CALIBAN ŞI VRĂJITOAREA: Acumularea muncii și degradarea femeilor (II)


CALIBAN ŞI VRĂJITOAREA: Femeia, Trupul şi Acumularea Primitivă (I)

CAPITOLUL 2

Acumularea muncii și degradarea femeilor

Construirea ”diferenței” în tranziția către capitalism

 Mă întreb dacă nu cumva toate războaiele, vărsările de sânge și sărăcia s-au pogorât asupra creației când un bărbat a îndrăznit să devină stăpân peste altul? … Și dacă nu cumva această nenorocire va fi îndepărtată… când toate neamurile omenirii vor privi pământul ca pe o comoară care e a tuturor.” — Gerrard Winstanley, Noua lege a dreptăţii, 1649

Pentru el, ea era o marfă fragmentată, ale cărei sentimente şi alegeri rareori erau luate în considerare: mintea ei şi trupul ei erau separate, spatele şi mâinile ei separate de vaginul ei şi de pântecul ei. Spatele ei şi muşchii erau sub presiunea muncii de la câmp… mâinile ei erau solicitate pentru a-l îngriji şi hrăni pe omul alb… Vaginul ei era folosit pentru plăcerea lui sexuală, poarta către uterul ei, care era locul unde el îşi plasa investiţia de capital – capitalul insolvent fiind actul sexual şi copilul rezultat în urma surplusului acumulat...”— Barbara Omolade, “Inima întunericului,” 1983

 Introducere

Dezvoltarea capitalismului nu a fost singurul răspuns la criza puterii feudale. În toată Europa, mişcări vaste social-comunaliste şi rebeliuni împotriva feudalismului oferiseră promisiunea unei noi societăţi egalitare, construită pe egalitatea socială şi pe cooperare. În orice caz, în 1525, cea mai puternică expresie a acestor mişcări — „Războiul Ţăranilor” din Germania sau, aşa cum îl numeşte Peter Blickle, „Revoluţia omului obişnuit” – a fost zdrobită. (1)

100.000 de rebeli au fost masacraţi din răzbunare. Apoi, în 1535, „Noul Ierusalim”, încercarea făcută de anabaptişti în oraşul Munster de a aduce pe pământ împărăţia lui Dumnezeu, a fost şi ea înăbuşită în sânge, în primul rând subminată chiar de rotirea patriarhală la conducere a liderilor ei, care, impunând poligamia, au provocat o revoltă a femeilor din rândurile lor. (2)

Cu aceste înfrângeri, înrăutăţite de răspândirea persecutării „vrăjitoarelor” şi de efectele expansiunii coloniale, procesul revoluţionar din Europa a pierit.

Însă doar forţa militară nu a fost suficientă pentru a opri criza feudalismului.

Spre sfârşitul Evului Mediu, economia feudală era condamnată, era marcată de nenumărate crize care s-au întins pe mai mult de un secol. Din dimensiunea lor deducem câteva elemente de bază care indică faptul că între 1350 şi 1500 un transfer major de putere a avut loc în relaţiile de putere între muncitori şi stăpâni. Salariul real a crescut cu 100 la sută, preţurile au scăzut cu 33 la sută, chiriile au fost micşorate şi ele, durata zilei de muncă a fost redusă, o tendinţă a apărut către auto-gestionare şi auto-administrare din partea oamenilor. (3)

Dovada unui proces cronic de ne-acumulare în această perioadă poate fi găsită în pesimismul negustorilor şi moşierilor din acele vremuri, şi în măsurile pe care statele europene le-au adoptat pentru a proteja pieţele, pentru a suprima competiţia şi pentru a forţa oamenii să muncească în condiţiile care le erau impuse. Aşa cum arată documentele de pe moşiile feudale, „nu merita să munceşti doar pentru a-ţi asigura micul dejun” (Dobb 1963:54)

Economia feudală nu se putea reproduce, şi nici o economie capitalistă nu ar fi putut „să se nască” din ea, pentru că auto-suficienţa şi regimul nou al salariilor mari a permis „o bunăstare a oamenilor”, dar „a exclus posibilitatea unei bunăstări capitaliste” (Marx 1909,Vol.l: 789).

Tocmai pentru a răspunde la această criză, clasa conducătoare europeană a declanșat o ofensivă globală care, pe durata ultimelor secole, va schimba istoria planetei, punând bazele sistemului capitalist mondial, într-un efort fără încetare de a acapara noi surse de bogăție, de a-și extinde bazele economice, și de a aduce noi muncitori sub comanda sa.

Așa cum știm, ”cuceririle, sclavagismul, tâlhăriile, crima, și, pe scurt, violenţa” au fost stâlpii pe care s-a bazat acest proces. (ibid.: 785).

Astfel, conceptul unei ”tranziții la capitalism” este, în multe aspecte, o ficțiune.

Istoricii britanici, din deceniile 1940 și 1950, au folosit acest concept pentru a defini o perioadă – în mare de la 1450 la 1650 — în care feudalismul european se prăbuşea în timp ce nici un alt sistem socio-economic nu era pregătit să îi ia locul, deşi elementele unei societăţi capitaliste începeau să prindă contur. (4)

Conceptul de „tranziţie”, atunci, ne ajută să ne gândim la un proces îndelungat şi la societăţi în care acumularea capitalistă coexista cu formaţiuni politice care nu erau încă predominant capitaliste. Termenul însă sugerează o evoluţie istorică graduală, liniară, deşi perioada la care se referă a fost una dintre cele mai sângeroase şi mai lipsite de continuitate din istoria lumii – o perioadă în care au avut loc transformări apocaliptice şi pe care istoricii o pot descrie doar în termenii cei mai duri: „Epoca de Fier” (Kamen),

”Era tâlhăriilor” (Hoskim), și ”Era biciului” (Stone). Înseamnă că “tranziția” nu poate evoca schimbări care au pavat calea către o ascensiune a capitalismului și a forțelor care l-au modelat.

În această carte voi folosi termenul de „tranziţie” mai ales în sens temporar, deși mă voi referi la procese sociale care caracterizează ”reacția feudală” și dezvoltarea relațiilor capitaliste cu conceptul marxist de ”acumulare primitivă”, cu toate că sunt de acord cu criticii lui Marx că trebuie să regândim interpretarea pe care a dat-o el acumulării primitive. (5)

Marx a introdus conceptul de ”acumulare primitivă” la finalul volumului I al Capitalului, pentru a descrie restructurarea socială și economică a clasei conducătoare europene, inițiată ca răspuns la criza acumulată de aceasta și pentru a stabili (în polemică cu Adam Smith) (6) că: (i) capitalismul nu ar fi putut să se dezvolte fără o concentrare apriori de capital și de muncă, și că (ii) separarea muncitorilor de mijloacele lor de producție, și nu abstinența bogaților, este sursa bogăției capitaliste. Acumularea primitivă, atunci, este un concept folositor pentru că face legătura cu ”reacția feudală” cu dezvoltarea economiei capitaliste și o identifică cu condițiile istorice și logice necesare dezvoltării sistemului capitalist, indicând ”primitivitatea” (în sensul de origini) a precondiției necesare existenței relațiilor capitaliste, ca fiind un eveniment foarte specific petrecut în acest timp. (7)

Însă Marx a analizat acumularea primitivă exclusiv din punctul de vedere al proletariatului industrial care muncea pentru salarii: protagonistul, după părerea sa, al procesului revoluționar din vremea sa în efortul de fondare a unei viitoare societăți comuniste. Astfel, conform analizei sale, acumularea primitivă constă esențialmente din exproprierea pământului de la țărănimea europeană și în formarea unui muncitor „liber” și independent deși el a recunoscut că: ”descoperirea aurului și argintului în America, extragerea, luarea în sclavie și îngroparea în mine a populației aborigene [din America], începutul cuceririi și jefuirii Indiilor de Est, transformarea Africii într-o rezervație pentru vânarea comercială a oamenilor de culoare sunt… momentele principale ale acumulării primitive…” (Marx 1909,Vol. I: 823).

Marx a recunoscut și că ”o mare parte a capitalului, care azi apare în Statele Unite fără să aibă nici un certificat de naștere, era ieri în Anglia sângele capitalizat al copiilor” (ibid.: 829: 30).

Prin contrast, nu găsim în opera sa nici o mențiune despre profundele transformări pe care capitalismul le-a introdus în reproducerea puterii de muncă și în poziția socială a femeilor.

Analiza lui Marx despre acumularea primitivă nu menționează nici măcar o singură dată ”Marea vânătoare de vrăjitoare” din secolele 16 și 17, deși aceasta a fost o campanie de teroare, sponsorizată de stat, cu scopul de a înfrânge țărănimea europeană, pentru a susține expulzarea oamenilor de pe pământurile obștești, odată deținute în comun.

În acest capitol și în cele care urmează, voi discuta aceste evoluții, mai ales cu referire la Europa, și voi arăta că:

I. Exproprierea mijloacelor de subzistență de la muncitorii europeni și luarea în sclavie a nativilor americani și a africanilor, pentru a fi duși în minele și în plantațiile din ”Lumea Nouă„, nu au fost singurele mijloace prin care proletariatul lumii a fost format și ”acumulat”.

II. Acest proces a necesitat transformarea trupului într-o mașină-de-lucru și subjugarea femeilor pentru a reproduce forță de muncă. Cel mai mult a necesitat distrugerea puterii femeilor care, în Europa și în Africa, a fost făcută prin exterminarea ”vrăjitoarelor”.

III. Acumularea primitivă, atunci, nu a fost o simplă acumulare și concentrare de muncitori pentru a fi exploatați de capital. A fost și o acumulare a diferențelor și diviziunilor din interiorul clasei muncitoare, prin care ierarhiile construite pe diferenţa de sex şi de „rasă” şi de vârstă au devenit un element component din societatea de clasă şi din formarea proletariatului modern.

IV. Nu putem, prin urmare, să identificăm acumularea capitalistă cu eliberarea muncitorului, femeie sau bărbat, aşa cum mulţi marxişti (printre alţii) au făcut, sau să vedem ascensiunea capitalismului ca pe un moment de progres istoric.

Dimpotrivă, capitalismul a creat forme de sclavie mult mai brutale şi mai perverse, pe măsură ce a implantat în trupul proletariatului diviziunile adânci care au servit la intensificarea și mascarea exploatării. În mare parte din cauza acestor diviziuni impuse – mai ales cele între femei și bărbați – este posibil ca acumularea capitalistă să continue să devasteze şi azi viața în fiecare colț al planetei.

 Acumularea capitalistă și acumularea forței de muncă în Europa

Capitalul, a scris Marx, vine pe lume şiroind de sânge şi acoperit de noroi din cap până-n picioare (1909, Vol. I: 8134) și, într-adevăr, când ne uităm la începutul dezvoltării capitaliste, rămânem cu impresia începutului unui imens lagăr de concentrare. În ”Lumea Nouă”, avem subjugarea populațiilor aborigene în fața regimurilor de mita și cuatelchil (8), sub care o multitudine de popoare au fost devorate pentru a aduce argintul și mercurul la suprafață din minele de la Huancavelica și Potosi. În Europa de Est, avem ”a doua iobăgie”, care i-a legat de pământ pe țăranii, care, anterior, niciodată nu fuseseră luați în sclavie. (9)

În Europa de Est, avem îngrădirile pământurilor obștești (privatizarea lor), vânătoarea de vrăjitoare, marcarea (cu fierul roșu), biciuirea și încarcerarea vagabonzilor și a cerșetorilor în nou construitele case-de-muncă și case de corecție, modele pentru viitorul sistem al închisorilor care se iveşte la orizont; avem intensificarea comerțului cu sclavi, în timp ce, pe mări și oceane, corăbiile deja îi transportau spre America pe ucenicii-iobagi și pe oamenii condamnați în Europa.

Ce deducem din acest scenariu este că violenţa a fost principalul mijloc folosit, principala putere economică în procesul de acumulare primitivă (10) pentru că acumularea primitivă a avut nevoie să facă un salt imens în privinţa avuţiei însuşite de către clasa conducătoare din Europa şi a numărului de muncitori, aduşi sub comanda sa. Cu alte cuvinte, acumularea primitivă constă într-o imensă acumulare de braţe de muncă – „forţa de muncă moartă”, sub forma de bunuri furate, şi de „forţă de muncă vie”, sub formă de fiinţe umane, care au fost aduse în situaţia de a putea fi exploatate – şi a fost realizată la o dimensiune care nu s-a mai pomenit în decursul istoriei.

În mod semnificativ, tendinţa clasei capitaliste, în timpul primelor trei secole de existenţă, a fost de a impune sclavia şi alte forme de muncă forţată ca relaţia de muncă dominantă, o tendinţă limitată doar de rezistenţa muncitorilor şi de pericolul epuizării forţei de muncă.

Asta e valabil nu doar în privinţa coloniilor americane, unde, din secolul 16 au început să se formeze economiile bazate pe munca forţată, ci şi în Europa. Apoi, voi examina importanţa relaţiei sclavului muncitor, şi a sistemului plantaţiilor în acumularea capitalistă.

Aici vreau să subliniez că şi în Europa, în secolul 15, sclavia, niciodată abolită total, a fost revitalizată. (11)

Aşa cum a fost relatat de către istoricul italian Salvatore Bono, căruia îi datorăm cele mai cuprinzătoare cercetări despre sclavia din Italia, în secolele 16 şi 17 au existat numeroşi sclavi în regiunea Mediteranei, iar numărul lor a crescut după Bătălia de la Lepanto (1571), care a dus la escaladarea ostilităţilor împotriva lumii musulmane. Bono a calculat că mai mult de 10.000 de sclavi trăiau în Napoli şi că 25.000 erau în tot regatul Napolitan (1 la sută din populaţie), iar cifre similare sunt valabile şi pentru alte oraşe italiene, şi pentru sudul Franţei. În Italia, s-a dezvoltat un sistem de sclavie publică prin care mii de străini răpiţi – strămoşii imigranţilor care nu au documente de azi – au fost folosiţi de către guverne să muncească în lucrări publice sau au fost trimiși la fermele cetățenilor particulari pentru a fi folosiți la munca în agricultură. Mulți au fost folosiţi ca vâslaşi la galeră, o sursă importantă care îi folosea la asemenea munci fiind flota Vaticanului (Bono 1999: 6-8).

Sclavia este ”acea formă [de exploatare] către care stăpânul întotdeauna tânjeşte”. (Dockes 1982:2).

Europa nu a fost deloc o excepție în această privinţă. Acest lucru trebuie subliniat pentru a destrăma presupusa legătură specială între sclavie și Africa. (12)

Dar în Europa, sclavia a rămas un fenomen limitat, întrucât condițiile materiale pentru extinderea ei nu existau, deși dorințele patronilor în impunerea ei trebuie să fi fost chiar foarte mari, dacă a durat până în secolul 18 ca sclavia să fie scoasă în afara legii în Anglia.

Încercarea de întoarcere la iobăgie a eșuat și ea, cu excepția Estului Europei, unde numărul mic al populației a reprezentat un mare avantaj pentru moşieri. (13)

În Occident, revigorarea sclaviei a fost oprită de opoziţia țăranilor, care a culminat cu ”Războiul Ţăranilor din Germania”. Un extins efort organizațional, care s-a întins în trei țări (Germania, Austria și Elveția), și unirea muncitorilor din orice domeniu (țărani, mineri, meșteșugari, inclusiv cei mai buni artiști germani și austrieci) (14), această ”Revoluție a omului de rând” a însemnat un moment de cumpănă în istoria Europei.

Ca și revoluția din Rusia din 1917, i-a zguduit pe puternici în centrele lor de putere, unindu-se în conştiinţă cu cucerirea Munsterului de către Anabaptişti, ceea ce a confirmat temerile (bogaţilor) că o conspiraţie internaţională avea loc pentru a-i alunga de la putere. (15)

După înfrângerea „Revoluţiei omului obişnuit” care a avut loc în acelaşi an cu cucerirea Peru, şi care a fost comemorată de către Albrecht Durer în ”Monumentul Țăranilor Dispăruți” (Thea 1998: 65; 134-35), răzbunarea a fost fără milă.

”Mii de trupuri fără viață zăceau pe peste tot din Turingia în Alsacia, pe câmpuri, în păduri, în șanțurile a mii de castele distruse şi incendiate”, ”masacrați, torturați, trași în țeapă și martirizați” (ibid.: 153, 146).

Dar timpul nu mai putea fi dat înapoi. În diferite regiuni ale Germaniei și în alte teritorii, care fuseseră centrul războiului, drepturi tradiționale și chiar o formă de guvernare teritorială au fost păstrate. (16)

Asta a fost o excepție. Acolo unde rezistența muncitorilor față de re-înrobirea lor nu a putut fi zdrobită, răspunsul a fost exproprierea țăranilor, alungarea lor de pe pământuri  și introducerea muncii salariale forțate.

Muncitorii care încercau să muncească independent sau care plecau de la patronii lor erau pedepsiți cu încarcerarea și chiar cu moartea, în caz că recidivau.

O piață ”liberă” a muncii nu s-a dezvoltat în Europa până în secolul 18, și chiar și atunci munca salariată în baza unui contract a fost obținută în urma unei lupte uriașe și a fost obţinută doar de o parte restrânsă a muncitorilor, mai ales bărbați și adulți.

Cu toate acestea, faptul că sclavia și iobăgia nu au mai putut fi restaurate a însemnat că criza forței de muncă, ale cărei caracteristici aparţineau Evului Mediu, a continuat în Europa până în secolul 17, agravată de faptul că maximizarea exploatării a ajuns să pună în pericol chiar existența în sine a unei forțe de muncă.

Această contradicție – care și azi caracterizează dezvoltarea capitalistă – a explodat dramatic în coloniile americane, unde munca, boala, și pedepsele disciplinare au distrus două treimi din populația nativilor americani în deceniile care au urmat imediat după Cucerirea Americii. (18)

A constiuit și sistemul nervos al comerțului cu sclavi și al exploatării muncii sclavilor. Milioane de Africani au murit din cauza torturii la care au fost supuși pe parcursul transportului pe ocean și apoi pe plantații.

Niciodată în Europa exploatarea forței de muncă nu a atins asemenea proporții genoicidale, cu excepția regimului nazist. Chiar și așa, și atunci, în secolele 16 și 17, privatizarea pământului și comodificarea relațiilor sociale (răspunsul lorzilor și al negustorilor la criza lor economică) a provocat o sărăcie răspândită peste tot, mortalitate, și o intensă rezistență care a amenințat să scufunde economia capitalistă care tocmai apărea.

Acesta este, susțin eu, contextul istoric în care istoria femeilor și a reproducerii în tranziția de la feudalism la capitalism a avut loc; pentru că schimbările pe care ascensiunea capitalismului le-a introdus în poziția socială a femeilor —mai ales la nivelul proletariatului din Europa și America – au fost în principal dictate de căutarea a noi surse de forță de muncă, precum și de noi forme de înregimentare și de diviziune a forței de muncă.

1098165_687438384606271_1919276834_nÎn susținerea acestei afirmații, voi analiza principalele evoluții care au modelat ascensiunea capitalismului în Europa – privatizarea pământului și Revoluția Prețului – pentru a argumenta că nici una nu a fost suficientă pentru a produce un sistem de proletarizare auto-suficient. Apoi, voi examina în linii mari, politicile pe care clasa capitalistă le-a introdus pentru a disciplina, reproduce și extinde proletariatul european, începând cu atacul asupra femeilor, care a rezultat într-o nouă ordine patriarhală, pe care o voi defini ca ”patriarhatul salariului”. Voi analiza producerea de ierarhii rasiste și sexuale în colonii, punând întrebarea în ce măsură ele ar putea forma terenul pentru o confruntare sau solidaritate între femeile indigene, africane și europene și între femei și bărbați.

 Privatizarea pământului, producerea lipsurilor și separarea producției de reproducere

De la începutul capitalismului, sărăcirea clasei muncitoare a început prin războaie și privatizarea pământului. Acestea au reprezentat un fenomen internațional. La mijlocul secolului 16, negustorii europeni expropriaseră o mare parte a pământului din Insulele Canare și l-au transformat în plantații de sfeclă de zahăr. Cel mai masiv proces al privatizării pământului și îngrădirilor a avut loc în Americi, unde, la intrarea în secolul 17, o treime din pământul obștesc al indigenilor fusese confiscat de către spanioli sub sistemul enicomienda.Pierderea pământului a fost și una dintre consecințele vânătorii de sclavi din Africa, care a lăsat multe comunități fără cei mai buni tineri ai lor.

În Europa, privatizarea pământului a început la sfârșitul secolului 15, simultan cu expansiunea colonială. A luat forme diferite: evacuarea țăranilor, creșterea chiriilor, și o taxare din partea Statului din ce în ce mai mare, care a dus la creșterea datoriilor oamenilor și la vânzarea pământului de către aceștia. Definesc aceste forme exproprierea pământului, pentru că, chiar și când nu a fost folosită forța directă, pierderea pământului a avut loc împotriva voinței individului sau a comunității, și a subminat capacitatea lor de subzistență.

Două forme de exploatare a pământului trebuie menționate: războiul – al cărui caracter s-a schimbat în această perioadă, fiind folosit ca mijloc de transformare a aranjamentelor teritoriale și economice – și reforma religioasă.

”Înainte de 1494, războiul în Europa constase mai ales din războaie minore caracterizate de campanii scurte și neregulate.” (Cunningham and Grell, 2000:95).

Acestea adesea aveau loc vara pentru a da țăranilor, care formau corpul cel mai mare al armatelor, timpul pentru a-și cultiva recoltele; armatele se confruntau unele cu altele pe perioade lungi de timp, fără prea multă acțiune. Dar, în secolul 16, războaiele au devenit mult mai frecvente și un nou tip de a duce războiul a apărut, în parte în urma inovațiilor tehnologice, dar mai ales pentru că cele mai multe state europene au revenit la cuceririle teritoriale pentru a-și rezolva crizele economice și pentru că finanțiștii bogați investeau în ele.

Campaniile militare au devenit mult mai lungi. Armatele s-au mărit de zeci de ori, și au devenit permanente și profesionalizate. (19) Erau angajaţi mercenarii care nu aveau nici un fel de ataşamanet cu populaţia locală; iar scopul războiului a devenit eliminarea inamicului, astfel încât războiul a lăsat în urmă sate transformate în ruine, câmpuri agricole pline de cadavre, foamete şi epidemii, aşa cum e ilustrat în „Cei patru călăreţi ai apocalipsei”, al lui Albrecht Durer (1498). (20)

Acest fenomen, care a avut un impact traumatizant asupra populației, este reflectat în numeroase reprezentări artistice, și a schimbat peisajul agriculturii europene.

Multe contracte de posesiune au fost anulate, când pământurile Bisericii au fost confiscate în timpul Reformei Protestante, care a început cu o masivă confiscare de pământuri de către clasa conducătoare.

În Franța, o poftă pentru pământurile Bisericii a unit, la început, clasele de jos cu clasele superioare din mișcarea protestantă, dar când pământul a fost distribuit, începând cu 1563, meșteșugarii și muncitorii zilieri, care ceruseră exproprierea Bisericii ”cu o pasiune născută din amărăciune și speranță”, și care se mobilizaseră în urma promisiunii că şi ei vor primi o parte din aceste pământuri, au fost trădaţi. (Le Roy Ladurie 1974: 173-76). De asemenea, ţăranii, care trecuseră la protestanţi pentru a scăpa de zeciuiala pe care le-o impunea Biserica Catolică, au fost şi ei înşelaţi.

Când au încercat să-şi apere drepturile, declarând că „Evanghelia promite libertatea pământului și eliberarea,” au fost atacați cu sălbăticie ca agenţi ai răzvărtirii (ibid.: 192). (21)

În Anglia, la fel, o mare parte a pământului a trecut de la un stăpân la altul în timpul și în numele reformei religioase. W.G. Hoskin a descris acest lucru ca pe ”cel mai mare transfer de pământ din istoria Angliei de la Cucerirea Nomadă”, sau, mai succint, ca pe ”Marele Jaf”. (22)

Însă în Anglia, privatizarea pământului realizată mai ales prin ”îngrădirea terenurilor”, un fenomen care a devenit atât de asociat cu exproprierea muncitorilor de ”bunăstarea lor comună” că şi în zilele noastre este folosit de activiștii anticapitaliști ca simbol pentru orice atac asupra drepturilor sociale. (23)

În secolul 16, “îngrădirea” era un termen tehnic indica un set de strategii ale lorzilor englezi şi ale moşierilor bogaţi pentru a elimina pământurile obşteşti, deţinute în comun, şi pentru a-şi extinde moşiile. (24)

Cel mai mult se referea la abolirea sistemului de pământ folosit fără restricţii, liber, un aranjament prin care sătenii deţineau parcele neîngrădite de pământ pe care le cultivau.

Îngrădirea a inclus şi ridicarea gardurilor pe terenurile obşteşti şi alungarea sătenilor săraci care nu aveau pământ, dar care până atunci au putut să supravieţuiască pentru că aveau acces la drepturile obşteşti. (25)

Mari porţiuni de teren au fost şi ele îngrădite pentru a crea rezervaţii pentru vânătoarea de căprioare, sate întregi au fost rase de pe faţa pământului, pentru a fi transformate în păşuni.

Deşi îngrădirile au continuat şi în secolul 18 (Neeson 1993), înainte de Reformare, mai bine de 2000 de comunităţi rurale au fost distruse în acest fel (Fryde 1996:185).

Atât de brutală a fost eradicarea satelor că, în 1518 şi din nou în 1548, Coroana a cerut o investigaţie. Dar în ciuda numirii mai multor comisari regali, puţin a fost făcut pentru a opri acest fenomen. Ce a început, însă, a fost o luptă imensă, care a atins punctul culminant în numeroase răscoale, însoţite de o lungă dezbaterea asupra avantajelor şi dezavantajelor privatizării pământului care continuă şi în ziua de azi, revitalizată de către asaltul Băncii Mondiale asupra ultimelor terenuri obşteşti de pe planetă.

Pe scurt spus, argumentul propus de către „modernizatorii” de toate culorile politice  este că îngrădirile ar fi mărit eficienţa agriculturii, iar dislocarea populaţiei pe care au produs-o a fost foarte bine compensată de către o creştere semnificativă a productivităţii agricole.

Aceştia pretind că pământul ar fi fost sărăcit şi că, dacă ar fi rămas în mâinile săracilor, nu ar mai fi produs nimic (anticipând „Tragedia pământurilor obşteşti” a lui Garret Hardin) (26), deşi confiscarea pământurilor de către bogaţi chiar a dus la necultivarea lor. Cuplat cu inovaţiile în agricultură, argumentul susţine că îngrădirile ar fi pământul mai productiv, ducând la expansiunea aprovizionării cu hrană. Din acest punct de vedere, orice laudă a deţinerii în comun a pământurilor obşteşti este catalogată imediat ca „nostalgie pentru trecut”, presupunerea fiind că comunalismul agricol ar fi înapoiat şi ineficient, şi că cei care îl apără şi îl susţin ar fi vinovaţi de un nechibzuit ataşament faţă de tradiţie. (27)

Dar aceste argumente nu stau în picioare. Privatizarea pământului şi comercializarea agriculturii nu au mărit producţia de hrană care era necesară oamenilor obişnuiţi, deşi mai multă hrană a fost făcută disponibilă pentru piaţă şi pentru export. Pentru muncitori, privatizarea pământurilor a inaugurat două secole de foamete. În acelaşi fel ca şi azi, exact pe cele mai fertile pământuri din Africa, Asia şi America Latină, malnutriţia face ravagii din cauza distrugerii pământurilor obşteşti şi a politicii „exportă sau mori” impusă de programele de ajustare structurală ale Băncii Mondiale.

Nici introducerea unor noi tehnici agricole în Anglia nu a putut compensa această pierdere. Dimpotrivă, dezvoltarea capitalismului agricol a fost mâna de fier din mănuşa de catifea prin care s-a impus sărăcirea populaţiei rurale. (Lis şi Soly 1979:102).

O mărturie pentru sărăcia produsă de privatizarea pământului este faptul că, la nici un secol de la apariţia capitalismului agricol, 60 de oraşe europene au instituit unele forme de asistenţă socială sau adoptau politici în această direcţie, iar vagabondajul a devenit o problemă internaţională. (ibid.: 87).

