Sindromul „Dreyfus” sau de ce nu poate trinomul “SRI-DNA-ICCJ” infrange coruptia


Adrian SEVERIN

De la “afacerea Dreyfus” la “scandalul Dumbrava”

1. Capitanul Alfred Dreyfus a fost un ofiter francez acuzat si condamnat la ani grei de temnita pe Insula Diavolului (Guyana franceza), sub invinuirea de tradare in favoarea Germaniei, pe baza unor probe neconcludente (“probe indirecte”, in limbajul judecatorilor romani de azi) si/sau false, furnizate de serviciile secrete ale armatei. intamplarea s-a petrecut in 1894 iar scandalul pe care l-a amorsat a durat pana in 1906. Sechelele lui s-au resimtit insa mult timp dupa aceea, fiind probabil partial responsabile si pentru catastrofa natiunii franceze din 1940.

Pe motiv ca declasificarea informatiilor primite de la serviciul de contra-spionaj (un echivalent al SRI in Romania contemporana) ar pune in pericol securitatea nationala, “probele” au fost transmise doar judecatorilor fara a fi aduse la cunostinta inculpatului si a avocatilor. Ulterior s-a putut constata ca tribunalul a comis o eroare judiciara grava pornind de la speculatii si documente contrafacute. Lucrul a fost posibil in contextul creat de alianta dintre presa de dreapta – xenofoba, antisemita, militarista si clericalista – care a isterizat opinia publica franceza in legatura cu pericolul german, pe de o parte, si armata (in speta serviciile secrete si tribunalele militare) care sub cuvant ca apara natiunea s-au sustras controlului ei, pe de alta parte.

Germanofobia, instalata in psihicul national francez puternic zdruncinat dupa infrangerea in razboiul franco-prusac din 1870-1871, in asociere cu teama ca inamicul extern beneficiaza de sprijinul inamicului intern, reprezentat de cetatenii francezi (in special alogeni) gata sa se lase corupti si sa actioneze impotriva patriei, i-a condus pe multi la concluzia ca spre binele national justitia trebuie subordonata institutiilor de forta ale puterii executive. Desi in cele din urma eroarea judiciara (mai degraba abuzul judiciar) in cazul Dreyfus a devenit evidenta si unanim acceptata, institutiile vinovate (justitia militara si serviciile secrete) au refuzat sa admita realitatea, continuand chiar sa o mistifice prin alte falsuri. Argumentul era ca recunoasterea ar face poporul sa isi piarda increderea in stalpii de rezistenta ai statului subrezindu-i astfel capacitatea de aparare. Sentinta de condamnare a capitanului Alfred Dreyfus nu a fost niciodata revizuita iar el nu a fost achitat; in schimb a fost gratiat, dreptatea fiind astfel confiscata.

Otravita cu asemenea idei si practici opinia publica – cel putin o mare parte a ei si cel putin initial – a salutat condamnarile justitiei astfel politizate. Rezultatul a fost, dincolo de distrugerea unor destine individuale, subminarea ideii de justitie, decredibilizarea puterii judecatoresti, a armatei si a serviciilor secrete, fracturarea societatii franceze si ascensiunea radicalismului politic. Sub o atare povara, adaugata altora, cea de a treia Republica franceza, afectata de „sindromul Dreyfus”, s-a prabusit in cele din urma.

2. Din aceasta istorie romanii au multe de invatat astazi cand statul lor de drept a fost inlocuit de statul politienesc iar democratia de o oligarhie oculta (transnationala) tentata sa isi impuna ordinea prin teroare si minciuna utilizand ca „brat inarmat” trinomul SRI-DNA-ICCJ. Caci, intr-adevar, nu este vorba despre un binom ci despre un trinom iar pe locul intai al acestuia nu trebuie asezata DNA ci SRI.

Asupra aspectului din urma nu mai este nici un dubiu. Proba de baza este recunoasterea generalului SRI (de ce oare sunt militarizate serviciile de securitate ale Romaniei?) Dumitru Dumbrava precum si cea a Presedintei ICCJ Livia Stanciu.

