rouquette – ca din punct de vedere istoric, ultramontanismul a fost afirmarea concreta a universalismului. Universalismul atât de necesar ar fi fost un cuvânt gol daca nu ar fi dus la o coeziune concreta sau supunere a crestinismului: iata de ce voia Ignatiu ca echipa sa sa fie la dispozitia papei… si sa fie o campioana a unitatii catolice, unitate care putea fi asigurata numai prin supunerea efectivafata de loctiitorul lui Hristos” (R.P. Rouquette)
Iezuitii voiau sa impuna absolutismul monarhic În biserica romana si ei l-au mentinut În societatea civila, privindu-i pe monarhi ca reprezentanti temporari ai Sfântului Parinte, adevaratul cap al crestinatatii; atât timp cât monarhii erau pe deplini ascultatori si docili fata de stapânul comun,iezuitii le erau cei mai credinciosi sustinatori. Pe de alta parte, daca acesti printi se razvrateau, ei gaseau În iezuiti cei mai vajnici dusmani.

     In Europa, în orice loc în care interesele Romei impuneau ridicarea norodului împotriva regilor lor, sau daca acesti stapânitori temporari luau decizii care stânjeneau biserica, conducerea bisericii stia ca nu gaseste pe cineva mai capabil, perfid sau îndraznet când este vorba de intriga, propaganda sau chiar revolta deschisa, decât Societatea lui Isus (Rene Fulop Miller, „Iezuitii si secretul puterii lor”).
Am vazut cum fondatorul acestei companii, prin spiritul exercitiilor, era destul de ĂŽnapoiat ĂŽn misticismul sau simplist, ĂŽn disciplina ecleziastica si, ĂŽn general, ĂŽn conceptia sa despre subordonare.
Constitutia si „Exercitiile”, lucrari de baza ale acestui sistem, nu lasa nici o ĂŽndoiala asupra acestui subiect. Indiferent ce ar spune discipolul lui – ĂŽn special astazi, când ideile moderne asupra acestei teme sĂŽnt total diferite –supunerea neconditionata era pe primul loc ĂŽn legea acestui Ordin. Dl.Folliet ar putea pretinde ca vede ĂŽn ea doar o „supunere religioasa”, necesara oricarei adunari religioase; R.P. Rouquette scrie cu ĂŽndrazneala: „Departe de a fi o limitare a omului, aceasta supunere constienta si debuna voie este culmea libertatii… o eliberare de sub robia eu-lui”. Cineva trebuie doar sa citeasca aceste texte pentru a ĂŽntelege extremismul, daca nu caracterul monstruos al acestei ĂŽnrobiri a sufletului si spiritului impuse de iezuiti, care ĂŽi facea ĂŽntotdeauna instrumente docile ĂŽn mâinile superiorilor lor si dusmani ai oricarei forme de libertate. „Faimoasa formulare perinde ac cadaver (ca un cadavru ĂŽn mâna celui ce-l tine) poate fi gasita ĂŽn toata literatura spirituala”, dupa cum sustine dl. Folliet, si chiar ĂŽn scrierile orientale.
Iezuitii trebuie sa fie în mâinile superiorilor lor ca un toiag în mâna celui ce-l ridica, ca un bulgare de ceara care poate fi modelat oricum, ca un mic crucifix care poate firidicat si miscat dupa dorinta”.
Aceste formulari placute sunt destul de lamuritoare. Remarcile si explicatiile creatorului acestui ordin ĂŽnlatura orice ĂŽndoiala asupra adevaratului lor ĂŽnteles.
Pe lânga acestea, la iezuiti nu numai vointa, dar si ratiunea si scrupulele morale trebuiau sacrificate acestei virtuti primordiale care este supunerea neconditionata.
Aceasta este „fortificatia cea mai puternica a Societatii lui Isus”, a spus Borgia.„Sa fim convinsi ca totul este bine si corect când este poruncit de superior”, scrie Loyola. Si din nou: „Chiar daca Dumnezeu ti-ar da un animal fara minte ca stapân, sa nu eziti sa i te supui ca unui stapân si conducator, pentru ca Dumnezeu a poruncit sa fie asa”.

     Si acum ceva si mai tare: iezuitul trebuie sa vada În superiorul sau nu un om care greseste, ci pe Hristos Însusi.
Huber, profesor de teologie catolica în München, autorul uneia dintre cele mai importante lucrari despre iezuiti, ascris: „Iata un fapt dovedit: Constitutia Ordinului repeta de 500 de ori ca în persoana Generalului trebuie vazut Hristos” (J. Huber, „Iezuitii”, pag.71-73).

     Disciplina Ordinului, asimilata adesea cu cea militara, depaseste realitatea: „Supunerea militara nu este echivalenta cu supunerea neconditionata iezuita; cea din urma este mai larga, cuprinzând omul în întregime si nu este satisfacuta ca cea dintâi cu un act exterior, ci cere sacrificarea vointei si punerea la o parte a judecatii personale” (J. Huber„Iezuitii” pag.71-73).
Ignatiu însusi a scris într-o scrisoare adresata iezuitilor portughezi: >b>„Noi trebuie sa vedem negrul ca alb, daca biserica o spune asa”. Asa arata „culmea libertatii” si „eliberarea din robia eu-lui”, ridicata în slavi mai înainte de R.P. Rouquette.
Intr-adevar, iezuitul era eliberat de sine devenind total supus stapânului sau; orice Îndoiala sau scrupul Îi era imputat ca pacat.
H. Boehmer scria: „In anexele la Constitutie, superiorii erau sfatuiti sa ordone subalternilor, ca Dumnezeu lui Avraam, lucruri aparent criminale, pentru a-i pune la încercare; dar ei trebuiau sa dramuiasca încercarile dupa puterea fiecaruia. Nu este greu sa-ti imaginezi care ar fi rezultatul unei asemenea educatii” (Gabriel Monod, în introducerea lacartea lui H. Boehmer, „Iezuitii”).

     Suisurile si coborisurile iezuitilor – nu exista tara din care sa nu fi fost alungati – depun marturie asupra pericolului pe care-l reprezenta si care a fost recunoscut de toate guvernele, chiar si catolice.
Prin infiltrarea în rândul claselor conducatoare ca învatatori, a unor oameni devotati orbeste cauzei lor, Compania – campioana a universalismului si deci a ultramontanismului – a fost recunoscuta în mod inevitabil ca o amenintare la adresa autoritatii civile, activitatea Ordinului îndreptându-se din ce în ce mai mult spre politica.

Pe o cale paralela, ceea ce numim „spiritul iezuit”, s-a dezvoltat si în mijlocul membrilor Ordinului.
Fara îndoiala, fondatorul Ordinului, inspirat în principal de necesitatile misiunilor din tara si din strainatate, nu a uitat sa dezvolte abilitatea oamenilor sai. Iata ce a scris el în „Sententiae asceticae”: „O abilitate inteligenta împreuna cu o puritate mediocra, este mai buna decât o mare sfintenie cuplata cu o mai slaba abilitate. Un bun pastor de suflete trebuie sa stie cum sa ignore multe lucruri si sa nu pretinda ca le întelege. Odata ce el este stapân al vointelor, el este înstare sa-si conduca ucenicii oriunde vrea el. Oamenii sunt absorbiti în întregime de interese trecatoare, asa ca nu trebuie sa le vorbim prea apasat despre sufletele lor: asta ar fi ca si cum a-i arunca cârligul fara momeala”.
Chiar si expresia fetii pe care trebuiau s-o aiba fiii lui Loyola este aratata: „Ei trebuie sa-si tina capul putin coborât, fara a-l ĂŽnclina ĂŽn stânga sau ĂŽn dreapta; ei nu trebuie sa se uite ĂŽn sus, si când vorbesc cu cineva, nu trebuie sa-l priveasca drept ĂŽn ochi, ci ĂŽn asa fel ca sa-l vada dintr-o parte, indirect” (Pierre Dominique, „Politica iezuitilor” – Paris 1955,pag.37).
Urmasii lui Loyola au ĂŽnvatat bine aceasta lectie si au aplicat-o pe scara larga pentru atingerea scopurilor lor.

