Hayek: Drumul către fascism şi război


de Joseph Hansen (1945)

titlul în original este “Hayek pledează pentru capitalism”

în original, aici 

“Hayek dedică “Drumul către servitute” (The Road to Serfdom) “tuturor socialiştilor din toate partidele.”

În ciuda acestei dedicaţii, care s-ar putea crede că ar îndemna publicul cititor al cărţii către mişcările politice de stânga, cartea s-a bucurat de o popularitate imensă în rândul cercurilor care, de fapt, se opun socialismului. New York Times, de exemplu, ridică în slăvi această carte pentru “rigoarea argumentelor”, pentru “logica fără cusur”, “pentru autoritatea imperativă” şi susţine nici mai mult, nici mai puţin că e “cea mai importantă carte a vremurilor noastre”.

Aparent de acord cu acest verdict, Camera de comerţ americană a cumpărat în draci cartea lui Hayek.

Mesajul lui Hayek ”către socialiștii din toate partidele” de fapt nu e decât o altă variație a vechii teme de propagandă a Marilor Afaceri care pretind că sistemul capitalist ar fi superior socialismului.

Faptul că, dintr-o dată, Hayek a ajuns o vedetă printre cercurile reacționare, fără îndoială, se datorează eficienței cu care își susține cauza împotriva socialismului, la care aderă de altfel și Camera de Comerț Americană.

Trebuie recunoscut că prezentarea lui Hayek e cumva neobișnuită, dacă ar fi să o comparăm cu argumentele pe care le susțin de obicei apărătorii capitalismului.

Hayek își selectează audiența și își limitează obiectivele.

Pentru a înțelege scopul argumentelor lui Hayek, care, în sine, sunt foarte slabe și ușor de demontat, mai întâi e necesar să vedem cărui tip de individ i se adresează el. Nu se adresează muncitorului care are conștiința clasei de care aparține, cu atât mai puțin unui marxist. Hayek își direcționează propaganda către acea secțiune a micii burghezii care înclină către socialism ca singurul mijloc de a pune capăt războaielor și crizelor capitalismului. Încearcă să-i deturneze pe acești mici burghezi din drumul către mișcările socialiste, și le oferă în schimb o punte către a deveni și mai reacționari. Cartea poate fi astfel clasificată ca un fel de propagandă de tranziție care speră să cucerească pe cei mai radicali dintre micii burghezi și să-i aducă pas cu pas de la îndoială către negarea totală a socialismului pentru a-i converti în susținători ai capitalismului.

Începutul tranziției

De la bun început, Hayek își stabilește autoritatea de economist și profesor de renume, dar nu se bazează prea mult pe aceasta până când nu ajunge la chestiunile cruciale pe care își țese toată argumentația. În deschidere, preferă să flateze inteligența cititorului vorbind în stilul unui logician și căutând un teren comun de interes. În prefață susține că și el ar fi fost socialist ”în tinerețe”. Încă mai e ”idealist”, dar unul care ar avea ”anumite valori fundamentale”. Se sacrifică pe sine îndeplinind cu durere datoria de a vorbi în ciuda ”fiecărui motiv posibil de a nu scrie această carte si de a o publica”. (1)

În introducere, caută și mai multe afinități emoționale cu cititorii săi. A crede în socialism, se pare, nu e o greșeală atât de neobișnuită. E umană. Mai mult, izvorăște din cele mai bune intenții:

”Dacă ne uităm cine sunt oamenii ale căror păreri influențează evoluțiile evenimentelor, vedem că, în democrații, într-o anumită măsură, toți sunt de fapt socialiști.” Nu mai e la modă să spunem că acum ”suntem toţi socialiști” pentru că, de fapt, după Hayek, ar fi atât de evident.

Presupunerile profesorului educat duduie de afirmații false.

Socialismul nu e o credință obișnuită a generației noastre, cel puțin nu în America, cea mai solidă fortăreață a capitalismului. Socialismul e susținut și acum doar de o vagă parte a proletariatului. Oamenii ”ale căror păreri influențează evenimentele” nu sunt deloc ”toți socialiști”.

Faptul că e contrazis de realitate nu-l interesează deloc pe Hayek. El face un apel emoționant la mica burghezie, care condamnă “stalinismul”, asemuindu-l cu nazismul, şi care, aparent, ar fi disperată de slăbiciunea adevăratului Marxism și dată peste cap de propaganda de război burgheză.

Scopul principal al profesorului Hayek e să stabilească un raport emoțional cu cititorul său pentru a-l converti într-un dușman hotărât al socialismului.