Cel dintai a afirmat public ca SRI intervine in procesele judiciare atat prin furnizarea unor informatii catre parchet (DNA) cat si ulterior pana la pronuntarea sentintei judecatoresti, pentru a se asigura ca “nu apar devieri” in actiunea de combatere a amenintarilor la adresa securitatii nationale identificate de agentii de contra-spionaj. Cu alte cuvinte spre a fi sigur ca decizia justitiei coincide cu opinia SRI, confirmand atat informatiile acestuia cat si interpretarea data lor de acesta. Mai limpede de atat nu se poate.

Aceasta recunoastere se coroboreaza cu prezenta documentata a sefilor SRI la reuniunile de bilant si instructaj ale judecatorilor si procurorilor, precum si cu actele de urmarire penala a judecatorilor care nu au acceptat sa valideze automat alegatiile binomului SRI-DNA. De asemenea, ea este intarita de marturiile mai multor demnitari carora in timp diversi ofiteri SRI le-au facut confidente in legatura cu pedepsele ce urmau a fi pronuntate impotriva unor inculpati celebri. Aceste informatii au fost validate de realitate la milimetru.

In acelasi timp, declarand ca ICCJ functioneaza in conditiile „colaborarii stranse si ireprosabile” cu DNA, dna Livia Stanciu a recunoscut ca in fapt judecatorii sunt un fel de „procurori sub acoperire”. Recunoasterea este confirmata de imprejurarea ca procurorii intra in salile de judecata pe aceleasi usi, interzise avocatilor, cu judecatorii, ca isi au locul pe acelasi podium cu judecatorii iar nu pe parchet (de unde se trage si numele institutiei) unde stau inghesuiti claie peste gramada avocatii, ca impart cu judecatorii birouri si trasee de deplasare prin tribunale la care “publicul” nu are acces, “publicului” fiindu-i asimilati si avocatii.

Daca spusele Presedintei ICCJ sunt crezute – si nu este nici un motiv pentru a nu da crezare deplina declaratiilor unuia dintre cei mai inalti magistrati ai tarii – inseamna ca exista o deplina coniventa intre judecatori si procurori (de altfel cu totii inclusi, printr-o ratacire constitutionala, in categoria magistratilor) in instrumentarea cauzelor. Aceasta inseamna ca principiile unui proces corect si al “egalitatii armelor” intre acuzare si aparare sunt aruncate in aer. In asemenea circumstante dreptul la aparare – drept care tine de ordinea publica a statului in sistemul democratic – devine o fictiune.

3. Oprindu-ne o clipa asupra “probelor” pe care serviciile de specialitate le pun la dipozitia magistratilor, trebuie sa facem o distinctie, adesea ignorata in opinia publica, intre “probele informative” si “probele judiciare”. Cele dintai sunt probe ce nu pot fi prezentate in instanta din doua motive: pe de o parte, intrucat prezentarea lor ar deconspira sursa prejudiciind sistemul informativ; pe de alta parte, pentru ca ele nu indeplinesc conditiile legale de forma si de fond spre a fi admise in procesul judiciar. Acestea sunt probe utile ofiteriilor de contra-informatii spre a-si forma o impresie asupra a cine ce face si pe cine trebuie sa tina sub observatie dar nu si probe care sa stea la baza unei condamnari. Cele din urma, adica probele judiciare, sunt probe care pot fi aratate in instanta si care intrunesc toate elementele necesare stabilirii unei concluzii dincolo de orice dubiu rezonabil, concluzie atat de sigura incat sa justifice limitarea drepturilor fundamentale ale acuzatului (dreptul la libertate, la avere, la imagine, la desfasurarea de activitatii publice etc.)

Nu este greu de imaginat ca spre a nu “lasa procesul sa devieze” contra-spionii ii aprovizioneaza pe judecatori si procurori cu probe informative, deci lipsite de caracter judiciar, formandu-le astfel convingeri conforme cu cele ale culegatorului de informatii. Asemenea probe intra in constiita magistratilor fara a fi cunoscute insa de acuzati. In consecinta acestia nu se pot apara si nu pot demonta acuzatiile aduse lor. Asa se explica atitudinile aparent ilogice ale judecatorilor fata de cererile sau apararile inculpatilor. Judecatorii stiu ceea ce inculpatii nu stiu.

Sa ne mai imaginam, insa, ca prin cine stie ce imprejurare apar elemente care pun sub semnul dubiilor fie continutul “probei informative” fie interpretarea data ei de cei care au cules-o. Este omensete ca acestia din urma sa se opuna din toate puterile la infirmarea parerilor si muncii lor. In consecinta, nestiuti si necontrolati de nimeni, ei vor produce, ca si in “afacerea Dreyfus”, alte “probe” sau vor folosi informatiile (compromitatoare) pe care le au in legatura cu magistratii implicati in proces ori vor apela la autoritatea pe care o au asupra unor terti influenti, pentru a impune decizia dorita.