     Dupa 1558, Lainez, subtilul tactician de la Conciliul de la Trent, a devenit General al Ordinului, având puterea (autoritatea) de a organiza Ordinul asa cum era inspirat.
Impreuna cu Salmeron, a scris „Declaratiile”,care au fost adaugate la Constitutie ca sa formeze comentariile. Acestea accentuau si mai puternic despotismul generalului care era ales pe viata.
Un consilier, un guvernator si asistentii care ĂŽsi aveau si ei sediul la Roma, ĂŽl ajutau ĂŽn administrarea Ordinului, care atunci era ĂŽmpartit ĂŽn cinci congregatii: Germania, Franta, Spania, Anglia si America.
Aceste congregatii erau, la rândul lor, Împartite În provincii, care grupau diferite localuri ale Ordinului. Numai consilierii si asistentii erau numiti de congregatie.
Generalul Ordinului numea toate celelalte posturi, emitea ordonante care nu modificau Constitutia, administra averea Companiei cum voia si directiona activitatile ei, fiind raspunzator numai Înaintea papei. Acestei militii atât de strâns legata de seful ei si care avea nevoie de o mare autonomie pentru a-si concretiza actiunile, papa i-a acordat unele privilegii ce par exorbitante În comparatie cu cele ale altor ordine religioase. Prin Constitutia lor, iezuitii erau exceptati de la regulile vietii monahale.
De fapt, ei erau calugari traind „în lume” si, priviti în exterior, nimic nu-i distingea de preotimea clasica. Dar, contrar acesteia si altor ordine religioase, ei nu erau supusi autoritatii episcopului.
Inca din 1545, o bula a papei Paul III i-a ĂŽmputernicit sa predice, sa asculte confesiunile, sa acorde sacramentele si sa spuna liturghia. Singura slujba pe care n-o puteau tine era casatoria. Ei aveau puterea sa ierte pacatele, sa schimbe legamintele (juramintele) cu unele mai usor de ĂŽndeplinit, sau chiar sa le anuleze. Dl. Gaston Bally scrie: „Puterea generalului ĂŽn ceea ce priveste iertarea pacatelor si dispensele era chiar mai mare. El putea ridica orice pedeapsa a vreunui membru al Societatii, ĂŽnainte sau dupa intrarea lui ĂŽn Ordin; el putea absolvi toate pacatele lor, chiar si pacatul ereziei, a schismei, a falsificarii scrierilor apostolilor, etc… Generalul ĂŽi absolva – personal sau prin delegat – pe toti cei ce sĂŽnt sub autoritatea lui si care sĂŽnt excomunicati, suspendati sau sub interdictie si ale caror fapte nu sĂŽnt cunoscute, ĂŽnafara de tribunalul papal, de prea multi… El, deasemenea,absolva de bigamie, pagube cauzate altora, crima, asasinat… atât timp cĂŽt aceste fapte rele nu sĂŽnt cunoscute public si nu fac obiectul vreunui scandal” (Gaston Bally „Iezuitii” pag.11-13).

     In sfârsit, papa Grigore XIII a dat dreptul Companiei sa faca comert si sa se ocupe de activitati bancare, drept de care ea s-a folosit foarte mult mai târziu. Aceste dispense si puteri fara precedent erau pe deplin garantate Companiei. „Papii au cerut chiar regilor si suveranilor sa garanteze si sa apere aceste privilegii; ei amenintau cu marea excomunicare pe cei ce le-ar atinge.
In 1574, o bula a papei Pius V a dat dreptul generalului de a aduce la starea initiala aceste privilegii, ĂŽmpotriva tuturor ĂŽncercarilor de a fi modificate sau micsorate, chiar daca asemenea modificari erau documentate prin revocari papale.
Garantând iezuitilor asemenea privilegii extraordinare care erau contrare constitutiei bisericii, papalitatea voia nu numai sa le dea acestora niste arme puternice pentru a lupta ĂŽmpotriva „necredinciosilor”, dar si sa-i foloseasca pe iezuiti ca garda de corp care sa le apere puterea neĂŽngradita ĂŽn biserica si ĂŽmpotriva bisericii… Pentru a pastra suprematia temporara si spirituala pe care au uzurpat-o ĂŽn timpul Evului mediu, papii au vândut biserici Ordinului iezuitilor si, ĂŽn consecinta, s-au predat pe ei ĂŽnsisi ĂŽn mâinile lor…
Daca papalitatea era sustinuta de iezuiti, atunci existenta iezuitilor depindea de suprematia temporara si spirituala a papalitatii. In acest fel, interesele ambelor parti erau strâns legate împreuna” (Gaston Bally, „Iezuitii” pag. 9-10, 16-17).
Dar aceasta armata selecta avea nevoie de ajutoare secrete cu care sa domine societatea civila; aceasta parte a cazut în sarcina celor afiliati Companiei iezuitilor. „Multi oameni importanti au fost legati în felul acesta de Societatea iezuita:

     Imparatul Ferdinand II si

     Ferdinand III,

     Sigismund III,Regele Poloniei, care a apartinut oficial Companiei,

     Cardinal Infant, duce de Savoia. Si acestia au fost foarte folositori” (Pierre Dominique, „Lapolitique de Jesuites”).

     La fel este si astazi; cei 33.000 de membri oficiali ai Societatii activeaza în întreaga lume, printre ei fiind capi de partide politice oficialitati înalte, generali, magistrati, medici, profesori universitari, etc., toti luptându-se sa duca la îndeplinire, fiecare în sfera sa de activitate,„The Opus Dei” (Lucrarea lui Dumnezeu), de fapt planurile papalitatii.

IEZUITII IN EUROPA IN SEC. XVI SI XVII
Capitolul 1. Italia, Portugalia, Spania.
„Franta – scria H. Boehmer – este leaganul Societatii lui Isus, dar ĂŽn Italia a capatat program si constitutie. Prin urmare, ĂŽn Italia a luat nastere si de aici s-a raspândit peste hotare”. Autorul noteaza cresterea numarului de colegii si academii iezuite (128 la 1680); „dar – spune el – istoria civilizatiei italiene de-a lungul secolelor XVI – XVII arata rezultatele acestui fapt ĂŽntr-un mod mult mai frapant.
Astfel, daca o Italie bine educata(instruita) îmbratiseaza din nou credinta si ritualurile bisericii, admitând un nou zel pentru ascetism si activitate misionara, compunea din nou poeme pioase si imnuri pentru biserica, dedica cu constiinciozitate penelurile pictorilor si daltile sculptorilor spre a preamari idealul religios, nu este urmarea faptului ca clasele cultivate ale societatii italiene erau instruite în colegii si confesionale iezuite?” (H. Boehmer, „Iezuitii”, pag.82-83).
Se terminase cu „simplitatea copilareasca, bucuria, vivacitatea sau iubirea pentru natura”. „Elevii iezuiti erau mult prea bisericosi, devotati, preocupati pentru a pastra aceste caracteristici. Ei erau prinsi de viziunile extatice si de iluminari; ei erau literalmente îmbatati de tablouri ale mortificarii, chinurilor si torturilor aplicate martirilor; ei aveau nevoie de pompa, stralucire si teatralitate.

     Incepând cu sec. XVI, arta si literatura italiana reproduc cu fidelitate aceasta transformare morala…
Nelinistea,ostentatia, socul sustinut care caracterizeaza creatia acelei perioade, încurajeaza aparitia unui sentiment de respingere în loc de simpatie pentru convingerile pe care se presupune ca ei le talmaceau si le glorificau” (Boehmer, „Iezuitii”).
Aceasta este nota specifica, unica a Companiei.
Aceasta dragoste pentru denaturat, afectat, stralucire, teatralitate, ar parea stranie pentru niste mistici formati prin „Exercitii spirituale”, daca nu am detecta în ea acel scop iezuit esential de a impresiona mintea.
Este o aplicatie a maximei „scopul scuza mijloacele” aplicata cu perseverenta de iezuiti în arta si în literatura, cît si în problemele politice si morale.
Italia a fost atinsa ĂŽn mod puternic de Reforma. Cu toate acestea,valdenzii, care au supravietuit ĂŽnca din Evul mediu ĂŽn ciuda persecutiilor si s-au stabilit ĂŽn nordul si sudul peninsulei, s-au alipit la biserica calvinista ĂŽn anul 1532.

     Intr-un raport al iezuitului Possevino, Emmanuel Philibert deSavoia a lansat o alta prigoana sângeroasa împotriva supusilor sai„eretici”, în anul 1561.
Acelasi lucru s-a Întâmpla În Calabria, la Casal de San Sisto si Guardia Fiscale.
„Iezuitii au fost implicati ĂŽn multe masacre; eierau ocupati cu convertirea victimelor” (J. Huber „Iezuitii”, pag.165). Cât despre parintele Possevino, „…el a urmat armata catolica ĂŽn calitate de capelan si a recomandat exterminarea prin foc a pastorilor eretici, ca fiind o necesitate si un act sfânt” (H. Boehmer).

     Iezuitii erau atotputernici În Parma, la curtea lui Farnese, ca si ÎnNapoli, de-a lungul sec. XVI si XVII.
Dar în Venetia, unde fusesera coplesiti de favoruri, au fost alungati la 14 mai 1606 ca fiind „cei mai credinciosi slujitori si purtatori de cuvânt ai papei”.
Cu toate acestea, li s-a permis reĂŽntoarcerea ĂŽn 1656, dar influenta lor ĂŽn Republica avea sa fie de acum ĂŽncolo doar o slaba umbra a celei pe care o avusesera ĂŽn trecut.

     Portugalia a fost o tara deosebita pentru Ordin.

     Influenta ei a crescut chiar mai mult dupa revolutia din 1640, care i-a adus la tron pe braganzi. „Sub primul rege al casei Braganza, parintele Fernandez era membru al guvernului si, sub domnia minorului Alphonse VI, sfatuitorul cel mai pretuit al reginei Louisa.

     Parintele de Ville a reusit sa-l Înlature de la tron pe Alphonse VI În 1667, iar parintele Emmanuel Fernandez a fost numit deputat al Curtii În 1667 pe lânga regele Petru II.
In ciuda faptului ca acesti preoti nu Îndeplineau nici o functie publica, ei erau mult mai puternici În Portugalia decât În orice alta tara. Ei nu erau numai sfatuitori spirituali ai tuturor familiilor regale, dar regii si ministrii Îi consultau În toate situatiile importante.
Din una dintre propriile lor marturisiri, aflam ca nici un post din administratia statului sau din biserica nu putea fi obtinut fara asentimentul lor; cu atât mai mult cu cât clerul, Înalta societate si cei din popor se Întreceau În a le câstiga favorurile si asentimentul.
Politica externa era deasemenea sub puternica lor influenta. Orice om normal ar fi vazut ca o astfel de stare a lucrurilor era daunatoare starii regatului” (H. Boehmer). De fapt, putem vedea rezultatele dupa starea decadenta în care a ajuns acest tarâm nefericit. Au fost necesare toata energia si perspicacitatea marchizului de Pombal, la mijlocul sec. XVIII, pentru a smulge Portugalia din sfera mortala de influenta a Ordinului.