Scrie Hayek:

“Nu e posibil ca, atunci când oamenii ale căror convingeri sunt acum atât de ferme, încât par de neclintit, încep să vadă ceea ce numai câțiva înțeleg, să dea înapoi plini de oroare și să abandoneze eforturile care au sedus timp de jumătate de secol atât de mulți oameni plini de intenții bune?”

Observați raționalizarea clară pe care profesorul o oferă pentru abandonarea eforturilor de către “atât de mulți oameni de bună credință”.

“Există o mai mare tragedie imaginabilă decât aceea ca, în încercarea noastră conștientă de a ne modela viitorul potrivit unor idealuri înalte, de fapt, fără să vrem, să producem exact opusul idealurilor pentru care luptăm?”

Cei mai mulți din mica burghezie, care își regretă déjà anii de ”socialism din tinerețe”, presupunem noi, se vor grăbi să fie de acord cu profesorul că ”nu există o tragedie mai mare imaginabilă”.

Totuși, un suflet bolnav de mic burghez, care nu s-a eliberat de tot din ghearele marxismului, ar putea cere dovezi convingătoare că această tragedie, atât de dificil de imaginat, se referă la socialism.

Hayek încearcă să-i ofere aceste ”dovezi”:

”Idealiști sinceri”, explică Hayek, ”au luptat pentru socialism pentru a crea o mai mare libertate.” Dar, în loc de o mai mare libertate, ”socialismul înseamnă sclavie”. Ca dovadă, Hayek citează gânditori politici capitaliști din școlile de gândire liberale din ultimul secol la care chiar el susține că aderă și menţionează, ca o confirmare a avertismentelor împotriva socialismului, exemplele Germaniei naziste și Italiei fasciste, neuitând desigur să arate cu degetul și către regimul “stalinist” din Uniunea Sovietică.

„Dar fascismul și socialismul sunt diametral opuse” ar putea exclama cititorul pe bună dreptate șocat. ”Nu înseamnă că ceea ce e valabil pentru fascism sau pentru stalinism înseamnă socialism”.

Logicul profesor de economie burgheză dă replica imperturbabil:

”Probabil e preferabil să descriem metodele care pot fi folosite pentru o mai mare varietate de scopuri, cum ar fi colectivismul, și să privim socialismul ca pe o specie a acestui gen. Totuși, deși pentru cei mai mulți socialiști doar o specie de colectivism va însemna socialismul adevărat, nu trebuie să uităm niciodată că socialismul este o specie a colectivismului și că, prin urmare, tot ce e valabil pentru colectivism trebuie să se aplice și socialismului.”

Asta e ceea ce New York Times admiră ca ”argumentație riguroasă” și ”logică fără cusur”. Putem fi de acord că există aici o anumită logică – logica atât de caracteristică gândirii burgheze în perioada ei de totală descompunere. Cât de bine această logică reflectă realitatea poate fi văzut de oricine e capabil să citească presa. Fasciștii și naziștii îi vânează sistematic pe socialiști să-i omoare. În democrații, bărbații care ”influențează evenimentele” se pregătesc acum să înăbușe în sânge revoluția socială europeană, pe cale să apară. După logica lui Hayek, însă, mișcări care sunt absolut contradictorii sunt amestecate și denunțate ca fiind același lucru.

Pentru un mic burghez în retragere de la Marxism, metoda de gândire a lui Hayek este ”probabil preferabilă”. Odată acceptată, totul în jurul lui se prăbușește ”plin de regrete”, inclusiv marxismul.

Hayek, desigur, nu e original în susținerea aceastei idei.

El pur și simplu afirmă cu mai mult tupeu presupunerea care constituie baza de gândire a unei întregi școli, care susține că nazismul și socialismul ar fi de fapt gemeni; că Germania nazistă și Rusia sovietică ar fi specii ale aceluiași gen; că ambii sunt reprezentanți ai unei noi clase necunoscută și nemaivăzută  în istorie. Metoda lui Hayek e tipică modului în care propaganda burgheză abordează acest subiect.

Apelul său la mica burghezie de a denunţa socialismul a fost demonstrat mereu până acum, ultima dată de James Burnham pe care Hayek îl menționează admirativ într-o notă de subsol.

Acolo unde scopul o cere, analistul nostru burghez nu doar că amestecă ce nu poate fi amestecat, dar și divide ce nu poate fi divizat. Asta dă logicii sale o simetrie care ar trebui să mulțumească ochiul micului burghez. Micul burghez care reneagă socialismul a analizat de multă vreme avantajele şi dezavantajele pentru a-şi asigura o retragere de la socialism şi pentru a o raţionaliza. Hayek nu ignoră acest puternic instrument al propagandei burgheze.

„Toate consecinţele de care ne vom ocupa în această carte”, scrie el, ”rezultă din metoda tragerii unei linii mediane între scopuri şi rezultate.”