Aceasta infecteaza de coruptie procesul judiciar insusi. Odata pornit pe atare cale bulgarele de zapada nu se mai opreste pana la provocarea avalansei care distruge totul. De aceea, in ciuda spectacolului oferit de DNA sub indrumarea ferma a SRI si cu colaborarea totala a iCCJ, coruptia reala nu scade.

4. Este corect sa subliniem totusi ca autorii acestui sistem nu sunt neaparat animati de intentii rele. Personal admit ca multi sunt sinceri in dorinta de a starpi coruptia, vazand in ea o reala amenintare la adresa securitatii nationale. Din atare punct de vedere nu sunt intrutotul de acord ca includerea coruptiei printre amenintarile la adresa securitatii nationale a fost o greseala. Poate doar definirea actelor de coruptie care reprezinta asemenea amenintari si diviziunea muncii intre diferitele institutii care ar trebui sa le combata (caci nu numai SRI si nu numai aparatul represiv trebuie implicate) lasa de dorit. Aici ar trebui umblat de urgenta.

Daca pana nu demult se spunea ca in Romania exista coruptie dar nu exista corupti (caci nici un corupt nu era incriminat si condamnat), acum putem spune, in ciuda prezumtiei de nevinovatie, ca multi dintre cei care defileaza incatusati miros a coruptie de la o posta. De aici si satisfactia populara, din pacate prea grabita si prea imprudenta. Tot de aici si sentimentele amestecate de aprobare si de dezaprobare, de speranta si de teama ale celor mai lucizi si mai bine informati; printre care ma numar si eu. Componenta pesimista a acestui amestec decurge si din observatia potrivit careia in Romania de azi sunt combatuti coruptii dar nu este combatuta coruptia. Explicatia paradoxului sta in aceea ca insasi lupta impotriva coruptiei a fost corupta; ca asistam la o lupta a coruptilor intre ei, lupta care nu poate afecta decat persoane (vinovate si nevinovate de-a valma, caci intr-un razboi fara principii “pierderile colaterale” sunt numeroase) dar nu si fenomenul.

Cu certitudine SRI are mijloacele de a culege informatii in legatura cu fapte de mare coruptie susceptibile sa duca la destabilizarea statului. Sa lasam deoparte posibilitatea tentatiei ca asemenea informatii sa fie folosite pentru promovarea afacerilor private ale celor care le detin sau pentru consolidarea puterii lor politice si statutului lor social; al lor sau al patronilor lor. Asemenea situatii privindu-i pe “luptatorii anti-coruptie corupti” sunt probabil marginale si se intalnesc mai pretutindeni.

Problema sistemica se pune atunci cand din evaluarea informatiilor agentii SRI ajung la concluzia ca atacarea unei retele sau a alteia ar arunca in aer linistea interna, dependenta de anumite increngaturi de putere fie ele si ilegale. Feudalizarea Romaniei si dependenta unor comunitati umane de functionarea sistemului de protectie creat in jurul unor potentati locali este o realitate. De asemenea apar dileme atunci cand destructurarea unei anumite constructii ilicite compromite un proiect national important de care sunt legate atingerea unor tinte de dezvoltare sau mentinerea unui numar important de locuri de munca. Este, de pilda, situatia in care scandalul starnit de actele de combatere a coruptiei blocheaza investitiile, creditarea sau absorbtia de fonduri europene. In fine, nu trebuie exclus faptul ca o confruntare totala cu anumite mecanisme generatoare de coruptie implica relatiile externe ale Romaniei putand pune statul intr-o situatie de criza geo-politica. Ce se poate intampla in astfel de cazuri?

O conducere “patriotica si responsabila” a SRI, urmata de magistrati “patrioti si responsabili”, ar putea decide sa procedeze doar la dereglarea sistemului mafiot atacand numai anumite verigi ale lantului; de regula cele mai slabe ori cele aflate in puncte strategice. Acestea sunt “taiate” pe motive secundare sau chiar inventate, cu probe pe masura. Restul ramane intact. Asa se explica misterul inculparii “marilor corupti” pentru fapte minore sau al condamnarii lor pentru infractiuni pe care nu le-au comis. Secretul operatiunii este pastrat in interiorului triunghiului SRI-DNA-ICCJ. Participantii la operatiune stiu ca folosesc mijloace rele dar se consoleaza zicandu-si ca scopul este bun.