     In Spania, patrunderea Ordinului a fost mai lenta.
Clerul superior si dominicanii i s-au opus multa vreme. Monarhii ĂŽnsisi, regii Charles si PhilipII, cu toate ca le acceptasera serviciile, nu aveau ĂŽncredere ĂŽn acesti soldati ai papei si se temeau de violarea propriei lor autoritati.
Dar, cu multa abilitate, Ordinul a ĂŽnfrânt ĂŽn cele din urma aceasta rezistenta. „In timpul sec. XVII, ei au fost atotputernici ĂŽn Spania printre clasele sus-pusesi la Curte. Chiar parintele Neidhart, fost ofiter de cavalerie german, a condus ĂŽn exclusivitate regatul ĂŽn calitate de Consilier al Statului, prim ministru si mare inchizitor…
In Spania, ca si în Portugalia, decadenta regatului a coincis cu ascensiunea Ordinului” (H. Boehmer).
Iata ce a avut de spus Edgar Quinet despre acest lucru:„Oridecâteori vad murind o dinastie regala, pot vedea ridicându-se si stând în spatele ei un fel de geniu al raului, una din acele figuri întunecate care sînt duhovnicii, care o conduce blând si parinteste la moarte”.
Desigur, nu se poate pune decadenta Spaniei numai în cârca Ordinului. „Totusi, este adevarat ca Ordinul iezuitilor, împreuna cu biserica si alte ordine religioase, i-au grabit caderea.
Cu cât Ordinul devenea ma bogat, cu atât era mai saraca Spania; astfel ca la moartea regelui CharlesII, vistieria statului nu dispunea nici macar de suma necesara pentru a plati 10.000 de slujbe, care se tineau de obicei pentru salvarea sufletului unui rege care a murit” (H. Boehmer).
Capitolul 2. Germania.
„Nu Europa de sus, ci cea centrala: Franta, Olanda, Germania,Polonia, a fost scena acelei lupte istorice dintre catolicism si protestantism. Asa ca aceste tari au fost principalul câmp de bataie pentru Societatea lui Isus” (H. Boehmer).
Situatia era deosebit de grava în Germania. „Nu numai pesimistii, ci si catolicii gânditori si întelepti au considerat cauza vechii biserici din toate landurile Germaniei ca fiind aproape pierduta.
De fapt, chiar si În Austria si Boemia ruptura de Roma a fost atât de totala, Încât protestantii puteau spera pe drept cuvânt sa cucereasca Austria În câteva decenii.
Atunci, cum de nu a avut loc aceasta schimbare si tara a fost chiar ĂŽmpartita ĂŽn doua sectoare?

     Partida catolica, la sfârsitul sec.16, nu are nici o ezitare în a raspunde la aceasta întrebare, caci ea a stiut întotdeauna ca gruparea Witelsbakh habsburgii si iezuitiierau raspunzatori pentrua ceasta întorsatura ‚fericita’ a evenimentelor” (H. Boehmer).
Rene Fulop-Miller scrie despre rolul iezuitilor în aceste evenimente: „Cauza catolica putea spera la un succes real doar daca preotii iezuiti ar fi fost în stare sa-i influenteze si sa-i manipuleze pe suverani în orice timp si orice împrejurari.
Confesionalele ofereau iezuitilor mijloacele pentru asigurarea unei influente politice durabile, fiind astfel o arma deosebit de eficace”.
In Bavaria, tânarul duce Albert V, fiul unui catolic zelos si educat la Ingolstadt, vechi oras catolic, a facut apel la iezuiti pentru a combate efectiv erezia: la 7 iulie 1556, 8 preoti si 12 Învatatori iezuiti au intrat În Ingolstadt.
Era ĂŽnceputul unei ere noi pentru Bavaria… Statul ĂŽnsusi a primit o noua pecete… conceptiile romano-catolice dirijau de acum politica suveranilor si conduita ĂŽnaltei societati.

     Dar acest nou spirit a acaparat numai clasele sociale superioare. El nu a câstigat inimile oamenilor obisnuiti.
Totusi, sub disciplina de fier a statului si a bisericii revigorate, ei au redevenit catolici devotati, docili, fanatici si intoleranti fata de orice erezie”. „Poate ar parea exagerat sa atribui asemenea virtuti si actiuni unei mâini de oameni. Totusi, în aceste conditii forta lor era invers proportionala cu numarul lor, iar ei erau deosebit de eficace imediat ce nu mai întâlneau nici un obstacol.
Emisarii lui Loyola au cucerit de la ĂŽnceput inima si mintea tarii…. Incepând cu urmatoarea generatie, Ingolstadt adevenit tipul perfect al orasului iezuit german” (H. Boehmer).
Se poate judeca starea de spirit pe care preotii au introdus-o ĂŽn aceasta fortareata a credintei, citind urmatoarele rânduri: „Iezuitul Mayrhofer ĂŽnvata ĂŽn cartea sa, „Oglinda predicatorului”: „Noi nu vom fi judecati daca cerem uciderea protestantilor mai mult decât am fi judecati pentru pedepsirea cu moartea a hotilor, criminalilor, falsificatorilor sirazvratitilor” (Rene Fulop-Miller). Succesorii lui Albert V si ĂŽn special Maximilian I (1597-1651) au completat lucrarea acestuia.

     Deja Albert V fusese foarte scrupulos ĂŽn a-si ĂŽndeplini „datoria” de a asigura „mântuirea” supusilor sai: „Imediat ce preotii iezuiti au patruns ĂŽn Bavaria, atitudinea lui (a lui Albert V – n.t.) fata de protestanti si fata de simpatizantii lor a de venit si mai severa.Witelsbakh Incepând cu anul 1563, el i-a alungat fara mila pe toti „recalcitrantii” si n-a aratat nici un fel de ĂŽndurare fata de anabaptisti, care au trebuit sa sufere ĂŽnecul, focul, ĂŽnchisoarea si lanturile, toate acestea fiind laudate de iezuitul Agricola.
In ciuda tuturor acestor persecutii, a trebuit sa treaca(moara) o ĂŽntreaga generatie de barbati pentru ca persecutia sa fie ĂŽncununata cu un succes deplin.
Nu mai târziu decât în anul 1586,anabaptistii au reusit sa ascunda 600 de victime de ducele Guillaume(este vorba de anabaptistii din Moravia). Acest singur exemplu ne dovedeste ca aici au fost alungati mii si nu sute, o spartura groaznica într-un tinut putin populat. „Dar – a spus Albert V la Conciliul de la München – cinstea lui Dumnezeu si mântuirea sufletelor trebuie puse deasupra oricaror interese momentane” (H. Boehmer).
Incetul cu Încetul, Învatamântul bavarez a trecut În mâinile iezuitilor si acea regiune a devenit baza patrunderii lor În estul, vestul si nordul Germaniei.
Incepând cu anul 1585, preotii iezuiti au convertit partea din landul Westfalia ce tinea de KĂśln; ĂŽn 1586 ei apar la Neuss si Bonn, una din resedintele arhiepiscopului din KĂśln; ei deschid colegii la Hildesheim ĂŽn1587 si la MĂźnster ĂŽn 1588. Acesta din urma avea deja ĂŽn 1618, 1300 de elevi…
O mare parte din Germania de vest a fost recucerita de catolici ĂŽn felul acesta, multumita lui Wittelsbach si iezuitilor.
„Alianta dintre Wittelsbach si iezuiti a fost poate mai importanta pentru regiunile austriece decât pentru Germania de vest.

     Arhiducele Charles de Styrie, ultimul fiu al ĂŽmparatului Ferdinand, s-a casatorit ĂŽn1571 cu o printesa bavareza‚ care a adus ĂŽn castelul Gratz tendinte catolice ĂŽnguste si prietenia, pentru iezuiti care domina curtea de la MĂźnchen”.

     Sub influenta ei, Charles a trudit din greu pentru a ‚extirpa erezia’ din trupul regatului lui si când a murit, în 1590, el l-a obligat pe fiul si succesorul lui, Ferdinand, sa jure ca va continua aceasta lupta. In orice caz, Ferdinand era bine pregatit pentru aceasta. Timp de 5 ani, el a fost elevul iezuitilor din Ingolstadt; pe lânga aceasta, el era atât de marginit încât, dupa el, nu exista nici o îndatorire mai nobila decât restaurarea bisericii catolice în tara lui.

     Ca aceasta ĂŽndatorire era sau nu avantajoasa tarii lui, asta pe el nu-l ĂŽngrijora. ‚Prefer – spunea el – sa domnesc asupra unei tari ĂŽn ruina, decât ĂŽntr-una blestemata” (J. Huber – „Iezuitii” pag.180-183).
In 1617, arhiducele Ferdinand a fost încoronat Rege al Boemiei de catre împarat. „Influentat de confesorul sau iezuit, Viller, Ferdinand a început imediat sa combata protestantismul în noul sau regat. Aceasta a anuntat începutul unui razboi religios deosebit de sângeros, care timp de 30 de ani a tinut Europa în suspans.
In 1618, când nefericitele evenimentede la Praga au dat semnalul pentru Începerea rebeliunii, batrânul Împarat Mathias a Încercat la Început sa ajunga la un compromis, dar nu a putere pentru a-si impune intentiile sale regelui Ferdinand, care era dominat de confesorul sau iezuit; astfel, ultima speranta de a Închide acest conflict pe calea Întelegerii a fost pierduta.