În logica dialectică dimpotrivă, mijloacele şi rezultate sunt reproduse unele de altele, se află într-o totală dependenţă unele de altele. Un revoluţionar îşi fixează scopul de a construi un partid politic al clasei muncitoare ca acesta să devină mijlocul prin care el va ajunge la rezultate, dictatura proletariatului, care, la rândul ei, devine mijlocul de a inaugura o societate socialistă a păcii şi bunăstării.

Dimpotrivă, logica lui Hayek înseamnă o abstractizare arbitrară a mijloacelor amputate de rezultate. Hayek foloseşte această abstractizare ca şi cum ar fi un sac gol în care aruncă orice comentariu de care are nevoie pentru a-şi „dovedi” teoriile.

Numai un suflet bolnav de mic burghez incapabil să gândească cu claritate ar putea fi cucerit de logica sa „fără cusur”. Dar exact acestui tip de individ i se adresează Hayek, iar eficacitatea separării arbitrare a scopului de mijloace în îndepărtarea micului burghez de marxism s-a dovedit că funcţionează de multe ori până acum. Nu ştiu nici o excepţie printre cei care au renunţat la marxism care să nu fi trecut prin faza de a se chinui în privinţa mijloacelor şi scopurilor. Acesta este acum un argument care a devenit standard în propaganda burgheză.

Hayek se ocupă foarte concret de pericolele, teroarea şi ororile mijloacelor socialiste. Printre dovezile cele mai solide pe care le aduce Hayek e „planificarea”.  Acest purtător de cuvânt al ordinii capitaliste susţine că această planificare duce exact la opusul a ceea ce îşi propune. În loc de a fi un mijloc de a obţine şi o libertate şi mai mare, planificarea, în ochii profesorului, devine mijlocul care duce la sclavie şi la haos.

Sub fascişti libertatea a fost pierdută, dar fasciştii sunt numai o specie de colectivişti, iar socialiştii sunt altă specie prin urmare libertatea va fi pierdută şi sub socialişti la fel ca sub fascişti. Sau ca să ne aruncăm şi mai mult în abis împreună cu logica lui Hayek: din moment ce scopurile (prin asta Hayek vrea să spună intenţii bune sau rele) nu sunt deloc influenţate de folosirea anumitor mijloace şi din moment ce planificarea e inerentă unui mijloc greșit, indiferent cine o va folosi, rezultatul va fi rău, iar planificarea e caracteristică socialismului, prin urmare…

Faptele sunt atât de bine cunoscute că e uimitor că şi cel mai delirant mic burghez s-ar putea convinge pe sine să accepte o asemenea „argumentaţie”.

Fasciştii din Germania şi Italia au folosit planificarea pentru a zdrobi clasa muncitoare, pentru a scădea nivelul de trai, pentru a intensfica exploatarea şi a uni clasa capitalistă prin promisiunea de a cuceri lumea printr-un război imperialist. Acest scop nu avea nimic în comun cu intenţii bune sau rele. Clasa capitalistă a folosit „planificarea” fascistă pentru a-şi menţine dominaţia.

Pe de altă parte, planificarea socialistă începe cu exproprierea proprietăţii capitaliste, expansiunea maşinăriei productive, creşterea nivelului de trai şi echilibrarea economiei prin corelarea diferitelor ei sectoare prin (mijlocul) intermediul unui plan general.

Nici în acest caz planificarea nu are nimic de-a face cu intenţii bune sau rele. Este mijlocul pe care clasa muncitoare trebuie să îl folosească pentru a preveni dezintegrarea ei totală. În același timp, devine mijlocul prin care se pune capăt războiului de clasă. În fascism, lupta de clasă continuă, în socialism în cele din urmă societatea de clasă va dispărea (comunism).

Nu trebuie să fii marxist pentru a vedea cât de falsă e analiza lui Hayek privind planificarea. Oricine înțelege lupta de clasă, așa cum o înțeleg prea bine capitaliștii, poate vedea că rezultatul planificării nu e implicit în sine și prin sine ca mijloc, ci e implicit în ce clasă face planificarea și cu ce scop. Dar “Drumul către Servitute” nu menţionează deloc lupta de clasă (dusă de capitalişti împotriva clasei muncitoare). ”Logica ireproșabilă” și ”rigoarea argumentației” înlocuiesc faptele brute ale vieții din societatea capitalistă. Această respingere a analizei de clasă e tipică gândirii burgheze.

Mica burghezie vrea să exorcizeze lupta de clasă, s-a săturat de ea. De aici și argumentația lui Hayek că, dacă (planificarea) vrea să atingă un scop, trebuie în mod necesar să urmeze modelul tradițional al gândirii micii burghezii.