Creşterea populaţiei a fost un factor care a contribuit la aşa ceva, dar importanţa ei este exagerată şi ar trebui luată în considerare în contextul ei temporal.

În ultima parte a secolului 16, aproape peste tot în Europa, populaţia stagna sau era în declin, dar de data aceasta muncitorii nu au mai putut obţine nici un beneficiu în urma acestei schimbări.

Există multe idei false legate de eficienţa sistemului agriculturii pe terenuri neîngrădite.

Istoricii neoliberali susţin că aceasta ar fi fost ineficientă şi că provoca risipă, dar chiar şi un susţinător al privatizării pământului ca Jean De Vries recunoaşte că folosirea în comun a terenurilor obşteşti avea multe avantaje. Îi proteja pe ţărani de o recoltă eşuată, pentru că o familie avea acces la mai multe legume cultivate; a permis un program de lucru bine organizat (din moment ce fiecare recoltă necesita o atenţie diferită în momente diferite), şi a încurajat un mod democratic de a trăi, construit pe auto-guvernare şi pe faptul că oamenii se bazau unii pe alţii, din moment ce toate deciziile – când să se planteze şi când să se recolteze – erau luate de toţi, împreună, în adunări publice. (28)

Acestea erau valabile şi pentru terenurile obşteşti. Deși sursele literare le calomniază ca fiind o sursă de lene și de dezordine, terenurile obștești au fost esențiale pentru reproducerea acelor țărani săraci care au supraviețuit doar pentru că au avut acces la pășunile comune unde-și puteau duce vacile la păscut, și la păduri unde se duceau să adune ciuperci, fructe de pădure și ierburi, sau la iazuri unde puteau pescui, la spațiile deschise unde se întâlneau cu toții. Dincolo de faptul că aceste spații încurajau decizia luată în colectiv și cooperarea în muncă, terenurile obștești au fost fundamentul material pe care solidaritatea și sociabilitatea țăranilor se clădea și supraviețuia.

Toate festivalurile, jocurile și întâlnirile comunității țăranilor aveau loc pe terenurile obștești.(29)

Rolul social al terenurilor obștești era în special important pentru femei, care, având mai puține drepturi să aibă pământ și putere, erau dependente de aceste terenuri pentru subzistență, autonomie și solidaritate. Parafrazând declarația lui Alice Clarck despre importanța piețelor pentru femei în Europa pre-capitalistă, putem spune că terenurile obștești erau și ele pentru femei centrul vieții sociale, locul unde se întâlneau, schimbau informații, primeau sfaturi și unde îşi formau propriile păreri despre evenimentele comunale, autonome de cele ale bărbaților. (Clark 1968:51)

Această rețea de relații cooperative, pe care R.D. Tawney a numit-o ”comunism primitiv” al satului feudal, s-a destrămat când sistemul terenurilor deschise a fost abolit, iar terenurile obștești au fost îngrădite. (Tawney 1967)

Nu doar că munca în comun a pământului a pierit când terenul a fost privatizat, iar munca individuală pe contract a  înlocuit munca în comun; dar diferențele economice dintre populația rurală s-au adâncit, și numărul săracilor care nu mai aveau adăpost s-a mărit – acești oameni nu mai aveau nimic în afară de o cocioabă și de o vacă și nu au avut de ales decât ”să se ducă în genunchi, cu căciula în mână” să cerșească o slujbă (Seccombe 1992).

Coeziunea socială a fost distrusă, familiile s-au dezintegrat, tineretul a părăsit satele pentru a se alătura numărului din ce în ce mai mare de vagabonzi și de muncitori itineranți – care curând aveau să devină problema socială numărul unu a acelor timpuri – în timp ce bătrânii au fost abandonați să se hrănească cum puteau… În special dezavantajate au fost femeile bătrâne care, nemaifiind ajutate de copiii lor, au decăzut, mărind numărul săracilor și nu mai puteau supraviețui decât împrumutându-se, recurcâng la mici furturi și amânându-și plățile.

Efectul a fost o țărănime polarizată nu doar de către adâncirea inegalităților economice, dar și de o rețea de ură și resentimente care este bine documentată în documentele vânătoarei de vrăjitori, care arată că certurile care aveau legătură cu cererile pentru ajutor, faptul că animalele intrau pe proprietatea altora sau chiriile neplătite erau multe dintre acuzațiile care li se aduceau acestora.

Îngrădirile au subminat și situația economică a meșteșugarilor. În același fel în care corporațiile multinaționale profită de pământurile de pe care sunt expropriați azi țăranii de către Banca Mondială pentru a construi ”zone libere de export”, unde mărfurile sunt produse cu cele mai mici costuri, la fel și în secolele 16 și 17, negustorii capitaliști au profitat de forța de muncă ieftină care le-a fost oferită pe tavă, venind din zonele rurale, pentru a distruge puterea ghildurilor urbane și pentru a distruge independența meșteșugarilor.

Asta e în special valabil în industria textilă, care era recunoscută ca industria săracilor de la sate și care era baza sistemului de “muncă la domiciliu”, strămoaşa „economiei informale” de azi care a fost şi ea construită pe munca femeilor şi copiilor. (32)

Dar lucrătorii textili nu au fost singurii a căror muncă a fost ieftinită. Imediat ce au pierdut accesul la pământ, lucrătorii s-au cufundat într-o dependenţă necunoscută în timpurile medievale, întrucât condiţia lor de deposedaţi de pământ le-a dat patronilor puterea să reducă salariile şi să mărească ziua de muncă.

În regiunile protestante acest lucru s-a întâmplat sub masca reformei religioase, care a dus la dublarea zilelor de muncă dintr-un an, eliminând zilele sfinţilor.

Deloc surprinzător, odată cu exproprierea pământului a venit şi schimbarea în atitudinea muncitorilor faţă de salarii. Deşi în evul Mediu salariile puteau fi văzute ca un intrument de libertate (în contrast cu serviciile de muncă obligatorie), imediat ce accesul la pământ a dispărut salariile au început să fie considerate instrumente de înrobire. (Hill 1975:181ff)

Atât de profundă era ura pe care muncitorii o simţeau pentru munca salariată că Gerrard Winstanley, liderul Digger-ilor, a declarat că nu era nici o diferenţă dacă cineva muncea pentru un duşman sau pentru un frate, dacă muncea pentru un salariu.

Asta explică creşterea în urma îngrădirilor (pentru a folosi termenul într-un sens mai larg care să cuprindă şi privatizarea pământului) a numărului de „vagabonzi” şi de „oameni fără stăpân” care preferau să ia calea pribegiei şi să rişte să fie luaţi sclavi sau să fie omorâţi – aşa cum era prevăzut în legislaţia sângeroasă emisă împotriva lor – decât să muncească pentru un salariu. (34)

Explică şi lupta dramatică şi neîncetată a ţăranilor de a-şi apăra pământul de la a fi privatizat, nu conta cât de mică era dimensiunea lui.

În Anglia, luptele împotriva îngrădirilor au început la sfârşitul secolului 15 şi au continuat de-a lungul secolelor 16 şi 17, când, „culcarea la pământ a gardurilor a devenit cea mai obişnuită formă de protest” şi simbolul conflictului de clasă. (Manning 1988:311)

Rebeliunile împotriva îngrădirilor s-au transformat în răscoale de masă. Cea mai faimoasă a fost Rebeliunea de la Kent, numită aşa după liderul ei, Robert Kent, care a avut loc în Norfolk în 1549. Aceasta nu a fost o răzmerită de o noapte.

În culmea ei, rebelii ajunseseră să numere 16.000 de oameni, aveau artilerie, și au înfrânt o armată de 12.000 de oameni a guvernului, și chiar au capturat Norwich, pe atunci al doilea oraș ca mărime al Angliei. (35)

Rebelii au întocmit și un program care, dacă ar fi fost pus în practică, ar fi oprit avansul capitalismului și ar fi eliminat toate vestigiile puterii feudale din țară. A constat în 29 de puncte, de cerințe, pe care Kent, un țăran, și un arendaș le-au înaintat Lordului Protector. Prima spunea ca ”de acum înainte nici un om să nu mai ridice nici un gard nicăieri”. Altele cereau ca chiriile să fie reduse la ratele la care fuseseră în urmă cu 60 de ani, ca „toți oamenii liberi care dețineau pământ să se poată bucura de terenurile obștești”, și ca ”toți  cei care erau în iobăgie să fie eliberați, pentru că dumnezeu i-a făcut pe toți oamenii liberi”. (Fleccher 1973:142-44)

Aceste cerințe au fost puse în practică. Pe teritoriul Norfolk-ului, gardurile au fost distruse, și, numai când armata unui alt guvern i-a atacat, rebelii au putut fi opriți. 35.000 de oameni au fost masacrați. Sute și sute răniți. Kent și fratele său William au fost spânzurați de zidurile din Norwich.

Luptele împotriva îngrădirilor au continuat însă în perioada domniei lui Iacob I cu o creștere notabilă a prezenței femeilor. (36)

În timpul domniei lui Iacob I, în jur de 10 la sută dintre rebeliuni au inclus și femei în rândul rebelilor. La unele rebeliuni au participat doar femei. În 1607, de exemplu, 37 de femei, conduse de “Căpitana Dorothy,” au atacat minerii care lucrau pe ceea ce femeile spuneau că e un teren obștesc din Thorpe Moor (Yorkshire). 40 de femei ”s-au dus și au pus la pământ gardurile” din Waddingham (Lincolnshire) în 1608; iar în 1609, pe o moșie din Dunchurch (Warwickshire), “50 de femei, inclusiv soții, văduve, fete nemăritate și servitoare, au luat asupra lor dreptul de a scoate din rădăcini gardurile și de a pune la pământ gardurile vii” (ibid.:97). Din nou, în York, în mai 1624, femeile au distrus îngrădirile și au fost trimise la închisoare din acest motiv – se spunea că ”după ce au dărâmat gardurile s-au bucurat de plăcerea fumatului și a berii, într-o sărbătoare”

(Fraser 1984: 2 2 5 -2 6 ). Apoi, în 1641, o mulţime care a năvălit peste o moşie îngrădită din Buckden era formată mai ales din femei ajutate de băieţi. (ibid.).

Acestea sunt doar câteva exemple de confruntare în care femeile au ţinut furci în mâini şi lopeţi şi s-au opus îngrădirii pământului sau au dărâmat gardurile, când viaţa lor era ameninţată.

Această puternică prezenţă feminină a fost atribuită credinţei că femeile erau mai presus de lege, aflându-se sub „acoperirea” legală a soţilor lor. Chiar şi bărbaţii, se spune, se îmbrăcau ca femei pentru a putea participa la distrugerea gardurilor. Dar asta nu a ţinut prea mult. Pentru că guvernul a eliminat imediat protecţia femeilor şi a început să le aresteze şi să le trimită la închisoare pe femeile care participau la rebeliunile împotriva îngrădirilor. (37)

Mai mult, nu ar trebui să presupunem că femeile nu ar fi avut nici o miză a lor proprie în rezistenţa faţă de exproprierea pământului. Chiar dimpotrivă.

În ce priveşte trecerea la plata în bani, femeile au avut cel mai mult de suferit când familiile pierdeau pământul, iar comunitatea se destrăma.

Unul dintre motivele principale era că era mult mai dificil pentru femei să devină hoinare sau să ducă o viaţă nomadă, pentru că asta le expunea violenţei masculine, în special într-o perioadă în care misoginia escaladase în Europa de Vest. Femeile aveau o libertate de mişcare mult mai limitată şi din cauza sarcinilor şi a copiilor, un fapt de foarte multe ori ignorat de cercetătorii care consideră că fuga din iobăgie (în forma migraţiei sau a traiului nomadic) este paradigma principală a luptei.

Femeile nu puteau deveni nici soldaţi, pentru a primi o soldă, deşi unele dintre ele s-au alăturat armatelor ca bucătărese, ca spălătorese, ca prostituate şi ca soţii (38), dar deja în secolul 17 nu mai aveau nici măcar această opţiune, întrucât armatele deveniseră din ce în ce mai înregimentate, iar femeile care obişnuiseră să îşi urmeze soţii au fost alungate de pe câmpul de bătălie (Kriedte 1983:55)

Femeile au avut şi mai mult de suferit din cauza îngrădirilor, pentru că imediat ce pământul era privatizat şi relaţiile monetare începeau să domine viaţa, pentru ele era mult mai greu decât pentru bărbaţi să se întreţină, întrucât erau din ce în ce mai limitate doar la a munca reproductivă (în gospodărie, familie) exact în perioada în care aceasta începea să îşi piardă total orice valoare.

Aşa cum vom vedea, acest fenomen, care a însoţit trecerea de la subzistenţă la economia monetară, în fiecare fază a dezvoltării capitaliste poate fi pus pe seama mai multor factori. Este foarte clar, însă, că tocmai comercializarea vieţii economice a oferit condiţiile materiale care au susţinut acest fenomen.

Odată cu prăbuşirea economiei de subzistenţă, care era dominantă în Europa pre-capitalistă, unitatea de producţie şi reproducţie care fusese tipică tuturor societăţilor bazate pe producţia în funcţie de nevoi a încetat să mai existe, întrucât aceste activităţi au devenit purtătoarele relaţiilor sociale diferite, iar aceste diferenţieri au fost impuse pe baza diferenţierii între sexe.

În noul regim monetar, doar producţia pentru piaţă era considerată o activitate creatoare de valoare, în timp ce reproducţia unui muncitor a ajuns să fie considerată lipsită de orice valoare din punct de vedere economic  şi chiar a încetat să mai fie considerată muncă.

Munca reproductivă a continuat să fie plătită – deşi cu cele mai mici salarii – când era făcută pentru clasa stăpânilor sau când era făcută în afara gospodăriei.

Dar importanţa economică a reproducerii puterii de muncă care avea loc în interiorul gospodăriei a fost mistificată ca fiind o vocaţie naturală şi a fost denumită „treaba femeilor”. În plus, femeile au fost excluse din multe ocupaţii salariate şi chiar şi atunci când munceau pentru un salariu, acesta era minuscul în comparaţie cu salariul pe care îl primea un bărbat.

Aceste schimbări istorice – care au atins un punct culminant în secolul 19 odată cu transformarea femeilor în gospodine cu normă întreagă (n.t.: 24 de ore din 24) – au redefinit total poziţia femeii în societate în relaţie cu cea a bărbatului.

Diviziunea sexuală a muncii care a rezultat de aici nu doar a bătut în cuie rolul femeii doar în munca reproductivă, dar a dus şi la creşterea dependenţei ei de bărbat, dând posibilitatea Statului şi patronilor să folosească salariul bărbatului ca pe un mijloc de a comanda şi munca femeii.

În această modalitate, separarea producţiei de mărfuri de reproducerea puterii de muncă a făcut posibilă şi dezvoltarea unui mod capitalist specific de folosire a salariului şi a pieţelor ca mijloace de acumulare a muncii neplătite.

Cel mai important, separarea producţiei de reproducere a creat o clasă de femei proletare care erau la fel de deposedate de mijloacele de producţie cum erau şi bărbaţii, dar care, spre deosebire de partenerii lor bărbaţi, într-o societate care devenea din ce în ce mai monetarizată, nu aveau acces la salarii aproape deloc, fiind forţate să ajungă într-o condiţie de sărăcie cronică, dependenţă economică şi fiind de fapt nişte muncitoare invizibile, pe care nu le vedea nimeni ca atare.

Aşa cum vom vedea, devalorizarea şi feminizarea muncii reproductive a puterii de muncă a proletariatului a fost un dezastru şi pentru muncitorii bărbaţi, pentru că devalorizarea muncii reproductive inevitabil a dus şi la devalorizarea produsului acesteia: puterea de muncă.

Dar aici nu e nici o îndoială că „în tranziţia de la feudalism la capitalism” femeile au suferit un proces unic de degradare socială care a fost fundamental pentru acumularea de capital şi a rămas aşa până azi.

Ţinând cont de aceste evoluţii, nu putem spune, atunci, că separarea muncitorului de pământ şi apariţia economiei bazată pe bani a fost dorința pentru care iobagii medievali au luptat pentru a se elibera din servitute. Nu muncitorii – femei sau bărbați – sunt cei care au fost eliberați în urma privatizării pământului.

Ce a fost ”eliberat” a fost capitalul ca pământ acum „eliberat” și care de acum putea funcționa ca un mijloc de acumulare și exploatare, și nu ca un mijloc de asigurare a unui trai de subzistență.

Cei care au fost eliberați au fost moșierii, care acum puteau să pună în cârca muncitorilor cele mai multe costuri ale reproducerii lor, dându-le acces la anumite mijloace de subzistență, numai atunci când îi angajau direct.

Când munca nu mai era disponibilă sau nu mai era suficient de profitabilă, așa cum se întâmplă în timpul crizelor comerciale sau agricole, muncitorii puteau fi concediați și alungați de pe moșiile lor şi lăsaţi să moară de foame.

Separarea muncitorilor de mijloacele lor de subzistență și noua lor dependență de relațiile monetare a însemnat și că salariul real putea fi tăiat acum și că munca femeilor putea fi și mai mult devalorizată, comparativ cu cea a bărbaților, prin manipularea monetară. Nu e o coincidență că imediat ce pământul a început să fie privatizat, prețurile care stagnaseră timp de secole, au început, brusc, să crească. (39)

Revoluția prețului și sărăcirea clasei muncitoare europene

Acest fenomen ”inflaționist”, care, din cauza consecinţelor sale sociale devastatoare, a fost numit Revoluţia preţului (Raisey 1971), a fost atribuit de către contemporani şi de către economiştii de mai târziu (de exemplu, Adam Smith) aducerii aurului şi argintului din America, „care a început să se reverse asupra Europei  (prin Spania) ca un fluviu uriaş”. (Hamilton 1965: Vi).

Dar am precizat deja că preţurile începuseră să crească înainte ca aceste metale să înceapă să fie puse în circulaţie pe pieţele europene. (40)

Şi mai mult, în sine, aurul şi ariginul nu sunt capital, şi ar fi putut fi folosite pentru alte scopuri, de exemplu, pentru a fabrica bijuterii sau cupole de aur sau pentru a împodobi îmbrăcămintea.

Dacă au funcţionat ca instrumente de stabilire a preţurilor, capabile de a transforma chiar şi grâul într-o marfă preţioasă, s-a întâmplat pentru că ele au fost implantate într-o lume în dezvoltare capitalistă, în care un procent din ce în ce mai mare al populaţiei – o treime din populaţia din Anglia (Laslett 1971:53) — nu avea acces la pământ şi era obligată acum să cumpere hrana pe care altădată aceşti oameni o produceau singuri, şi din cauza faptului căclasa conducătoare a învăţat să folosească puterea magică a banilor pentru a reduce costurile muncii.

Cu alte cuvinte, preţurile au crescut din cauza dezvoltării unui sistem de piaţă internaţional, care încuraja exportul şi importul de produse agricole, şi din cauza faptului că negustorii ţineau hrana în depozite pentru a o vinde la preţurile cele mai mari. În septembrie 1565, în Antwerp, „în timp ce săracii literalmente mureau de foame pe străzi”, un depozit s-a prăbuşit din cauza faptului că fusese supra-încărcat cu grâne.

(Hackett Fischer 1996:88)

În aceste condiţii, apariţia noii comori americane a declanşat o masivă redistribuţie a bogăţiei şi un nou proces de proletarizare. (41)

Preţurile din ce în ce mai mari i-au ruinat pe micii fermieri, care au fost nevoiţi să îşi cedeze pământul pentru a putea cumpăra grâu sau pâine când recoltele nu le erau de ajuns pentru a-şi putea hrăni familiile, şi au creat o clasă de întreprinzători capitalişti, care au acumulat averi, investind în agriculutură şi în împrumuturile de bani, într-o perioadă când a avea bani devenise pentru foarte mulţi oameni o chestiune de viaţă şi de moarte. (42)

Revoluţia preţului a declanşat şi un colaps istoric al salariului real comparabil cu colapsurile care au avut loc în vremurile noastre în Africa, Asia, şi America Latină, în ţări care au fost „ajustate structural” de către Banca Mondială şi de către Fondul Monetar Internaţional.

În 1600, salariile reale din Spania şi-au pierdut o treime din puterea de cumpărare, pe care o avuseseră în anul 1511 (Hamilton 1965:280), iar acest colaps a fost mult mai dur de-atât în alte ţări. În timp ce preţurile pentru mâncare au crescut de 8 ori, salariile au crescut doar de 3 ori (Hackett Fischer 1996:74)

Asta nu a fost opera mâinii invizibile a pieţei, ci rezultatul unei politici de Stat care i-a împiedicat pe lucrători să se organizeze, în timp ce le-a dat negustorilor libertatea maximă de a stabili preţurile pe care le doreau ei şi cu privire la distribuţia şi circulaţia bunurilor.

Previzibil, în câteva decenii, salariul real a pierdut două treimi din puterea sa de cumpărare, aşa cum reiese din schimbările care erau aduse zilnic salariilor tâmplarilor din Anglia, exprimate în kilograme de grâne, între secolele 14 şi 18 (SlicherVan Bath 1963: 327):

Ani                        kilograme de grâne

1351-1400                              121.8

1401-1450                              155.1

1451-1500                              143.5

1500-1550                              122.4

1551-1600                              83.0

1601-1650                              48.3

1651-1700                              74.1

1701-1750                              94.6

1751-1800                              79.6

A fost nevoie de secole pentru ca salariile în Europa să revină la nivelul pe care l-au atins la sfârşitul Evului Mediu.

Lucrurile s-au deteriorat până în punctul în care, în Anglia, în 1550, meşteşugarii bărbaţi erau nevoiţi să muncească 40 de săptămâni pentru a câştiga acelaşi venit pe care, la începutul secolului, îl puteau obţine în 15 săptămâni de muncă. În Franţa [vezi graficul] salariile s-au prăbuşit cu 60 la sută între 1470 şi 1570 (Hackett Fischer 1996:78). (43)

Prăbuşirea salariilor a fost în special dezastruoasă pentru femei. În secolul 14, ele primeau jumătate din plata unui bărbat pentru aceleaşi munci făcute; dar la mijlocul secolului 16 ele au ajuns să primească doar o treime din salariul – care fusese şi el redus – bărbatului, și nu se mai puteau întreține din munca salariată, nici din agricultură, nici din artizanat, un fapt care fără îndoială e responsabil pentru masiva răspândire a prostituției din această perioadă. (44)

Ce a urmat a fost o sărăcire absolută a clasei muncitoare europene, un fenomen atât de răspândit și de generalizat că, în 1550 și mult timp după aceea, muncitorilor din Europa li se spunea pur și simplu ”săracii”.

Dovada pentru această pauperizare dramatică este schimbarea care a avut loc în hrana  muncitorilor. Carnea a dispărut de pe mesele lor, cu excepția câtorva felii de pâine cu unturăsau bucăţi de carne, la fel au dispărut și berea sau vinul, sarea și uleiul de măsline (Braudel 1973:127ff; Le Roy Ladurie 1974).

Din secolul 16 până în secolul 18, dieta muncitorilor a constat mai ales din pâine, pe care cheltuiau cel mai mult din bugetul lor.

Aceasta a reprezentat o înapoiere istorică (orice am crede despre dietă), comparativ cu abundenţa de carne care era tipică la sfârşitul Evului Mediu. Peter Kriedte scrie că în acea vreme, „consumul anual de carne a atins cifra de 100 de kilograme pe persoană, o cantitate incredibilă chiar şi după standardele de azi. Până în secolul 19, cifra aceasta a scăzut la mai puţin de 20 de kilograme”. (Kriedte 1983:52)

Şi Braudel vorbeşte despre sfârşitul „Europei carnivore”, şi îl citează ca martor pe Swabian Heinrich Muller care, în 1550, a comentat că… „în trecut țăranii mâncau foarte diferit. Atunci aveau mâncare în abundență în fiecare zi, mesele de la sărbătorile satelor și de la festivaluri se cufundau sub greutatea bucatelor. Astăzi, totul s-a schimbat total. De câțiva ani, de fapt, ce calamitate și ce prețuri! Și mâncarea de pe masa chiar și a țăranilor care o duc mai bine este aproape mai rea decât cea a muncitorilor cu ziua și a servitorilor din trecut”. (Braudel 1973:130)

Nu doar că a dispărut carnea, dar lipsa mâncării a devenit ceva obișnuit, şi s-a agravat în perioadele în care recoltele erau proaste, când rezervele mici de grâu făceau ca prețurile să ajungă la cer, condamându-i pe oamenii care trăiau la orașe să moară de foame. (Braudel 1966,Vol. I:328)

Asta e ceea ce s-a întâmplat în timpul foametei din deceniile 1540 şi 1550, şi, din nou, în timpul deceniului 1580. Acestea au fost unele dintre cele mai negre vremuri pentru proletariatul european, care au coincis şi cu tulburări sociale din ce în ce mai numeroase şi cu un record al numărului de procese ale vrăjitoarelor.

Dar malnutriţia era endemică şi în timpuri normale, astfel că hrana a ajuns să primească chiar o valoare simbolică înaltă, care indica rangul social.

Nevoia de mâncare printre săraci a atins proporții epice, inspirând visele din orgiile Pantagrueliene, cum au fost cele descrise de Rabelais în Gargantua și Pantagruel (1552), și provocând obsesii de coșmar, cum era convingerea (răspândită printre fermierii italieni) că vrăjitoarele bântuiau noaptea prin sate și le mâncau vitele. (Mazzali 1988:73).

Într-adevăr, Europa care se pregătea să devină o lume de o cutezanță Prometeică, și care se presupunea că va duce omenirea pe noi culmi tehnologice și culturale, era de fapt un continent unde oamenii nu aveau niciodată ce mânca. Hrana a devenit ceva dorit cu atâta intensitate că se credea că săracii își vindeau sufletele diavolului pentru a pune mâna pe o bucată de pâine. Europa devenise și un continent unde, în vremurile când recoltele erau proaste, oamenii de la sate ajungeau să mănânce ghinde, rădăcini din păduri, sau coji de copaci, și mulțimi de flămânzi bântuiau satele, ”plângând și jelindu-se”, atât de înfometați că ar fi devorat și iarba (Le Roy Ladurie 1974); sau invadau orașele pentru a beneficia de distribuțiile de grâne, sau atacau grânarele bogaților, care, la rândul lor, fugeau să pună mâna pe arme și să închidă porțile orașelor pentru a-i ține pe oamenii care mureau de foame afară. (Heller 1986:56-63)

Că tranziția la capitalism a inaugurat o lungă perioadă de înfometare pentru muncitorii din Europa — care e plauzibil că s-a terminat din cauza expansiunii economice produsă de colonizare  — e demonstrat și de faptul că, în timp ce în secolele 14 și 15 luptele proletariatului aveau ca scop obținerea ”libertății” și a reducerii muncii, în secolele 16 și 17, luptele proletariatului erau declanșate mai ales de foame, și luau forma asaltului asupra brutăriilor, și grânarelor, și a răscoalelor împotriva exportării recoltelor. (45)

Autoritățile i-au descris pe cei care au participat la aceste atacuri ca ”fiind buni de nimic” sau ”săraci” și ”oameni amărâți”, dar cei mai mulți erau meșteșugari și meseriași care la acea vreme trăiau de pe o zi pe alta. De obicei, femeile erau cele care inițiau rebeliunile. În 6 din 31 de revolte pentru mâncare din Franța secolului 17, care au fost studiate de către Ives-Marie Berce, au participat doar femei. În alte rebeliuni, prezența femeilor era atât de numeroasă că Berce le numește ”rebeliunile femeilor”. (46)

Comentând acest fenomen cu referire la Anglia secolului 18, Sheila Rowbotham a tras concluzia că femeile erau cele mai multe care participau la aceste proteste din cauza faptului că ele întrețineau familiile.

Dar femeile au fost ruinate și cel mai rău de prețurile foarte mari pentru că aveau acces mai restrâns la bani și la slujbe decât bărbații, și ele erau mult mai dependente de hrană pentru a putea supraviețui.

De aceea, în ciuda statutului lor de subordonare pe care îl aveau în societate, femeile ieșeau pe străzi în proteste când prețurile creșteau sau când se răspândea zvonul că rezervele de grâu erau duse din oraș. Asta s-a întâmplat în timpul rebeliunii de la Cordoba din 1652, care a început ”dis de diminață, când o femeie săracă se târa pe străzile unui cartier sărac, plângând și ținându-și în brațe băiețelul care murise de foame”. (Kamen 1971:364)

La fel s-a întâmplat şi în Montpellier în 1645, când femeile au ieșit pe străzi ”pentru a-și apăra copiii să nu moară de foame”. (ibid.: 356).