     In acelasi timp, regiunile Boemiei luasera masuri speciale si hotarâsera alungarea tuturor iezuitilor,vazându-se în acestia promotori ai razboiului civil” (J. Huber).
Curând dupa aceea, Moravia si Silezia le-au urmat exemplul, iar protestantii din Ungaria, unde iezuitul Pazmany stapânea cu un toiag de fier, s-au rasculat si ei. Dar lupta de la Muntele Alb (1620) a fost câstigata de Ferdinand, care a fost facut din nou împarat dupa moartea lui Mathias. „Iezuitii l-au convins pe Ferdinand sa aplice cele mai crunte pedepse asupra rebelilor; protestantismul a fost smuls din radacini din toata tara prin mijloace ce nu pot fi exprimate în cuvinte.
La sfârsitul razboiului, ruina materiala a tarii era completa. „Iezuitul Balbinus, istoricul Boemiei, s-a ĂŽntrebat cum de a mai putut ramâne cineva ĂŽn tara aceea. Dar ruina morala a fost cu mult mai teribila…
Cultura Înfloritoare Întemeiata de nobilime si clasele sociale de mijloc, bogata literatura nationala care nu putea fi Înlocuita: toate acestea au fost distruse, Încât chiar si specificul national a fost Îndepartat.
Boemia a fost deschisa iezuitilor si ei au ars literatura nationala În cantitati uriase; sub influenta lor, chiar si numele marelui erou national, Jan Huss, s-a estompat treptat, pâna când a fost sters din inimile oamenilor
„Marirea puterii iezuite – spunea Tomek – a coincis cu marea decadere a tarii din punct de vedere al culturii nationale; datorita influentei pe care acest ordin a avut-o asupra acestui tinut nefericit, trezirea tarii s-a putut face numai dupa un secol”.
Când razboiul de 30 de ani a luat sfârsit si s-a încheiat pacea care asigura protestantilor germani aceleasi drepturi politice de care se bucurau catolicii, iezuitii au facut tot posibilul pentru a se continua lupta; dar în zadar” .(Rene Fulop-Miller pag.104-105 )

    Dar ei au obtinut de la elevul lor, Leopold I, care domnea atunci ca împarat, permisiunea de a persecuta pe protestantii din tara lui, si în special din Ungaria. „Escortati de dragonii imperiali, iezuitii a trecut la munca de convertire în anul 1671.
Ungurii s-au ridicat la lupta si astfel a ĂŽnceput un razboi care avea sa se ĂŽntinda pe perioada unei generatii…

     Dar aceasta insurectie a fost victorioasa sub conducerea lui Francisc Rakoczi.

    Acesta voia sa-i izgoneasca pe iezuiti din toate tarile unde el ave ainfluenta; dar protectori influenti ai Ordinului au reusit sa amâne aceste masuri, iar expulzarea nu a avut loc pâna ĂŽn 1707… „Printul Eugen a condamnat cu asprime politica casei imperiale si intrigile iezuitilor din Ungaria. El a scris: ‚Austria aproape ca a pierdut Ungaria din cauza persecutarii protestantilor’. Intr-o zi, el a exclamat plin de amaraciune ca moralitatea turcilor este mult superioara celei iezuite, cel putin ĂŽn practica. „Ei doresc nu numai sa domine asupra constiintelor, dar vor sa aiba drept de viata si de moarte asupra oamenilor”. „Austria si Bavaria au cules din plin roadele dominarii iezuite: oprimarea tuturor tendintelor progresiste si ĂŽnjosirea sistematica a oamenilor”.
Mizeria de nedescris care a urmat razboiului religios, slabirea puterii politice, decadenta intelectuala, coruptia morala, o înspaimântatoare depopulare si o saracire a întregii Germanii: acestea au fost rezultatele actiunilor ordinului iezuitilor” (J. Huber, „Iezuitii”, pag 183-186).

     Capitolul 3. Elvetia.
De abia În sec. XVII au reusit iezuitii sa se stabileasca cu succes În Elvetia, dupa ce fusesera chemati si apoi alungati din câteva orase ale Confederatiei În timpul celei de a doua jumatati a sec. XVI. Arhiepiscopul Milanului, Charles Borromee, care le-a facilitat instalarea În Lucerna În 1578, si-a dat curând seama care ar fi rezultatele activitatii acestora, asa cum ne aminteste si J. Huber:

€žCharles Borromee scria confesorului sau ca aceasta Companie a lui Isus, condusa de capi mai mult politici decât religiosi, devine prea puternica pentru a pastra cumpatarea necesara si respectul. Ea guverneaza deasupra regilor si printilor si conduce afaceri politice si spirituale; evlavioasa institutie si-a pierdut spiritul care o ĂŽnsufletea la ĂŽnceput; vom fi siliti s-o dezmembram”(J. Huber – „Iezuitii”) In acelasi timp ĂŽn Franta, faimosul jurist Etienne Pasquier a scris: „Introduceti acest ordin ĂŽn mijlocul nostru si ĂŽn acelasi timp veti introduce neĂŽntelegerea, haosul si confuzia” (H. Fulop-Miller, „Iezuitii si secretul puterii lor”, pag. 57).
Nu este aceasta plângere Împotriva Ordinului identica cu cea auzita mereu si mereu În toate tarile?
A fost aceeasi si în Elvetia, când dovada faptelor lor daunatoare a razbatut prin aparentele înselatoare cu care obisnuia sa se acopere. „Oriunde reuseau iezuitii sa prinda radacini, ei corupeau mari si mici, tineri si batrâni.
Foarte curând autoritatile au Început sa-i consulte În Împrejurari deosebite; donatiile lor au Început sa curga În tara si În curând ei au ocupat toate scolile, amvoanele celor mai multe biserici, devenind confesorii oamenilor la putere si influenti.
Confesori ai tuturor claselor societatii, sfatuitori si prieteni intimi ai membrilor Conciliului (local), influenta lor a crescut din zi ĂŽn zi si ei nu au asteptat mult sa si-o exercite ĂŽn treburile publice.
Lucerna si Fribourg au fost centrele lor principale; de acolo, ei conduceau politica externa a celor mai multe cantoane catolice… „Orice plan nascocit la Roma sau de alte puteri straine, ĂŽmpotriva protestantismului din Elvetia, avea asigurat deplinul suport al iezuitilor…
In 1620 ei au reusit sa atâte populatia catolica din Veltlin sa se ridice Împotriva protestantilor si au masacrat 600 dintre ei.
Papa a acordat indulgente tuturor celor care au participat la aceasta fapta oribila”.

     „In 1656 ei au stârnit razboiul civil ĂŽntre membrii diferitelor confesiuni religioase… Mai târziu, un nou razboi religios a fost ĂŽnceput de iezuiti”.„In 1712, la Aarau s-a tratat pacea; Lucerna si Uri tocmai o acceptasera când iezuitii, ĂŽn urma unui ordin primit de la Roma, au facut tot ce le-a stat ĂŽn putinta sa rastoarne lucrurile.
Ei au refuzat sa acorde iertarea pacatelor celor ce nu ridicasera armele. Ei au proclamat în guramare de la amvoanele lor ca nimeni nu era obligat sa-si tina cuvântul, când acesta a fost dat ereticilor; ei i-au facut pe negociatorii moderati sa suspecteze si sa nu mai ramâna pe pozitia lor (de încheiere a pacii – n.t.), provocând în Lucerna o asemenea rascoala amenintatoare a poporului împotriva guvernului, încât puterea suprema a trebuit sa demisioneze si astfel pacea a fost rupta. Catolicii au fost înfrânti în lupta care a urmat si au semnat o pace împovaratoare”. „De atunci, influenta Ordinului în Elvetia a devenit din ce în ce maimica” (J. Huber „Iezuitii”, pag.188).
Astazi, articolul 51 din Constitutia Elvetiei interzice Societatii lui Isuss sa desfasoare orice activitate culturala sau educationala pe teritoriul Confederatiei. Orice efort facut pentru a aboli aceasta lege a fost respins.

     Capitolul 4. Polonia si Rusia.
Dominatia iezuita nu a fost nicaieri atât de mortala ca În Polonia.
Acest lucru este dovedit de H. Boehmer, un istoric moderat care nu a purtat nici o aversiune sistematica fata de Societatea lui Isus.
„Iezuitii au fost în întregime responsabili de distrugerea Poloniei. Acuzatia astfel formulata este exagerata. Decaderea statului polonez începuse înainte de intrarea acestora în scena. Dar ei au grabit desigur descompunerea regatului.
Dintre toate statele, Polonia, care avea milioane de crestini ortodocsi ĂŽn mijlocul ei, ar fi trebuit sa aiba toleranta religioasa ca unul din cele mai importante principii de politica interna.
Iezuitii nu au permis aceasta. Ba mai rau, ei au pus politica externa poloneza în serviciul intereselor catolice, într-un mod fatal” (H. Boehmer). Aceasta s-a scris la sfârsitul secolului trecut; este foarte asemanator cu ceea ce a spus colonelul Beck, fost ministru al afacerilor externe în perioada 1932-1939, dupa al doilea razboi mondial:

     „Vaticanul este printre principalii vinovati de tragedia tarii mele. Eu mi-am dat seama prea târziu ca noi am dus o politica externa care servea interesele bisericii catolice”(Declaratia de la 6 februarie). Deci, cu câteva secole între ele, aceleasi influente dezastruoase si-au lasat amprenta înca odata asupra acestei natii nefericite.