Hayek mai are de oferit cititorului un arsenal de raționalizări care să dovedească ”răul inerent” al planificării.

Reușește asta punând în scenă un spectacol de groază. Natura umană, se pare, este în așa fel constituită că o înțelegere comună nu este posibilă și, în toată vasta complexitate a micilor detalii din planul general, unele regiuni se vor simți date la o parte și vor suferi pentru că nu au resurse pentru dezvoltare egale cu cele primite de regiunile situate mai favorabil, autoritatea va trebui să fie delegată organismului central, acest organism central va conduce arbitrar, și de aici înseamnă (pentru Hayek) că libertatea personală va dispărea. Astfel, orice mic burghez, îngrozit de perspectiva de a-și pierde ”libertatea individuală”, poate vedea că nu există o tragedie mai mare ce poate fi imaginată decât planificarea.

Oroarea ororilor

Hayek nu ține cont de nici o învățătură a marxiștilor în privința subiectului societății planificate. Uniunea Sovietică, o țară înapoiată, a reușit să atingă un nivel de dezvoltare în mai puțin de un sfert de secol de economie planificată cât n-ar fi reușit nici în 100 de ani de capitalism.

Astfel el prezintă o imagine foarte falsă despre ce înseamnă planificarea, atât în teorie, cât și în practică. În primul rând, împarte economia planificată între țările care s-ar sfârteca între ele, în loc să poziționeze o economie unită în care granițele naționale nu mai există. În al doilea rând, el susține continua existență a diviziunilor de clasă, care ar duce la conflicte interne asupra planificării, întrucât consideră că fiecare ţară ar rămâne izolată. În al treilea rând, insistă asupra unei economii marcată de lipsuri care ar duce la apariția luptelor între grupuri în privinţa împărțirii venitului național. Hayek e cumva sigur că cititorii săi vor accepta aceste omisiuni și distorsiuni. Aparent, profesorul educat crede că publicul său e total nefamiliar cu literatura care tratează economia planificată.

Un alt mijloc de a atinge socialismul, construirea unui partid al proletarilor, este la fel considerat deficitar de către moralistul nostru idealist. În mod firesc, subiectul e de mare interes pentru propagandistul burghez din moment ce partidul proletar constituie mijlocul prin care clasa muncitoare în cele din urmă va scăpa de haosul și violența capitaliste. Mai mult, exact când se poziționează față de partidul proletar, micul burghez simte cea mai mare repulsie și dorința de a fugi. Construirea unui partid proletar este o problemă politică crucială a zilelor noastre nu doar pentru clasa muncitoare ci și din perspectiva duşmanului ei, clasa capitalistă.

De aceea, capitaliștii folosesc orice mijloc pentru a ataca, împiedica, preveni construirea unui asemenea partid și de a-l zdrobi cu forță și violență, dacă e necesar, atunci când apare. Iar Hayek plasează chestiunea partidului revoluționar printre cele mai înalte puncte pe agenda sa.

Urmând ”logica sa fără cusur”, din nou amestecă lucruri opuse unul altuia.

”În Germania și Italia, fasciștii într-adevăr nu au avut nevoie să inventeze mult. Folosirea noilor mișcări politice care au atins orice aspect al vieții în ambele țări deja a fost introdusă de socialiști. Ideea unui partid politic care să îmbrățișeze toate activitățile individului din leagăn până în mormânt și care să pretindă că-i ghidează părerile asupra orice și care e foarte încântat să facă toate problemele ca fiind probleme ale partidului Weltanschauung, a fost pentru prima dată pusă în practică de către socialiști.”

Acum e adevărat că socialismul abordează toate problemele societății din punctul de vedere al clasei muncitoare. Din tabăra opusă, oamenii de stat burghezi fac la fel pentru clasa capitalistă. Dar ce insinuează Hayek – că metodele fasciste au fost introduse prima dată de socialiști – e cât se poate de fals. Metodele fascismului sunt mult mai vechi decât mișcările socialiste (cu care n-au nici o legătură).

Paralele corecte cu fascismul pot fi găsite printre practicile la care a recurs orice clasă sau castă oprimatoare în momentul în care domnia sa era amenințată de către cei pe care-i asuprea.

În tradiția Inchiziției, fascismul continuă practici care sunt antice. A identifica socialismul cu nazismul e același lucru cu a identifica victimele inchiziției cu călăii lor. Și totuși Hayek, plin de tupeu, susţine:

”Ușurința relativă cu care un tânăr comunist putea fi convertit într-un nazist sau vice versa a fost în general cunoscută în Germania…” Singura distincție pe care Hayek o face între naziștii și anti-naziștii din Germania e de a-i numi pe ultimii ”vechii socialiști” si pe primii, progeniturile lor, ”noii socialiști”. Lupta este reprezentată ca o ceartă între facţiuni  în care cei mai dinamici au câștigat.