Din pacate, independent de bunele intentii, cu care de altfel si drumul spre iad este pavat, o asemenea abordare este sortita esecului intrucat mecanismul folosit – complicat, arbitrar, netransparent si lipsit de mijloace de corectare – se deregleaza rapid – admitand ca pentru o vreme ar putea functiona – impingand crucisatorul anti-coruptiei in stancile abuzului si al coruptiei absolute. Este o iluzie desarta aceea de a crede ca statul de drept poate fi salvat prin nedreptati, ca justitia poate triumfa prin injustitie, ca independenta magistratilor poate fi aparata prin abuz, ca moartea coruptiei se obtine prin coruptie. in acest caz cu un cui nu poti scoate un alt cui ci doar strica lemnul in care bati cuie in nestire.

De la abuzul inamovibililor la rasturnarea ordinii constitutionale

5. Puse cap la cap declaratiile (recunoasterile) generalului Dumbrava si presedintei Stanciu decredibilizeaza justitia in ansamblul ei. De acum nici un membru al ICCJ sau al DNA nu se mai bucura de credibilitate, de prezumtia de impartialitate, neutralitate si obiectivitate. Roba fiecarui judecator poate fi de acum banuita cu indreptatire ca ascunde un procuror DNA sau un ofiter de informatii. La fel in spatele gesturilor oricarui procuror DNA se vor cauta firele care il leaga de SRI. Aceste declaratii au afectat imaginea si prin aceasta eficaciteatea justitiei cu mult mai mult, mai grav si mai durabil decat criticile presei sau ale oamenilor politici. Este de mirare de aceea ca CSM si inspectia judiciara nu s-au sesizat inca.

Mai rau decat atat, insa, este faptul ca daca declaratiile respective spun adevarul – si de ce nu l-ar spune?! – inseamna ca toti dar absolut toti magistratii ICCJ se afla in conflict de interese, ca judecatori si acuzatori in acelasi timp. Recunoasterea este in acest sens un auto-denunt. Cine oare mai poate crede in justetea hotararilor pronuntate in asemenea conditii?!

In 1994 Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei mi-a incredintat mandatul de a intocmi un raport privind controlul civil asupra serviciilor de securitate. (Am ales sa ma asiste la documentare in calitate de expert o doamna pe nume Monica Macovei. Atunci a facut o treaba foarte buna. Ulterior a abandonat si principiile si patria.) Ideea centrala a raportului era ca serviciile de securitate trebuie sa functioneze sub control civil si nu institutiile civile, adica cele alese de cetateni, sa functioneze sub controlul serviciilor de securitate. Un asemenea principiu trebuia sa fie si este asezat la baza ordinii constitutionale a tuturor statelor europene. El face parte si dintre criteriile documentului de la Copenhaga.

Sefii SRI, DNA si ICCJ afirma ca au schimbat fara nici o legitimitate o asemenea ordine subordonand puterea judecatoreasca si actul de justitie nu doar executivului ci unei institutii a executivului netransparenta si in consecinta aflata in afara controlului popular direct. Cat priveste controlul indirect, prin intermediul Parlamentului, din aceleasi auto-denunturi rezulta ca structurile parlamentare de supraveghere nu au fost informate si nu si-au dat acordul asupra acestei devieri de la ordinea constitutionala a Romaniei.

La prima vedere avem de a face cu un act de obstructionare a justitiei in forma continuata. Din partea judecatorilor se poate vorbi si despre un “abuz de inamovibilitate” care ar indreptati Parlamentul la adoptarea urgenta a unei hotarari de suspendare – premergatoare demiterii – a tuturor “judecatorilor-procurori” care “colaboreaza” cu DNA. Lucrurile nu pot ramane in nici un caz asa cum sunt caci justitia este blocata.

Ceva este insa mult mai grav de atat. Schimbarea fara drept a ordinii constitutionale se defineste ca lovitura de stat. Or, asta recunosc cei inainte amintiti ca s-a produs: o lovitura de stat, fie ea si silentioasa, intr-o tara membra NATO si UE, la doar cateva sute de kilometri distanta de o zona de conflict cu relevanta strategica globala. Ceea ce ar impune ca prima masura arestarea preventiva a faptasilor si restabilirea imediata a Constitutiei.