     Inca din 1581, parintele iezuit Possevino, delegat pontifical la Moscova, a facut tot posibilul sa reconcilieze tarul Ivan cel Groaznic cu biserica romano-catolica. Ivan nu era strict Împotriva ei.
Plin de sperante fericite, Possevino s-a facut, ĂŽn anul 1584, mediatorul pacii de la Kirevora Gora dintre Rusia si Polonia, o pace care l-a salvat pe Ivan dintr-o situatie fara iesire.
Aceasta a fost tocmai ceea ce dorea acest suveran siret. Nici n-a mai fost vorba dupa aceea de convertirea rusilor. Possevino a trebuit sa paraseasca Rusia fara a obtine ceva.
Doi ani mai târziu, o situatie ceva mai buna i-a fost oferita Ordinului de a pune mâna pe Rusia: Grisca Ostrepiev, un calugar raspopit, a dezvaluit iezuitilor ca, de fapt, el era Dimitrie, fiul lui Ivan, care fusese asasinat; el s-a declarat gata sa îngenuncheze Moscova în fata Romei daca ar deveni stapânul tronului tarului. Fara a reflecta mai întâi, iezuitii au preluat în mâinile lor introducerea lui Ostrepiev la Contele Palatin de Sandomir, care i-a dat de sotie pe fata lui; ei au vorbit în numele lui papei si regelui Sigismund III cu privire la pretentiile lui si au reusit sa faca armata poloneza sa se ridice împotriva tarului Boros Godunov. Drept recompensa, falsul Dimitrie a renuntat la religia strabunilor lui într-o casa din Cracovia, locas al iezuitilor, si a promis Ordinului o institutie în Moscova, lânga Kremlin, dupa victoria asupra lui Boris Godunov. „Dar tocmai aceste favoruri din partea catolicilor au dezlantuit ura bisericii ortodoxe ruse împotriva lui Dimitrie. La 27 mai 1606, a fost ucis împreuna cu sutele de polonezi care-l însoteau.
Pâna atunci nu se putea vorbi despre un sentiment national rus; dar de atunci, acesta a devenit foarte puternic si a luat forma unei uri fanatice împotriva bisericii romane si împotriva Poloniei. „Alianta cu Austria si politica ofensiva a lui Sigismund III împotriva turcilor, ambele sustinute cu tarie de ordinul iezuitilor, au avut efecte dezastruoase pentru Polonia.
Altfel spus, nici un stat nu a suferit sub dominatia iezuita, ca Polonia. Si în nici o alta tara – înafara de Portugalia –nu a fost Ordinul atât de puternic ca în Polonia.

     Polonia nu a avut numa „un rege al iezuitilor”, ci si un rege iezuit: Ian Cazimir, un suveran care a apartinut Ordinului ĂŽnainte de urcarea lui pe tron ĂŽn 1649…
„In timp ce Polonia era condusa cu rapiditate spre ruina, numarul locasurilor si scolilor iezuite a crescut atât de repede, încât Generalul Ordinului a transformat Polonia într-o congregatie de sine-statatoare în1751” (H. Boehmer).

     Capitolul 5. Suedia si Anglia.
„In tarile scandinave, scria Pierre Dominique, luteranismul a cuprins toate sferele de activitate si atunci când iezuitii au pornit la contraatac, ei nu au mai gasit acolo ceea ce gasisera în Germania: o partida catolica minoritara, dar puternica”.

     Atunci singura lor speranta a fost convertirea suveranului, care În secret era În favoarea catolicismului; de asemenea,acest rege, Jan III Vasa, se casatoreste În 1568 cu o printesa poloneza, Catherine, o romano-catolica.

     Parintele Nicolai si alti iezuiti au fost adusi În1574 la recent consacrata scoala de teologie, unde au devenit ferventi prozeliti romano-catolici, În timp ce oficial afisau luteranismul. Apoi, abilul negociator, Possevino, a asigurat atât convertirea lui Jan III cÎt si educatia fiului acestuia, Sigismund, viitorul Sigismund III, regele Poloniei. Când a sosit timpul ca Suedia sa se supuna Sfântului Scaun, conditiile regelui au fost: casatoria preotilor, folosirea limbii tarii la slujbele religioase si Împartasania (euharistia), cu ambele elemente (pâine si vin). Toate acestea au fost respinse de conducerea bisericii catolice si astfel negocierile au ajuns Într-un punct mort. In orice caz, regele, care si-a pierdut prima sotie, s-a recasatorit cu o suedeza luterana.

     Iezuitii au trebuit sa paraseasca tara.
„Cincizeci de ani mai târziu, Ordinul a câstigat o alta victorie în Suedia. Regina Cristina, fiica lui Gustav Adolf, ultimul Vasa, a fost convertita sub învatatura a doi preoti iezuiti care reusisera sa ajunga la Stockholm deghizati în nobili italieni. Dar, pentru a-si schimba religia fara conflicte, ea a trebuit sa abdice în 24 iunie 1654” (H. Bohmer).

     In Anglia, situatia parea mai favorabila Societatii lui Isus si ea putea spera, cel putin pentru un timp, sa aduca aceasta tara din nou sub jurisdictia Sfântului Scaun.
„Când Elisabeta a ajuns pe tron ĂŽn 1558, Irlanda era ĂŽn ĂŽntregime catolica iar Anglia pe jumatate… Deja ĂŽn 1542,Salmeron si Broet au fost trimisi de papa pentru a supraveghea Irlanda”. Au fost ĂŽnfiintate seminarii ĂŽn Douai, Pont-a-Mousson si Roma pentru pregatirea misionarilor din Anglia, Irlanda si Scotia.
In ĂŽntelegere cu regeleFilip II al Spaniei, conducerea bisericii a complotat la rasturnarea reginei Elisabeta de pe tron, ĂŽn favoarea catolicei Maria Stuart.
O rascoala irlandeza, provocata de Roma, a fost ĂŽnabusita.
Dar iezuitii care sosisera în Anglia în 1580 au luat parte la o mare întrunire catolica la Southwark. „Apoi, sub diferite travestiuri, ei s-au împrastiat din regiune în regiune, din casa în casa si din castel în castel. Seara ei ascultau confesiuni; dimineata predicau si dadeau împartasania (euharistia), dupa care dispareau tot atât de misterios cum venisera. Asta pentru ca din 15 iulie, Elisabeta îi declarase proscrisi” (H. Boehmer).
Ei au tiparit si au Împrastiat În secret pamflete virulente Împotriva reginei si a bisericii anglicane. Unul din ei, parintele Campion, a fost prins, condamnat pentru Înalta tradare si spânzurat. Ei au mai complotat la Edinburgh ca sa-l câstige de partea lor pe regele Iacob al Scotiei. Rezultatul tuturor acestor tulburari a fost executarea Mariei Stuart În anul1587.
Apoi a urmat expeditia spaniola, invincibila Armada, care a facut Anglia sa tremure o vreme si a cauzat „sfânta alianta” în jurul tronului Elisabetei.
Dar Compania si-a urmat cu toate acestea proiectele ei si pregatea preoti englezi la Valladolid, Sevilia, Madrid si Lisabona, ĂŽn timp ce propaganda secreta continua ĂŽn Anglia sub conducerea parintelui Garnett.
Dupa complotul „butoiului cu pulbere” împotriva lui Iacob I, succesorul Elisabetei, acest parinte Garnett a fost condamnat pentru complicitate si spânzurat, la fel ca parintele Campion. Sub Carol I si apoi în republica lui Cromwell, multi iezuiti au platit cu viata pentru intrigile lor.
Ordinul credea ca va triumfa sub Carol II care, ĂŽmpreuna cu Ludovic XIV, a ĂŽncheiat un tratat la Dover, fagaduind ca va restabili catolicismul ĂŽn tara (6 feb.1685 – n.t.). „Natiunea nu a fost pe deplin informata de aceste aranjamente, dar putinul care a fost aflat a fost de ajuns pentru a crea o agitatie de nedescris. Toata Anglia s-a cutremurat ĂŽnaintea spectrului lui Loyola si a conspiratiilor iezuite” (H. Boehmer).

     O adunare a acestora chiar ĂŽn palat, a adus furia poporului la maximum: „Carol II, care gusta din plin viata de rege si nu voia sa fie exilat, a spânzurat cinci preoti iezuiti pentru ĂŽnalta tradare, la Tyburn. Dar asta nu i-a potolit pe iezuiti…
Totusi, Carol II era prea prudent si prea cinic pentru a le fi pe plac, fiind gata oricând sa se debaraseze de ei. Ei credeau ca victoria se va profila atunci când Iacob II (fiul lui Carol II) va urca petron. De fapt, regele Carol II a adoptat vechiul joc al Mariei Tudor (care a impus catolicismul În Anglia), dar folosindu-se de mijloace mai blânde. El s-a prefacut ca converteste Anglia si a pus bazele, pentru iezuiti, unui colegiu Într-unul din palatele familiei de Savoia, unde imediat s-au instalat 400 de studenti. O grupare fatis iezuita a pus mâna astfel pe Palat.
„Toate aceste combinatii au fost cauza principala a revolutiei din1688. Iezuitii au trebuit sa mearga împotriva unui curent mult prea puternic. Atunci în Anglia erau 20 de protestanti la un catolic. Regele a fost detronat si a fugit în Franta; toti membrii Companiei au fost închisi sau alungati.
Dupa un timp, iezuitii au reînceput activitatea lor de agenti secreti, dar nu a fost altceva decât o agitatie zadarnica. Ei au pierdut cauza în Anglia” (Pierre Dominique).