Hayek îi asigură pe micii burghezi din publicul său că un partid socialist nu va putea fi probabil format de către cei mai buni (din societate), ci dimpotrivă de cele mai rele elemente din orice societate. La fel de solemn ca un doctor care caută dovezi în măruntaiele unei găini, educatul economist enumeră trei cauze pentru care cei mai răi din societate sunt atrași de socialism.

Prima, “dacă vrem să găsim un mare nivel de uniformitate și similaritate trebuie să descindem în regiunile de joasă moralitate și de joase standarde intelectuale, unde instinctele și gusturile cele mai primitive și vulgare domină… Dacă e neovie de un grup numeros, care să formeze masa în termenul derogatoriu al cuvântului, acesta va fi format de cei mai puțin originali și independenți, care vor putea să pună greutatea numărului lor în spatele idealului lor particular”. Această afirmaţie va deveni recunoscută ca melodia preferată de mulți care au renegat marxismul și care devin suporteri slugarnici ai ordinii capitaliste prezente. Cu toate acestea, la fel ca acel cântec al sirenei, socialismul pare să exercite o fatală atracție asupra acestor marinari din mica burghezie.

A doua, asemenea ”elemente”, în opinia impunător aristocrată a lui Hayek, necesită “un dictator potențial”. Acest dictator “va fi capabil să obțină sprijinul celor mai docili și mai puțin inteligenți care nu au convingeri personale puternice, dar care sunt gata să accepte un sistem de valori decis de alții. E suficient ca aceste valori să le fie tunate în timpane suficient de tare și de des. Cei ale căror idei vagi și imperfect formate sunt ușor de cucerit și ale căror pasiuni și emoții sunt deja stârnite vor îngroșa astfel rândurile partidului totalitar.”

Toate acestea aruncă desigur o umbră mai sumbră asupra verdictelor anterioare date de Hayek privitoare la înaltul idealism al socialiștilor, propriului său socialism timpuriu și cel al oamenilor cu bune intenții ale acelor păreri socialiste “influențează mersul evenimentelor”. Cu toate acestea, o asemenea propagandă are fără îndoială un efect emoțional asupra micii burghezii care e în procesul de respingere a socialismului, dar care nu se simte confortabilă în privința “discriminării între cei care fac şi cei care nu fac parte dintr-un grup închis”.

Scopul lui Hayek e de a formula și de a da expresie stării de spirit a unui asemenea individ care întoarce spatele partidului proletar cu disciplina sa, cu scopul său singular, cu acvitatea sa susținută, cu cerințele sale de mare curaj și care nu poate fi supus.

A treia “cauză” a lui Hayek nu se ridică la nivelul logicii sale fără cusur. Pare să fie legea naturii umane. “Aproape că e mai ușor ca oamenii să fie de acord asupra unui program negativ – sau de ură față de dușman, de invidie a celor care o duc mai bine – decât orice acţiune pozitivă.”

Socialismul fiind astfel negativ apelează la natura negativă în strictă conformitate cu legea naturii umane asupra căreia Hayek insistă pentru a-i exclude corelativul că oamenii sub presiunea evenimentelor se vor uni în susținerea unor programe pozitive prin care remodelează complet societatea.

Hayek susține că programul socialismului este distructiv doar pentru pentru a fi distructiv, şi că îi scoate în evidență pe evrei, pe kulaci, pe cei care o duc mai bine, şi pe capitaliști pentru a-i ataca.

Hayek aruncă aceste calomnii otrăvitoare cu „autoritatea cea mai impunătoare” pe care o poate avea un profesor burghez.

Că se așteaptă ca cititorii săi să accepte asemenea mizerii e interesant, și arată ce părere proastă au propagandiștii burghezi față de mica burghezie și față de cunoștințele acesteia referitoare la programul socialismului.

Integritatea personală și partidul

Hayek probabil a studiat modelul tipic de retragere de la socialism urmat de renegați ca Eastman, Lyons, Burnham, etc., pentru că își începe povestea de groază privind partidul proletar cu o descriere sinistră a efectelor pe care acest partid le-ar avea asupra caracterului moral al membrilor săi.

Principiul că scopul justifică mijloacele este o etică individualistă considerată ca fiind negarea oricărei morale. În etica colectivistă devine în mod necesar regula supremă; nu e literalmente nimic pe care un colectivist să nu fie gata să îl facă… nici un act pe care conștiința sa să îl oprească de la a-l comite. Hayek pare să fi uitat că partidul atrage numai ”cele mai rele elemente” care se presupune că nici nu ar avea conștiința, care acum dintr-o dată devene proemninetă în argumentația lui Hayek.