În Franța, femeile au luat cu asalt brutăriile când s-au convins că grâul era furat, sau când au descoperit că bogații cumpăraseră pâinea cea mai bună și că pentru oameni rămăsese doar ce era mai prost și mai scump.

Mulțimi de femei sărace se adunau de obicei la depozitele brutăriilor, cerând pâine și acuzându-i pe brutari că ascundeau rezervele de grâne.

Rebeliuni izbucneau și în piețele unde erau ținute grânele, pe traseul căruțelor care duceau porumbul la export, și pe ”malurile râurilor, unde hamalii încărcau sacii”.

Într-una dintre aceste rebeliuni, ”femeile înarmate cu furci și bâte, au prins căruțele într-o ambuscadă, iar bărbații lor au luat câți saci de grâne au putut, în timp ce femeile adunau tot ce puteau în fustele lor.” (Berce: 1990: 171-73).

Lupta pentru mâncare s-a dus și prin alte mijloace, cum ar fi braconajul, furtul de pe câmpul vecinilor sau din hambarele lor, și prin luarea cu asalt a caselor bogaților. În Troyes în 1523, se zvonea că săracii au dat foc caselor bogaților, când s-au pregătit să le invadeze.  (Heller 1986: 55-56)

La Malines, în Țările de Jos, casele speculatorilor au fost însemnate cu sânge de țăranii furioși. (Hackett Fischer 1996: 88). Deloc suprinzător, ”crimele pentru mâncare” au constituit cea mai mare parte a măsurilor de disciplinare din secolele 16 și 17.

Relevantă, în acest sens, e reapariția mereu a temei „banchetului diabolic” în timpul proceselor vrăjitoarelor, care sugerau că acestea s-ar fi hrănit cu friptură de oaie, carne albă şi vin. Acest banchet era considerat un act diabolic în sensul că „oamenii obişnuiţi” îl vedeau ca pe o risipă imensă.

Dar principalele arme accesibile săracilor în luptele lor pentru supravieţuire au fost propriile lor trupuri flămânzite, cum s-a întâmplat în vreme de foamete când hoarde de vagabonzi şi de cerşetori, bolnavi de foame, aproape morţi de boală şi de foame, îi încojurau pe cei mai avuţi, îi luau de mâini, şi le arătau rănile lor, forţându-i să trăiască într-o stare totală de frică să nu se molipsească şi de boală şi de revoltă.

„Nu mai poţi să mergi pe stradă sau să te opreşti într-o piaţă – se plângea un bărbat din Veneţia în secolul 16 – fără ca mulţimi de oameni să nu te înconjoare ca să cerşească mâncare: vezi foamea întipărită pe chipurile lor, ochii lor sunt ca nişte inele goale, lipsite de viaţă, trupurile lor sunt atât de năpăstuite, le vezi oasele prin piele.” (ibid.:88).

Un secol mai târziu, în Florenţa, scena de mai sus era aceeaşi.

„Era imposibil să asculţi slujba”, se plângea un om pe numele său G. Balducci, în aprilie 1650, „atât de tare erai deranjat de oameni amărâți, aproape goi, și acoperiți de răni”. (Braudel I 966,Vol. II: 734-35). (47)

Intervenția Statului în reproducerea forței de muncă: P o o r Relief, și criminalizarea clasei muncitoare

Lupta pentru mâncare nu a fost singurul front de bătălie împotriva relațiilor capitaliste care se răspândeau. Peste tot, mase de oameni opuneau rezistență distrugerii fostului lor mod e a trăi, luptând împotriva privatizării pământului, și împotriva distrugerii drepturilor tradiționale, împotriva impunerii de noi taxe, împotriva dependenței de salariu, și împotriva prezenței continue a armatelor în comunitățile lor, care erau atât de detestate de oameni că aceștia, când aflau că vin, nu mai știau cât de repede să închidă porțile orașelor pentru a nu le permite soldaților să se stabilească printre ei.

În Franța, 1000 de ”furii” (răzmerițe) au avut loc între 1530 și 1670, multe implicând provincii întregi și necesitând intervenția trupelor. (Goubert 1986:205)

În Anglia, Italia și Spania s-a întâmplat la fel (48), ceea ce arată că lumea satului pre-capitalist, pe care Marx a aruncat-o la rubrica ”idioțeniei rurale”, putea produce lupte la un nivelul dus de orice proletariat industrial.

În Evul Mediu, migrația, vagabondajul, și înmulțirea ”crimelor împotriva proprietăţii” au făcut parte din opunerea rezistenţei în faţa sărăcirii şi a deposedării, iar aceste fenomene au luat proporţii masive.

Peste tot – dacă acordăm credit plângerilor din partea autorităţilor din acele vremuri – vagabonzii mişuiau prin oraşe, se mutau din oraş în oraş, treceau graniţele, dormeau în

grajduri sau se strângeau în mulţimi la porţile oraşelor – o mare parte a umanităţii implicată în propria ei diasporă pe cont propriu, care timp de decenii a reuşit să scape de sub orice control al autorităţilor. 6.000 de vagabonzi au fost înregistraţi în Veneţia doar în anul 1545. „În Spania, hoinarii se încălzeau la focuri improvizate în orice oraş”. (Braudel, Vol. II:740) (49)

Începând cu Anglia, întotdeauna o pionieră în chestiuni de acest tip, Statele au adoptat legi noi şi mult mai aspre împotriva vagabonzilor, care prevedeau luarea în sclavie şi pedeapsa cu moartea pentru recidivă.

Dar represiunea nu a fost eficientă iar pe drumurile din Europa în secolele 16 şi 17 circulaţia era intensă, şi apăreau şi ciocniri. Pe aceste drumuri au trecut ereticii care fugeau de persecuţii, soldaţii care erau lăsaţi la vatră, agenţii comerciali şi „oamenii amărâţi” în căutarea unei slujbe, şi apoi meşteşugarii străini, ţăranii evacuaţi de pe pământuri, prostituatele, negustorii ambulanţi, şuţii şi cerşetorii profesionişti. Mai presus de orice, pe drumurile Europei au trecut poveşti, istorisiri, şi experienţe ale unui proletariat care era în formare.

Între timp, numărul crimelor a escaladat în asemenea proporţii că putem spune că avea loc o masivă reînsuşire şi luare înapoi a avuţiei comunale (care fusese furată). (50)

Astăzi, aceste aspecte ale tranziţiei la capitalism ar putea să pară (pentru Europa, cel puţin), lucruri care au rămas în trecut – aşa cum s-a exprimat Marx în Grundrisse (1973:459 ) — ”condițiile necesare istorice” ale dezvoltării capitalismului, care aveau să fie depășite de forme mai mature ale capitalismului.

Dar o similaritate esențială între aceste fenomene și consecințele sociale ale noii faze a globalizării, pe care le vedem acum cu toții, ne spun cu totul altceva.

Sărăcirea, pauperizarea, și escaladarea ”crimelor” sunt elemente structurale ale acumulării capitaliste, întrucât capitalismul trebuie să îl deposedeze total de orice mijloc de reproducție pe muncitor, pentru a-i impune regulile lui.

Că în regiunile industrializate ale Europei, la mijlocul secolului 19, cele mai extreme forme ale sărăciei proletariatului și ale rebeliunii dispăruseră nu e o dovadă împotriva afirmației de mai sus. Sărăcia proletariatului și rebeliunile nu au încetat; ele doar și-au pierdut din intensitate, în sensul că super-exploatarea muncitorilor a fost exportată; prin industrializarea sclaviei, la început, și, ulterior, prin continua expansiune a dominației coloniale.

În ce privește perioada de ”tranziție”, aceasta rămâne în Europa una a unui intens conflict social, care a oferit o nouă fază de inițiative din partea Statului, care, judecând după efectele lor, au avut trei mari obiective: (a) să creeze o forță de muncă mult mai disciplinată; (b) să atomizeze protestul social; și (c) să îi lege de mâini și de picioare pe muncitori de slujbele care le-au fost impuse.

Să le analizăm pe rând.

În încercarea de a impune disciplina socială, a fost lansat un atac împotriva oricăror forme colective de socializare și de sexualitate, inclusiv sporturile, jocurile, dansurile, plimbările pe alei, festivalurile și alte ritualuri de grup care fuseseră o sursă de consolidare a legăturilor și solidarității printre muncitori.

A fost impus printr-un potop de legi: 25 în Anglia, numai pentru reglementarea plimbărilor pe aleile din preajma bodegilor, între 1601 și 1606 (Underdown 1985: 47-48).

Peter Burke (1978), într-o carte dedicată acestui subiect, a vorbit despre o campanie dusă împotriva ”culturii populare”.

Dar putem vedea că miza era desocializarea sau decolectivizarea reproducerii forței de muncă, precum și o încercare de a impune un mod de folosire a timpului liber în avantajul măririi productivității muncii. Acest proces în Anglia a atins punctul culminant odată cu venirea la putere a Puritanilor, în urma Războiului Civil (1642-49), când teama de indisciplina socială a dus la interzicerea tuturor adunărilor proletariatului și a distracțiilor lui. Dar ”reforma morală” a fost la fel de intensă și în regiunile non-protestante, unde, în aceeași perioadă, procesiunile religioase luau locul dansurilor și cântecelor care aveau loc în biserici.

Chiar și relația individuală cu Dumnezeu a fost privatizată în regiunile protestante, prin instituirea unei relații directe între individ și divinitate; iar în regiunile catolice, odată cu introducerea spovedaniilor individuale.

Biserica însăși, un centru al comunității, a încetat să mai găzduiască orice activitate socială, în afara celor care aveau direct legătură cu religia. Prin urmare, îngrădirea fizică operată prin privatizarea pământului și îngrădirea terenurilor obștești a fost amplificată de un proces de îngrădire socială, reproducerea muncitorilor trecând de pe spațiul deschis, comun, în interiorul căminului, de la comunitate, la familie, de la spațiul public (terenul obștesc, biserica), la spațiul privat. (51)

În al doilea rând, în deceniile dintre 1530 și 1560, un sistem de asistență socială publică a fost introdus în cel puțin 60 de orașe europene, atât din inițiativa muncipalităților locale, dar și prin intervenția directă a statului central. (52)

Scopurile sale precise sunt încă în dispută. În timp ce literatura asupra acestor chesiuni consideră că introducerea asistenței publice ar fi fost un răspuns față de o criză umanitară, care punea în pericol controlul social, în cercetarea sa enormă asupra muncii forțate, marxistul francez Yann Moulier Boucang insistă că principalul său obiectiv a fost ”Marea Fixare” a proletariatului, adică încercarea de a-i împiedica pe muncitori să scape de muncă.(53)

În orice caz, introducerea asistenței publice a fost un moment de cotitură în relația dintre muncitori și capital, și în definirea rolului Statului.

A însemnat recunoașterea pentru prima dată a nesustenabilității sistemului capitalist, care poate domni exclusiv prin foame și teroare. A fost și primul pas în reconstruirea Statului, ca garant al relației de clasă, și ca principal supraveghetor al reproducerii și disciplinării forței de muncă.

Antecendentele pentru acest rol al statului pot fi găsite în secolul 13, când în fața generalizării luptei anti-feudale, Statul a apărut ca singurul actor capabil să înfrunte clasa muncitoare care era unificată regional, înarmată și nu se mai limita în cerințele ei la economia politică a moșiei. În 1351, odată cu adoptarea Statutului Lucrătorilor de către Anglia, care a fixat salariul maxim, Statul efectiv a luat frâiele comandării și reprimării muncitorilor, pe care aristocrații locali nu le mai puteau garanta.

Dar doar după ce a introdus asistența publică a putut Statul să înceapă să emită pretenții de ”proprietate” asupra forței de muncă, iar ”o diviziune” capitalistă „a muncii” a fost instituită în rândurile clasei muncitoare, ceea ce le-a dat posibilitatea patronilor să renunțe la orice responsabilitate față de reproducerea muncitorilor, având siguranța că Statul  va interveni, fie cu morcovul, fie cu bățul, pentru a răspunde crizelor inevitabile.

Odată cu această ”inovație”, a avut loc și un salt în managementul reproducerii sociale, care a rezultat în introducerea birocrației demografice (recensămintele, înregistrarea mortalității, a natalității, a căsătoriilor), precum și ținerea evidenței în ce privea relațiile sociale.

Exemplară este munca administratorilor Biroului din Lyon (Franța), care, la sfârșitul secolului 16, învățaseră să calculeze numărul săracilor, să estimeze cantitatea de hrană necesară fiecărui copil și adult, și să țină evidența deceselor, pentru a se asigura că nimeni nu mai putea cere asistență socială în numele unei persoane decedate (Zemon Davis 1968:244-46).

Împreună cu această nouă „știință socială”, o dezbatere internațională a apărut referitoare la administrarea asistenței sociale, anticipând dezbaterea din zilele noastre referitoare la protecția socială.

Ar trebui doar cei care nu pot munci, catalogați ca ”săraci pe merit” să fie sprijiniți, sau ar trebui ajutați și „cei în putere de muncă” dacă nu își găsesc o slujbă? Și cât de mult sau cât de puțin ar trebui să li se dea, astfel încât să nu fie descurajați să își caute de lucru?

Aceste întrebări erau cruciale din punctul de vedere al disciplinei sociale, întrucât un obiectiv cheie al ajutorului public era să îi lege permanent pe muncitori de slujbele lor. Dar asupra acestor chestiuni foarte rar se putea ajunge la un consens.

Deși reformatorii umaniști, cum ar fi Juan Luis Vives (54) și purtătorii de cuvânt ai orășenilor bogați, își dădeau seama de beneficiile disciplinării economice a muncitorilor printr-o mai liberală și mai centralizată împărțire a carității (care nu depășea distribuția pâinii, oricum), o parte a preoțimii s-a opus cu vehemență interzicerii donațiilor individuale.

Dar, de-a lungul diferențelor de sisteme și de opinii, asistența socială era acordată cu atâta zgârcenie și stângăcie că genera la fel de multe conflicte, pe cât și alinare. Cei ajutați detestau ritualurile umilitoare impuse asupra lor cum ar fi fost purtarea unui ”semn al infamiei” (anterior rezervat leproșilor și apoi destinat evreilor), sau (în Franța) participarea la procesiuni anuale ale săracilor, în care ei erau obligați să meargă într-o paradă, cântând imnuri și ținând în mâini lumânări; iar săracii au protestat categoric când  ajutoarele nu erau acordate cu promptitudine sau nu erau potrivite nevoilor lor. Drept răspuns, în unele orașe din Franța, au fost ridicate eşafoade când se distribuia mâncarea, sau când săracilor li se cerea să muncească în schimbul hranei pe care o primeau. (Zemon Davis, 1968:249)

În Anglia, pe măsură ce secolul 16 înainta, primirea de ajutor public – şi pentru copii şi pentru bătrâni – a fost condiţionată de încarcerarea celor care primeau ajutorul în „case de muncă”, unde ei au devenit cobai pentru o varietate de experimente referitoare la diverse scheme de muncă. (55)

Prin urmare, atacul asupra muncitorilor, care începuse cu îngrădirile şi cu Revoluţia Preţului, pe parcursul unui secol, a dus la criminalizarea clasei muncitoare, adică, la formarea unui vast proletariat, care era ori încarcerat în nou apărutele case-de-muncă, sau case de corecţie, ori încerca să trăiască în afara legii, fiind permanent în război deschis cu Statul – oamenii riscând în fiecare clipă să fie prinşi, biciuiţi sau spânzuraţi.

Din punctul de vedere al formării unei forţe de muncă laborioase, acesta a fost un eşec categoric, şi permanenta preocupare faţă de chestiunea disciplinei sociale în secolele 16 şi 17 din cercurile politice indică faptul că oamenii de stat de atunci şi capitaliştii erau perfect conştienţi de acest eşec. Şi mai mult, criza socială pe care această stare generală de rebeliune a provocat-o, a fost agravată în a doua parte a secolului 16 de o nouă contradicţie economică, în mare parte provocată de un declin dramatic al populaţiei care a avut loc în America controlată de spanioli după Cucerire, precum şi de micşorarea economiilor coloniale.

Declinul Populaţiei. Criza Economică şi Disciplinarea Femeilor

În mai puţin de un secol de când Columb a acostat pe continentul American, visul colonizatorilor legat de o infinită alimentare cu muncitori (făcându-se ecoul estimării exploratorilor referitoare la „un număr infinit de copaci”) s-a prăbuşit.

Europenii au dus moartea în America. Estimările prăbuşirii populaţiei, care a afectat regiunea în urma invaziei coloniale, variază. Dar cercetătorii aproape unanim leagă efectele sale de un„Holocaust American”. Potrivit lui David Stannard (1992), în secolul de după Cucerire, populaţia s-a redus cu 75 de milioane de oameni în America de Sud, reprezentând 95 la sută dintre locuitorii săi (1992: 268-305)

Aceasta e şi estimarea lui Andre Cunder Frank care scrie că „în mai puţin de un secol  populaţia de indieni nativi s-a redus cu 90 la sută şi chiar cu 90 la sută în Mexic şi Peru, precum şi în alte regiuni.” (1978:43)

În Mexic, populaţia s-a prăbuşit de la 11 milioane în 1519 la 6,5 milioane în 1565 şi la aproximativ 2,5 milioane în 1600. (Wallerstein 1974:99n)

Deja în 1580, ”boala, precum și brutalitatea spaniolilor au ucis sau au alungat aproape toate poparele din Antile și din câmpiile Noii Spanii, Peru și din Caraibe (Crosby 1972:38), iar în Brazilia avea să ucidă și mai mulți.

Preoțimea a raționalizat acest ”holocaust” ca fiind pedeapsa lui Dumnezeu pentru ”comportamentul bestial al indienilor”(Williams 1986:138); dar consecințele sale economice nu au fost ignorate. În plus, deja în 1580, populația a început să intre în declin și în vestul Europei și a continuat să se tot reducă și în secolul următor, atingând un punct culminant în Germania, unde o treime din populație a fost pierdută. (56)

Cu excepţia Ciumei Negre (1345-1348), aceasta a fost o criză a populaţiei fără precedent, iar statisticile, oricât de înfiorătoare sunt, spun doar o parte a realităţii.

Moartea îi lovise „pe săraci”.

Nu bogaţii, în cea mai mare parte, erau cei care piereau, când epidemiile de variolă măturau oraşele, ci mureau meşteşugarii, muncitorii cu ziua, şi vagabonzii. (Kamen 1972: 32-33)

Mureau în numere atât de mari, că trupurile lor pavau străzile, iar autoritățile au denunțat existența unei conspirații, instigând populația să îi vâneze pe răufăcători.

Dar pentru declinul populației s-a dat vina și pe mica natalitate și pe refuzul săracilor de a face copii.

În ce măsură această acuzație este justificată e dificil de spus, din moment ce datele demografice dinainte de secolul 17 sunt mai degrabă contradictorii. Dar ce știm e că la sfârșitul secolului 16 vârsta de căsătorie creștea pentru toate clasele sociale, și că, în aceeași perioadă, numărul de nou-născuţi abandonați – un fenomen nou – a început să crească.

Avem și plângerile miniștrilor care, de la birourile lor, acuzau tineretul că nu se mai căsătorea să se reproducă, pentru a nu aduce și mai multe guri de hrănit pe lume.

Punctul culminant al crizei demografice și economice a fost deceniul dintre 1620 și 1630. În Europa, precum și în colonii, piețele s-au redus, comerțul a încetat, șomajul a devenit un fenomen răspândit peste tot, și pentru o perioadă a existat chiar și posibilitatea ca economia capitalistă, aflată în dezvoltare, să se prăbușească de-a binelea.

Pentru că integrarea dintre economiile coloniale și cele europene ajunsese la un punct în care impactul reciproc al crizei a accelerat rapid traiectoria ei.

Aceasta a fost prima criză economică internațională.

A fost o ”Criză Generală”, cum i-au spus istoricii (Kamen 1972:307ff.; Hackett Fischer 1996:91).

În acest context, chestiunea conexiunii dintre forța de muncă, populație și acumularea de avere a ajuns în primul plan al dezbaterii politice și strategiei de a produce primele elemente ale unei politici privind populația, precum și un regim al „bio-puterii”. (57)

Rudimentarele concepte aplicate, adesea făcând confuzie între ”densitatea populației” și “populație”, și brutalitatea mijloacelor prin care Statul a început să pedepsească comportamentele care stăteau în calea creșterii numărului populației nu ar trebui să ne inducă în eroare în privința scopurilor sale. Este convingerea mea că această criză  a populației dintre secolele 16 și 17, şi nu oprirea foametei din Europa secolului 18 (așa cum a susținut Foucault), a fost cea care a determinat ca reproducerea și creșterea populației să fie transformate în chestiuni de Stat, precum și în principale obiective ale discursului intelectual. (58)

Mai susțin că intensificarea vânătorii și persecutării ”vrăjitoarelor” și noile metode de disciplinare pe care Statul le-a adoptat în această perioadă – pentru a controla reproducerea și pentru a distruge controlul femeilor asupra reproducerii – își au orginea tot în această criză.

Dovada pentru acest argument este circumstanțială și ar trebui recunoscut faptul că și alți factori au contribuit la creșterea determinării structurii-de-putere europene de a controla mult mai strict rolul de reproducere al femeilor.

Printre aceștia, trebuie să includem și privatizarea din ce în ce mai mare a proprietății și a relațiilor economice care (în rândurile burgheziei) au generat o nouă anxietate referitoare la paternitate și la comportamentul femeilor.

La fel, în acuzația că vrăjitoarele sacrificau bebeluși pentru diavol – o temă cheie în marea vânătoare de ”vrăjitoare” din secolele 16 și 17 – putem desluși nu doar o preocupare legată de declinul populației, ci și teama claselor de proprietari cu privire la subordonatele lor, în special a femeilor din clasele de jos, care, ca servitoare, cerșetoare sau vindecătoare, aveau multe oportunități de a intra în casele patronilor și de a le face rău. Nu poate fi o pură coincidență, oricum, că fix în momentul în care populația intra în declin și o ideologie se forma, punând accentul pe centralitatea muncii în viața economică, pedepse severe  au fost introduse în codurile penale din Europa pentru a pedepsi femeile pentru „crime reproductive”.

Simultana dezvoltare a crizei populației, o teorie expansionistă referitoare la populație și introducerea de politici care promovau creșterea populației este foarte bine documentată. La mijlocul secolului 16, ideea că un număr de cetățeni determină avuția unei națiuni devenise un fel de axiomă socială.
”După cum văd eu lucrurile”, scria gânditorul politic francez și specialist în demografie, Jean Bodin, „nu ar trebui să ne temem niciodată că avem prea mulți supuși sau prea mulți cetățeni, pentru că puterea unei comunități stă în oameni.” (Commonwealth, Cartea a VI-a).

Economistul italian, Giovanni Botero (1533-1617) a avut o abordare mult mai sofisticată, recunoscând nevoia unui echilibru între numărul de oameni și mijloacele de întreținere.

Și totuși, el a declarat că „măreția unui oraș„ nu depindea de mărimea sa fizică sau de trăinicia zidurilor sale, ci depindea exclusiv de numărul de locuitori din acel oraș. Vorba lui Henry al IV-lea – ”puterea și avuția unui rege stă în numărul și opulența cetățenilor săi” – sintetizează gândirea referitoare la demografie din acea epocă.

Preocuparea față de creșterea populației poate fi detectată și în programul reformei Protestante. Denunțând exaltarea tradițională a creștinismului față de castitate, reformatorii au valorizat căsătoria, sexualitatea și chiar și femeile, datorită puterii lor de reproducere.

Femeia „trebuie să ducă la creșterea speciei umane”, a concluzionat Luther, reflectând că „oricare ar fi slăbiciunile lor, femeile posedă o virtute care le anulează pe toate: ele au un pântec şi pot da naştere.” (King 1991:115)

Sprijinul pentru creşterea populaţiei a atins un punct maxim odată cu apariţia Mercantilismului care a făcut din prezenţa unei mari populaţii cheia către prosperitate şi către puterea unei naţiuni.

Mercantilismul a fos adesea denunţat de economiştii din curentul central ca un sistem rudimentar de gândire din cauza presupunerii sale că avuţia unei naţiuni e proporţională cu numărul de muncitori şi cu banii disponibili pentru ei.

Mijloacele brutale pe care mercantiliştii le-au aplicat pentru a forţa oamenii să muncească, în foamea lor de muncitori, au contribuit la compromiterea lor, întrucât cei mai mulţi economişti doreau să menţină iluzia că sistemul capitalist ar încuraja alegerea liberă și nu coerciția.

O clasă de mercantiliști a fost cea care a inventat casele-de-muncă, a vânat vagabonzi, ”a transportat” oameni condamnați în coloniile din America, și a investit în comerțul cu sclavi. Mercantiliştii făceau toate acestea în timp ce susțineau ”utilitatea sărăciei” și declarau ”lenea” o plagă socială.

Astfel nu s-a recunoscut că în teoria și practica mercantiliștilor găsim cea mai directă expresie a condițiilor necesare acumulării primitive și primele politici capitaliste care în mod explicit se referă la problema reproducerii forței de muncă.

Aceste politici, așa cum am văzut, au avut o parte ”intensivă”, constând din impunerea unui regim totalitar folosind orice mijloc de a extrage maximul de muncă din fiecare individ, indiferent de vârsta și de condiția sa.

Dar a avut şi o parte „extensivă” care consta în efortul de a extinde mărimea populaţiei şi astfel mărimea armatei şi a forţei de muncă.

Aşa cum a observat Eli Hecksher, ”o dorinţă aproape fanatică de a creşte numărul populaţiei prevalează în toate ţările în timpul perioadei în care mercantilismul a fost pe culmile sale, în ultima parte a secolului 17”. (Heckscher 1966:158)

Odată cu ea, un nou concept al fiinţei umane înceapă să prindă contur, fiinţele umane fiind văzute acum ca materie primă, muncitori şi oameni care asigură pâinea Statului (Spengler 1965:8).

Dar chiar şi înainte de epoca glorioasă a teoriei mercantiliste, în Franţa şi Anglia, Statul a adoptat o serie de măsuri pro-natalitate, care, combinate cu Ajutoarele Publice, au format embrionul politicii reproductive a capitalismului.

Au fost adoptate legi care acordau un bonus pentru căsătorie şi amendau celibatul, modelate după legi similare şi cu acelaşi scop adoptate spre sfârşitul Imperiului Roman.

A început să i se acorde o nouă importanţă familiei, ca instituţie-cheie, care asigura transmiterea proprietăţii şi asigura şi reproducerea forţei de muncă.

Simultan, avem începutul unei birocraţii demografice şi intervenţia Statului în supervizarea sexualităţii, a naşterilor, şi a vieţii de familie.

Dar principala inițiativă luată de Stat pentru a reveni la rata de populaţie pe care şi-o dorea a fost lansarea unui adevărat război împotriva femeilor, cu scopul clar de a distruge controlul pe care ele îl aveau asupra propriilor lor trupuri şi asupra reproducerii.

Cum vom vedea pe parcursul acestei cărţi, acest război a fost dus în primul rând prin vânătoarea de vrăjitoare, care literalmente a demonizat orice formă de control asupra reproducerii şi a sexualităţii pentru plăcere şi nu pentru reproducere, în timp ce acuza femeile că sacrifică bebeluşii diavolului.

Dar s-a bazat şi pe redefinirea a ceea ce constituie „crima reproductivă”. Astfel, începând cu mijlocul secolului 16, în timp ce primele corăbii se întorceau din Africa cu primele lor transporturi de sclavi, toate guvernele europene au început să impună cele mai dure pedepse împotriva contracepţiei, avortului şi infanticidului.

Pruncuciderea fusese tratată cu o oarecare indulgenţă în Evul Mediu, cel puţin în cazul femeilor sărace, dar acum a fost transformată într-o crimă capitală, şi era pedepsită mult mai aspru decât celelalte crime comise de bărbaţi:

„În secolul 16, în Nuremberg, pedeapsa pentru infanticidul matern era înecarea; în  1580, anul în care capetele tăiate ale trei femei care fuseseră condamnate pentru infanticid matern au fost agăţate de stâlpi pentru a fi văzute de public, pedeapsa a fost schimbată la decapitare.” (King 1991:10). (60)

Noi forme de urmărire şi de supraveghere au fost adoptate pentru a se asigura că femeile însărcinate nu scăpau de sarcină. În Franţa, un edict regal din 1556 le cerea femeilor să înregistreze fiecare sarcină, şi le condamna la moarte pe femeile al căror copil murea înainte de a fi botezat, indiferent că femeia făcuse ceva sau nu.

