Sindromul Şincai. Despre ireparabila ruptură mentală dintre profesori şi elevi


Scandalul de la Liceul “Gheorghe Şincai” din Cluj – soldat cu decizia ca doi elevi olimpici să fie transferaţi disciplinar la alte şcoli, iar alţi 59 să fie mustraţi în scris, tuturor urmând să li se scadă nota la purtare – m-a convins să scriu despre o temă pe care am tot amânat-o: statutul social al profesorilor şi ireparabila ruptură de paradigmă dintre ei şi elevi.

Povestea, pe scurt, e aşa: sute de elevi de la Şincai, liceu cu profil şi tradiţie umaniste, aveau pe Facebook un grup privat unde făceau mişto de mai toţi profesorii. Cum era de aşteptat pentru nişte adolescenţi, uneori s-a sărit calul şi s-a ajuns la batjocură, inclusiv cu tentă sexuală, precum şi la presupuse relaţii extraconjugale ale adulţilor. Versiunea oficială e că profesorii au aflat ce se discută în grup după ce unii dintre ei şi-au creat identităţi false pentru a fi cooptaţi (ceea ce e posibil numai cu invitaţie din partea unui membru). Chiar şi dacă ar fi aşa, asta nu face decât să spună, voalat, că măcar un elev din grup a vorbit, intenţionat sau nu, şi de acolo s-a rostogolit bolovanul.

Problema de fond, însă, nu e că elevii îi ironizează pe profesori – asta se întâmplă de când lumea şi nu se va schimba vreodată – şi nici că făptaşii au fost sancţionaţi. În paranteză fie spus, ei meritau să fie pedepsiţi mai degrabă pentru lipsa de umor, uimitoare la vârsta adolescenţei, căci poantele de pe acele cartoane sunt, cu îngăduinţă, foarte slabe. Problema de fond este îndepărtarea mentală a cadrelor didactice de elevi, ceea ce determină generalizarea lipsei de respect faţă de aceşti adulţi de la care aşteptăm să fie mentori pentru copiii noştri.

Dacă vă închipuiţi că acest text se vrea o critică la adresa profesorilor, atunci e mai bine să vă opriţi aici cu cititul. Această categorie, în special cei care predau în şcoli şi licee, a ajuns segmentul de Românie caracterizat de cea mai adâncă discrepanţă între misiunea socială care i se atribuie şi nivelul de respect care i se acordă, între importanţă şi relevanţă, între cum ni-i dorim şi cum ne purtăm cu ei.

Vina, mai întâi, aparţine clasei politice şi statului. După 25 de ani de la schimbarea de regim, aceşti oameni, care petrec uneori mai mult timp cu copiii noştri decât noi înşine, sunt, cu excepţii salvatoare, un grup împânzit de o frustrare imensă, care le întunecă fiecare zi de la clasă. Din cauza salariilor mizerabile, care-i menţin într-o tensiune permanentă şi într-o chestionare continuă a propriilor vieţi, profesorii nu au cum să aţâţe pasiunea şi talentul copiilor, ci le stârnesc tot mai mult dispreţul şi chiar repulsia faţă de materii. În loc să fie priviţi cu admiraţie, sunt ascultaţi din obligaţie. În locul lui “dom’ profesor” s-a instalat “mă disperă profu”.

Vina, mai apoi, ne aparţine – într-o măsură mult mai mare decât suntem dispuşi să recunoaştem – nouă, părinţilor. Mai ales celor care trăiesc în oraşe mari şi care câştigă semnificativ mai bine decât profesorii copiilor lor. Ajutaţi de legile care au diminuat autoritatea omului de la catedră, potrivit unor tipare moderne precum “să nu deranjăm copilul cu vreo petală” sau “cum să ierarhizăm, dacă se supără copilul?”, părinţii au preluat puterea şi în şcoli, nu doar acasă, punând presiune suplimentară, în special prin mijloace băneşti, pe anemica autonomie didactică.

Aşa s-a ajuns ca părinţi cu dare de mână să ceară socoteală pentru note mici, umilindu-i pe cei cărora, simultan, le cer să le călăuzească odraslele, inclusiv din punct de vedere etic. Tot aşa s-a ajuns la aberaţii precum cadourile exorbitante oferite încă din ciclul primar (ce ziceţi despre automobil dăruit doamnei învăţătoare la sfârşitul clasei a IV-a?) sau sumele plătite directorilor pentru a delega un profesor mai acătării la clasa indicată.

Nu-i vorbă, nici profesorii nu sunt uşi de biserică în această ecuaţie. Corupţia nu înseamnă doar mituitor, ci şi mituit. Care mituit se transformă treptat, după înşurubarea în sistem, în pretinzător. Însă această cangrenă e tot rezultatul veniturilor mici şi al decalajului crescând dintre fiţele elevilor – telefoane mobile, haine de firmă, excursii scumpe – şi strânsul din pungă (şi nu numai) la care sunt nevoiţi să recurgă profesorii pentru a supravieţui.

Ajungem şi la problema de fond, aşa cum am enunţat-o mai sus. Batjocoriţi financiar de către stat şi transformaţi într-un soi de “asistaţi social” ai părinţilor mai bogaţi, dascălii s-au refugiat într-o mentalitate pe care obişnuiesc s-o denumesc“anii ’80″. Acolo, în anii ’80, e izvorul mental şi modelul lor sentimental. De acolo şi de atunci provin clişeele şi rutina lor, predate şi perpetuate în cancelarii.