Însă asta e doar o bagatelă. Când deschizi cânţi la toate corzi simultan e posibil să sune în discordanță. Volumul compensează lipsa de armonie.

Sufletul sensibil al micului burghez în retragere de la socialism trebuie cu siguranță să se facă mic la gândul că a putut să se cufunde în mizeria mișcării socialiste când citește descrierea pe care Hayek o face unui “german tipic”:

Amestecul făcut de Hayek între nazism și socialism nu permite cititorului să distingă la ce anume se referă când face anumite afirmații particulare. Intenția sa e în mod clar însă de a folosi toate mijloacele disponibile “logicii sale fără cusur”; nu contează cât de josnice, pentru a creiona o imagine groaznică mișcării socialiste. Astfel el declară:

“Din moment ce doar liderul suprem e cel care stabilește care e scopul, instrumentele nu trebuie să aibă nici un fel de convingere morală a lor proprie. Ele trebuie mai presus de orice să fie dedicate fără rezerve persoanei liderului, dar, pe lângă asta, trebuie ca ele trebuie să fie total lipsite de principii și capabile de orice. Trebuie să nu aibă nici un ideal personal pe care să își dorească să îl realizeze, nici o idee despre ce e bine și ce e greșit, care să stea în calea intențiilor liderului.”

Hayek subliniază această idee atât de virulent că ar părea că propagandiștii burghezi care au studiat acest domeniu al propagandei lor sunt convinși că e cel mai eficient argument:

„Climatul intelectual general pe care aceasta îl produce, spiritul de cinism total în privința adevărului care îl pune în pericol, lipsa oricărui simț despre ce înseamnă măcar un lucru adevărat, dispariția spiritului personal de îndoială şi de chestionare și credința în puterea unei convingeri raționale, modul în care diferențele de opinie din fiecare ramură a cunoșterii devin chestiuni politice, care trebuie decise de autoritate, toate sunt lucururi pe care oamenii trebuie să le experimenteze personal – nici o descriere pe scurt nu poate să le redea dimensiunea. Poate cel mai alarmant fapt e că disprețul pentru libertatea intelectuală nu e ceva care apare numai când sistemul totalitar e stabilit, ci acesta poate fi găsit peste tot în rândul intelectualilor care au îmbrățișat o credință colectivistă și care sunt ridicați în slăvi ca lideri intelectuali chiar și în țările cu un regim liberal.”

Din nou trebuie să observăm că Hayek nu specifică care sunt aceste rele care sunt particulare nazismului și care sunt particulare stalinismului, ci dimpotrivă incorporează socialismul în acest amalgam. Se pare că are deplină încredere în profunda ignoranță sau gândire, care nu se bazează pe nimic real, a publicului său burghez care trebuie să funcționeze ca sol fertil pentru asemenea denigrări. Așa cum bine se știe în istoria gândirii independente despre rebeliunea împotriva celor mai colosale forțe ale opresiunii, titanii se găsesc în mișcarea socialistă. Ce personajele din lumea alunecoasă a lui Hayek se pot ridica la degetul mic de la piciorul lui Marx, Engels, Luxemburg, Liebknecht, Debs, Lenin, Trotsky? Sau dacă tot a venit vorba la degetul mic al piciorului oricărui socialist de rând din mişcarea socialistă care se opune capitalismului?

Posibilitatea belșugului

Atât de departe merge „rigoarea argumentației” vraciului nostru care „a dovedit” că planificarea duce la sclavie, că un partid proletar atrage cele mai rele elemente, și că morala socialistă duce în mod necesar „la toate acele trăsături ale unui regim totalitar care ne îngrozesc”. Asta îi pare suficient pentru a-i înarma si pe cei mai indeciși dintre cei la care Hayek apelează. Profesorul e conștient însă că mai are de trecut un hop.

În finalul analizei, întreaga posibilitate pentru socialism a epocii noastre se bazează pe fezabilitatea creșterii enorme a productivității societății mondiale. Marxismul a stabilit cum se poate realiza asta prin eficienta utilizare a resurselor din prezent, transportului și fabricilor, eliminării șomajului, încetării războiului, încetării haosului economic prin planificare rațională și expansiunea timpurie a sistemului productiv prin intensificarea aplicării științei.