     Capitolul 6. Franta.
In 1551, la 17 ani dupa fondarea Ordinului ĂŽn capela de la Saint Denis de Montmartre, iezuitii au ĂŽnceput stabilirea lor ĂŽn Franta.
Cu siguranta, ei s-au Înfatisat ca niste adversari concreti ai Reformei care cucerise a saptea parte din populatia Frantei, dar oamenii nu aveau Încredere În acesti soldati prea devotati ai Sfântului Scaun.
Asa ca patrunderea lor ĂŽn Franta a fost la ĂŽnceput destul de ĂŽnceata.
Ca si În alte tari unde opinia publica nu a fost de partea lor, ei s-au strecurat mai Întâi pe lânga oamenii de la Curte si apoi, prin ei, În clasele Înaltei societati.
Dar la Paris, Parlamentul, Universitatea si chiar clerul le-au ramas ostili. Acest lucru a devenit clar ĂŽn momentul ĂŽn care au ĂŽncercat sa deschida aici un colegiu.
Facultatea de Teologie, a carei misiune era sa pastreze principiile religioase în Franta, a decretat la 1 decembrie 1554 ca „aceasta Societate pare extrem de periculoasa în ceea ce priveste credinta; ea este un inamic al pacii bisericii, fatala statului monarhic si pare ca s-a nascut pentru a aduce mai degraba decadere decât zidire sufleteasca” (Gaston Bally,„Iezuitii” pag.69).
Preotilor li s-a permis totusi sa se stabileasca la Billom, ĂŽntr-un colt al Auvergnei. De acolo, ei au organizat o mare actiune ĂŽmpotriva Reformei ĂŽn provinciile din sudul Frantei.
Faimosul Lainez – „eroul de la Trent” – s-a remarcat în polemici, mai ales la Conclavul de la Poissy, într-o încercare nefericita de a concilia cele doua doctrine.

     Multumita reginei-mama, Caterina de Medici, Ordinul a deschis primul locas la Paris, Colegiul Clermont, care a intrat în întrecere cu Universitatea. Opozitia fata de acest locas din partea Universitatii, Parlamentului si clerului, a fost mai mult sau mai putin îndulcita prin concesii, cel putin verbale, facute de Companie, care a promis sa se supuna dreptului comun; dar Universitatea a luptat din greu si multa vreme împotriva introducerii „acestor barbati mituiti pe cheltuiala Frantei pentru a se înarma împotriva regelui”, potrivit cuvintelor lui Etienne Pasquier, care s-au dovedit curând a fi adevarate.

     Nu este nevoie sa ne întrebam daca iezuitii si-au dat „consimtamântul” pentru masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu(1572).
Oare ei l-au pregatit?
Cine stie?… Politica Companiei, subtila si flexibila ĂŽn metodele ei, are scopuri foarte clare; este politica papei de „distrugere a ereziei”. Totul trebuia subordonat acestui scop major.
Caterina de Medici a actionat în acest scop si Compania putea conta pe casa de Guise” (Pierre Dominique).
Dar acest plan important, ajutat atât de mult de masacrul din noaptea de 24 august 1572, a provocat o teribila izbucnire a urii fratricide. Trei ani mai târziu s-a înfiintat „Sfânta Liga”, apoi este asasinat ducele de Guise (dec. 1588), numit si „regele Parisului” si în sfârsit apelul la Suveranul Spaniei pentru a lupta împotriva protestantilor.
„Vicleanul Henric III si-a dat toata silinta sa evite razboiul religios. In ĂŽntelegere cu Henric de Navarra, ei i-au strâns ĂŽmpreuna pe protestanti si pe catolicii moderati ĂŽmpotriva Parisului, a Ligii si a partizanilor acesteia, romano-catolici fanatici sustinuti de Spania…” „Iezuitii, atotputernici la Paris, au protestat ca regele s-a dat de partea ereziei… Comitetul director al Ligii s-a sfatuit la sediul iezuitilor din strada Saint Antoine.
Detinea cumva Spania Parisul? Greu de crezut.
Liga ĂŽl detinea?
Liga era doar un instrument ĂŽn mâna unor oameni abili… ”Aceasta Companie a lui Isus, care se lupta ĂŽn numele Romei de aproape 30de ani…
Aceasta era stapânul secret al Parisului.
„In august 1589, Henric III a fost asasinat.
Cum mostenitorul era protestant, ucigasul parea la prima vedere sa nu fi avut alte motive decât cele politice.
Dar nu este posibil ca cei care au planuit totul si l-au convins pe iacobinul Clement sa duca aceasta fapta la ĂŽndeplinire, sa fi sperat ĂŽntr-o rascoala a Frantei ĂŽmpotriva mostenitorului hughenot?
Cert este ca putin mai târziu, Clement a fost numit „înger” de iezuitul Camelet, iar Guignard, un alt iezuit care a fost în cele din urma spânzurat, a oferit elevilor sai ca mijloc de modelare a opiniilor lor, texte despre uciderea tiranilor ca subiecte pentru exercitiile în limba latina” (Pierre Dominique).
Printre altele, aceste exercitii scolare contineau aceste cuvinte; „Jacques Clement a facut un fapt meritoriu inspirat de Duhul Sfânt… Daca putem duce un razboi ĂŽmpotriva regelui, atunci s-o facem; daca nu putem face razboi ĂŽmpotriva lui, sa-l omorâm… Noi am facut o mare greseala ĂŽn noaptea Sfântului Bartolomeu: noi ar fi trebuit sa facem sa curga sânge din vene regale” (Pierre Dominique).
In 1592, un anume Barriere, care a ĂŽncercat sa-l asasineze pe Henric de Navarra, a marturisit ca parintele Varade, rector al scolii iezuite din Paris, l-a convins sa faca asta.
In 1594, o alta ĂŽncercare de asasinat aregelui Henric IV a fost facuta de Jean Chatel, fost elev al iezuitilor, care primise ĂŽmpartasania (euharistia) si facuse confesiunea chiar ĂŽnainte de ĂŽnfaptuirea ĂŽncercarii de asasinat.
Cu aceasta ocazie exercitiile scolare mentionate mai ĂŽnainte au fost gasite ĂŽn casa parintelui Guignard. „Parintele a fost spânzurat ĂŽn piata Greve, ĂŽn timp ce regele a confirmat un decret al Parlamentului care-i alunga pe fiii lui Loyola din regat, ca fiind „corupatori de tineri, tulburatori ai linistii publice si vrajmasi ai statului si coroanei Frantei…”

     Decretul nu a fost complet Îndeplinit si În 1603 a fost abrogat de rege, Împotriva sfaturilor date de Parlament.
Aquaviva, Generalul iezuitilor, fusese foarte abil ĂŽn manevrele sale si l-a facut pe Henric sa creada ca Ordinul, reasezat ĂŽn Franta, va servi cu loialitate interesele tarii.
Cum a putut el crede, fiind un om inteligent, ca acesti fanatici romano-catolici ar putea fi ĂŽntr-adevar de acord cu Edictul de la Nantes (1598) care stabilea libertatea cultului protestant ĂŽn Franta si, chiar mai rau, ar fi sprijinit proiectele sale ĂŽmpotriva Spaniei si Imparatului?
Fapt este ca Henric IV a ales drept sfatuitor confesor pentru Dauphin (mostenitor) peunul din cei mai distincti membri ai Companiei, parintele Cotton.
Pe 16mai 1610, ĂŽn pragul campaniei sale ĂŽmpotriva Austriei, Henric IV a fost asasinat de Ravaillac, care si-a recunoscut crima ca fiind inspirata de scrierile parintilor iezuiti Mariana si Suarez. Acestia au aprobat uciderea tiranilor eretici sau a acelora insuficient devotati intereselor papalitatii.
Ducele de Epernon, care l-a facut pe rege sa citeasca o scrisoare în timp ce asasinul statea în asteptare, era un cunoscut adept al iezuitilor, si Michelet a dovedit ca ei stiau despre acest asasinat”.
De fapt, Ravaillac a recunoscut crima fata de parintele iezuit d’Aubigny cu putin ĂŽnainte si,când judecatorii l-au interogat pe preot, acesta a declarat pur si simplu ca Dumnezeu l-a ĂŽnzestrat cu darul de a uita ceea ce a auzit ĂŽn confesional”(Henri Fulop-Miller).
Parlamentul, convins ca Ravaillac fusese o unealta Companiei, a dat ordin calaului sa arda cartile lui Mariana.
„Din fericire, Aquaviva era înca acolo. Inca o data, acest mare General planuise corect si el a condamnat în mod foarte sever asasinatul. Compania a avut întotdeauna autori care, în linistea studiilor lor, au expus doctrina cu exactitate; ea a avut de asemenea mari politicieni care la nevoie i-ar fi pus masca necesara” (Pierre Dominique).
Multumita parintelui Cotton, care a preluat situatia În mâinile sale, Societatea lui Isus a iesit din aceasta furtuna nevatamata. Bogatia,numarul de asezaminte si aderentii ei au crescut rapid.
Dar când Ludovic XIII a venit la tron si Richelieu a preluat afacerile statului În mâinile sale, a aparut un conflict de interese.
Cardinalul nu lasa pe nimeni sa se opuna politicii sale. Iezuitul Caussin, confesorul regelui, a simtit-o pe pielea lui, atunci când a fost Închis la Renne ca criminal, din ordinul lui Richelieu. Acest fapt a adus cele mai bune rezultate.
Cu scopul de a ramâne În Franta, Ordinul a mers pâna a colabora cu redutabilul ministru.
H. Boehmer scrie despre aceste lucruri: „Lipsa de consideratie fata de biserica pe care a aratat-o întotdeauna guvernul francez începând cu Filip cel Frumos, a fost cea mai buna politica în conflictele dintre interesele nationale si cele bisericesti”.
Urcarea pe tron a lui Ludovic al XIV a marcat ĂŽnceputul celei mai prospere perioade pentru Ordin.
Ingaduinta confesorilor iezuiti, folosita cu abilitate pentru atragerea pacatosilor nu prea rabdatori În a se pocai, a fost Întrebuintata masiv Între oamenii de rând În aceeasi masura ca si la Curte, În special În ceea ce-l priveste pe rege, care era mai mult afemeiat decât evlavios. Maiestatea sa nu avea nici o intentie sa renunte la aventurile sale amoroase, iar confesorul sau avea grija sa nu atinga acest subiect În ciuda faptului ca era vorba de un adulter evident. Asa ca Întreaga familie regala a fost curând aprovizionata numai cu confesori iezuiti, iar influenta lor a crescut din ce În ce mai mult În sânul Înaltei societati.
Preotii Parisului au atacat în scrierile lor morala libertina a cazuisticii iezuite, dar fara nici o urmare. Insusi Pascal a intervenit în spijinul jansenistilor în timpul conflictului teologic de atunci; în „Scrisori provinciale” i-a expus peoponentii prea lumesti ai acestora, adica pe iezuiti, la o ridiculizare nesfârsita. In ciuda acestui fapt, locul sigur de la Curte le-a asigurat victoria, iar cei de la Port Royal au disparut.