Legi similare au fost adoptate în Anglia și Scoția în 1624 și în 1690. Un sistem de spioni a fost creat pentru a supraveghea mamele necăsătorite și pentru a le lipsi de orice sprijin. Chiar acordarea găzduirii unei femeie însărcinate, care nu era căsătorită, a fost făcută ilegală, de teama că această femeie ar putea scăpa supravegherii, în timp ce cele care se împrieteneau cu ea erau expuse batjocurii publice. (Wiesnet 1993:51-52; Ozment 1983: 43)

O consecință a fost că din ce în ce mai multe femei au fost trimise în judecată, și mult mai multe au fost executate pentru infanticid în secolele 16 și 17 în Europa, decât pentru orice altă infracțiune, cu excepția vrăjitoriei, o acuzație care și ea se centra pe uciderea de nou-născuți și pe alte încălcări ale normelor reproductive impuse de Stat.

Semnificativ, atât în cazul infanticidului cât și a vrăjitoriei, legile care limitau responsabilitatea legală a femeii au fost abolite. Astfel, femeile au pășit pentru prima dată în tribunalele europene în numele lor, ca adulți legali, sub acuzația că ar fi fost vrăjitoare sau ucigașe de copii.

De asemenea, suspiciunea care a căzut asupra moașelor în această perioadă – ducând până la impunerea unui doctor bărbat în camera de naștere – a izvorât mai mult din teama autorităților de infanticid decât din oricare altă preocupare față de presupusa incompentență medicală a moașelor.

Odată cu marginalizarea moașelor, a început un proces prin care femeile și-au pierdut controlul asupra deciziei lor de a naște, și au fost reduse la a avea un rol pasiv în aducerea pe lume a unui copil, în timp ce doctorii bărbaţi au ajuns să fie văzuţi ca adevăraţii „dădători de viaţă” (la fel ca în visele despre alchimie ale magicienilor din timpul Renaşterii).

Odată cu acest transfer (al meritului naşterii, de la femeie la doctor) o nouă practică medicalăa început să fie dominantă: una care în cazul unei urgenţe medicale punea prioritate pe viaţa fătului şi nu pe a mamei. Aceasta era în antiteză cu procesul naşterii tradiţionale pe care femeile îl controlaseră, şi într-adevăr, pentru ca acest proces să poată fi eliminat, comunitatea femeilor care se strângeau în jurul celei care năştea a trebuit să fie înlăturată din camera de naştere, iar moaşele să fie puse sub supravegherea doctorului, sau să fie recrutate pentru a face poliţie cu femeile.

În Franţa şi în Germania, moaşele au fost obligate să devină spioni pentru Stat, dacă doreau să îşi mai continue activitatea.

Se aştepta ca ele să dea rapoarte despre toate naşterile, să descopere pe taţii copiilor născuţi în afara căsătoriei, şi să examineze femeile care erau suspectate că ar fi născut în secret.

Moaşele erau obligate şi să verifice femeile dintr-o localitate să vadă dacă au lactaţie de fiecare dată când un bebeluş era găsit pe scările unei biserici. (Wiesner 1933:52)

Statul cerea acelaşi tip de colaborare şi din partea rudelor şi a vecinilor femeilor. În satele şi în oraşele protestante, vecinii trebuia să spioneze femeile şi să raporteze orice detalii sexuale relevante: dacă o femeie primise vizita unui bărbat când soţul ei nu era acasă, sau dacă intrase într-o casă însoţită de un bărbat şi închisese uşa după ea. (Ozment 1983: 42-44)

În Germania, cruciada pro-natalitate a ajuns la un asemenea punct că femeile erau pedepsite dacă nu se chinuiau destul în timpul naşterii sau dacă arătau un entuziasm nu prea mare pentru copilul lor. (Rublack 1996:92)

Rezultatul acestor politici care s-au întins pe două secole (femeile erau încă executate pentru infanticid în Europa în secolul 18) a fost transformarea femeilor în sclavele reproducerii. În timp ce în Evul Mediu, femeile au putut să folosească diverse forme de contracepţie şi exercitaseră un control nedisputat asupra procesului de naştere, de acum înainte, pântecele lor deveniseră teritoriu public, şi erau controlate de către bărbaţi şi de către Stat, iar procrearea a fost pusă direct în slujba acumulării capitaliste.

În acest sens, destinul femeilor din Europa de vest, în perioada acumulării primitive, a fost similar cu cel al femeilor sclave de pe plantaţiile din coloniile americane, care, mai ales după sfârşitul comerţului cu sclavi, erau forţate de stăpânii lor să aducă pe lume noi muncitori. Această comparaţie are evident limite serioase.

Femeile europene nu erau aruncate direct în braţele agresorilor sexuali – deşi femeile proletare puteau fi violate cu impunitate şi pedepsite pentru că fuseseră violate.

Femeile europene nici nu au fost nevoite să îndure agonia prin care treceau femeile sclave care îşi vedeau copilul luat de la ele şi vândut cui dădea mai mult.

Profitul economic obținut din nașterile impuse asupra lor era de asemenea mult mai ascuns.În acest sens, condiția femeii sclave e cea care arată cel mai explicit adevărul şi logica acumulării capitaliste.

Dar, în ciuda diferențelor, în ambele cazuri, trupul femeii a fost transformat într-un instrument pentru reproducerea forței de muncă și pentru expansiunea forței de muncă și a fost tratat ca o mașinărie naturală de adus pe lume copii, funcționând după un ritm care era în afara oricărui control din partea femeilor.

Acest aspect al acumulării primitive este absent din analiza lui Marx. Cu excepția remarcilor sale din Manifestul Comunist referitoare la folosirea femeilor de către familia burgheză – ca producători de moștenitori și astfel garantând transmiterea proprietății familiei – Marx niciodată nu a recunoscut că aducerea pe lume a unui copil putea deveni un teren de exploatare și prin urmare, un teren de opunere a rezistenței.

El niciodată nu şi-a imaginat că femeile puteau refuza să aducă pe lume un copil, sau că un asemenea refuz putea face parte din lupta de clasă. În Grundrisse (1973:100) el a susţinut că dezvoltarea capitalistă înaintează indiferent de numărul populaţiei, pentru că, prin virtutea productivităţii din ce în ce mai crescute a muncii, forţa de muncă pe care capitalul o exploatează în mod constant se micşorează în relaţie cu „capitalul constant” (adică, acel capital investit în maşinării şi în alte valori de producţie), cu determinarea care rezultă de aici a unui „surplus de populaţie”. Dar această dinamică, pe care Marx o defineşte ca „legea populaţiei tipică modului capitalist de producţie” (Capital,Vol. 1:689ff), putea domina doar dacă procrearea ar fi fost pur şi simplu un proces biologic, sau o activitate care răspundea automat unei schimbări economice, şi dacă Statul şi capitalul nu aveau de ce să se teamă că „femeile ar fi intrat în grevă faţă de aducerea pe lume a copiilor”.

Asta, de fapt, e ceea ce Marx a presupus. El a recunoscut că dezvoltarea capitalistă era însoţită de o creştere a populaţiei, şi ocazional a discutat cauzele acestei creşteri. Dar, la fel ca Adam Smith, el a văzut această creştere ca pe „un efect natural” al dezvoltării economice, iar în Capitalul, volumul I, el în mod repetat a pus în antiteză determinarea unui „surplus de populaţie” cu „creşterea naturală” a populaţiei. De ce procrearea ar trebui să fie „un fapt al naturii” şi nu o activitate socială, determinată istoric, influenţată de interese diverse şi de relaţiile de putere – este o întrebare pe care Marx nu şi-a pus-o niciodată. Nici nu şi-a imaginat că bărbaţii şi femeile ar trebui să aibă interese diferite în privinţa aducerii pe lume a unui copil, o activitate pe care el o considera ca fiind neutră din punctul de vedere al relaţiei dintre sexe, un proces nediferenţiat.

În realitate, atât de departe sunt procrearea şi schimbările de populaţie de a fi automate sau „naturale” că, în toate fazele dezvoltării capitaliste, Statul a trebuit să recurgă la reglementare şi la coerciţie pentru a extinde sau a reduce forţa de muncă. Asta e în special adevărat în perioadele de avânt ale capitalismului, când muşchii şi oasele muncitorilor au fost principalele mijloace de producţie. Dar chiar şi mai târziu – până în ziua de azi – Statul nu a precupeţit nici un efort în încercarea sa de a smulge din mâinile femeilor controlul asupra reproducerii, şi de a determina câţi copii să fie născuţi, unde, când şi în ce numere.

În consecinţă, femeile adesea au fost forţate să nască împotiva voinţei lor, şi au trăit alienarea (înstrăinarea) de propriile lor trupuri, înstrăinarea de „puterea lor de muncă” şi chiar şi de copilul lor, mai profundă decât alienarea trăită de oricare alţi muncitori. (Martin 1987:19-21)

Nimeni nu poate descrie de fapt angoasa și disperarea îndurate de o femeie care vede că trupul ei e folosit împotriva ei, așa cum se întâmplă în cazurile de sarcină nedorită. Asta e în special adevărat în acele situații în care sarcinile din afara căsătoriei sunt penalizate, și când a avea un copil o face pe o femeie vulnerabilă ostracizării din partea comunității și a societății sau chiar o expune morții.

 

Devalorizarea muncii femeilor

Criminalizarea controlului femeilor asupra naşterii este un fenomen a cărui importanță nu poate fi subliniată destul, atât din punctul de vedere al efectelor sale asupra femeilor, cât și asupra consecințelor pentru organizarea capitalistă a muncii. Așa cum e foarte bine documentat de-a lungul Evului Mediu, femeile se aflau în posesia a numeroase mijloace de contracepție, care constau din ierburi, pe care le transformau în poțiuni și ”leacuri” care erau folosite pentru a grăbi ciclul unei femei, la provocarea unui avort, sau la crearea unei condiții de sterilitate. În Eve’s Herbs: A History of Contraception in the West (1997), istoricul american John Riddle ne oferă un catalog foarte detaliat al substanțelor care erau cel mai folosite și al efectelor care se așteptau în urma folosirii lor. (61)

Criminalizarea contracepției a expropriat femeile de aceste cunoștințe, care fuseseră transmise de la generație la generație, și care le-au oferit o oarecare autonomie în privința nașterii. Se pare că în unele cazuri aceste cunoștințe nu s-au pierdut ci doar au trecut în clandestinitate, și cu toate acestea, când controlul reproducerii din nou a reapărut pe scena socială, metodele contraceptive nu mai erau cele de tipul celor pe care le-ar fi folosit femeile, ci au fost create în mod special pentru folosirea lor de către bărbați. Care au fost consecințele demografice care au rezultat din această trecere e o chestiune pe care pentru moment nu o voi analiza, deși mă refer la cartea lui Riddle pentru o discuţie a acestei chestiuni. Aici doar vreau să subliniez că, negându-le femeilor controlul asupra trupurilor lor,Statul le-a lipsit de cea mai fundamentală condiţie a integrităţii lor fizice şi psihologice, şi a degradat materniatea la statutul de muncă forţată, pe lângă faptul că a redus şi a obligat femeile să îndeplinească doar un rol reproductiv într-un mod care nu a mai fost întâlnit în nici o altă societate anterior. Cu toate acestea, forţarea femeilor să nască împotriva voinţei lor sau (cum spunea un cântec feminist din anii 1970) „forţându-le să producă bebeluşi pentru stat” (62) defineşte doar o parte a rolului femeilor în noua diviziune sexuală a muncii.

Un aspect complementar a fost definirea femeilor ca non-muncitori, un proces atent studiat de feministele istorici,  care spre sfârşitul secolului 17 a fost aproape dus la îndeplinire.

Deja în această perioadă, femeile pierdeau teren cu privire la slujbele la care aveau dreptul, cum ar fi să lucreze în cârciumi sau să fie moaşe, pentru că practicarea acestor profesii a fost supusă unor noi restricţii. Pentru femeile proletare era în special dificil să găsească alte slujbe decât cele care erau destinate statutului cel mai de jos: servitoare domestice (o treime din forța de muncă feminină), lucrătoare la ferme, filatoare, să lucreze la războaiele de ţesut, să croşeteze dantele, sau să fie doici.

Așa cum Merry Wiesner (printre alții) ne spune, câștiga teren presupunerea (trecută în legi, documentele fiscale, și în ordonanțele ghildurilor) că femeile nu ar trebui să muncească în afara gospodăriei, și ar trebui să se angajeze în ”producție” numai pentru a-și ajuta soții. Se susținea chiar că orice muncă făcută de femei acasă era ”muncă domestică” și era lipsită de orice valoare, chiar și când produsele ei ajungeau pe piață. (Wiesner 1993:838). Astfel, dacă o femeie făcea haine era considerat ”muncă domestică” sau ”întreținere a gospodăriei”, chiar dacă acele haine nu erau pentru familia ei, în timp ce dacă un bărbat făcea și el haine se considera că făcuse ”o muncă productivă”.

Atât de mare a fost devalorizarea muncii femeilor că guvernele orașelor le-au transmis ghildurilor să treacă cu vederea producția pe care femeile (în special văduvele) o făceau acasă, pentru că nu era muncă reală, și pentru că femeile aveau nevoie de ea ca să nu ajungă să depindă de ajutoarele publice. Wiesner adaugă faptul că femeile acceptau această ficțiune și chiar își cereau iertare că cereau de muncă, implorând să obțină o slujbă pentru că aveau nevoie să se întrețină.

Curând toată munca femeilor, dacă era făcută acasă, a început să fie considerată ”treburi casnice”, și chiar și când femeile munceau în afara gospodăriei erau plătite mai prost decât bărbații pentru același tip de muncă, și niciodată nu erau plătite destul cât să poată trăi din salariu.

Căsătoria acum devenise adevărata carieră a unei femei, neputința femeilor de a se întreține singure era considerată un fapt de la sine înțeles, iar când o femeie singură încerca să se stabilească într-un sat, era alungată dacă ar fi câștigat un salariu.

Combinată cu deposedarea de pământ, această pierdere a puterii cu privire la salariul obținut în urma unei angajări a dus la transformarea prostituției într-un fenomen de masă.

Așa cum relatează Le Roy Ladurie, numărul prostituatelor din Franța era vizibil peste tot: ”Din Avignon, la Narbonne, la Barcelona ”femeile ușoare” (femmes de debauche) stăteau la porțile orașelor, pe străzile cartierelor cu felinare roșii, pe poduri… [astfel încât] în 1594 ”traficul plin de rușine” înflorise mai mult ca niciodată.” (Le RoyLadurie 1974:11213).

Situața era similară în Anglia și Spania, unde, în fiecare zi, în orașe, femei sărace veneau de la țară și chiar soțiile unor meșteșugari, și rotunjeau veniturile familiilor în urma acestei munci.

O proclamație emisă de autoritățile din Madrid, în 1631, denunța problema, plângându-se că multe femei vagaboande hoinăreau acum pe străzile orașelor, pe alei, și prin taverne, că îi atrăgeau pe bărbați să păcătuiască cu ele. (Vigil 1986:114-5)

Dar imediat ce prostituția a devenit o principală formă de subzistență pentru cea mai mare parte a populației feminime, atitudinea instituțională față de ea s-a schimbat.

În timp ce în Evul Mediu, fusese oficial acceptată ca un rău necesar, și prostituția beneficia de un regim al salariilor mari, în secolul 16, situția s-a inversat. Într-un climat de intensă misoginie, caracterizat de avansul Reformei Protestante și de vânătoarea de vrăjitoare, prostituția a devenit prima dată subiectul unor noi restricții, apoi a fost criminalizată.

Peste tot, între 1530 și 1560, bordelurile orașelor au fost închise, iar prostituatele, în special cele care făceau trotuarul, au fost supuse celor mai severe pedepse: interzicerea, biciuirea, şi alte forme de pedepsire pline de cruzime. Printre acestea era şi „datul raţei la apă” cunoscută şi ca acabussade — „un spectacol de groază” aşa cum îl descrie Nickie Roberts — în care victimele erau legate, uneori obligate să intre într-o cuşcă, apoi coborâte în iazuri sau râuri până când aproape se înecau. (Roberts 1992:115-116)

Între timp, în secolul 16, în Franţa, violarea unei prostituate a încetat să mai fie considerată o crimă. (63)

Şi în Madrid s-a decis ca femeile vagaboande şi prostituatele să nu mai aibă voie să stea sau să doarmă pe străzi, şi la porţile oraşelor, şi dacă erau prinse să fie biciuite de 100 de ori și apoi să li se interzică să mai intre în oraș timp de 6 ani, asta după ce erau tunse chele și li se tăiau și sprâncenele.

Ce ar putea explica acest atac nemilos împotriva femeilor muncitoare? Și cum excluderea femeilor din sfera muncii recunoscute social și a relațiilor monetare are legătură cu impunerea maternității forțate asupra lor și cu transformarea într-un fenomen de masă a vânătoarei de vrăjitoare?

Privind aceste fenomene din punctul în care suntem azi, după secole de disciplinare capitalistă a femeilor, răspunsurile par să se impună de la sine. Deși munca salariată a femeilor, munca în gospodării și munca sexuală (plătită) sunt încă studiate adesea izolat unele de altele, acum ne aflăm într-o poziţie mai bună să vedem că discriminarea pe care femeile au îndurat-o în cadrul forţei de muncă salariate a avut rădăcini directe în rolul lor de lucrătoare neplătite în gospodării. Putem astfel să facem legătura între interzicerea prostituţiei şi expluzarea femeilor de la un loc de muncă organizat cu crearea unei soţii-gospodine şi reconstruirea familiei ca loc de producţie a forţei de muncă.

În orice caz, dintr-un punct de vedere teoretic şi politic, chestiunea fundamentală este în ce condiţii o asemenea degradare este posibilă, şi ce forţe sociale o promovează şi sunt complicele ei.

Răspunsul aici e că un factor important în devalorizarea muncii femeilor a fost campania dusă de meşteşugari, începând cu ultima parte a secolului al 15-lea, pentru a exclude femeile din atelierele de muncă, sub pretextul de a se proteja pe ei înşişi de asalturile negustorilor capitalişti care angajau femei pe mai puţini bani.

Eforturile meşteşugarilor au lăsat în urma lor nenumărate dovezi. (64) În Italia, Franţa, Germania, agenţii comerciali trimiteau petiții autorităților să nu le permită femeilor să le facă concurență, să le interzică accesul în meseriile lor, și intrau în grevă când interdicția impusă femeilor nu era respectată, și chiar refuzau să muncească cu bărbații care acceptau să muncească împreună cu femeile.

Se pare că meșteșugarii erau interesați și în limitarea femeilor la munca domestică, pentru că, date fiind dificultățile economice, ”prudenta gestionare a gospodăriei de către o soție” devenea o condiție indispensabilă pentru evitarea falimentului și pentru menținerea unui atelier independent. Sigrid Brauner (de la care am preluat citatul de mai sus) vorbește despre importanța acordată de meșteșugarii germani acestei reguli sociale. (Brauner 1995:96-97)

Femeile au încercat să reziste acestui atac dezlănțuit, dar – în fata avalanșei de tactici pe care muncitorii bărbați le-au folosit împotriva lor – au eșuat. Cele care îndrăzneau să muncească în afara gospodăriei, în spațiu public și la piață, erau portretizate ca fiind nemernice, agresive sexual, și erau calomniate ca fiind chiar ”curve” sau ”vrăjitoare”. (Howell 1986: 182-183 ) (65)

Într-adevăr, există dovezi că valul de misoginie care spre sfârșitul secolului 15 inunda orașele europene – reflectat în obsesia masculină referitoare la ”bătălia pentru locurile de muncă” și în caracterul nesupus al soției, portretizate în literatura populară sub forma femeilor care şi-ar fi bătut bărbatul sau care îl călăreau – au emanat din această încercare (de auto-apărare) de a le scoate pe femei din atelierele de muncă şi de la piaţă.

Pe de altă parte, este clar că această încercare nu ar fi reuşit dacă autorităţile nu ar fi susţinut-o şi nu ar fi cooperat în reuşita ei. Dar în mod evident autorităţile au văzut că era în interesul lor cel mai mare să procedeze aşa.

Pentru că, pe lângă faptul că îi domoleau pe meşteşugarii rebeli, izgonirea femeilor din practicarea meseriilor a oferit şi baza necesară pentru a le obliga să îndeplinească doar rolul de reproducere şi pentru a le fixa în acel rol, şi pentru a le folosi ca muncitoare cel mai prost plătite în artizanat.

 

Femeile: Noile terenuri comunale şi substitutul pentru pământul pierdut

Din acestă alianţă între meşteşugari şi autorităţile urbane, împreună cu neîncetata privatizare a pământului, s-a născut noua diviziune sexuală a muncii, sau, mai bine spus, un nou „contract sexual”, în cuvintele lui Carol Pateman (1988), a fost creat, care definea femeile  în termeni de mame, soţii, fiice şi văduve şi sub care se ascundea statutul lor de muncitoare, în timp ce oferea bărbaţilor acces liber asupra trupurilor femeilor, muncii lor, şi asupra trupurilor şi muncii copiilor lor.

Potrivit acestui nou contract sexual, femeile proletare au devenit pentru bărbaţii muncitori substitutul pentru pământul pierdut în urma îngrădirilor şi privatizărilor, mijlocul lor cel mai de bază de reproducere şi un bun comunal pe care oricine şi-l putea însuşi şi de care oricine se putea folosi. Ecouri ale acestei „primitive însuşiri” pot fi auzite în conceptul de „femei la comun” (Forras 1989) care în secolul 16 le califica pe femeile care se prostituau. Dar în noua organizare a muncii, fiecare femeie (altele decât cele privatizate de bărbaţii burghezi) devenise un bun comunal, pentru că, din momentul în care activităţile unei femei erau definite ca non-muncă, munca femeilor a început să le pară tuturor ca un fel de resursă naturală, accesibilă tuturor, la fel ca apa şi aerul.

Pentru femei, aceasta a însemnat o înfrângere istorică. Odată cu expulzarea lor din practicarea meseriilor, şi cu devalorizarea muncii reproductive, sărăcia a devenit feminizată, şi, pentru a impune „însuşirea primară” a muncii femeilor de către bărbaţi, o nouă ordine patriarhală a fost construită, reducându-le pe femei la o dublă dependenţă: dependenţa şi de patroni, şi de bărbaţi.

Faptul că relaţiile de putere inegale dintre femei şi bărbaţi au existat chiar şi înainte de ascensiunea capitalismului, aşa cum a existat şi o diviziune sexuală discriminatorie a muncii, nu lipseşte de adevăr această concluzie.

Petru că, în Europa pre-capitalistă, subordonarea femeilor faţă de bărbaţi fusese temperată de faptul că ele aveau acces la terenurile şi resursele comune, în timp ce în noul regim capitalist,chiar femeile au devenit bunuri comune, întrucât munca lor a fost definită ca o resursă naturală, care se găsea în afara sferei relaţiilor de piaţă.

Patriarhatul salariului

În acest context sunt semnificative schimbările care au avut loc în interiorul familiei, care, în această perioadă, încep să se separe de sfera publică şi să primească conotaţiile lor moderne ca principal centru pentru reproducerea forţei de muncă.

Omoloagă a pieţei, instrumentul pentru privatizarea relaţiilor sociale şi, mai presus de orice, al promovării disciplinei capitaliste şi a domniei patriarhatului, familia apare în perioada de acumulare primitivă şi ca cea mai importantă instituţie de însuşire şi de ascundere a muncii femeilor.

Vedem asta mai ales când ne uităm la o familie din clasa muncitoare. Acesta e un subiect care nu a fost studiat cum trebuie. Analizele anterioare au privilegiat familiile bărbaţilor cu proprietate, plauzibil, pentru că la vremea la care ne referim era forma dominantă şi modelul pentru relaţiile paternale şi maritale.

A existat şi un interes politic mai mare în privinţa familiei ca instituţie decât ca un loc unde se munceşte. Ce s-a scos în evidenţă, atunci, este că în noua familie burgheză, soţul devenea reprezentantiv pentru Stat, era însărcinat cu disciplinarea şi cu supravegherea „claselor subordonate”, o categorie care pentru teoreticienii politici din secolele  16 şi 17, Jean Bodin de exemplu, includea soţia unui bărbat şi copiii lui. (Schochet 1975)

De aici vin identificarea familiei ca micro-Stat sau micro-Biserică şi cerinţa autorităţilor ca muncitorii necăsătoriţi să trăiască sub acoperişul stăpânilor lor.

Se arată şi că în interiorul familiei burgheze femeia a pierdut mult din puterea ei, fiind în general exclusă din afacerile familiei şi obligată să se limiteze la rolul de supraveghere a gospodăriei.

Dar ce lipseşte din această imagine este recunoaşterea că, în timp ce în clasele superioareproprietatea era cea care dădea puterea soţului asupra soţiei şi copiilor lui, o putere similară era oferită şi bărbaţilor din clasa muncitoare asupra femeilor prin excluderea femeii de la a câştiga un salariu.

Exemplară în această tendinţă a fost familia muncitorilor din industria de artizanat din sistemul muncii la domiciliu. Artizanii bărbaţi depindeau de familia lor,  pentru că  soţia îi „ajuta” la munca pentru negustori, în timp ce avea grijă şi de nevoile lor fizice, şi îi oferea urmaşi, care, de la o vârstă fragedă, puteau fi angajaţi în producţie sau într-o ocupaţie auxiliară.

Astfel, chiar şi atunci când populaţia era în declin, se pare că artizanii care lucrau la domiciliu au continuat să se înmulțească; familiile lor erau atât de mari că un contemporan austriac din secolul al 17-lea, uitându-se la cei care trăiau în satul lui, i-a descris ca îngrămădiți în casele lor ca rândunicile pe o creangă. Ce iese în evidență în acest tip de aranjament e că, deși soția muncea cot la cot cu soțul ei și producea pentru piață, soțul era cel care primea salariul ei.

Asta era valabil și pentru alte femei muncitoare, odată ce se căsătoreau. În Anglia, ”un bărbat căsătorit… avea dreptul legal la câștigurile soției sale”, chiar și când slujba pe care ea o făcea era de asistentă sau de doică. Astfel, când femeile erau angajate să facă această muncă, documentele ”adesea ascundeau prezența lor ca muncitoare”, întrucât plata era înregistrată pe numele bărbatului. ”Dacă plata era făcută direct bărbatului sau femeii, depindea cu totul de capriciul funcționarului”. (Mendelson și Crawford 1998:287).

Această politică, făcând imposibil pentru femei să aibă proprii lor bani, a creat condițiile materiale pentru subjugarea lor în fața bărbaților și pentru însușirea de către bărbații muncitori a muncii lor.

Acesta este sensul în care vorbesc desprea patriarhatul salariului. Trebuie să regândim și conceptul de ”sclavie salarială”. Dacă e adevărat că muncitorii bărbați deveneau doar formal liberi sub noul regim de muncă salariată, grupul de muncitori care, în tranziția la capitalism, se apropiau cel mai mult de condiția unor slavi au fost femeile din clasa muncitoare.

În același timp – date fiind condițiile groaznice în care ele munceau și trăiau – munca din gospodării pe care femeile o făceau pentru a-și reproduce familiile era în mod necesar limitată.

Căsătorite sau nu, femeile proletare aveau nevoie să câștige ceva bani, ceea ce făceau având mai multe slujbe.

Munca din gospodărie, mai mult, necesită un capital reproductiv: mobilă, unelte, haine, bani pentru mâncare. Dar muncitorii salariați duceau un trai sărăcăcios, ”muncind ca sclavii zi și noapte” (așa cum un meșteșugar din Nuremberg a denunțat în 1524), doar să-și potolească foamea și să își hrănească soțiile și copiii. (Brauner 1995:96)

Cei mai mulți abia aveau un acoperiș deasupra capului, trăiau în cocioabe, unde trăiau și alte familii și animale, și unde igiena (care era slab păstrată chiar și printre cei care o duceau mai bine) lipsea cu desăvârșire, hainele lor erau doar niște zdrențe, mesele lor constau în cel mai bun caz din pâine, brânză și unele legume. Astfel, nu găsim în această perioadă, printre cei din clasa muncitoare figura clasică a gospodinei cu normă întreagă.