Multe studii au fost făcute referitoare la posibilitatea belşugului şi chiar cele mai conservatoare dintre acestea au dezvăluit posibilități grandioase, dacă nu chiar mai mult, dacă am folosi mașinăriile la toată capacitatea lor. Experiența producției de război a deschis ochii fiecărui muncitor față de potențialul fabricii moderne. El doar trebuie să-și imagineze că fabrica ar produce bunuri care să fie folosite pe timp de pace, în loc de produsele distructive din prezent, şi care ar putea fi obținute dacă sistemul de producție ar fi folosit în mod rațional.

Dar reprezentantul economiei capitaliste încearcă să convingă mica burghezie despre opusul acestei idei cruciale:

„În fanteziile lor că nu mai există nici o problemă economică, oamenii au primit confirmarea din partea analizelor iresponsabile privind „posibilitatea belșugului” – care, dacă ar fi un fapt, ar însemna într-adevăr că nu e nici o problemă economică care să facă această alegere inevitabilă. Dar deși această invectivă a servit propagandei socialiste, sub diferite nume, atâta timp cât socialismul a existat, e încă palpabil neadevărată așa cum era și când a fost folosită pentru prima dată acum peste 100 de ani. În tot acest timp, nici unul dintre oamenii care au folosit-o nu a produs un plan funcțional despre cum ar putea fi crescută producția ca să abolim chiar și ce considerăm că e sărăcie în Europa de vest, ca să nu mai vorbim de restul lumii. Cititorul ar putea înțelege că oricine vorbește despre posibilitatea belșugului e ori necinstit, ori habar nu are despre ce vorbește.”

În altă parte, Hayek vorbește despre „clișeele familiare și generalizările lipsite de argumente privind posibilitatea belșugului și „credințele fabricate atent referitoare la iraționalitatea sistemului nostru economic” (capitalism) și despre „falsele afirmații privind posibilitatea belșugului”.

Trecem peste minciuna privind lipsa existenței unui plan funcțional care să fi fost produs pentru Europa de vest sau pentru restul lumii privind creșterea producției și ne limităm la considerațiile ideii principale a lui Hayek privind mitul belşugului potențial. Din perspectiva studiilor care au fost făcute, din experiența practică a Uniunii Sovietice și dovezile privind producția de război, un muncitor inteligent s-ar putea aștepta ca economistul burghez să facă cel puțin o dovadă a afirmațiilor sale cutezătoare. Dar Hayek nu scrie pentru „cele mai rele elemente” cum ar fi muncitorii inteligenți. Dovada că umanitatea nu ar putea trăi în bunăstare? Hayek nu oferă nici una.

Fără îndoială, calculul său e că micul burghez căruia i se adresează se va mulțumi doar cu simpla afirmație din moment ce e făcută de „cel mai mare economist” așa cum îl etichetează editura care îl publică pe fostul director al Institutului de cercetare ecoomică din Austria și în prezent membru al facultății de econmie de la Londra. În cuvintele celor de la New York Times, asta înseamnă ” autoritate impunătoare”. Numai în regiunile ”cu standarde  morale scăzute și intelectuale, unde cele mai primitive și comune instincte domină” veți găsi elemente capabile să ceară dovezi unui așa de distins profesor burghez. Hayek pur și simplu evită să prezite dovezi pentru afirmațiile sale, pe care își bazează de altfel întreaga argumentație. E greu să găsim un mod mai disprețuitor în care Hayek desconsideră inteligența micii burghezii căreia i se adresează.

După ce-a stabilit într-o manieră ireproșabilă că belșugul e doar ”un mit”, Hayek trece la următoarea legătură a logicii sale. Se ocupă acum de ”inevitabilitatea” socialismului, o altă idee care le taie respirația celor din mica burghezie care vor să denunțe socialismul. Dacă bunăstarea economică nu poate fi realizată, înseamnă că socialismul nu e inevitabil. Deplina planificare e o fază importantă de dezvoltare economică numai în eventualitatea că o asemenea bunăstare ar fi produsă și că nici o bază nu rămâne pentru formarea de grupuri egoiste cum ar fi castele și clasele. Atâta timp cât lipsurile domină, lupta cruntă pentru cea mai mare parte din bunăstare va dăinui. Când această roată care motivează oamenii se va opri, însă, atunci planificarea rațională a societății din întreaga lume nu doar devine fezabilă, ci chiar inevitabilă.

În beneficiul micii burghezii, măcinată de regrete privind ”inevitabilitatea”, Hayek vine cu o altă perspectivă. Omul ”nu cunoaște nici o lege pe care istoria să fie obligată să o respecte”, spune el flatant în introducere. ”Nici o dezvoltare nu e inevitabilă.” Această opinie constituie negarea totală a științei, negarea posibilității determinării cursului oricărui fenomen.

Adevărul e, anunță Hayek triumfător, că ”planificarea” nu e inevitabilă.