Nu spun ca asa se va intampla. Spun, insa, ca asa este logic sa se intample. Din pacate nu tot ceea ce este logic este si fezabil. O formula alternativa la scara mai mica trebuie totusi adoptata.

6. In tarile civilizate asemenea crize se rezolva cu cateva declaratii politice, cateva demisii sau demiteri, dupa caz, si cateva clarificari legislative. Romania trebuie sa demonstreze si ea ca este un stat civilizat.

Presedintele trebuie sa intervina, in calitatea sa de mediator intre stat si societate dar si de conducator al CSAT, cu o declaratie de pozitie care sa se dezica de triada SRI-DNA-ICCJ, de statul politienesc si de coruperea luptei impotriva coruptiei. La nevoie deciziile CSAT care ar fi aprobat refacerea de facto a vechii politii politice a statului totalitar prin articularea structurala a SRI, DNA si ICCJ, se impune a fi anulate. In siajul unor asemenea delimitari din partea sefului statului, cei legati de constituirea si functionarea amintitei triade trebuie sa demisioneze sau la nevoie sa fie demisi. Actualul sef al SRI, proaspat numit, ar trebui la randul sau sa anunte ca a dat instuctiuni pentru retragerea imediata si totala a contra-spionajului din activitatea autoritatii judecatoresti. Parlamentul, in fine, este obligat sa adopte o legislatie care sa garanteze mai eficient separarea puterilor statului, independenta justitiei in relatiile cu serviciile de informatii, dreptul la un proces corect si la aparare, precum si controlul civil asupra activitatii SRI.

Un stat incapabil sa isi apere ordinea constitutionala este condamnat la disparitie. Orice putere straina care s-ar opune masurilor de restabilire a ordinii constitutionale a Romaniei se autoplaseaza in grupul neprietenilor ei si va trebui sa se izbeasca de opozitia noastra ferma. Dimpotriva, statele preocupate, din indiferent ce motive, de salvgardarea securitatii si stabilitatii Romaniei in contextul geo-strategic tulbure in care este plasata, au acum ocazia sa foloseasca autodenuntul sefilor SRI si ICCJ pentru a criminaliza la nivel international devierea constitutionala provocata prin actiunea trinomului amintit si a folosi instrumenele politico-diplomatice disponibile spre a incuraja si sprijini reintoarcerea tarii noastre la ordinea democratica. Polonia, Ungaria, Grecia si-au afirmat in diferite moduri dar cu aceeasi hotarare drepturile suverane si nimeni nu le-a exclus din UE sau NATO. Nici cu Romania nu se va intampla altfel. Iar de s-ar intampla, intre excludere si disparitie nu este greu de ales.

In „afacerea Dreyfus”, cel care a dat adevarul pe fata a fost chiar seful contra-spionajului francez, Georges Picquart. Cu intentie sau fara, in cazul nostru rolul acestuia a fost jucat de domnul Dumbrava si de doamna Stanciu. Pentru asta – dar numai pentru asta – merita recunostinta noastra. Pentru ca dezvaluirile lui Picquart sa produca schimbarea politica pe care a produs-o a fost insa esential ecoul lor in randul elitei intelectuale si politice franceze. Emile Zola, Anatole Frnace, Henri Poincare si Georges Clemenceau au fost doar cateva mari personalitati care s-au mobilizat si au actionat public in favoarea adevarului, dreptatii, statului de drept si democratiei republicane. Unii au suferit temnita pentru indrazneala lor dar in cele din urma au invins.

Este acum randul elitei romane sa urmeze un asemenea drum. In unire puterea celor fara de putere este irezistibila. Liderii vremelnici ai Romaniei dar si strainatatea trebuie sa afle care este dorinta si care sunt valorile profunde si eterne ale romanilor. Suntem obligati sa le aparam chiar daca asta va insemna sa revenim la baricadele revolutiei si sa ne opunem prin forta samavoniciilor unei oligarhii abuzive. Acum iar nu mai incolo. Altminteri nu avem nici un viitor.

http://www.luju.ro/

Reclame
Acest articol a fost publicat în DEZVALUIRI. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.