Abia după secolul 19 – ca răspuns la primul ciclu intens de luptă împotriva muncii industriale – ”familia modernă” s-a centrat în jurul muncii reproductive cu normă întreagă, neplătită, a gospodinei, iar aceasta a devenit generalizată în rândul clasei muncitoare din Anglia la început, și apoi în Statele Unite. Dezvoltarea ei (ca urmare a adoptării Legii Fabricilor care limitau angajarea femeilor și copiilor în fabrici) reflectă prima investiție pe termen lung pe care clasa capitalistă a făcut-o în reproducerea forței de muncă dincolo de expansiunea ei numerică.

A fost rezultatul unui compromis, la care s-a ajuns sub amenințarea cu insurecția, între a oferi un salariu mai mare, din care să poată fi întreținută ”o soție care nu muncea”, și o mai intensivă rată de exploatare.

Marx a vorbit despre trecerea de la surplusul ”absolut” la cel ”relativ”, adică trecerea de la un tip de exploatare bazat pe mărirea zilei de muncă la maxim și reducerea salariului la minim, la un regim în care salariile mai mari și ziua de muncă mai redusă vor fi compensate printr-o creștere a productivității muncii și o intensificare a ritmului de muncă.

Din perspectiva capitaliștilor, a fost o revoluție socială, care a dus la renunțarea unui angajament cu lungă tradiție privitor la salariile mici. A rezultat dintr-o înțelegere între muncitori și patroni, din nou fondată pe excluderea femeilor de la salariu – punând capăt recrutării lor în forța de muncă salariată din primele faze ale Revoluției Industriale.

A fost de asemenea și punctul care a marcat o nouă afluență capitalistă, produsul a două secole de exploatare a muncii sclavilor, care avea curând să fie revigorată de o nouă expansiune colonială.

În secolele 16 și 17, prin contrast, în ciuda unei obsesive preocupări față de mărimea populației, și a numărului de ”săraci care muncesc”, adevărata investiție în reproducerea forței de muncă a fost de fapt foarte mică.

În consecință, marea parte a muncii reproductive făcută de femeile proletare nu a fost pentru familiile lor, ci pentru familiile patronilor sau pentru piață. O treime din populația feminină, în medie, din Anglia, Spania, Franța și Italia muncea ca servitoare.

Astfel, în proletariat, tendința era către amânarea căsătoriei și dezintegrarea familiei (în satele din secolul 16 fenomenul s-a ridicat la 50 la sută). Adesea săracilor chiar li se interzicea să se căsătorească, când exista temerea că copiii lor vor ajunge să fie întreținuți din ajutoarele publice, și când se întâmpla așa, copiii le erau luați și închiși ca să muncească.

Se estimează că o treime sau mai mult din populația satelor europene a rămas necăsătorită, în orașe ratele au fost chiar mai mari, mai ales printre femei; în Germania, 40 la sută erau ori ”filatoare” ori văduve. (Ozment 1983: 41-42).

Cu toate acestea – deși munca în gospodărie făcută de femeile proletare a fost redusă la minim, și femeile proletare întotdeauna au muncit pentru piață – în interiorul comunității clasei muncitoare din perioada de tranziție, vedem deja apărând diviziunea sexuală a muncii care avea să devină tipică pentru organizarea capitalistă a muncii.

În centrul acesteia se afla o diferenţiere din ce în ce mai mare între munca bărbaţilor şi a femeilor, pe măsură ce sarcinile efectuate de bărbaţi şi de femei au devenit din ce în ce mai diversificate,  şi, mai presus de orice, au devenit purtătoarele relaţiilor sociale diferite.

Sărăciţi şi lipsiţi de orice putere cum erau, bărbaţii muncitori tot puteau beneficia de pe urma muncii şi salariilor soţiilor lor, sau puteau cumpăra serviciile unei prostituate.

De-a lungul acestei prime faze a proletarizării, adesea prostituatele îndeplineau rolul de soţii pentru bărbaţii muncitori, gătindu-le, spălând pentru ei, pe lângă faptul că îi serveau şi sexual.

Şi mai mult, criminalizarea prostituţiei, care pedepsea femeile dar nu se atingea de clienţii lor bărbaţi, a întărit puterea bărbaţilor. Orice bărbat putea distruge acum o femeie pur şi simplu spunând că ea ar fi prostituată, sau făcând public faptul că ea cedase dorinţelor lui sexuale.

Femeile erau nevoite să îi implore pe bărbaţi „să nu le ia onoarea” (singura proprietate care le mai rămăsese) (Cavallo and Cerutti 1980: 346ff), afirmaţia fiind că vieţile lor erau acum în mâinile bărbaţior care (ca nişte lorzi feudali) puteau exercita asupra lor o putere de viaţă şi de moarte.

Îmblânzirea femeilor şi redefinirea feminităţii şi a masculinităţii: Femeile, sălbaticii Europei

Nu e surprinzător atunci că în urma acestei devalorizări a muncii femeilor și a statutului lor social, insubordonarea femeilor și metodele prin care ele puteau fi ”îmblânzite” au fost principalele teme ale literaturii și ale politicii sociale ale ”tranziției”. (Underdown 1985a: 116-36) (70)

Femeile nu ar fi putut fi total devalorizate ca muncitoare și lipsite de autonomie în relație cu bărbații, dacă nu ar fi fost supuse unui intens proces de degradare socială; și într-adevăr  de-a lungul secolelor 16 și 17, femeile au pierdut teren în fiecare zonă a vieții sociale.

O zonă cheie a schimbării în această privință a fost legea, unde, în această perioadă, putem observa  o eroziune continuă și constantă a drepturilor femeilor. (71)

Unul dintre principalele drepturi pe care femeile le-au pierdut a fost dreptul de a întreprinde acvitivăți economice pe cont propriu, ca femme soles (femei singure).

În Franța, ele au pierdut dreptul de a putea face contracte sau de a se reprezenta singure în fața instanței, fiind declarate ”imbecile”de către lege.  În Italia, ele au început să apară din ce în ce mai rar în faţa tribunalelor pentru a denunţa abuzurile împotriva lor. În Germania, când o femeie din clasa de mijloc devenea văduvă, devenise un obicei să se numească un tutore asupra ei pentru a se ocupa de afacerile ei. Femeilor din Germania le era interzis să trăiască singure sau cu alte femei şi, în cazul săracelor, chiar şi cu propriile lor familii, din moment ce se aştepta că ele nu puteau fi controlate cum trebuie.

Împreună cu devalorizarea economică şi socială, femeile au trecut printr-un proces de infantilizare. Pierderea puterii sociale de către femei a fost exprimată şi printr-o nouă diferenţiere sexuală a spaţiului. În ţările din Mediterană, femeile au fost expulzate nu doar din multe slujbe salariate, dar şi de pe străzi, unde o femeie neînsoţită risca să fie ridiculizată sau agresată sexual. (Davis 1998) Şi în Anglia („paradisul femeilor” după părerea unor vizitatori din Italia), prezenţa femeilor în public a început să fie drastic limitată. Femeile engleze au fost descurajate să stea în faţa casei lor sau să stea în apropierea ferestrelor; ele erau instruite să nici nu petreacă timp cu prietenele lor femei,

(în această perioadă termenul “gossip” (n.t: azi „bârfă”)— prietenă femeie — a început să prindă o conotaţie descurajantă). Femeilor li s-a recomandat chiar şi să nu îşi mai viziteze părinţii prea des după ce se căsătoreau.

Cum a remodelat noua divizine sexuală a muncii relaţiile dintre bărbaţi şi femei se poate vedea într-o dezbatere mai largă care a avut loc în lumea scriitorilor din literatura populară, legată de natura virtuţilor femeilor şi a viciilor lor, una dintre principalele căi pentru redefinirea ideologică a relaţiilor de gen în tranziţia la capitalism.

Cunoscută într-o primă fază ca „la querelle des femmes,” ce reiese din această dezbatere este un nou sens al curiozităţii pentru acest subiect, ceea ce arată că vechile norme se prăbuşeau şi că publicul acum devenea conştient că elementele de bază ale politicii sexuale erau reconstruite. Două tendinţe ale acestei dezbateri pot fi identificate. Pe de o parte, noi canoane culturale au fost construite maximizând diferenţele dintre femei şi bărbaţi, şi creând prototipuri mai feminine şi mai masculine (Fortunati 1984). Pe de altă parte, s-a stabilit că femeile erau inerent inferioare bărbaţilor – excesiv de emoţionale şi de lascive, incapabile să aibă grijă de ele –  şi că trebuia să fie puse sub controlul bărbaţilor. La fel ca şi în cazul condamnării vrăjitoarelor, în cercurile intelectuale şi religioase asupa acestei chesituni a existat un consens.

De la pupitru, sau din paginile scrise, umaniştii, reformatorii protestanţi, contra-reformatorii catolici, toţi au cooperat la denigrarea femeilor, constant şi obsesiv.

Femeile au fost acuzate că nu sunt rezonabile, că sunt vanitoase, sălbatice şi păguboase.

În special a fost acuzat faptul că femeile comentau, ceea ce era considerat ca fiind o nesupunere. Marea ticăloasă feminină era soţia nesupusă, care, împreună cu „femeia cu limba ascuţită”, ”vrăjitoarea” şi ”curva” era ţinta favorită a dramaturgilor, scriitorilor populari, şi moraliştilor.

În acest sens, „Îmblânzirea Scorpiei” a lui Shakespeare (1593) a fost manifestul acelei epoci. S-a cerut pedepsirea nesupunerii femeii în faţa autorităţii patriarhale a bărbatului şi această pedepsire a fost salutată şi sărbătorită în nenumărate piese de teatru. Literatura engleză din perioada reginei Elisabeta şi din perioada lui Iacob I reprezintă o sărbătoare în privinţa acestor teme. Tipic pentru acest gen de literatură este ‘Tis a Pity She’s a Whore a lui John Ford (1633) care se termină cu o asasinare didactică, execuţie şi ucidere a trei personaje feminine.

Alte opere clasice care se ocupă de disciplinarea femeilor sunt Arraignment of Lewed, Idle, Forward, Inconstant Women (1615) a lui John Swetnam, şi The Parliament of Women (1646), o satiră îndreptată în principal împotriva femeilor din clasa mijlocie, care le portretizează ca fiind extrem de ocupate să facă legi pentru a câștiga supremația asupra soților lor. (72)

Între timp, noi legi și noi forme de tortură au fost introduse pentru a controla comportamentul femeilor în interiorul și în afara casei, confirmând faptul că denigrarea din literatură a femeilor a avut un scop politic precis – acela de a le deposeda de orice formă de autonomie și de putere socială.

În Europa, în Era Rațiunii, femeilor acuzate că le răspundeau soţilor li se puneau botnițe ca unor câini și erau plimbate ca la paradă pe străzi, sau erau închise în cuști și aruncate în râuri până aproape se înecau, în timp ce pentru femeile acuzate de adulter s-a stabilit pedeapsa cu moartea. (Underdown 1985a:117ff).

Nu e nici o exagerare să spunem că femeile erau tratate cu aceeași ostilitate și cu același simț de distanțare cu care au fost trataţi „indienii sălbatici” în literatura dedicată lor după Cucerirea Americilor. Paralela aceasta nu e întâmplătoare. În ambele cazuri, denigrarea prin literatură şi culturală era în serviciul unui proiect de înrobire.

Aşa cum vom vedea, demonizarea popoarelor indigene americane a servit la luarea lor în sclavie şi la prădarea resurselor lor. În Europa, atacul asupra femeilor salariate a justificat însuşirea de către bărbaţi a muncii lor şi criminalizarea controlului lor asupra reproducerii. Întotdeauna, prețul opunerii rezistenței a fost exterminarea.

Nici una dintre tacticile folosite împotriva femeilor europene și a supușilor din colonii nu ar fi avut succes dacă nu ar fi fost susținute de o campanie de teroare.

În cazul femeilor europene a fost vânătoarea de vrăjitoare cea care a jucat rolul principal în construirea noului lor rol social, și în degradarea identității lor sociale.

Definirea femeilor ca ființe demonice, și practicile pline de cruzime și de umilire la care multe dintre ele au fost supuse au lăsat urme adânci în psihicul feminin colectiv și în simțul femeilor referitor la posibilitățile lor.

Din orice punct de vedere – social, economic, cultural, politic – vânătoarea de vrăjitoare a fost un punct de cotitură în viața femeilor; a fost echivalentul înfrângerii istorice la care Engels face aluzie în ”Originea familiei, proprietatea privată și Statul” (1884), ca principala cauză a prăbușirii lumii matriarhale. Pentru că vânătoarea de vrăjitoare a distrus un univers întreg al practicilor feminine, a relațiilor colective, și a sistemelor de cunoaștere care fuseseră fundamentul puterii feminine în Europa pre-capitalistă, și care au reprezentat condiția rezistenței lor în lupta împotriva feudalismului.

Din această înfrângere, un nou model de feminitate a apărut: femeia ideală și soția – pasivă, supusă, obedientă, ştearsă, nevorbăreață, întodeauna având o muncă de făcut, și castă.

Această schimbare a început spre sfârșitul secolului 17, după ce femeile au fost supuse terorismului de Stat timp de mai bine de două secole. Odată ce femeile au fost învinse, imaginea feminității construită în ”tranziție” a fost aruncată ca un instrument care nu mai era necesar, și o nouă imagine, îmblânzită, i-a luat locul. În timp ce în timpul vânătorii de vrăjitoare femeile au fost portretizate ca ființe sălbatice, cu o minte foarte slabă, teribil de lascive, rebele, nesupuse, incapabile de auto-control, în secolul 18, canonul a fost inversat. Femeile erau acum văzute ca fiinţe asexuale, pasive, mai supuse, mai morale decât bărbaţii, capabile de a exercita o influenţă morală asupra lor.

Acum chiar şi iraţionalitatea lor putea fi valorizată, aşa cum filosoful olandez Pierre Bayle şi-a dat seama în al său Dictionaire Historique et Critique (1740), în care a ridicat în slăvi puterea „instinctului maternal” feminin, susţinând că ar trebui văzut ca un instrument cu adevărat divin, prin care se asigura că în ciuda dezavantajelor din copilărie şi din timpul creşterii lor, femeile cotinuau încă să nască.

Colonizarea, Globalizarea şi Femeile

În timp ce răspunsul la criza populaţiei din Europa a fost subjugarea femeilor în rolul lor de reproducere, în America colonială, unde colonizarea a distrus 95 la sută din populaţia aborigenă, răspunsul a fost comerţul cu sclavi care a oferit clasei conducătoare europene o imensă cantitate de forţă de muncă.

Încă de la începutul secolul 16, aproximativ un milion de sclavi americani şi de muncitori indigeni produceau plusvaloare pentru Spania în America colonială, la o rată de exploatare mult mai mare decât a muncitorilor din Europa, şi contribuiau la expansiunea sectoarelor economiei europene care se dezvoltau în direcţia capitalistă. (Blaut 1992a: 45-46). (73) În 1660, doar Brazilia exporta de două ori valoarea zahărului şi a lânii pe care Anglia o exportase în acelaşi an (ibid.: 42). Rata de acumulare era atât de mare pe plantaţiile de zahăr din Brazilia că la fiecare doi ani ele îşi dublau capacitatea. Aurul şi argintul de asemenea au jucat un rol cheie în soluţia la criza capitalistă. Aurul importat din Brazilia a reactivat comerţul şi industria din Europa (DeVries 1976:20). Mai bine de 17.000 de tone erau importate în 1640, dând clasei capitaliste de acolo un avantaj excepţional în accesul la muncitori, mărfuri şi pământ (Blaut 1992a:38-40)

Dar adevărata avere era forţa de muncă acumulată prin comerţul cu sclavi, care a făcut posibil un mod de producţie care nu putea fi impus în Europa.

Acum se ştie clar că sistemul plantaţiilor a alimentat Revoluţia Industrială, aşa cum a susţinut Eric Williams, care a observat că aproape toate cărămizile din Liverpool şi Bristol au fost cimentate cu sânge african (1944:61-63). Dar capitalismul nici nu ar fi putut decola fără „anexarea de către Europa a Americii” şi fără „sângele şi sudoarea” care timp de două secole au curs spre Europa dinspre plantaţii. Astfel, trebuie subliniat, întrucât ne şi ajută să înţelegem cât de esenţială a fost sclavia în istoria capitalismului, şi de ce periodic şi sistematic, de fiecare dată când sistemul capitalist e ameninţat de o criză economică majoră, clasa capitalistă trebuie să declanşeze un proces de „acumulare primitivă”, adică un proces pe scară imensă de înrobire şi de colonizare, aşa cum e cel pe care îl vedem în prezent. (Bales 1999).

Sistemul plantaţiilor a fost crucial pentru dezvoltarea clasei capitaliste nu doar din cauza imensei forţe de muncă acumulată în urma lui, ci pentru că a stabilit un model pentru managementul muncii, o producţie orientată către export-import, integrare economică şi diviziune internaţională a muncii care de atunci au devenit paradigma pentru relaţiile de clasă capitaliste.

Cu imensa sa concentrare de muncitori şi de forţă de muncă ostatică dezrădăcinată din ţara ei natală, neputincioasă să se bizuie pe nici un sprijin local, plantaţia a prefigurat nu doar fabrica, ci şi folosirea ulterioară a imigraţiei şi a globalizării pentru a reduce costul forţei de muncă.

În special, plantaţia a fost un pas-cheie în formarea unei diviziuni internaţionale a muncii care (prin producerea de „bunuri de consum”) a integrat munca sclavilor în reproducerea forţei de muncă europene, în timp ce îi ţinea pe muncitorii înrobiţi şi pe muncitorii salariaţi geografic şi social divizaţi.

Producţia colonială de zahăr, ceai, tutun, rom şi bumbac – cele mai importante mărfuri pe lângă pâine în producţa forţei de muncă din Europa – nu a putut să se dezvolte pe scară mare decât după 1650, după ce sclavia a fost instituţionalizată şi salariile în Europa au început (modest) să crească. (Rowling 1987: 51-76-85).

Trebuie menţionat aici însă, din cauză că atunci când s-a declanşat, două mecanisme au fost introduse simultan care au restructurat semnificativ reproducerea forţei de muncă pe plan internaţional.

Pe de o parte, o linie de producţie globală care a redus costul mărfurilor necesare pentru a produce putere de muncă în Europa, şi i-a legat pe muncitorii înrobiţi şi pe muncitorii salariaţi în moduri care au prefigurat folosirea în prezent a muncitorilor din Asia, Africa şi America Latină ca producători de „bunuri ieftine de consum” (ieftinite de trupele de şoc ale morţii şi de violenţa militară) pentru ţările „avansat” capitaliste.

Pe de altă parte, salariul metropolitan a devenit un vehicul prin care bunurile produse de muncitorii sclavi ajungeau pe piaţă, iar valoarea produselor muncii sclavagiste era realizată.În acest fel, la fel ca şi cu munca din gospodării a femeilor, a fost stabilită integrarea muncii în sclavie în producerea şi reproducerea forţei de muncă metropolitane, iar salariul a fost redefinit pe mai departe ca un instrument de acumulare, adică, un mecanism pentru mobilizarea nu doar a muncitorilor care erau plătiţi cu acest salariu, dar şi pentru forţa de muncă a muncitorilor pe care acest salariu îi ascundea din cauză că munca făcută de ei (şi de care beneficiază capitalismul) nu este salariată.

Ştiu muncitorii din Europa că ei cumpără produse care rezultă din munca unor sclavi, şi, dacă ştiu, se opun ei acestui fapt? Aceasta este o întrebare pe care am dori să le-o punem, dar e una la care eu nu pot răspunde.

Ce e sigur e că istoria ceaiului, zahărului, tutunului şi bumbacului este mult mai semnificativă decât putem deduce din modul în care au contribuit aceste mărfuri, ca materii prime sau ca mijloace de schimb în comerţul cu sclavi, la dezvoltarea sistemului de fabrici.

Pentru că ce călătorea odată cu aceste „exporturi” nu era doar sângele sclavilor, ci şi seminţele unei noi ştiinţe a exploatării, şi o nouă diviziune a clasei muncitoare prin care munca salariată, în loc să ofere o alternativă la sclavie, a fost făcută să fie dependentă de existenţa sclaviei, ca un mijloc (la fel ca munca domestică a femeilor) pentru expansiunea acelei părţi neplătite din ziua de muncă.

Atât de strâns integrate au devenit vieţile muncitorilor sclavi din America cu cele ale muncitorilor salariaţi din Europa şi din Caraibe – unde sclavilor li s-au dat parcele de pământ pentru a-şi cultiva hrană pentru uzul personal, cât de mult pământ li s-a dat şi cât de mult timp li s-a dat pentru a-l cultiva varia în proporţie cu preţul zahărului de pe piaţa mondială (Morrissey 1989: 51-59) — plauzibil fiind determinat de dinamica salariilor muncitorilor şi de luptele muncitorilor asupra reproducerii.

Ar fi o greşeală însă să tragem concluzia că integrarea muncii sclavilor în producţia proletariatului salariat din Europa a creat o comunitate de interese între muncitorii europeni şi capitaliştii din metropole, presupus a fi fost cimentată de interesul lor pentru bunurile ieftine din import.

În realitate, la fel ca şi în Cucerirea Americii, comerţul cu sclavi a fost o nenorocire epocală pentru muncitorii europeni. Aşa cum am văzut, sclavia (la fel ca şi vânătoarea de vrăjitoare) a fost un teren major de experimentare a metodelor de controlare a muncii care au fost ulterior importate în Europa. Sclavia a afectat şi salariile muncitorilor europeni, şi statutul lor legal, pentru că nu poate fi o coincidenţă că numai odată cu întreruperea scalaviei salariile din Europa au început să crească în mod decisiv iar muncitorii europeni au câştigat dreptul de a se organiza.

Este de asemenea greu să ne imaginăm că muncitorii din Europa ar fi profitat de Cucerirea Americilor, cel puţin în faza iniţială. Să ne amintim că intensitatea luptei anti-feudale a fost cea care a instigat aristocraţia de rang mai inferior şi pe negustori să caute expansiunea colonială, şi că conchistadorii au provenit din rândurile celor care erau cel mai puternic detestaţi de clasa muncitoare europeană.

Este de asemenea important să ţinem minte că Cucerirea Americilor a oferit clasei conducătoare europene argintul și aurul pe care le-a folosit pentru  a plăti armatele de mercenari care au învins rebeliunile de la sate și de la orașe, și că în aceiași ani când Arawak, Aztecii, și Incașii erau subjugați, muncitorii din Europa erau alungați din casele lor, marcați cu fierul roșu ca niște animale, și arși de vii ca vrăjitoare.

Nu ar trebui să presupunem că proletariatul european a fost întotdeauna complice la jefuirea Americilor, deși individual unii proletari cu siguranță au fost. Aristocrația și nobilii se așteptau la puțină cooperare din partea celor din ”clasele de jos” pe care inițial spaniolii au fost de acord să-i ia cu ei pe corăbii. Doar 8.000 de spanioli au migrat legal spre America în tot secolul 16, clerul reprezentând 17 la sută din acest număr (Hamilton 1965: 299; Williams 1984: 38-40)

Iar mai târziu, oamenilor li s-a interzis să se stabilească peste ocean independent, din cauză că exista temerea că ei ar putea colabora cu populația locală.

Pentru cei mai mulți proletari, în secolele 17 și 18, accesul în Lumea Nouă era permis doar dacă ei erau ucenici-robi, și dacă erau deportați, pedeapsa pe care autoritățile din Anglia au adoptat-o pentru a scăpa de condamnați, și de disidenții politici și religioși, precum și de vasta populație de vagabonzi și cerșetori pe care îngrădirea pământurilor obștești și privatizarea pământurilor i-au produs.

Așa cum Peter Linebaugh și Marcus Rediker arată în ”Hidra cu multe capete” (The Many-Headed Hydra) (2000), teama colonizatorilor referitoare la o migrație nerestricționată era justificată, date fiind condițiile groaznice de trai din Europa, și atracția exercitată de veștile care circulau dinspre Lumea Nouă care vorbeau de un tărâm minunat unde oamenii trăiau liberi de sub orice trudă pentru alții și liberi de tiranie, liberi de stăpâni și de lăcomia acestora, și unde ”al meu” și ”al tău” nu aveau loc în vocabularul oamenilor, pentru că împărțeau totul în comun. (Linebaugh and Rediker 2000, Brandon 1986).

Atât de puternică era atracția exercitată de Lumea Nouă că viziunea unei noi societăți pe care o oferea a influențat gândirea politică din timpul Iluminismului, contribuind la apariția unui nou concept despre ”libertate”, care acum a început să însemne lipsa oricăror stăpâni, o idee care până atunci nu fusese cunoscută în teoria politică europeană. (Brandon 1986: 23-28)

Deloc surprinzător, unii europeni au încercat ”să se piardă” în această lume utopică, unde, așa cum cum Linebaugh și Rediker au exprimat cu multă vigoare, ei puteau reconstrui experiența pierdută a vieții în comun pe pământ comun. (2000:24)

Unii au trăit ani buni alături de triburile indiene, în ciuda interdicțiilor impuse celor care se stabileau în coloniile americane și a pedepselor cumplite pe care le aveau de îndurat dacă ar fi fost prinși, din moment ce ”evadații” erau considerați trădători și erau omorâți. Asta a fost soarta de care au avut parte niște tineri coloniști din Anglia care s-au stabilit în Virginia și care, fugind la triburile indienilor, când au fost prinși au fost condamnați de consilierii coloniei americane ”să fie arși, sfâșiați pe roată, spânzurați și executați prin împușcare”. (Koning 1993:61).

”Teroarea a creat granițele”, spun Linebaugh și Rediker (2000:34).

Totuși, chiar și în 1699, englezii încă aveau mari probleme să-i convingă pe oamenii lor care erau captivați de modul în care trăiau indienii să renunțe la această modalitate de a trăi.

”Nici argumentele, nici pedepsele, nici lacrimile [relatează un contemporan]… nu au putut să-i convingă pe mulți dintre ei să plece de pe teritoriile indienilor. Pe de altă parte, nici unul dintre copiii indienilor care au fost instruiți de englezi, îmbrăcați și educați nu a vrut să rămână cu englezii şi toţi au vrut să se întoarcă la popoarele lor.” (Koning 1993:60).

În ce-i priveşte pe proletarii europeni care s-au înrolat ca ucenici-iobagi sau care au ajuns în Lumea Nouă ca urmare a unei condamnări penale, situaţia lor nu era prea diferită, la început, de cea a slavilor africani cu care adesea ei munceau umăr la umăr.

Ostilitatea lor faţă de stăpânii lor era la fel de puternică şi de intensă, astfel că stăpânii de plantaţii îi priveau pe toţi ca pe o categorie periculoasă, iar în a doua parte a secolului 17, au început să limiteze folosirea ucenicilor-iobagi şi să introducă legi cu scopul de a-i ţine la distanţă de africani. Dar abia la sfârşitul secolului 18, au putut fi trasate irevocabil graniţele rasiale (Moulier Boutang 1998).

Până atunci, posibilitatea alianţelor între albi, negri şi aborigeni, şi teama pe care o asemenea unitate din partea lor o stârnea în mintea clasei conducătoare europene, acasă în Europa, şi pe plantaţii, era permanent prezentă. Shakespeare a dat voce acestei temeri în Furtuna (The Tempest) (1612) unde a portretizat o conspiraţie organizată de Caliban, un rebel nativ, fiul unei vrăjitoare, şi de Trinculo şi Stephano, doi proletari veniţi de peste ocean, care ar fi putut naşte posibilitatea unei alianţe fatale între cei oprimaţi, şi ar fi putut oferi un contrapunct dramatic la magica vindecare a lui Prospero a urii dintre conducători.

În Furtuna, cospiraţia se sfârşeşte în mod ruşinos, proletarii europeni nedovedindu-se a fi decât nişte hoţi mărunţi şi beţivani, iar Caliban implorând iertare din partea stăpânului său colonial. Astfel, când rebelii înfrânţi au fost aduşi în faţa lui Prospero, şi a foştilor săi inamici Sebastian şi Antonio (care acum se împăcaseră cu el), ei au fost întâmpinați cu batjocură și cu gânduri despre proprietate și diviziune.