     Ordinul a câstigat o alta batalie pentru Roma, a carei consecinte au fost defavorabile intereselor nationale.
Se ĂŽntelege de la sine ca ei acceptasera fara nici o tragere de inima pacea religioasa asigurata prin Edictul de la Nantes, si au continuat lupta ascunsa ĂŽmpotriva protestantilor din Franta.
Ludovic XIV îmbatrânea si se îndrepta din ce in ce mai mult spre bigotism sub influenta Doamnei de Maintenon si a confesorului sau, parintele La Chaise. In 1681, iezuitii l-au convins sa reînceapa persecutia împotriva protestantilor. In cele din urma, la 17 octombrie 1685, el a semnat ordinul de „Revocare a Edictului de la Nantes”, facând astfel pe supusii sai care refuzau sa îmbratiseze religia catolica, niste proscrisi.
Curând dupa aceea, pentru a accelera procesul de convertire, au început faimoasele „dragonade”. Aceste torturi erau urmarea obligatorie a oricarei încercari de convertire prin foc si lanturi. In timp ce fanaticii se bucurau, protestantii au fugit în masa din regat.
Dupa Marshal Vauban, Franta a pierdut 400.000 de locuitori si 60 milioane de franci. Manufacturieri,comercianti, armatori, mestesugari si artizani priceputi au apucat spre alte tari aducându-le lor beneficiul calitatilor lor.
„17 octombrie 1685 a fost ziua victoriei pentru iezuiti, rasplata finala pentru un razboi care durase 125 de ani fara încetare.

     Dar Statul a fost acela care a platit pretul victoriei iezuite”.
„Depopularea, reducerea prosperitatii nationale, au fost urmarile materiale acute ale triumfului iezuitilor, urmate de secatuirea spirituala ce nu a putut fi vindecata, nici chiar de cele mai bune scoli iezuite. Iata ce a suferit Franta, iar Societatea lui Isus avea sa plateasca foarte scump pentru aceasta” (H. Boehmer).
In timpul secolului urmator, fiii lui Loyola s-au vazut respinsi nu numai din Franta, ci si din toate tarile europene – dar, înca odata, aceasta se întâmpla doar pentru un timp.
Acesti fanatici ieniceri ai papalitatii nu au ĂŽncetat niciodata sa acumuleze dezastre pe calea ĂŽndeplinirii visului lor nebunesc.

MISIUNI IN STRAINATATE
Capitolul 1. India, Japonia, China.
Convertirea „pagânilor” fusese primul obiectiv al fondatorului Societatii lui Isus. Chiar daca necesitatea combaterii protestantismului în Europa i-a implicat pe discipolii acesteia din ce în ce mai mult în actiuni atât politice cît si religioase – despre care am facut un scurt rezumat –fiind principala lor sarcina, ei si-au urmat tinta evanghelizarii tinuturilor îndepartate.
Idealul lor era sa aduca Întreaga lume sub autoritatea Sfântului Scaun, ceea ce Însemna, ca ei sa cutreiere toate regiunile globului pentru a câstiga suflete.

     Francis Xavier, unul din primii însotitori ai lui Ignatiu care, ca si el, a fost sanctificat de biserica, a fost marele promotor al evanghelizarii Asiei. In 1542 el a debarcat la Goa si a gasit aici un episcop, o catedrala si o manastire franciscana care, împreuna cu câtiva preoti portughezi, încercase deja sa împrastie în jurul lor religia lui Hristos. Francis a depus în prima sa tentativa un elan atât de mare, încât a fost supranumit„apostolul Indiei”. De fapt, el era mai mult un pionier si un „incitator”decât unul care sa fi savârsit ceva durabil. Infocat, entuziast, întotdeauna pus pe a cauta noi câmpuri de actiune, el mai mult a aratat calea decât sa curete drumul. In regatul Travancore, în Malaca, pe insulele Banda, Macassar si Ceylon, farmecul sau personal si cuvântarile sale pline deelocventa, au facut minunis i au avut drept consecinta convertirea a 70.000 de „idolatri”, în special din paturile de jos. Pentru a obtine acest lucru, el nu a neglijat ajutorul politic si chiar militar al Portugaliei.
Aceste rezultate, mai mult de efect decât solide, erau menite sa stimuleze interesul pentru misiunile din Europa si, deasemenea, sa dea un lustru stralucitor Societatii lui Isus. Neobositul, dar prea putin perseverentul apostol, parasi curând India pentru Japonia, apoi pentru China, unde a murit În 1552 la Canton când era gata sa patrunda În tara.

     Succesorul sau în India a fost Robert de Nobile, care a aplicat în aceasta tara aceleasi metode pe care iezuitii le foloseau cu mare succes în Europa. El a apelat la clasele superioare. Celor ce erau „de neatins” el le-a dat hostia numai în capatul unui bat. A adoptat portul, obiceiurile si felul de a trai al brahmanilor, amestecând ritualurile lor cu cele catolice, toate acestea cu aprobarea papei Grigore XV.
Multumita acestei amestecaturi dubioase, el a convertit, dupa cum pretinde, 250.000 de hindusi.
Dar, „la aproximativ un secol dupa moartea sa, când intransigentul papa BenedictXIV a interzis respectarea acestor ritualuri hinduse, totul s-a naruit si cei 250.000 de pseudo-catolici au disparut” („Iezuitii” în ziarul „Le Crapouillot” nr. 24, 1954, pag.42).

     In teritoriile din nordul Indiei, stapânite de Marele Mongol Akbar, un om Îngaduitor, care a Încercat chiar sa introduca În tinuturile sale un amestec religios, iezuitilor li s-a permis sa construiasca un asezamânt la Lahore, În 1575. Succesorii lui Akbar le-au acordat aceleasi favoruri. Dar Aureng Zeb (1666-1707), un musulman strict, a pus capat acestei lucrari.
In 1549, Xavier s-a ĂŽmbarcat pentru Japonia, ĂŽmpreuna cu doi tovarasi si un japonez pe care ĂŽl convertise la Malaca, numit Yagiro.
Inceputurile nu au fost prea promitatoare. „Japonezii au propria lor moralitate si sunt destul de rezervati; trecutul lor era puternic ancorat ĂŽn pagânism. Adultii se uitau la acesti straini cu amuzament iar copiii ĂŽi batjocoreau” (Le Crapouillot). Yagiro, fiind bastinas, a reusit sa puna pe picioare o mica comunitate de 100 de persoane. Dar Francis Xavier, care nu vorbea japoneza atât de bine, nu a putut nici macar sa gaseasca un auditoriu la Mikado. Când a parasit tara, doi preoti ramâneau ĂŽn urma lui pentru a ĂŽncerca convertirea stapânitorilor tinuturilor din Arima si Bungo. Când acesta din urma s-a decis pentru catolicism, aceasta i-a luat 27 de ani de „gândire”.
Anul urmator, preotii s-au stabilit la Nagasaki si au pretins ca au convertit 100.000 de japonezi.
In 1587, situatia interna din tinut, care fusese sfâsiat în urma razboaielor dintre clanuri, s-a schimbat total. „Iezuitii au tras foloase de pe urma anarhiei si a legaturilor lor strânse cu comerciantii portughezi” (H. Boehmer). Hideyoshi, un om de origine umila, a pus mâna pe putere luând întâi demnitatea de dictator si apoi pe cea de prim-ministru (1586). El nu avea nici o încredere în influenta politica a iezuitilor, în legaturile lor cu portughezii si cu samuraii.
In consecinta, proaspata biserica japoneza a Început sa fie persecutata cu violenta. Sase franciscani si trei iezuiti au fost rastigniti; multi convertiti au fost omorâti, iar Ordinul a fost alungat din Japonia.
Cu toate acestea, decretul nu a fost dus la bun sfârsit.
Iezuitii si-au continuat apostolatul În secret. Dar, În 1614, primul sogun, Tokugava Ieyasu, nelinistit de actiunile oculte ale iezuitilor, a reÎnceput persecutiile. Pe lânga aceasta, olandezii luasera locul portughezilor În afaceri si erau strict supravegheati de guvern.
O profunda neÎncredere fata de toti strainii, preoti sau laici, le-a fost inspirata din acel moment conducatorilor si, În 1638, o rebeliune a crestinilor din Nagasaki a fost Înecata În sânge.
Pentru iezuiti, aventura japoneza luase sfârsit si urma sa ramâna asa pentru mult timp.