Indiferent de vârstă – de la absolvenţi abia intraţi în pâine până la veteranii care se apropie de pensie -, profesorii României îşi transmit un stil şi un limbaj care-i cramponează în nişte fictivi ani ’80, simbol al unei rigidităţi pe care ei o consideră respect şi al unei distanţe între catedră şi bancă pe care ei o percep ca indispensabilă transmiterii de cunoştinţe.

E suficient să le asculţi discursurile din 15 septembrie – când ne adunăm cu toţii, “ca la fiecare început de toamnă, la sunetul primului clopoţel”, sau din ultima zi de şcoală – când “a mai trecut un an plin de realizări pentru copiii noştri minunaţi”. E suficient să observi ce propun când sunt lăsaţi să improvizeze, de exemplu când vine vorba despre “Săptămâna Altfel”: excursii prin ţară, la aceleaşi şi aceleaşi destinaţii, sau vizite plictisitoare la cine ştie ce muzee locale. E suficient să te gândeşti că, în epoca internetului, copiii continuă să înveţe traforaj sau că “proiect pentru acasă” înseamnă, adeseori, un carton mare unde ei transcriu de pe wikipedia nişte citate nemestecate şi pe care lipesc nişte poze scoase de părinţi la imprimantă.

Şi-atunci, dacă, încă din şcoală, copiii învaţă că o lucrare care ar trebui să se evidenţieze prin originalitate presupune să preiei fără discernământ şi fără a fi pedepsit, de ce ne mai mirăm că în facultate îşi clonează testele sau că, ulterior, nu găsesc nimic revoltător în a-şi cumpăra doctoratul? Cine îi corupe încă din ciclul primar şi apoi le reproşează că devin slujbaşi dispuşi la compromis? Cine nu e vinovat din triada autorităţi – părinţi – profesori?

Falia care defineşte astăzi relaţia subtilă dintre dorinţele elevilor şi oferta profesorilor va marca România pentru câteva decenii. În fiecare dimineaţă, copiii noştri aşteaptă un miracol, să fie vrăjiţi şi să se poată dezvălui, de la nişte oameni care fie nu au fost buni pentru o companie privată, şi-atunci au naufragiat în învăţământ, fie s-au iluzionat că vor răsturna munţii sistemului şi, încet-încet, promoţie după promoţie, s-au văzut obligaţi să se adapteze şi să renunţe la idealurile din studenţie.

Într-o lume dominată de creativitate, de fragmente uimitoare şi de exemple care te îndeamnă să cercetezi continuu şansa de a-ţi creşte şi ţie aripi, copiii noştri se lovesc zilnic de oboseala explicabilă şi de durerea nemărturisită a unor oameni care au rămas cu mintea într-o vreme când ei sau predecesorii lor erau aşezaţi pe un piedestal binemeritat.

Anii 2000 sunt un tărâm în care profesorii noştri n-au păşit decât pe alocuri, individual; fiecare exemplu de acest fel devine cunoscut imediat, ca o excepţie tristă. Între ei şi ucenicii lor stau ani întregi de tehnologie (ne)înţeleasă, cărţile pe care unii le-au citit înfometaţi, dar care celorlalţi nu le trezesc niciun fior, filmele spectaculoase pe care cei mari nu-şi permit să le vadă, dar în care cei mici îşi proiectează maturitatea, discuţiile nepurtate şi mărturisirile pe care nu şi le mai fac reciproc, de teamă că vor fi interpretaţi greşit.

Aceasta e o ruptură care nu mai poate fi vindecată nici măcar prin triplarea salariilor profesorilor. Lumile s-au despărţit, iar ceea ce se petrece în şcolile româneşti este un eşec naţional care nu poate fi compensat decât printr-o reformă-cutremur: întregul învăţământ trebuie să fie transportat nu doar în prezent, ci, mult mai bine, într-un viitor întrezărit, care va fi mai provocator decât ne închipuim, mai luxuriant decât totalitatea aplicaţiilor şi gadgeturilor, un viitor pe cât de ameninţător şi nedrept, pe atât de obsedat să extragă visul din mintea fiecărui copil şi, apoi, fie să i-l fure, fie să se lase condus de el.

http://mihneamaruta.ro/

Acest articol a fost publicat în INVATAMANT-EDUCATIE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Sindromul Şincai. Despre ireparabila ruptură mentală dintre profesori şi elevi

  1. A.D. zice:

    Mai-mai sa crezi ca d-l Maruta sta sa descopere realitatile Democratiei.

    Sa-l finanteze careva, sa se poata muta in Vest. Poate astfel va intelege si el pe ce lume traieste. Sa vada ce inseamna „profesor” acolo, si cum e tratat de societate (formata, in general, din cetateni semi-analfabeti cu diploma – si pozitii … de raspundere!).

    Nu in ultimul rand, sa vada ce ii cer profesorului sefii (cei directi – absolventi de studii „pedagogice”, plus cei indirecti – proprietari de business) sa predea.

    Apoi sa ii vada pe amaratii care predau in universitati (singurii numiti „profesori” acolo!), beneficiarii muncii „profesorilor” din invatamantul preuniversitar – adica sa vada cu ce studenti sunt respectivii fortati sa lucreze.

    D-l Maruta cere (elevilor) „originalitate” de la o societate in razboi civil pe tema invatarii tablei inmultirii pana la clasa a 5-a (conform celor cu vederi progresiste), ori „natural” (cand o fi sa fie, posibil niciodata – conform celor mai democrati dintre cetateni).

    Sa se mute la ei, sa-i cunoasca.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.