„Sebastian

Ha, ha! Antonio, ce-s ştia? De vânzare?

Antonio

Eu cred că da, căci unul dintre ei

E-un peşte numa’ bun de dus la piaţă!

Prospero

De vreţi să ştiţi ce fel de oameni sunt,

priviţi-le însemnele. Pocitul –

a cărui mamă-a fost o vrăjitoare

ce-avea puterea de-a supune luna

şi valurile mării – monstrul ăsta

şi ceilalţi doi tâlhari

m-au jefuit. Şi-au pus la cale

viaţa să-mi răpească.

Cei doi vă aparţin, îi recunoaşteţi.

Dar stârpitura asta, fiul al beznei,

Îmi aparţine.” (Shakespeare, „Furtuna”, Actul V, scena 1,)

În afara scenei, însă, amenințarea persista. ”Atât în Bermude, cât și în Barbados, servitorii albi au fost prinși complotând cu sclavii africani, după ce mii de condamnați au fost aduși acolo cu corăbiile în anii 1650 de pe insulele britanice.” (Rowling 1987:57). În Virginia punctul culminant al alianței între servitorii negri și cei albi a fost rebeliunea lui Bacon din 1675 -76, când sclavii africani şi ucenicii-iobagi britanici s-au unit într-o conspiraţie pentru a-i alunga pe stăpânii lor.

Din acest motiv, începând cu anii 1640, acumularea de proletari sclavi din coloniile din America de Sud și din Caraibe a fost însoțită de construirea de ierarhii rasiale, care au sugrumat posibilitatea unor astfel de combinații. Au fost adoptate legi care le luau africanilor drepturile civile, câștigate anterior, cum ar fi dreptul la cetățenie și dreptul de a purta arme,  și dreptul de a depune mărturie sau de a căuta dreptate în tribunale dacă erau victima unui abuz.

Momentul de cotitură a avut loc când sclavia a fost transformată într-o condiție ereditară, și stăpânii de sclavi au primit dreptul de a-și bate și de a-și ucide sclavii. În plus, căsătoriile între ”negri” și ”albi” au fost interzise. Ulterior, după Războiul de Independență American, ucenicia în iobăgie, considerată o rămășiță a stăpânirii britanice, a fost eliminată.

Prin urmare, la sfârșitul secolului 18, America colonială trecuse de la ”o societate cu sclavi la o societate sclavagistă”(Moulier Boutang 1998:189), iar posibilitatea unei solidarități între africani și albi a fost sever subminată. ”Pielea albă” în colonii a devenit nu doar purtătoarea unor privilegii sociale și economice, ”servind la a-i desemna pe cei care până în 1650 fuseseră numiţi ‘Creştini’ iar apoi ‘Englezi’ sau ‘Oameni liberi’” (ibid:194), dar şi un atribut moral, un mijloc prin care hegemonia socială a fost naturalizată.

„Pielea neagră” sau „africană”, prin contrast, a devenit sinonimă cu sclavia, atât de mult că oamenii negri liberi – care încă mai constituiau o proporţie considerabilă în America secolului 17 – erau forţaţi mai târziu să dovedească faptul că erau liberi.

Sexul, Rasa şi Clasa în Colonii

Ar fi putut conspiraţia lui Caliban să aibă un final diferit dacă protagoniştii ei ar fi fost femei? Dacă instigatorii nu ar fi fost Caliban, ci mama sa, Sycorax, puternica vrăjitoare algeriană, pe care Shakespeare o ascunde în planul îndepărtat al piesei sale, și nu Trinculo și Stephano, ci surorile vrăjitoarelor, care, în aceiași ani în care avea loc Cucerirea Americilor, erau arse pe rug în Europa?

Această întrebare este una retorică, dar servește la a analiza natura diviziunii sexuale a muncii din colonii, și a legăturilor care ar fi putut fi stabilite între ele de femeile europene, indigene și africane prin virtutea experienței lor comune a discriminării sexuale.

În „Eu, Tituba, Vrăjitoarea neagră din Salem” (I, Tituba, Black Witch o f Salem) (1992), Maryse Conde ne dă posibilitatea să vedem situația pe care ar fi putut s-o producă asemenea legături, descriind cum Tituba și noua sa stăpână, soția tânără a puritanului Samuel Parris, se ajutau una pe alta în faţa dispreţului ucigaş al acestuia faţă de femei.

Şi un exemplu chiar şi mai categoric vine din Caraibe, unde femeile engleze din „clasa de jos”, „tranportate” (deportate) din Marea Britanie ca şi cele condamnate sau ucenice-iobage au devenit o parte semnificativă a grupurilor organizate de muncitori de pe plantaţiile de zahăr. „Considerate nepotrivite pentru căsătorie” de către bărbaţii albi cu proprietăţi, şi descalificate la a fi doar slujnice domestice, „din cauza obrăzniciei lor şi a dipoziţiei lor rebele”, „femeile albe lipsite de pământ au fost alungate să facă doar muncă manuală pe plantaţii, pe şantierele de construcţii, şi în sectorul de servicii urban.”  În aceste lumi, ele au socializat intim cu comunitatea de sclavi, şi cu oamenii negri ţinuţi în sclavie. „Şi-au făcut un rost cu ei şi au avut copii cu ei.” (Beckles 1995;131-32). Ele au şi cooperat, precum au şi concurat cu femeile sclave la piaţa unde vindeau bunuri produse sau furate.

Dar, odată cu instituţionalizarea sclaviei, care a fost însoţită de o uşurare a poverii asupra muncitorilor albi, şi o micşorare a numărului de femei care veneau din Europa ca soţii pentru plantatori, situaţia s-a schimbat dramatic. Indiferent de originea lor socială, femeile albe au fost acum ridicate pe o treaptă socială mai mare, sau erau măritate cu oameni din rândul structurii de putere ale albilor, şi de fiecare dată când era posibil, ele au devenit stăpâne de sclavi ele însele, de obicei ale unor sclave, angajate în munca domestică. (ibid.). (74)

Acesta nu a fost însă un proces automat. La fel ca sexismul, rasismul a trebuit să fie legiferat și impus cu forța. Printre cele mai relevante interdicții, din nou, putem enumera faptul că relațiile sexuale și căsătoriile între negri și albi au fost interzise, femeile albe care se căsătoreau cu sclavi negri erau condamnate, iar copii care rezultau în urma unei asemenea căsătorii erau luați sclavi pe viață. Adoptate în Maryland și Virginia în anii 1660, aceste legi expun o societate segregată, rasistă, impusă de la vârf în jos, și arată faptul că acea relație intimă între ”negri” și ”albi” trebuie să fi fost foarte comună și obișnuită, într-adevăr, dacă luarea în sclavie pe viață a fost o pedeapsă necesară pentru a o distruge.

Ca și cum ar fi urmat scenariul după care s-a desfășurat vânătoarea de vrăjitoare, noile legi au demonizat relaţia dintre femeile albe şi bărbaţii negri. Când au fost adoptate în America în anii 1660, în Europa vânătoarea de vrăjitoare se apropia de sfârşit, dar în America toate tabuu-rile din jurul vrăjitoarelor şi diavolului negru au fost revitalizate, de data aceasta pe spatele bărbaţilor de culoare.

„Divide et impera” – divide şi stăpâneşte – a devenit şi politica oficială în coloniile spaniole, după o perioadă în care inferioritatea numerică a coloniştilor a recomandat o atitudine mai liberă faţă de relaţiile inter-etnice, şi alianţe cu şefii locali de triburi prin căsătorie. Dar, spre anii 1540, cum numărul din ce în ce mai mare al mestizos (metişi) submina privilegiul coloniştilor, „rasa” a fost stabilită ca un factor cheie în transmiterea proprietăţii, şi o ierarhie a fost creată pentru a-i separa între ei pe indigeni, mestizos, și mulattos și pe aceștia de populația albă. (Nash 1980). (75)

Și aici, interdicțiile asupra căsătoriei și sexualității feminine au servit la a impune excluderea socială. Dar în America Spaniolă, segregarea de-a lungul granițelor rasiale a reușit doar parțial, pentru că a fost contracarată de migrație, de declinul populației, și de revolta indigenilor, și de formarea unui proletariat alb care nu avea nici o perspectivă de progres economic, și astfel avea tendința să se identifice cu mestizos și cu

mulattos mai mult decât cu albii din clasa superioară, de la vârful societății. Astfel, în timp ce societățile de pe plantațiile din Caraibe diferențele dintre europeni și africani au crescut în timp, în coloniile din America de Sud a devenit posibilă o ”recompoziție”, mai ales între europenii din clasa de jos, mestiza, şi femeile africane care, pe lângă poziţia lor economică precară, împărtăşeau dezavantajul care rezulta din dublul standard impus de lege şi care le făcea vulnerabile abuzului din partea bărbaţilor.

Urme şi semne ale acestei „recompoziţii” pot fi găsite în dosarele pe care Inchiziţia le-a ţinut în Mexic în secolul 18 referitoare la anchetele pe care le-a întreprins pentru a eradica credinţele eretice şi în magie. (Behar 1987:34-51)

Sarcina aceasta era lipsită de speranţă, şi curând Inchiziţia şi-a pierdut interesul în acest proiect, convinsă fiind că magia populară nu mai era o ameninţare la ordinea politică. Dar mărturiile pe care le-a strâns scot la iveală existenţa unui schimb multiplu printre femei referitoare la vindecările magice şi la leacurile pentru iubire, care au creat în timp o realitate culturală care a rezultat din amestecul tradiţiilor magice ale africanilor, europenilor şi indigenilor. Aşa cum Ruth Behar scrie:

„Femeile indiene le dădeau colibri vracilor spanioli pentru a-i folosi în atracţia sexuală, femeile mulatre le spuneau femeilor metişe cum să îşi îmblânzească soţii, o vrăjitoare loba l-a prezentat pe o coyota diavolului. Acest sistem „popular” de credinţe mergea în paralel cu sistemul de credinţe oficial al Bisericii, şi s-a răspândit imediat şi foarte rapid imediat ce creştinismul a pătruns în Lumea Nouă, astfel că după o perioadă a devenit imposibil să mai faci o distincţie între cine era „indian” sau „spaniol” sau „african”. (ibid.) (76)

Asimilată în ochii Inchiziţiei ca fiind formată din „oameni fără raţiune”, această variată şi integrată lume a femeilor pe care Ruth Behar o descrie este un exemplu grăitor de alianţe care, de-a lungul liniilor coloniale sau de culoare a pielii, ar fi putut fi construite de femei, în urma experienţelor lor comune, şi a interesului lor împărtăşit în cunoştinţele tradiţionale, şi practicile accesibile lor pentru a-şi controla reproducerea şi pentru a lupta împotriva discriminării sexuale.

Ca şi discriminarea bazată pe „rasă”, „acesta a fost mai mult decât un bagaj cultural pe care colonizatorii l-au adus din Europa. Nu mai puțin decât distrugerea comunalismului, a fost o strategie dictată de interese economice specifice și de nevoia de a crea condițiile necesare pentru o economie capitalistă și ca întotdeauna a fost făcută din mers cu ce era la îndemână.

În Mexic și Peru, unde declinul populației recomanda ca munca domestică a femeilor din casă să fie stimulată, o nouă ierarhie sexuală a fost introdusă se autoritățile spaniole care le-a furat femeilor indigene autonomia lor, și care le-a dat bărbaților lor mai multă putere asupra lor. Sub aceste noi legi, femeile căsătorite deveneau proprietatea bărbaților și erau forțate (împotriva obiceiurilor tradiționale) să se mute în casa noilor lor soți. Un sistem compadrazgo a fost creat pentru a limita și mai mult drepturile lor, punând autoritatea asupra copiilor lor în mâinile bărbaților lor.

În plus, pentru a se asigura că femeile indigene reproduceau muncitorii pentru a face muncamita, autorităţile spaniole au adoptat legi prin care nimeni nu mai putea să îi separe pe soţ de soţie, ceea ce a însemnat că femeile erau forţate să trăiască şi să îi urmeze pe soţii lor fie că doreau, fie că nu doreau, chiar şi în zonele cunoscute ca fiind câmpuri ale morţii, din cauza poluării create de minerit.  (Cook Noble 1981:205-6). (77)

Intervenţia iezuiţilor francezi în disciplinarea şi instruirea Montagnais-Naskapi, de la mijlocul secolului 17 din Canada, oferă un exemplu grăitor al modului în care diferenţele de gen erau acumulate. Povestea e spusă de antropologul Eleanor Leacock în cartea sa „Miturile Dominaţiei Masculine” (Myths of Male Dominance) (1981), unde ea examinează jurnalul unuia dintre protagonişti. Acesta era Părintele Paul LeJeune, un misionar iezuit, care, într-o manieră tipică de colonizato, a venit la post trimis de francezi pentru a-i creştina pe indieni şi pentru a-i transforma în cetăţeni ai „Noii Franţe”.

Montagnais-Naskapi erau un trib nomad de indieni, care trăiseră în mare armonie, vânând şi pescuind, în estul peninsulei Labrador. Până să ajungă Le Jeune acolo, comunitatea lor a fos subminată de prezenţa europenilor, şi de răspândirea comerţului cu blănuri, astfel că unii bărbaţi doritori să facă o alianţă cu traficanţii erau de acord să le permită francezilor să le dicteze cum să se trăiască şi cum să îşi organizeze viaţa. (Leacock  1981:396ff)

Aşa cum adesea s-a întâmplat de fiecare dată când europenii intrau în contact cu populaţia de nativi, francezii au fost impresionaţi de generozitatea celor din tribul Montagnais-Naskapi, de simţul lor de cooperare, şi de indiferenţa lor faţă de orice statut social, dar au fost scandalizaţi de „lipsa lor de morală”, mai ales că văzuseră că Naskapi nu puteau concepe în nici un fel proprietatea privată, autoritatea sau superioritatea masculină, şi ei chiar refuzau să îşi pedepsească copiii. (Leacock 1981:34-38)

Iezuiţii au decis să schimbe toate acestea, şi s-au pus să-i înveţe pe indieni elementele de bază ale civilizaţiei, convinşi că acest lucru era necesar pentru a-i putea transforma în parteneri comerciali de încredere.

În acest spirit, ei i-au învăţat la început că „bărbatul e stăpânul”, că în Franţa „femeile nu îi conduc pe bărbaţi”, şi că a face curte cuiva noaptea, divorţul atunci când celălalt partener dorea asta, şi libertatea sexuală pentru ambii soţi, înainte sau după căsătorie, trebuia să fie toate interzise. Iată o discuţie relevantă pe care Le Jeune a avut-o asupra acestor chestiuni cu un bărbat Naskapi, trecută în jurnalul său:

“I-am spus că nu e onorabil pentru o femeie să iubească pe altcineva decât pe soţul ei, şi că acest rău care era printre ei, el însuși nu era sigur că fiul lui, care era de față, era chiar al lui.El a răspuns: ”Spui prostii. Voi, francezii, voi vă iubiți doar copilul vostru, dar noi îi iubim pe toți copiii din tribul nostru.” Am bufnit în râs, văzând cum filosofa ca un cal-măgar.” (ibid.:50).

Susţinuţi de guvernatorul Noii Franţe, iezuiţii au reuşit să îi convingă pe Naskapi să îşi desemneze nişte „şefi” şi să facă ordine printre femeile „lor”.

În mod tipic, una dintre armele folosite pentru a insinua că femeile care erau prea independente şi că nu se supuneau destul soţilor lor era să spună despre ele că erau creaturi ale diavolui. Când, înfuriate de încercările bărbaţilor de a le subjuga, femeile Naskapi au fugit, iezuiţii i-au convins să fugă în urmărirea consoartelor lor şi să le ameninţe cu închisoarea:

„Un asemenea act de justiţie” — a comentat Le Jeune cu mândrie, referitor la un anumit caz — „nu e nici o surpriză în Franţa, pentru că acolo e ceva obişnuit să se procedeze aşa. Dar printre aceşti oameni… unde fiecare se consideră de la naştere liber ca un animal sălbatic din pădure… este o minune, sau mai degrabă un miracol, să vezi cum comanda unui puternic e respectată cu supunere sau să vezi cum are loc un act de severitate sau de justiţie.” (ibid.: 54).

Cea mai mare victorie a iezuiţilor, însă, a fost să-i convingă pe Naskapi să îşi bată copiii, fiind convinşi că afecţiunea excesivă a „sălbaticilor” faţă de copiii lor era cel mai mare obstacol în calea creştinării lor. 

Jurnalul lui Le Jeune povesteşte despre primul caz în care o fată a fost bătută în public, în timp ce una dintre rudele sale ţinea o morală înfiorătoare celor care priveau referitoarea la importanţa istorică a acestui eveniment: „Asta e prima pedeapsă prin bătaie (spunea el) pe care o aplicăm cuiva din poporul nostru…”(ibid.:54-55).

Bărbaţii Montagiais-Naskapi au datorat instruirea lor în supremaţia masculină faptului că francezii doreau să le inculce „instinctul” pentru proprietate privată, să îi facă să devină parteneri de încredere în comerţul cu blănuri.

Foarte diferită a fost situaţia pe plantaţii, unde diviziunea sexuală a muncii a fost imediat dictată de nevoia stăpânilor de plantaţii pentru forţă de muncă şi de preţul de pe piaţa internaţională al mărfurilor produse de către sclavi.

Spre deosebire de abolirea comerţului cu sclavi, aşa cum Barbara Bush şi Marietta Morrissey au documentat, atât femeile cât şi bărbaţii au fost supuşi aceluiaşi nivel de exploatare:  stăpânii de plantaţii au găsit că e mai profitabil să muncească şi „să consume” sclavii până când mureau, decât să îi încurajeze să se reproducă. Nici diviziunea sexuală a muncii, nici ierarhiile nu au fost astfel impuse.

Bărbaţii africani nu aveau nici un cuvând de spus referitor la destinul partenerelor lor de viaţă, iar în ce le priveşte pe femei, departe de a fi primit vreo atenţie specială, de la ele se aştepta să muncească la câmp la fel ca bărbaţii, mai ales când era mare cerere de zahăr şi de tutun, şi ele au fost supuse aceloraşi pedepse pline de cruzime, chiar şi când erau însărcinate. (Bush 1990:42-44).

Atunci e ironic că femeile sclave au „reuşit” să ajungă la o egalitate aproximativă cu bărbaţii din clasa lor. (Momsen 1993). Dar de fapt ele nu au primit niciodată același tratament. Femeile primeau mai puţină mâncare, erau mai vulnerabile la abuzurile din partea stăpânilor lor, la agresiunile sexuale, şi la pedepse mai pline de cruzime decât bărbaţii, pentru că, pe lângă agonia fizică, femeile erau nevoite să îndure şi umilinţele sexuale care erau nelipsite şi când rămâneau însărcinate aceleaşi umilinţe le îndurau şi copiii lor.

O nouă pagină, mai mult, s-a deschis după 1807 când comerţul cu sclavi a fost abolit iar stăpânii de plantaţii din America şi din Caraibe au adoptat „o politică de creştere a sclavilor.” Aşa cum arată Hilary Beckles, în privinţa insulelor Barbados, stăpânii de plantaţii încercaseră să controleze modul de reproducere al femeilor sclave încă din secolul 17, „încurajându-le să aibă mai mulţi sau mai puţini copii într-o anumită perioadă de timp”, în funcţie de cât de multe braţe de muncă erau necesare pe plantaţie. Dar numai când aprovizionarea cu sclavi africani s-a redus, reglementarea relaţiilor sexuale şi a reproducerii femeilor a devenit sistematică şi intensivă.  (Beckles 1989:92).

În Europa, forţarea femeilor să nască a dus la impunerea pedepsei capitale pentru folosirea contracepţiei. Pe plantaţii, unde sclavii deveneau o marfă preţioasă, trecerea la o politică de creştere a natalităţii le-a făcut pe femei să fie mai vulnerabile atacurilor sexuale, deşi a dus la unele „ameliorări” ale condiţiilor de muncă ale femeilor: o reducere a orelor de muncă, construirea de case unde să poată trăi, asigurarea de moaşe care să le ajute la naştere, şi extinderea drepturilor sociale (de exemplu, au primit dreptul de a călători şi de a participa la adunări) (Beckles:1989:99-100; Bush 1990:135).

Dar aceste schimbări nu au redus răul făcut femeilor de munca la câmp, nici amărăciunea pe care femeile o trăiau din cauza lipsei lor de libertate. Cu excepţia insulelor Barbados, încercarea stăpânilor de sclavi de a extinde forţa de muncă prin „reproducere naturală” a eşuat, iar numărul de naşteri pe plantaţie a rămas „anormal de mic”. (Bush 136-37; Beckles 1989 ibid).

Fie că acest fenomen a fost un rezultat al rezistenţei făţişe faţă de perpetuarea sclaviei, sau fie că a fost o consecinţă a slăbirii fizice produse de condiţiile cumplite la care femeile sclave erau supuse e încă o chestiune rămasă în dezbatere. (Bush 1990: 143ff).

Dar, aşa cum arată şi Bush, sunt motive solide să credem că principala cauză a eşecului a fost refuzul femeilor de a aduce copii pe lume, pentru că imediat ce sclavia pe plantaţii a fost eradicată,  chiar şi când condiţiile economice s-au deteriorat ca urmare a ei, comunităţile foştilor sclavi au început să se înmulţească. (Bush 1990). (78)

Refuzul femeilor de a rămâne victime a remodelat şi diviziunea sexuală a muncii, aşa cum s-a întâmplat în Caraibe, unde femeile sclave s-au transformat pe ele însele în vânzători la piaţă semi-liberi, pentru că vindeau acolo produsele pe care le cultivau pe „terenurile provizorii” (în limba din Jamaica “polinks”), pe care stăpânii de plantaţii le-au dat pentru a se putea întreţine singure. Stăpânii de plantaţii au adoptat această măsură pentru a face economii cu costul reproducerii muncii. Dar accesul a „terenurile provizorii” s-a dovedit a fi avantajos şi pentru sclavi, le-a oferit mai multă mobilitate, şi posibilitatea de a folosi timpul alocat pentru cultivare şi pentru alte activităţi.

Fiind capabili să producă recolte mici care puteau fi mâncate sau vândute le-a întărit independenţa. Cele mai devotate pentru a face ceva cu terenurile provizorii au fost femeile, care se duceau la piaţă şi vindeau recolta, reînsuşind şi reproducând în interiorul sistemului de plantaţii ceea ce fusese ocupaţia lor principală în Africa.

Prin urmare, la mijlocul secolului 18, femeile sclave din Caraibe reuşiseră să îşi clădească un loc al lor în economia plantaţiilor, contribuind la expansiunea, dacă nu chiar la crearea pieţei de produse alimentare de pe insulă. Ele au făcut asta atat ca producători ai mâncării consumate de sclavi şi de populaţia albă, dar şi ca vânzătoare a recoltei pe care o cultivau ele singure, pe care o completau cu mâncare pe care o luau din magazinul stăpânului sau pe care o schimbau cu cea a altor sclavi, sau pe care stăpânii lor le-o dădeau să o vândă.

În această capacitate, femeile sclave au intrat în contact cu femeile albe proletare, adesea şi ele ucenice-iobage şi servitoare, chiar după ce ele au fost scoase din loturile de muncă manuală şi fuseseră emancipate. Relaţia lor uneori putea fi ostilă: unele femei europene proletare, care supravieţuiseră şi ele prin cultivarea recoltei pentru a o vinde la piaţă, uneori furau produsele pe care femeile negre le aduceau la piaţă, sau încercau să le împiedice să le vândă. Dar ambele grupuri de femei au şi colaborat în construirea unei vaste reţele de cumpărători şi vânzători care a ieşit de sub şi a reuşit să se strecoare dincolo de legile adoptate de autorităţile coloniale, care în mod periodic se temeau că aceste activităţi ar putea să le facă să piardă controlul asupra sclavilor.

În ciuda unei legislaţii introduse pentru a le interzice să vândă sau pentru a le limita accesul al locurile de unde puteau vinde, femeile sclave au continuat să îşi extindă activităţile de piaţă şi de cultivare a parcelelor lor, pe care au ajuns să le vadă ca fiind ale lor, astfel că în secolul 18 ele au ajuns să formeze o proto-ţărănime care practic avea monopolul asupra pieţelor de pe insulă. Astfel, potrivit unor istorici, chiar şi înainte de emancipare, sclavia din Caraibe practic încetase. Femeile sclave – împotriva tuturor obstacolelor – au fost o forţă cheie în acest proces, au fost cele care, cu determinarea lor, au modelat evoluţia comunităţii de sclavi, şi a economiei de pe insulă, în ciuda duşmăniei autorităţilor şi a încercărilor de a le limita puterea.

Femeile sclave din Caraibe au avut de asemenea şi un impact decisiv asupra culturii populaţiei albe, mai ales a femeilor albe, prin activităţile lor de vindecătoare, de experte în practici chirurgicale, şi a „dominaţiei” asupra bucătăriilor, şi dormitoarelor, stăpânilor lor. (Bush 1990).

Deloc surprinzător, ele erau văzute ca inima comunităţii de sclavi. Vizitatorii erau impresionaţi de modul în care cântau, de basmalele şi baticurile lor de pe cap, de rochiile lor, şi de maniera lor extravagantă de a vorbi care de acum e clar că era o formă de satiră la adresa stăpânilor lor. Femeile africane şi creole au influenţat obiceiurile femeilor albe sărace, pe care un contemporan le-a portretizat ca ajungând să se comporte ca femeile africane, mergând cu copilul prins de ele în cârpe, în timp ce pe cap ţineau coşuri cu bunuri. (Beckles 1989: 81) Dar activitatea lor principală a fost dezvoltarea de politici de auto-încredere, bazate pe strategii de supraviețuire și pe rețele ale femeilor. Aceste practici și valori atașate lor, pe care Rosalyn Terborg Penn le-a identificat ca principii esențiale ale feminismului african contemporan, au redefinit comunitatea africană din diaspora (pp.3-7). Au creat nu doar fundamentele pentru o nouă identitate feminină africană, dar și fundamentele pentru o nouă societate dedicată — împotriva încercărilor capitaliste de a impune lipsurile și dependența ca condiții structurale ale vieții— reapropierii și concentrării în mâinile femeilor a mijloacelor esențiale ale supraviețuirii, începând de la pământ, producerea de hrană și transmiterea între generații a cunoștințelor și a spiritului de cooperare.

Capitalismul și diviziunea sexuală a muncii

Așa cum această scurtă istorie a femeilor și a acumulării primitive a arătat, construirea unei noi ordini patriarhale, făcându-le pe femei servitoarele forței de muncă masculine a fost aspectul principal și major al dezvoltării capitaliste.

Pe această bază, o nouă diviziune sexuală a muncii putea fi impusă, una care făcea diferențe nu doar între muncile pe care le aveau de făcut femeile și bărbații, dar și între experiențele lor, viețile lor și relațiile lor cu capitalul, și cu alte sectoare ale clasei muncitoare. Astfel, nu mai puțin ca diviziunea internațională a muncii, diviziunea sexuală a muncii a fost mai presus de orice o relație de putere, o diviziune în interiorul forței de muncă, în timp ce a dat un mare avânt acumulării de capital.

Această idee trebuie subliniată, dată fiind tendința de a atribui avântul pe care capitalismul l-a adus în productivitatea muncii numai specializării muncilor.

În realitate, avantajele pe care clasa capitalistă le-a tras de pe urma diferenţierii dintre munca agricolă şi industrială, şi în interiorul forţei de muncă industriale – sărbătorite în oda adusă de Adam Smith fabricării de cuie – pălesc când sunt comparate cu cele care au rezultat din degradarea muncii femeilor şi a poziţiei lor sociale.

Aşa cum am demonstrat, puterea de a impune diferenţieri între femei şi bărbaţi şi ascunderea muncii neplătite a femeilor sub masca inferiorităţii naturale, au dat posibilitatea capitalismului să extindă imens „partea neplătită din ziua de muncă”, și să folosească salariul (bărbatului) pentru a acumula munca femeii; în multe cazuri, ele au servit și la a masca antagonismul de clasă (între muncitori și capitaliști) sub forma unui antagonism între bărbați și femei. Astfel, acumularea primitivă a fost mai presus de orice o acumulare de diferențieri, de inegalități, de ierarhii, de diviziuni, care au înstrăinat muncitorii unii de alții și i-au alienat chiar și de ei înșiși. Așa cum am văzut, muncitorii bărbați au fost adesea complici ai acestui proces, întrucât ei au încercat să își păstreze puterea față de capital,devalorizând și disciplinând femeile, copiii, și populațiile pe care clasa capitalistă le-a colonizat.