Iata ce putem citi în lucrarea remarcabila a Lordului Bertrand Russell, „Stiinta si religia”, referitor la Francis Xavier, facatorul de minuni.
„El si tovarasii lui au scris multe scrisori lungi, care s-au pastrat; în ele, ei tineau evidenta lucrarii lor, dar nici una dintre aceste scrisori scrise în timpul vietii lui nu face vreo referire la puteri miraculoase. Joseph Acosta, iezuitul care a fost atât de chinuit de animalele din Peru, a negat în mod expres faptul ca acesti misionari ar fi fost ajutati de miracole în eforturile lor de a-i converti pe pagâni.
Dar imediat dupa moartea lui Xavier, au Început sa abunde povestirile cu miracolele lui. Se spunea ca el avea darul vorbirii În limbi, chiar daca scrisorile lui erau pline de aluzii la dificultatile avute În a stapâni limba japoneza sau În a gasi un bun translator.
„Au fost spuse povesti despre faptul ca odata, când prietenii lui erau însetati pe mare, el a transformat apa sarata în apa dulce. Când a scapat crucifixul în mare, un crab i l-a adus înapoi. Potrivit unei versiuni mai recente, el ar fi aruncat crucifixul în mare pentru a potoli furtuna.
Când a fost sanctificat În 1622, a fost dovedit, spre satisfactia autoritatilor Vaticanului, ca ar fi savârsit miracole, ÎntrucÎt nimeni nu putea deveni sfânt fara acestea.
Papa a garantat oficial pentru darul vorbirii în limbi si a fost impresionat în mod deosebit de faptul ca Xavier a facut lampile sa arda cu apa sfintita în loc de ulei”. „Acelasi papa, Urban VIII, a refuzat sa creada afirmatiile lui Galileo. Legenda continua sa se îmbogateasca: o biografie scrisa de parintele Bonhours, ne povesteste ca sfântul înviase 14 persoane în timpul vietii lui.
Autorii catolici înca îi mai atribuie darul miracolelor; într-o biografie publicata în 1872, parintele Coleridge, membru al Societatii lui Isus, a reafirmat ca sfântul avea darul limbilor”.
Judecând dupa ispravile tocmai mentionate, sfântul Francis Xavier si-a meritat aureola.

  In China, fiii lui Loyola au petrecut un timp indelungat si favorabil, cu doar ca˘teva izgoniri; ei au obtinut acest lucru cu conditia ca vor lucra acolo ĂŽn principal cu oamenii de stiinta, si se vor inclina in fata ritualelor milenare ale acestei stravechi civilizatii.
„Meteorologia a fost principalul subiect. Francis Xavier descoperise deja ca japonezii nu stiau ca pamântul este rotund si ca acestia erau foarte interesati în ceea ce el îi învata asupra acestui subiect sau altele similare.
„In China, aceasta a devenit oficiala si, cum chinezii nu erau fanatici, lucrurile au evoluat pasnic. Un italian, parintele Ricci a fost initiatorul.
Inlesnindu-si drumul spre Pekin, el a jucat rolul astronomului ĂŽnaintea oamenilor de stiinta chinezi. Astronomia si matematica erau parti importante ale institutiilor chineze. Acesti oameni de stiinta au dat posibilitatea suveranului sa dateze variatele lor ceremonii religioase si laice cu caracter periodic. Ricci a adus informatii care-l faceau indispensabil si el a folosit aceasta ocazie pentru a vorbi despre crestinism… El a trimis dupa doi preoti care ĂŽmbunatatisera calendarul traditional, stabilind o concordanta ĂŽntre traiectoria stelelor si evenimentele pamântesti. Ricci s-a ajutat si de lucruri minore; de exemplu, el a desenat o harta murala a imperiului, asezând cu grija China, ĂŽn centrul universului” („Le Crapouillot”).

  Aceasta era ocupatia principala a iezuitilor ĂŽn imperiu; cât despre partea religioasa a misiunii lor, interesul lor ĂŽn aceasta problema era major. Este cam ridicol sa te gândesti ca la Pekin preotii erau ocupati cu corectarea greselilor astronomilor chinezi, ĂŽn timp ce la Roma, Sfântul Scaun condamna cu ĂŽnversunare sistemul lui Copernic – si asta pâna ĂŽn anul 1822!
In ciuda faptului ca poporul chinez avea o foarte slaba ĂŽnclinatie spre misticism, prima biserica catolica s-a deschis la Pekin ĂŽn 1599.
Când Ricci a murit, el a fost înlocuit de un neamt, parintele Shall von Bell, un astronom care de asemenea a publicat câteva brosuri remarcabile în limba chineza; în 1644 i s-a conferit titlul de „Presedinte al Tribunalului matematic”, ceea ce a produs invidia mandarinilor.
In acelasi timp,comunitatile crestine s-au organizat singure.
In 1617, ĂŽmparatul trebuie ca a prevazut pericolul acestei penetrari pasnice si a decretat izgonirea tuturor strainilor.
Bunii parinti au fost trimisi portughezilor la Macao În custi de lemn. Dar, curând dupa aceea, ei au fost rechemati. Erau doar asa de buni astronomi!
De fapt, ei erau tot atât de buni si ca misionari, cu 41 de resedinte În China, 159 de biserici si 25.700 de membri botezati.
Dar o noua reactie ĂŽmpotriva lor a dus la alungarea lor, iar parintele Shall a fost condamnat la moarte. Fara ĂŽndoiala ca el nu-si atrasese aceasta sentinta numai pentru munca lui ĂŽn domeniul matematicii!
Un cutremur si arderea palatului imperial, au fost Întelept prezentate drept un semn de mânie cereasca, salvându-i viata; el a murit În liniste doi ani mai târziu. Dar tovarasii lui au fost nevoiti sa paraseasca China.
In ciuda tuturor acestor lucruri, stima pentru iezuiti era atât de mare Încât Împaratul Kang-Hi s-a simtit obligat sa-i recheme În 1669, si a ordonat funerarii solemne pentru ramasitele lui Iam Io Vam (Jean-Adam Shall).
Aceste neobisnuite onoruri au fost doar ĂŽnceputul unor exceptionale favoruri.
Un parinte belgian, Verbiest, i-a urmat lui Shall la conducerea misiunii si, deasemenea, la Institutul imperial de matematica. El a fost acela care a daruit observatorului din Pekin acele instrumente faimoase acaror precizie matematica este tainuita de himere, dragoni, etc.
Kang Hi, „despotul luminat”, care a domnit 61 de ani, a apreciat serviciile acestui om de stiinta care îi dadea sfaturi întelepte, însotindu-l pe acesta în razboi si chiar reusind sa construiasca o turnatorie pentru tunuri.
Dar aceasta activitate laica si razboinica era îndreptata spre „mai marea slava a lui Dumnezeu”, cum reamintea vrednicul parinte împaratului într-o însemnare, înaintea mortii sale: „Sire, mor fericit cum am fost aproape în fiecare moment al vietii mele când am servit pe Maiestatea Voastra. Dar ma rog Lui prea plecat sa-si aminteasca, dupa moartea mea, ca telul meu în tot ce am facut a fost sa-i asigur un protector pentru cea mai sfânta religie din univers; si acest protector ati fost dvs., cel mai mare rege al Estului” ( „Corespondenta” de Verbiest, p.551).

     Totusi, În China ca si În Malabar, aceasta religie nu a putut supravietui fara unele artificii. Iezuitii au trebuit sa aduca doctrina romano-catolica la nivelul chinezilor, identificâdu-L pe Dumnezeu cu cerul(Tien) sau Chang-Ti (Imparatul din Înaltimi), potrivind ritualurile catolice cu cele chinezesti, acceptând Învataturile lui Confucius, cultul strabunilor,etc.

     Papa Clement XI, care a aflat despre aceasta de la ordinele rivale, a condamnat aceasta slabiciune doctrinala si, ca rezultat, Întreaga activitate misionara din imperiul chinez a cazut.
Succesorii lui Kang Hi au interzis crestinismul si ultimii preoti ramasi ĂŽn China au murit acolo si nu au mai fost ĂŽnlocuiti niciodata.

http://www.vavivov.com/

Reclame
Acest articol a fost publicat în RELIGIE(catolica). Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Istoria secreta a iezuitilor

  1. Ahovei zice:

    Citeste si acest articol despre Iezuiti, vi-l recomand tuturor. E incredibil cum influenteaza aceasta organizatie criminala si societate criminala evenimentele si cum au controlat regi si regine, la fel si organizatiile/societatile derivate din aceasta organizatie/societate criminala.

    societatea lui isus – criminali organizati (click aici pe link pt a citi articolul

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s