Dar puterea pe care bărbații au impus-o femeilor prin virtutea accesului lor la munca salariată și a contribuției lor recunoscute la acumularea capitalistă a fost plătită cu prețul auto-alienării și cu ”acumularea primitivă” la care au fost supuse propriile lor puteri individuale și colective.

În următoarele capitole, voi examina acest proces de de-acumulare, arătând trei aspecte cheie ale tranziției de la feudalism la capitalism: constituirea corpului proletariatului într-o mașină a brațelor de muncă, persecutarea femeilor ca vrăjitoare și crearea ”sălbaticilor” atât în Europa cât și în Lumea Nouă.

Note de subsol

(1) Peter Blickle obiectează față de termenul ”război al țăranilor” din cauza compoziției sociale a acestei revoluții, care a inclus mulți meșteșugari, mineri, și intelectuali din diverse straturi sociale. Războiul Țăranilor a combinat o sofisticare intelectuală, exprimată în 12 ”articole” pe care rebelii le-au înaintat, cu o puternică organizare militară. Cele 12 ”articole” au inclus: refuzul iobăgiei, reducerea birurilor, abolirea legilor braconajului, afirmarea dreptului de a aduna lemne din pădure, o ușurare a serviciului muncii obligatorii,  o reducere a chiriilor, o afirmare a drepturilor asupra terenurilor obștești, și o abolire a taxelor pe moarte (Bickle 1985: 195-201). Priceperea militară excepțională demonstrată de rebeli a depins în parte de participarea soldaților profesioniști la revoltă, inclusiv a Landsknechte — faimoșii soldați elvețieni care, la acea vreme reprezentau trupele de elită ale mercenarilor din Europa. Landsknechte au condus armatele țăranilor, și și-au pus expertiza militară în slujba lor, și în diferite ocazii au refuzat să acționeze împotriva rebelilor. Într-un caz, și-au motivat refuzul, spunând că și ei se trag din țărani și că și ei depind de țărani pentru a supraviețui pe timp de pace. Când a fost clar că ei nu erau de încredere, prinții germani au mobilizat trupele din Liga Swabian, formate din soldați din regiuni îndepărtate, pentru a zdrobi rezistența țăranilor. Despre istoria Landsknechte și a participării lor în Războiul Țăranilor, vezi Reinhard Baumann,Lallzicheneanni (1994: 237-256).

(2) Anabaptiștii, politic, reprezentau o fuziune a ”mișcărilor sociale de la sfârșitul evului mediu cu noile mișcări anti-preoțime care au apărut în urma Reformării”. La fel ca ereticii medievali, ei au condamnat individualismul economic și lăcomia și au sprijinit o formă de comunalism creștin. Cucerirea de către ei a orașului Munster a avut loc în urma Războiului Țăranilor, când rebeliunile și insurecțiile urbane se răspândeau de la Frankfurt la Kohln și în alte orașe din nordul Germaniei. În 1531, meșteșugarii au obținut controlul asupra orașului Munster, l-au redenumit Noul Ierusalim și, sub influența anabaptiștilor olandezi, au instalat  un nou guvern comunal, bazat pe împărțirea bunurilor. Așa cum Po-Chia Hsia scrie, documentele din Ierusalim au fost distruse și povestea a fost spusă de dușmanii lor. De aceea, nu ar trebui să presupunem că evenimentele s-au desfășurat așa cum au fost povestite. Potrivit unor noi surse documentare, femeile la început se bucurau de un mare grad de libertate în oraș, de exemplu, ”ele puteau divorța de soții lor care nu mai credeau și puteau să se răcăsătorească”. Lucrurile s-au schimbat odată cu decizia guvernului reformat de a introduce poligamia în 1534, care a provocat o ”rezistență activă” din partea femeilor, care se pare că a fost reprimată prin aruncarea lor în închisoare și prin executarea lor.

(Po-Chia Hsia 1988a: 58-59). De ce a fost luată această decizie nu e clar. Dar episodul acesta merită o investigație mai atentă, dat fiind rolul decisiv pe care meșteșugarii l-au avut față de femei în timpul ”tranziției”. Știm cu siguranță că de fapt meșteșugarii au dus o campanie în mai multe etape pentru a exclude femeile din munca salariată, și nimic nu arată că s-ar fi opus persecutării vrăjitoarelor.

(3) Pentru creșterea salariului real și prăbușirea prețurilor în Anglia, vezi North și

Thomas (1973:74). Pentru salariile din Florența, vezi Carlo M. Cipolla (1994:206). Pentru prăbușirea valorii producției în Anglia, vezi R.H. Britnel (1993:156-171). Iar pentru stagnarea producției agricole într-un număr de țări europene, vezi B.H. SlicherVan Bath (1963:160-170). Rodney Hilton susține că astfel în această perioadă a apărut ”o contracție a economiilor rurale și industriale… probabil resimțită în primul rând de către clasa conducătoare… Veniturile acestora precum și profiturile industriale și comerciale au început să se prăbușească… Revolele din orașe au dezorganizat producția și revoltele de la sate au întărit opoziția țăranilor față de plata chiriei. Chiriile și profiturile astfel au scăzut și mai mult.” (Hilton 1985: 240-241).

(4) Despre Maurice Dobb și dezbaterea asupra tranziției la capitalism, vezi Harvey J. Kaye,The British Marxist Historians. New York: St. Martin’s Press, (1984), 23-69.

(5) Printre criticii conceptului de ”acumulare primitivă” al lui Marx se află: Samir Amin (1974) și Maria Mies (1986). În timp ce Samir Amin se concentrează asupra eurocentrismului lui Marx, Mies subliniază orbirea lui Marx față de exploatarea femeilor. O critică diferită vine din partea lui Yann Moulier Boutang (1998) care arată că Marx a greșit lăsând impresia că obiectivul clasei conducătoare europene ar fi fost să se elibereze pe ea însăși de forța de muncă nedorită. Moulier Boutang subliniază că situaţia era de fapt exact pe dos: exproprierea pământului a avut ca scop să îi fixeze şi să îi lege pe muncitori de slujbele lor, şi nu să încurajeze mobilitatea lor. Capitalismul — aşa cum insistă Moulier Boutang— dintotdeauna a fost în primul rând preocupat să nu permită fuga muncitorilor. (pp. 16-27).

(6) Aşa cum Michael Perelman arată, termenul de “acumulare primitivă” a fost de fapt inventat de Adam Smith şi a fost respins de Marx din cauza caracterului său aistoric pe care îl avea în modul în care îl întrebuinţase Smith. „Pentru a sublinia distanţarea sa faţă de Smith, Marx a adăugat „aşa-zisa” acumulare primitivă titlului părţii finale a primului volum din Capitalul, pe care a dedicat-o analizei acumulării primitive. În esenţă, Marx a respins „acumularea anterioară mitică a lui Smith pentru a atrage atenţia asupra experienţei istorice de fapt”. (Perlman 1985:25-26).

(7) Despre relaţia dintre dimensiunea istorică şi cea logică a „acumulării primitive” şi despre implicaţiile ei pentru mişcările politice de azi, vezi: Massimo De Angelis, “Marx and Primitive Accumulation. The Continuous Character of Capital’s Enclosures’” în  The Commoner:http://www.commoner.org.uk; Fredy Perlman, The Continuing Appeal of Nationalism. Detroit: Black and Red, 1985; și Mitchel Cohen, “Fredy Perlman: Out in Front of a Dozen Dead Oceans” (Unpublished manuscript, 1998).

Pentru o descriere a sistemelor de etcomienda, mita. și catequil vezi (printre alții) Andre Gunder Frank (1978), 45; SteveJ. Stern (1982); și Inga Clendinnen (1987). Așa cum a fost descrisă de Gunder Frank, eicomienda era “un sistem prin care drepturile asupra brațelor de muncă indiene au fost garantate de către latifundiarii spanioli”. Dar în 1548, spaniolii ”au început să înlocuiască eticomienda de servicio cu repartimento (numit catequil în Mexic șimita în Peru), care cereau ca şefii de triburi indiene să îl aprovizioneze pe un juez repartidor(judecător de repartizare) spaniol cu un număr de zile de muncă pe lună… Oficialul spaniol în schimb distribuia forţa de muncă contractorilor care se presupunea că îi vor plăti pe muncitori cu salariul minim.” (1978:45). Despre eforturile spaniolilor de a lega de mâini şi de picioare pe muncitorii din Mexic şi Peru pe parcursul diferitelor etape ale colonizării şi despre impactul acesteia asupra prăbuşirii catastrofale a populaţiei indigene, vezi din nou Gunder Frank (ibid.:43-49).

(9) Pentru o discuţie despre „a doua sclavie”, vezi Immanuel Wallerstein (1974) şi

Henry Kamen (1971). Este important să subliniem aici că ţăranii aproape sclavi produceau acum pentru piaţa internaţională de grâne. Cu alte cuvinte, în ciuda caracterului aparent înapoiat al relaţiei de muncă impuse asupra lor, în noul regim, ei erau o parte integrală a dezvoltării economiei capitaliste şi a diviziunii capitaliste internaţionale a muncii.

(10) Aici aduc ecoul declaraţiei lui Marx din Capitalul, volumul I: „Violenţa este în sine o putere economică”. (1909:824). Mult mai puţin convingătoare este observaţia însoţitoare a lui Marx, potrivit căreia: „Forţa este moaşa fiecărei ordini sociale care se naşte din cea veche”.(ibid.). În primul rând, moaşele aduceau viaţă pe lume, nu distrugere. Această metaforă sugerează de asemenea şi că sistemul capitalist ar fi „evoluat” din interacţiunea forţelor gestante în pântecul lumii feudale – o presupunere pe care Marx însuşi o demontează în analiza sa referitoare la acumularea primitivă.

Comparând violenţa cu puterile generatoare de viaţă ale unei moaşe, el aruncă şi un văl asupra acumulării primitive care îi dă acesteia un aspect benign, sugerând inevitabilitatea şi în cele din urmă progresul.

(11) Sclavia nu a fost niciodată abolită în Europa, a supravieţuit ascunsă mai ales ca muncă domestică a femeilor. Dar la sfârşitul secolului 15, sclavii au început să fie importaţi din nou, de către portughezi din Africa. Încercările de a impune sclavia au continuat în Anglia, de-a lungul secolului 16, şi au rezultat (după introducerea ajutoarelor publice) în construirea caselor-de-muncă şi a caselor de corecţie, Anglia fiind pionera acestor instituţii în Europa.

(12) Vezi, referitor la această idee, Samir Amin (1974). A sublinia existenţa sclaviei în secolele 16 şi 17 (şi mai târziu) este de asemenea important pentru că acest fapt este adesea „uitat” de istoricii europeni. Potrivit lui Salvatore Bono, această uitare auto-indusă a fost produsul „Luptei pentru rămăşiţele Africii”, care a fost justificată ca o misiune al cărei scop ar fi fost să pună capăt sclaviei pe continentul african. Bono susține că elitele europene nu puteau admite că ar fi recurs la folosirea sclavilor în Europa, care se presupunea că ar fi trebuit să fi fost leagănul democrației.

(13) Immanuel Wallerstein (1974), 90-95; Peter Kriedte (1978), 69-70.

(14) Paolo Thea (1998) a reconstruit foarte convingător istoria artiștilor germani care au luat partea țăranilor. ”În timpul Reformei Protestante, unii dintre cei mai buni artiști ai secolului 16 și-au părăsit atelierele pentru a se alătura țăranilor în luptă… Ei au întocmit documente inspirate din principiile sărăciei evanghelice, din împărțirea în comun a bunurilor și din redistribuirea bogăției. Uneori… au pus mâna pe arme pentru a susține cauza țăranilor. Lista fără sfârșit a celor care, după înfrângerea revoltei de către armată în mai-iunie 1525, au avut de suportat rigorile codului penal, fără milă aplicate de către învingătorii care i-au zdrobit pe țăranii rebeli, au inclus nume faimoase. Printre aceștia se află Jorg Ratget, măcelărit în Pforzheim (Stuttgart),  Philipp  Dietman care a fost decapitat, și Tilman Riemenschneider care a fost mutilat – ambii în Wurzburg —, Matthias Grunewald care a fost alungat de la curtea Magonza unde lucra.

Holbein cel tânăr a fost atât de marcat de aceste evenimente că a fugit din Basel, un oraş care era sfâşiat de conflictele religioase”. [traducerea din germană aparţine Silviei Federici]

Şi în Elveţia, Austria şi Tirol, artiştii au participat la Războiul Ţăranilor, printre ei s-a aflat inclusiv faimosul Lucas Cranach (Cranach cel bătrân) precum și o miriadă de pictori mai puțin cunoscuți și de sculptori.(ibid.: 7). Thea arată că implicarea profundă și participarea artiștilor la revolta țăranilor este demonstrată și de către reevaluarea temelor rurale care descriau viața de la țară – țărani care dansau, animale, flora – din arta contemporană a secolului 16 din Germania. (ibid.:12-15;73, 79, 80). „Viaţa de la ţară a prin viaţă… În timpul revoltei a căpătat o personalitate care merita să fie reprezentată”. (ibid.: 155). [traducerea din germană îi aparţine Silviei Federici].

(15) Prin prisma Războiului Ţăranilor şi a Anabaptismului, guvernele europene, de-a lungul secolelor 16 şi 17, au interpretat şi au reprimat fiecare formă de protest social.

Ecourile revoluţiei Anabaptiste s-au simţit şi în Anglia condusă atunci de Elisabeta, şi în Franţa, dând naştere la cea mai mare vigilenţă şi la cea mai mare severitate cu privire la orice încercare de contestare a autorităţii.“Anabaptist” a devenit un cuvânt blestemat, un semn al oprobiului şi al intenţiei criminale, la fel cum a fost cuvântul „comunist” în Statele Unite în anii 1950 şi cum e astăzi cuvântul „terorist”.

(16) Autoritatea la sate şi privilegiile au fost păstrate în vecinătatea unor orașe-state.

Într-un număr de state teritoriale, țăranii ”au continuat să refuze să plătească birurile, taxele și să facă serviciul muncii obligatorii”; ”Mă lasă să strig la ei și nu îmi dau nimic”, se plângea stareţul de la Schussenried, referindu-se la cei care munceau pământul lui. (Blickle 1985:172). În Swabia de nord, deși iobăgia nu a fost abolită, unele dintre cele mai mari suferințe ale țăranilor legate de drepturile de moștenire și de căsătorie au fost recunoscute prin tratatul de la Menuningen din 1526. “În Valea Rhinului superior, de asemenea, în unele zone s-au ajuns la înțelegereri care erau bune pentru țărani.” (ibid.:172-174). În Elveția, în Berna și Zurich, iobăgia a fost abolită. Îmbunătățirea situației ”omului obișnuit” a fost negociată în Tirol și Salzburg (ibid.: 176-179). Dar ”adevărata revoluție” a fost adunarea teritorială, instituită după 1525 în Swabia de nord, care a pus baza unui sistem de auto-guvernare care a fost păstrat până în secolul 19. Noile adunări teritoriale au apărut după 1525 ”[realizând] într-un weekend cele mai multe cerințe ale întregului an 1525: ca omul obișnuit aibă drepturi pe moșiile teritoriale la fel ca nobilimea, clerul și municipalitățile.” Blickle a concluzionat că “Fie că această cauză a fost câştigată, fie că nu, nu putem spune că acolo nobilii îşi încoronau victoriile militare cu o victorie politică, întrucât prinţul încă depindea de consimţământul omului obişnuit. Abia mai târziu, în timpul formării statului absolut, prinţul a reuşit să se elibereze de acest consimţământ.” (Ibid.: 181-182).

(17) Referindu-se la pauperizarea din ce în ce mai mare provocată în toată lumea de dezvoltarea capitalistă, antropologul francez Claude Meillassoux, în Maidens, Meal and Money(1981), a susţinut că această contradicţie dezvăluie o criză viitoare a capitalismului: „În cele din urmă, imperialismul – ca mijloc de reproducere a forţei de muncă ieftină— va duce capitalismul într-o criză majoră, pentru că chiar dacă mai există milioane de oameni în toată lumea care nu au fost implicaţi direct în capitalism… cât de mulţi sunt încă în stare, din cauza distrugerii sociale, a foametei şi a războaielor pe care capitalismul le provoacă, să îşi asigure propria lor existenţă şi să îşi hrănească familia şi copiii?” (1981:140).

(18) Dimensiunea catastrofei demografice provocată de „Schimbul Columbian” este încă disputată. Estimările declinului populaţiei din America de sud şi centrală în primul secol de după Columb variază mult, dar opinia cercetătorilor contemporani este aproape unanimă în legarea efectelor acesteia de un Holocaust American. Andre Gunder Frank scrie că: ”Pe parcursul unui secol, populația de indieni a scăzut cu 90 la sută și cu 95 la sută în Mexic, Peru și în alte regiuni”, (1978:43). Similar, Noble David Cook susține că: ”Poate 9 milioane de oameni trăiseră pe teritoriul Peru-lui contemporan. Numărul de locuitori care au mai existau la un secol după contactul cu europenii e undeva la o zecime dintre numărul celor care trăiseră atunci când europenii au invadat lumea Andeană.” (Cook 1981:116).

(19) Asupra schimburilor în natura războiului la începuturile Europei moderne, vezi Cunningham și Crell (2000), 95-102; Kaltuer (1998). Cunningham și Crell scriu că: ”În anii 1490, o armată numeroasă ar fi constat din 20.000 de oameni, în jurul anului 1550, ar fi constat dintr-un număr dublu, în timp ce, către sfârşitul Războiului de 30 de Ani, statele europene cele mai puternice aveau armate care se apropiau de 150.000 de oameni.” (2000:95).

(20) Această creație a lui Albrecht Durer nu a fost singura reprezentare a ”Celor patru călăreți ai apocalipsei”. ”Le avem și pe cele ale lui Lucas Cranach (1522) și Mattheus Merian (1630). Reprezentările câmpurilor de bătălie, care arătau măcelurile de soldați și civili, satele în flăcări, șirurile de trupuri spânzurate, sunt prea numeroase pentru a fi menționate. Războiul e posibil cea mai mare temă a picturilor din secolele 16 și 17, care pătrundea în fiecare reprezentare, chiar și în acele picturi care erau ostentativ dedicate subiectelor sacre.

(21) Acest rezultat scoate la iveală două suflete ale Reformării: unul popular și unul elitist, care curând s-au rupt unul de altul. În timp ce partea conservatoare a Reformării insista asupra virtuților muncii și acumulării de bogății, partea populară cerea o societate condusă de ”iubirea lui dumnezeu”, și o solidaritate comunală. Asupra acestei dimensiuni de clasă a Reformării, vezi Henry Heller (1986) și Po-Chia Hsia (1988).

(22) Hoskins (1976), 121-123. În Anglia, Biserica dinaintea Reformării deținea între 25 și 30 la sută din proprietatea țării. Din acest pământ, Henry al VIII-lea a vândut 60 la sută (Hoskins 1976:121-123) Cei care au avut cel mai mult de câștigat din confiscarea pământului și se grăbeau cel mai tare să îngrădească pământurile abia obținute nu au fost cei din vechea aristocrație, nici cei care depindeau de terenurile comunale, ci nobilimea și ”noii bărbați”, mai ales avocații și negustorii, care reprezentau chipul lăcomiei în imaginația țăranilor. (Cornwall 1977:22-28). Împotriva acestor ”noi oameni” țăranii aveau tendința să își îndrepte furia. O radigrafie fină a câștigătorilor și a învinșilor în marele transfer de pământ produs de Reformarea Engleză este Tabelul 15 din in Kriedte (1983: 60), care arată că între 20 și 25 la sută din pământul pierdut de Biserică a devenit proprietatea nobilimii. Acestea sunt cele mai relevante date.

Distribuția de pământ social între grupurile sociale din Anglia și Țara Galilor:

1436 (exclusiv Ţara Galilor)                       1690

Marii proprietari                        15-20                                          15-20

Nobilimea                                    25                                               4 5 -5 0

Yeomenii (țăranii liberi)            20                                                25-33

Biserica și Coroana                     25-33                                           5 -10

Asupra consecințelor Reformării în Anglia în privința proprietății asupra pământului, vezi Christopher Hill care scrie: ”Nu trebuie să idealizăm mănăstirile care și cum ar fi fost niște moșieri dispuși să admită că o parte dintre acuzaţiile care li se aduceau erau adevărate conform cărora noii cumpărători au redus arendele, şi au evacuat chiriaşii…

(23) Vezi Midnight Notes (1990); vezi și The Ecologist (1993); şi continua dezbatere referitoare la „îngrădiri” şi „terenurile obşteşti” din The Commoner, în special numărul 2  (septembrie 2001) şi numărul 3 (Ianuarie 2002).

(24) În primul rând, „îngrădirile” însemnau înconjurarea pământului cu garduri, şanţuri şi alte bariere pentru a bloca trecerea oamenilor şi a animalelor, gardul fiind marca unei proprietăţi exclusive şi a ocupării terenului. De aici înainte, în urma îngrădirilor, folosirea terenului în colectiv, de obicei însoţită de un anumit grad de deţinere comunală a pământului, va fi abolită şi va fi înlocuită de proprietatea individuală şi de ocuparea separată a pământului. (G. Slater 1968: 1-2)

A existat o varietate de modalităţi de a aboli folosirea în colectiv a terenurilor în secolele 15 şi 16. Cărările legale au fost (a) cumpărarea de către o persoană a tuturor moşiilor şi a a drepturilor comune auxiliare; (b) emiterea de către Rege a unei licenţe speciale care permitea îngrădirea, sau trecerea unor legi ale împrejmuirilor prin Parlament; (c) înţelegerea între moşier şi chiriaşi, cuprinsă în decretul Chancery; (d) efectuarea unor îngrădiri parțiale de către nobili, în urma prevederilor cuprinse în Statutele din Merton (1235) şi Westminister (1285). Roger Manning arată chiar că aceste „metode legale… în mod frecvent ascundeau şi mascau folosirea forţei, a furtului şi a intimidării împotriva ţăranilor”. (Manning 1998:25). Şi E.D. Fryde scrie că „îndelungata hărţuire a ţăranilor chiriaşi combinată cu ameninţarea că vor fi evacuaţi cu prima ocazie” şi violenţa fizică erau folosite pentru a realiza evacuările în masă,”mai ales în timpul anilor tulburi dintre 1450-1485 (adică, în timpul Războiului Rozelor).” (Fryde 1996: 186). Utopia lui Thomas Moore (1516) a exprimat dezolarea produsă de aceste evacuări în masă când a folosit metafora despre oile care ajunseseră să îi devoreze pe oameni. „Oile” — a adăugat el — care „consumă şi distrug câmpii întregi, case şi oraşe”.

(25) În Inventarea Capitalisului (2000), Michael Perelman a subliniat importanța ”drepturilor tradiționale” (cum ar fi vânătoarea), precizând cum adesea acestea aveau o importanță vitală pentru țărani, făcând diferența între supraviețuire și distrugere totală. (pp. 38ff.).

(26) Eseul lui Garret Hardin despre ”tragedia pământurilor obștești” (1968) a fost una dintre piesele ideologice cele mai puternice în campania de susţinere a privatizării pământului din anii 1970. „Tragedia”, în versiunea lui Hardin, este egoismului inevitabil Hobbesian ca factor determinant în comportamentul uman. După părerea sa, pe un ipotetic teren obștesc, fiecare dintre locuitori dorește să își maximizeze câștigul indiferent de implicațiile acțiunilor sale asupra celorlalți, astfel că ”ruinarea este destinația spre care se îndreaptă cu rapiditate toți oamenii, fiecare urmărindu-și interesul.”  (În Baden and Noonan, 1998: 8-9).

(27) Apărarea ”modernizată” a îngrădirilor are o lungă istorie, dar aceasta a primit o noi energii în urma neoliberalismului. Principalul ei avocat a fost Banca Mondială, care adesea a cerut ca guvernele din Africa, Asia, America Latină și Oceania să privatizeze terenurile comunale ca o condiție pentru a le acorda împrumuturi. (World Bank 1989)

O apărare clasică a productivității care ar fi obținute în urma îngrădirilor poate fi găsită în Harriett Bradley (1968, inițial publicată în 1918). Literatura academică mai recentă are abordări referitoare la ”costuri/câștiguri”, exemplificate de G. E. Mingay (1997) şi Robert S. Duplessis (1997: 65-70). Bătălia privind terenurile comune a trecut acum graniţele disciplinelor educaţionale şi e dezbătută şi de cercetătorii din literatură. Un exemplu de dezbatere trans-disciplinară vine de la Richard Burt şi John Michael Archer, eds., Enclosures, Legi, Proprietatea sexualităţii şi Cultura de la începuturile Angliei Moderne (1994) — mai ales eseul lui James R. Siemon, „Landlord Not King: Agrarian Change and Interarticulation”, şi  William C. Carroll, „‘The Nursery of Beggary’: Enclosure, Vagrancy, and Sedition in theTudor-Stuart Period”, William C. Carroll a descoperit că există o apărare foarte puternică a îngrădirilor şi o critică a terenurilor obşteşti în perioada Tudorilor purtată de avocaţii şi susţinătorii clasei celor care au efectuat îngrădirile. Potrivit discursului lor, îngrădirile ar fi încurajat proprietatea privată şi iniţiativa, care la rândul lor au mărit productivitatea agricolă, în timp ce „pe terenurile obşteşti  puteau trăi hoţii şi zdrenţuroşii şi cerşetorii”. (Carroll 1994:37-38).

(28) DeVries (1976), 42-43; Hoskins (1976), 11-12.

(29) Terenurile obşteşti au fost locurile unde aveau loc festivalurile, şi alte activităţi colective, cum ar fi jocurile, vânătoarea, şi adunările comunităţilor. După ce terenurile au fost îngrădite, sociabilitatea care caracterizase viaţa comunităţii a fost sever subminată. Printre ritualurile care au încetat a fost şi „Rogationtide perambulation”, o procesiune anuală pe câmpuri care avea scopul de a binecuvânta recoltele. (Underdown 1985: 81).

(30) Despre distrugerea acestei coeziuni sociale, vezi (printre alţii) David Underdown,

„Revel, Riot and Rebellion: Popular Politics and Culture in England, 1603-1660” (1985), în special Capitolul 3, care descrie şi eforturile făcute de aristocraţia mai în vârstă pentru a se distanţa de nouveaux riches (noii îmbogăţiţi).

(31) Kriedte (1983), 55; Briggs (1998), 289-316.

(32) Industria artizanală era o extindere a industriei de pe moşiile de la ţară, recunoscută de către negustorii capitalişti pentru a profita de forţa de muncă imensă care a apărut în urma îngrădirilor. Folosindu-se de această forţă de muncă, negustorii urmăreau să taie salariile mari şi să distrugă ghildurile de la oraşe. Aşa s-a născut sistemul de muncă la domiciliu — un sistem prin care negustorii capitalişti distribuiau printre familiile de la ţară lână sau bumbac pentru a fi prelucrate, şi adesea le dădeau şi instrumentele de lucru, iar apoi veneau şi luau produsul finit. Importanţa sistemului put-out şi a industriei artizanale în dezvoltarea industriei britanice poate fi dedusă din faptul că întreaga industrie de textile, cel mai important sector în prima fază a dezvoltării capitaliste a fost și ea organizată în aceeași manieră. Industria artizanală a avut două mari avantaje pentru patroni: a blocat pericolul ”combinațiilor” și a ieftinit costul muncii, din moment ce se baza pe muncitorii care lucrau în gospodăriile lor și foloseau și munca soțiilor și a copiilor care erau considerați ”ajutoare” și primeau ”salarii auxiliare”.

(33) Munca salariată era atât de puternic identificată cu sclavia că Levellerii nu le dădeau dreptul muncitorilor salariați să voteze, considerându-i insuficient de independenți față de patronii lor pentru a fi în stare să voteze conform intereselor lor.

”De ce să se facă un om liber sclavul altuia?” a întrebat The Fox, un personaj din Mother Hubbard’s Tale a lui Edmund Spenser (1591). La rândul lui Gerrard Winstanley, liderul Diggerilor, a declarat că nu avea nici o importanță dacă conta dacă cineva trăia sub acoperișul unui dușman sau al unui frate dacă muncea pentru un salariu. (Hill 1975).

(34) Herzog (1989), 45-52. Literatura despre vagabonzi e vastă. Printre cele mai importante lucrări sunt A. Beier (1974) și Sărăcia: O istorie a lui B. Geremek (1994).

(35) Fletcher (1973), 64-77; Cornwall (1977), 137-241; Beer (1982), 82-139. La începutul secolului 16, multe răscoale din cauza îngrădirilor au implicat și nobilimea de rang  inferior care folosea ura populară față de îngrădiri pentru a-și regla conturile cu nobilimea de rang superior. Dar, după 1549, ”nobilii au început să se retragă cu totul din această dispută, iar inițiativa a revenit acum micilor proprietari și săracilor care erau cei care declanșau protestele”. (Manning 1988:312) Manning descrie victima tipică a răscoalelor  din cauza îngrădirilor ca pe un ”the outsider” (om din afară). ”Negustorii care încercau să își cumpere accesul la nobilimea cu proprietăți erau în special vulnerabili în fața răscoalelor cauzate de îngrădiri, așa cum erau și arendașii. Noii proprietari și fermieri erau victimele răscoalelor îngrădirilor în 24 din 75 de cazuri din Star Chamber. O categorie apropiată consta din 6 nobili care au absentat.” (Manning 1988: 50).

(36) Manning (1988), 96-97, 114-116, 281; Mendelson și Crawford (1998).

(37) Prezența crescută a femeilor în răscoalele împotriva îngrădirilor a fost influențată de credința populară că femeile erau ”în afara legii” și puteau dărâma gardurile cu impunitate. (Mendelson and Crawford 1998:386-387) Dar Tribunalul din Star Chamber s-a dat peste cap pentru a le scoate oamenilor din cap această credință. În 1605, la un an după primele legi ale lui Iacob I împotriva vrăjitoriei, tribunalul a decis că ”dacă femeile trec pe proprietatea altcuiva, participă la rebeliuni și comit alte ofense, o acțiune va fi îndreptată împotriva lor și a soților lor, iar soții lor vor plăti amenzi și pagubele, chiar dacă femeile comit aceste infracțiuni fără știința soților lor.” (Manning 1988: 98).

(38) Despre acest subiect, vezi, printre alții, Maria Mies (1986).

(39) În 1600, salariile reale din Spania pierduseră 30 la sută din puterea de cumpărare comparat cu puterea pe care o avuseseră în 1511 (Hamilton 1965:280). Despre Revoluția Prețului, vezi mai ales lucrarea clasică a lui Earl J. Hamilton, American Treasure and the Price Revolution in Spain, 1501-1650 (1965); David Hackett Fischer The Great Wave: Price Revolution and the Rhythms of History (1996), care analizează prețurile record din Evul Mediu până în prezent – în special Capitolul 2 (pp. 66-113); și cartea lui Peter Ramsey The Price Revolution in Sixteenth Century England (1971).

(40) Braudel (1966),Vol. 1, 517-524

(41) Peter Kriedte (1983) sintetizează evoluțiile economice din această perioadă: ”Criza a adâncit diferențele între venituri și proprietate. Pauperizarea și proletarizarea au mers în paralel cu o creștere din ce în ce mai mare a averilor…Lucrarea referitoare la Chippenhan din Cambridgeshire a arătat că recoltele proaste de la sfârșitul secolului 16 și 17 au dus la o transfromare decisivă. Între 1544 și 1712 gospodăriile de dimensiuni mijlocii practic au dispărut cu totul. În același timp proporția proprietăților de 90 de hectare sau mai mult a crescut de la 3 la sută la 14 la sută; iar cea a gospodăriilor fără nici un pic de pământ a crescut de la 32 la sută la 63 la sută (Kriedte 1983: 54-55).

(42) Wallerstein (1974), 83; Le Roy Ladurie (1928-1929). Creșterea interesului antreprenorilor capitaliști pentru împrumutarea banilor a fost poate motivația din spatele expulzării evreilor din cele mai multe orașe din Europa în secolele 15 și 16 — Parma (1488), Milan (1489), Geneva (1490), Spain (1492), şi Austria (1496). Expulzările şi pogromurile au continuat timp de un secol. Până când situaţia a fost oprită de Rudolph al II-lea în 1577, era ilegal pentru evrei să trăiască în cea mai mare partea a Europei Occidentale. Imediat ce împrumutarea banilor a devenit o afacere profitabilă, această activitate, anterior declarată nedemnă pentru un creştin, a fost reabilitată, aşa cum arată acest dialog care a avut loc între un ţăran şi un orăşean bogat, scris de un anonim din Germania în jurul anului 1521:

„Ţăran: Ce mă aduce la tine? Păi vreau să văd cum îţi petreci timpul.

Orăşean: Cum îmi petrec timpul? Stau aici şi îmi număr banii, nu vezi?

Ţăran: Spune-mi, orăşeanule, cine ţi-a dat atât de mulţi bani că ai ajuns să-ţi petreci tot timpul ca să-i poţi număra?

Orăşean: Vrei să ştii cine mi-a dat bani? Îţi voi spune. Un ţăran bate la uşa mea şi mă roagă să îi împrumut 10 sau 20 de guldeni. Îl întreb dacă are vreo păşune bună sau un câmp bun de lucrat. El îmi spune: „Da, orăşeanule, am o păşune bună şi un câmp bun, care valorează 100 de guldeni”. Eu îi răspund: „Excelent! Dă-mi garanţie păşunea şi câmpul tău şi dacă te angajezi să plăteşti 100 de guldeni dobândă, poţi avea împrumutul tău de 20 de guldeni”. Fericit să afle această veste, ţăranul îmi răspunde: „Cu bucurie îmi iau acest angajament”. „Dar trebuie să îţi spun”, adaug eu, „că dacă nu reuşeşti să îţi plăteşti dobânda la timp, voi intra în posesiunea pământului tău şi îl voi face proprietatea mea.” Dar asta nu îl nelinişteşte pe ţăran, el îmi acordă ca garanţie păşunea şi câmpul lui. Eu îi dau banii şi el plăteşte dobânda cu punctualitate timp de un an sau doi; apoi vine are o recoltă proastă şi imediat nu mai poate plăti. Eu îi confisc pământul, îl dau afară şi păşunea şi câmpul lui sunt acum ale mele. Şi nu fac aşa doar cu ţăranii, ci şi cu meşteşugarii. Dacă un meşteşugar are o casă bună îi dau o anumită sumă de bani, şi nu după multă vreme, casa aceea e a mea. Aşa îmi strâng proprietăţi şi bogăţie, şi de asta îmi petrec tot timpul numărându-mi banii.

Ţăran: Şi eu credeam că doar evreii practicau specula! Acum văd că şi creştinii fac la fel.

Orăşean: Speculă? Cine a zis ceva de camătă? Nimeni nu practică specula aici. Ce plăteşte datornicul este dobânda.” (G. Strauss: 110-111).

(43) Cu referire la Germania, Peter Kriedte scrie că: „Recente cercetări au arătat că un muncitor din construcţii din Augsburg [Bavaria] era în stare să îşi întreţină soţia şi doi copii din venitul său anual în timpul primelor trei decenii din secolul 16. Apoi, nivelul lui de trai a început să scadă. Între 1566 și 1575 și din 1585 până la izbucnirea Războiului de 30 de ani, din salariul său nu mai putea asigura nici subzistența minimă pentru familia sa.” (Kriedte 1983:51-52).

Despre sărăcirea clasei muncitoare europene, din cauza îngrădirilor și a Revoluției Prețului, vezi și C. Lis & H. Soly (1979), 72-79. Ei scriu că în Anglia ”între 1500 și 1600 prețurile grânelor au crescut de 6 ori, în timp ce salariile au crescut doar de 3 ori. Deloc suprinzător, muncitorii și sătenii pentru Francis Bacon nu erau decât ”niște cerșetori care aveau un acoperiș deasupra capului”. ”În aceeași perioadă, în Franța, puterea de cumpărare a sătenilor și a muncitorilor salariați a scăzut cu 40 la sută. În New Castile… munca salariată și sărăcia erau considerate acum sinonime.” (ibid.:72—4).

(44) Despre răspândirea prostituției în secolul 16, vezi Nickie Roberts, Whores in History: Prostitution in Western Society (1992).

(45) Manning (1988); Fletcher (1973); Cornwall (1977); Beer (1982); Berce (1990); Lombardini (1983).

(46) Kamen (1971), Berce (1990), 169-179; Underdown (1985). Așa cum David Underdown scrie: ”Rolul proeminent jucat de femei în rebeliunile pentru hrană a fost adesea menționat. În Southampton în 1608, un grup de femei au refuzat să aștepte ca o corporație să decidă ce va face cu un transport de grâu care era încărcat pentru Londra; ele s-au urcat pe vapor și au confiscat transportul. Se crede că tot femeile au fost rebelele din incidentul din Weymouth în 1622, în timp ce la Dorchester în 1631 un grup (unele dintre ele fiind deținute într-o casă de muncă) a oprit o căruţă fiind convinse eronat că transporta grâu; una dintre ele se plângea de un negustor local care „şi-a trimis cele mai bune fructe şi produse, cum ar fi untul, brânza, grâul peste mări” (1985:117). Despre prezenţa femeilor în răscoalele pentru hrană, vezi şi Sara Mendelson şi Patricia Crawford (1998), care scriu că „femeile au jucat un rol proeminent în rebeliunile pentru grâu [în Anglia]”. De exemplu, „la Maldon în 1629 o mulţime de peste 100 de femei şi copii s-a urcat pe vapoare pentru a opri ca grâul să fie transportat pe mare în altă parte”. Ele au fost conduse de „Căpitana Ann Carter, ulterior judecată şi condamnată să fie spânzurată” pentru rolul ei de conducătoare a acestui prostest. (ibid.: 385-86).

(47) În acelaşi spirit erau şi concluziile unui medic din oraşul italian Bergamo, în timpul foametei din 1630: „Scârba şi teroarea provocate de o mulţime furibundă de oameni muribunzi care se luau de trecători pe străzi, în pieţe, în biserici, la intrările în locuinţe era atât de mare că viaţa devenise insuportabilă. Şi pe lângă asta putoarea care venea dinspre ei precum şi spectacolul nesfârşit al celor care mureau pe străzi… asta nu poate fi crezut de cineva care nu a văzut aşa ceva cu ochii lui.” (citat de Carlo M. Cipolla 1993:129).

(48) Despre protestele din secolele 16 şi 17 din Europa, vezi Henry Kamen, The Riot Century(1972), mai ales Capitolul 10, ”Rebeliunea Populară. 1550-1660” (pp.331-385). Așa cum Kamen scrie: ”Criza dintre 1595-1597 s-a răspândit în toată Europa, și a avut urmări în Anglia, Franța, Austria, Finlanda, Ungaria, Lituania și Ucraina. Probabil niciodată până atunci în istoria Europei nu au avut loc atât de multe rebeliuni populare în aceeași perioadă de timp, simultan.” (p. 336). Au exsitat rebeliuni și în Napoli în 1595, 1620, 1647 (ibid.: 334-35, 350, 361-63). În Spania, rebeliunile au izbucnit în 1640 în Catalonia, în Grenada în 1648, în Cordova şi Sevilla în 1652. Despre răscoalele şi rebeliunile din secolele 16 şi 17 din Anglia, vezi Cornwall (1977); Underdown (1985), şi Manning (1988). Despre răscoalele din Spania şi Italia, vezi şi Braudel (1976, Vol. 11), 738-739.

(49) Despre vagabondaj în Europe, pe lângă Beier şi Geremek, vezi Braudel (1976),Vol. II, 739-743; Kamen (1972), 390-394.

(50) Despre creşterea crimelor legate de proprietate în urma Revoluţiei Preţului, vezi Capitolul de la pagina 141 din această carte. Vezi Richard J.Evans (1996), 35; Kamen (1972), 397-403; şi Lis şi Soly (1984). Lis şi Soly scriu că „dovezile pe care le avem sugerează într-adevăr o creştere geneală a ratei crimelor în special în Anglia Elisabetană şi a Stuarzilor, mai ales între 1590 şi 1620”. (p. 218).

(51) În Anglia, printre momentele de sociabilitate şi de reproducere colectivă care au fost distruse din cauza pierderii terenurilor obşteşti şi a resurselor comunale s-au aflat procesiunile care aveau loc primăvara pentru binecuvântarea recoltelor – care nu mai puteau avea loc acum pentru că terenurile fuseseră îngrădite – şi dansurile care aveau loc în jurul Maypole pe 1 mai (Underdown 1985).

(52) Lis şi Soly (1979), 92. Despre instituţia Asistenţei Publice, vezi Sărăcia: O istorie a lui Geremek (1994), capitolul 4: „Reforma Carităţii” (pp. 142-177).

(53) Yann Moulier Boutang De l’esclavage au salariat (1998), 291-293. Parţial sunt de acord cu Moulier Boutang când spune că Ajutoarele Publice nu au fost neapărat un răspuns la sărăcia produsă de exproprierea pământurilor şi de inflaţia preţurilor, ci mai degrabă o măsură a cărei intenţie era de a preveni fuga muncitorilor şi astfel de a crea o piaţă a forţei de muncă locală (1998). Aşa cum am menţionat deja, Moulier Boutang subliniază prea mult nivelul de mobilitate disponibil proletariatului deposedat, întrucât nu ia în considerare situaţia diferită a femeilor. Şi mai mult, el subestimează nivelul de la care asistenţa a fost un rezultat al luptei— o luptă care nu putea reduce fuga forţei de muncă, dar care a inclus asalturi, invazia oraşelor de către masele de oameni flămânzi şi muritori de foame de la sate (o trăsătură constantă în Franţa la mijlocul secolului 16) şi alte forme de atacuri. Nu e o coincidenţă, în acest context, că Norwich, centrul de unde a izbucnit rebeliunea de la Kent, a devenit la scurtă vreme după înfrângerea rebeliunii centrul şi modelul pentru reformele de Ajutorare a Săracilor.

(54) Umanistul spaniol Juan Luis Vives, care avea cunoştinţe despre sistemul de autorare al săracilor din Flandra şi Spania, a fost unul dintre principalii susţinători ai carităţii publice. În cartea sa De Subvention Pauperon (1526) el a susţinut că „autoritatea seculară şi nu Biserica ar trebui să fie responsabilă pentru ajutorarea săracilor”. (Geremek 1994:187). El a insistat şi că autorităţile ar trebui să găsească slujbe pentru cei care erau în putere de a munci, insistând că „nenorociţii, ticăloşii şi leneşii ar trebui să primească cele mai grele munci, şi cele mai prost plătite, pentru a da un exemplu care să-i descurajeze pe ceilalţi.” (ibid.).

(55) Principala lucrare asupra apariţiei şi extinderii caselor de muncă este cea a lui Dario Melossi şi Massimo Pavari, Prison and the Factory: Origins of the Penitentiary System (1981). Autorii arată că principalul scop al încarcerării era de a distruge simțul de identitate și de solidaritate al săracilor. Vezi și Geremek (1994), 206 – 229. Despre schemele concepute de proprietarii englezi pentru a-i încarcera pe săraci, vezi Marx, Capitalul Vol. 1 (1909:793). Pentru Franța, vezi Foucault, Madness and Civilization (1965), mai ales Capitolul 2: ”Marea Încarcerare” (pp. 38-64).

(56) În timp ce Hackett Fischer face legătura între declinul populației din secolul 17 cu efectele sociale ale Revoluției Prețului (pp.91-92), Peter Kriedte prezintă o imagine mai complexă, susținând că declinul demografic a fost o combinație între factori atât Malthusieni cât şi socio-economici. Declinul a fost, după părerea lui, un răspuns atât la creşterea populaţiei din secolul 16, pe de o parte, şi pe de altă parte şi la însuşirea de către moşieri a celei mai mari părţi din venitul obţinut din agricultură. (p. 63).

O observaţie interesantă care susţine argumentele mele referitoare la legătura dintre declinul demografic şi politicile pro-natalitate ale statelor este oferită de către Robert S. Duplessis (1997) care scrie că recuperarea după criza populaţiei din secolul 17 a fost mult mai rapidă decât cea de după Ciuma Neagră. A durat un secol ca populaţia să înceapă să crească din nou după epidemia din 1348, în timp ce, în secolul 17, procesul de creştere a fost reactivat în mai puţin de jumătate de secol. (p. 143). Această estimare indică prezenţa în Europa secolului 17 a unei rate mai mari de natalitate, posibil a fi atribuită atacului cumplit asupra oricărei forme de contracepţie.

(57) „Bio-puterea” este conceptul pe care Foucault l-a folosit în a sa History of Sexuality: An Introduaion (1978) pentru a descrie trecerea de la o formă autoritară de guvernare la una mai descentralizată, centrată pe „alimetarea puterii vieţii”, în secolul 19, în Europa. „Bio-puterea” exprimă preocuparea din ce în ce mai mare, la nivelul Statului, faţă de controlul  sanitar, sexual, şi penal al trupurilor individuale, precum şi faţă de creşterea mişcărilor populare şi a insurecţiilor lor pe tărâmul economic. Potrivit acestei paradigme, apariţia bio-puterii a mers mână în mână cu apariţia liberalismului şi a marcat sfârşitul statului juridic şi monarhic.

(58) Fac această disctincţie având în minte analiza sociologului canadian Bruce Curtis despre conceptul lui Foucault referitor la „populaţie” şi „bio-putere”. Curtis pune în contrast conceptele de „densitate a populaţiei” care sunt obişnuite în secolele 16 şi 17 cu noţiunea de „populaţie” care au devenit baza ştiinţei moderne a demografiei în secolul 19. El arată că „densitatea populaţiei” a fost „un concept organic şi ierarhic”. Când mercantiliştii l-au folosit ei erau preocupaţi de partea corpului social care produce bogăţie, adică de muncitorii actuali şi de cei potenţiali. Conceptul ulterior al „populaţiei” este unul atomizat. „Populaţia constă din atât de mulţi atomi nediferenţiaţi distribuiţi într-un spaţiu abstract şi în timp” – scrie Curtis – „cu propriile ei legi şi structuri.” Eu susţin însă că există o continuitate între aceste două noţiuni, atât în perioada mercantilistă cât şi în cea liberal capitalistă, noţiunea populaţiei a fost funcţională pentru reproducerea puterii de muncă.

(59) Perioada de glorie a mercantilismului a fost ultima jumătate a secolului 17, dominaţia sa în viaţa socială fiind asociată cu numele lui William Petty (1623-1687) şi cu cel al lui Jean Baptiste Colbert, ministrul de finanțe al lui Ludovic al XIV-lea. Însă, mercantiliștii din secolul 17 au sistematizat doar sau au aplicat teoriile care fuseseră dezvoltate în secolul 16. Jean Bodin în Franța și Giovanni Botero în Italia sunt considerați economiști proto-mercantiliști. Una dintre primele formulări sistematice ale teoriei economice mercantiliste poate fi găsită înEngland’s Tresure by Forraign Trade (1622) a lui Thomas Mun.

(60) Pentru o discuție despre noua legislație împotriva infanticidului, vezi, printre alții, John Riddle (1997), 163-166; Merry Wiesner (1993), 52-53; și Mendelson și Crawford (1998) care scriu că ”crima infanticidului era una pe care doar femeile mai mult ca oricare alt grup din societate se așteptau să o comită. Un studiu asupra infanticidului de la începutul secolului 17 arată că din 60 de mame, 33 erau necăsătorite, 6 erau văduve” (p. 149). Statisticile arată că infanticidul a fost pedepsit chiar mai frecvent decât vrăjitoria. Margaret King scrie că Nuremberg ”a executat 14 femei pentru această crimă între1578 și 1615, și doar o singură vrăjitoare. Parlamentul din Rouen din 1580 până în 1606 a condamnat la fel de multe cazuri de infancticid și de vrăjitorie, dar a pedepsit infanticidul mult mai aspru. Geneva calvinistă arată o rată mai mare de execuții pentru infanticid decât pentru vrăjitorie, între 1590 și 1630, 9 femei din 11 acuzate au fost executate pentru infanticid, comprat cu o singură suspectă din 30 de femei acuzate de vrăjitorie. (p.10) Aceste estimări sunt confirmate de către Merry Wiesner, care scrie că „în Geneva, de exemplu, 25 de femei din 31 acuzate de infanticid în perioada 1595-1712 au fost executate, comparat cu 19 din 122 acuzate de vrăjitorie. (1993:52). Femeile erau executate mai mult pentru infanticid în Europa până la sfârşitul secolului 18.

(61) Un articol interesant asupra acestui subiect este cel al lui Robert Fletcher „T h e Witches Pharmakopeia” (1896).

(62) Aici se face referire la un cântec italian feminist din  1971 intitulat “Aborto di Stato” (Avortul Statului, State Abortion).

(63) Margaret L. King, Women of the Renaissance (1991), 78. Pentru închiderea bordelurilor din Germania, vezi Merry Wiesner, Working Women in Renaissance Germany

(1986), 194-209.

(64) Un catalog extensiv de locuri şi ani în care femeile au fost expulzate din practicarea meseriilor se găseşte în David Herlihy, Women, Family and Society in Medieval Europe: Historical Essays, Providence: Berghahan, 1978-1991. Vezi şi Merry Wiesner (1986), 174- 185. Martha Howell (1986), capitolul 8, 174-183. Howell scrie: „Comediile şi satirele ale vremii, de exemplu, adesea portretizează femeile de la piaţă şi femeile din comerţ ca şirete, atribuindu-le trăsături care nu doar le ridiculizau şi le batjocoreau pentru că participau la producţia pentru piaţă, dar frecvent le acuzau şi de agresiuni sexuale.”  (p.182).

Într-o critică detaliată a teoriei contractului social din secolul 17, aşa cum a fost formulată de către Thomas Hobbes şi John Locke, Carol Pateman (1988) susţine că „contractul social” se baza pe un mai fundamental „contract social”, care recunoştea dreptul bărbaţilor de a-şi lua în proprietate trupurile femeilor şi munca femeilor. Ruth Mazo Karras (1996) scrie că “‘Femeia obișnuită’ însemna o femeie mai accesibilă bărbaților; spre deosebire de ‘bărbatul obișnuit‘ care însemna cineva care are origini umile și putea fi folosit ori în sens denigrator, ori în sens laudativ, nu atrăgea nici un sens fie la un comportament nepotrivit sau de solidaritate de clasă.” (p.138).

(68) Pentru familia din perioada de ”tranziție”, vezi Lawrence Stone (1977); și  Andre Burguiere și Francois Lebrui, “Priests, Prince, and Family,” în Burguiere, et al., A History of the Family: TheImpart of Modernity (1996). Volumul doi de la pagina 99 încolo.

(69) Despre caracterul patriarhaului din secolul 17, și, mai ales, despre conceptul puterii patriarhale din teoria contractului social, vezi din nou Pateman (1988); Zilla Eisenstein, The Radical Future of Liberal Feminism (1981); și Margaret R. Sommerville, Sex and Subjection: Atritudes To Women In Early Modem Society (1995).

Discutând schimbările pe care teoria contractului social le-a produs în Anglia, în atitudinea filosofică și legală față de femei, Sommerville susține că acești teoreticieni au susținut subordonarea femeilor în fața bărbaților mult mai mult decât susținătorii patriarhatului, dar au justificat-o diferit. Fiind cel puțin formal susținători ai principiului ”egalității naturale” și al ”guvernării prin consimţământ”, în apărarea supremaţiei masculine ei au invocat teoria „inferiorităţii naturale” a femeilor, potrivit căreia femeile ar fi fost de acord să le acorde soţilor lor proprietatea asupra lor şi drepturilor de vot, după ce şi-ar fi dat seama de slăbiciunea intrinsecă şi dependenţa lor necesară de bărbaţi.

(70) Vezi Underdown (1985a), “The Taming o f the Scold: The Enforcement of Patriarchal Authority in Early Modern England,” în Anthony Fletcher şi John

Stevenson (1985), 116-136; Mendelson and Crawford (1998), 69-71.

(71) Despre pierderea drepturilor de către femei în Europa în secolele 16 şi 17, vezi, printre alţii, Merry Wiesner (1993), care scrie că: „Răspândirea legii romane a avut mai ales un impact negativ asupra statutului civil legal al femeilor în perioada modernă de început, atât din cauza părerilor despre femei pe care juriştii au ales să le extragă din ea, cât şi din cauza strictei impuneri a legilor existente cărora pe care aceasta le-a determinat.” (p. 33).

(72) Potrivit pieselor de teatru şi a dosarelor din tribunale din acea perioadă, Underdown concluzionează că „între 1560 şi 1640… asemenea dosare relevă o intensă preocupare faţă de femei care sunt o ameninţare vizibilă faţă de sistemul patriarhal. Barjocorirea femeilor şi certurile lor cu vecinii, femeile singure care refuzau să intre în serviciu, soţiile care îi dominau sau îi băteau pe soţi, toate par să iasă la suprafaţă mai frecvent decât în altă perioadă. Nu se poate trece cu vederea că aceasta este şi perioada în care acuzaţiile referitoare la vrăjitorie au atins punctul culminant.” (1985a:119).

(73) James Blaut (1992a) arată că în decursul a câteva decenii după 1492 „rata de creştere şi de schimbare s-a mărit dramatic şi Europa a intrat într-o perioadă de rapidă dezvoltare.” El scrie: „Afacerile coloniale din secolul 16 au produs capital în mai multe moduri. Unul a fost prin comercializarea aurului şi argintului. Al doilea a fost prin agricultura de pe plantaţii, mai ales în Brazilia. Al treilea a fost prin aromele şi hainele şi multe altele aduse din Asia. Al patrulea element a fost profitul care s-a întors în casele europene dintr-o varietate de afaceri productive şi comerciale din Americi… Al cincilea element a fost sclavia. Acumularea acestor resurse a fost masivă. (p.38).

(74) Exemplar este cazul Bermudelor, citat de Elaine Forman Crane (1990). Crane scrie că mai multe femei albe din Bermude erau stăpâne de sclavi— de obicei sclave – de pe urma muncii cărora ele au putut să-și mențină o anumită autonomie economică. (pp. 231-258).

(75) June Nash (1980) scrie că ”O schimbare semnificativă a apărut în 1549 când originea rasială a devenit un factor, pe lângă căsătoriile aprobate legal, în definirea drepturilor de moștenire. Noua lege prevedea că nici un mulatru (rezultat din împreunarea unui negru cu o femeie indiană), mestizo, sau vreo persoană născută în afara căsătoriei nu avea voie să dețină indieni în encomienda – Mestizo și copil ilegitim au devenit cuvinte sinonime.” (p.140).

(76) O coyota o indiancă, parte metisă și parte indiancă. Ruth Behar (1987), 45

(77) Cele mai mortale erau minele de mercur, cum era cea din Huancavelica, în care mii de muncitori au murit otrăviţi încet, îndurând suferinţe inimaginabile. Aşa cum David

Noble Cook scrie: „Muncitorii mor în mina Huancavelica atât din cauza pericolelor imediate, cât şi pe termen lung. Prăbuşirile de pământ, indundaţiie sunt ameninţările zilnice. Nenorocirile imediate la adresa sănătăţii lor veneau în urma hranei proaste, şi a diferenţei bruşte de temperatră, a ventilării inadecvate din subteran, şi a schimbării bruşte de temperatură dintre subteran şi atmosfera rarefiată Andeană… Muncitorii care rămâneau perioade mai lungi în mină poate sufereau cel mai mult. Praful şi particulele fine toxice erau eliberate în aer. Indienii inhalau praful care conţinea: mercur, vapori de arsenic, şi sulfură de mercur. Expunerea pe o perioadă îndelungată ducea la moarte. Cunoscută ca mal de la mina,sau boala minei, era o boală incurabilă care avansa foarte rapid. (pp.205-6).

(78) Barbara Bush (1990) arată că dacă doreau să avorteze, femeile sclave cu siguranţă ştiau cum să facă asta, întrucât încă mai deţineau cunoştinţele pe care le aduseseră din Africa. (p. 141).

https://revolutianarhista.wordpress.com/

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în ISTORIA DESCONSPIRATA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s