”Convingerea că acest trend e inevitabil e în mod tipic bazată pe erori de judecată economice – presupusa necesitate a creșterii generale a monopolurilor, ca urmare a dezvoltării tehnologice, presupusul ”belșug potențial” și toate celelalte clișee populare…”

Sunteți siguri că ”creșterea monopolurilor ca urmare a dezvoltării tehnologiei” nu e o manifestare a tendințelor organice ale economiei capitaliste? Ar putea întreba cititorul mic burghez, sperând ca Hayek să îi alunge îndoielile.

Absolut da, îl asigură profesorul. ”Competiția” este eliminată nu de schimbările organice inerente sistemului economic capitalist, ci de rezultatul ”unei politici deliberate”. Creșterea statismului, însă, care pare să fie ceea ce Hayek vrea să spună prin ”politică deliberată” nu este un indicator al lipsei de legi și al lipsei de inevitabilitate a evoluțiilor economice și politice. Dimpotrivă, e dovada irefutabilă că mijloacele de producție au devenit atât de vaste de complexe și de puternic socializate că tendința irezistibilă e de a aduce un control în plus asupra societății, adică intervenția guvernului.

Asta se poate întâmpla numai sub dominația unei clase de exploatatori care pur și simplu exacerbează lupta de clasă temporar, rezolvând situația în mod sângeros ca în Germania, sau sub dominația unei majorități care stabilește dictatura proletariatului și începe să elimine diviziunile de clasă și dezvoltarea planificării în interesul întregii societăți.

În opinia lui Hayek tot ce e necesar pentru a preveni ca planificarea să devină inevitabilă e schimbarea politicii guvernului.

Cititorul mic burghez al lui Hayek ar trebui să se simtă confortabil cu această afirmație pre-digerată că guvernul nu e instrumentul executiv al clasei conducătoare, ci o fortă independentă deasupra claselor care poate fi convins să restabilească ”competiția” prin schimbarea politicii, fără să oprească ”schimbările tehnologice”.

Hayek continuă cu atacurile împotriva socialismului, dar le contrapune unei utopii pentru a-l lăsa pe clientul său mic burghez cu impresia unui program pozitiv. Utopia pentru care el pledează nu e altceva decât “societatea competitivă”.

Utopia societății competitive e învăluită în ceață. Clasele nu sunt niciodată delimitate. Nu știm nici măcar dacă chiar ele există în teoriile învăluite în fum ale lui Hayek. Această societate pare să fie formată din mici negustori, artizani și fermieri care toți sunt în competiție unii cu alții, beneficiind de resurse relativ egale pe piață, toți fiind în competiție potrivit Domniei Legii, adică a regulilor jocului fixate anterior, astfel încât numai „norocul” și „spiritul de inițiativă” să determine cine va avea succes.

Hayek etichetează un asemenea sistem ca fiind unul al „libertății” și pretinde că ar fi lumea cea mai morală dintre toate lumile posibile, una în care „anumite valori fundamentale” și-ar găsi cea mai înaltă formă de expresie.

Așa în ceață cum e această utopie, cel puțin conținutul „libertății” la care se referă Hayek e clar: aceasta este „libertatea” pe care Hayek a tunat-o în mintea cititorului său mic burghez încă de la începutul acestei cărți. Este libertatea de a cumpăra, libertatea de a vinde, libertatea de a exploata, libertatea de a face profit și libertatea de a duce cine știe ce război când se iveşte ocazia. Aceasta e tipul de libertate pe care Hayek o dorește în locul „sclaviei” economiei planificate. Hayek crede că politicile guvernamentale corecte vor duce la această libertate.

Utopia competitivă seamănă mai mult decât orice cu lumea vânzătorului de la magazinul din colț care se plânge că lanțul de magazine vecin îi fură clienții printr-o politică specială de vânzări.

Pe scurt, e utopia micii burghezii. Profesorul Hayek speră că așa îl va cuceri pe radicalul mic burghez și că îi va oferi un ideal pentru care să lupte în locul lumii unite a socialismului.

Fără îndoială e o utopie reacționară, așa cum ușor se poate dovedi din verdictele date chiar de Hayek.

„Ce a uitat generația noastră e că sistemul de proprietate privată este cel mai mare garant al libertății, nu doar pentru cel care deține această proprietate, dar și pentru cel care nu o deține.” Utopia competitivă se bazează pe proprietatea privată, adică pe indivizi care dețin, controlează și exploatează resursele naturale și sistemul economic. Proprietatea privată e piatra de temelie a capitalismului.

Sistemul, așa cum știm prea bine, nu stă pe loc, ci dezvoltă inegalități șocante. Dar Hayek justifică și inegalitățile:

„Într-un sistem al liberei inițiative, șansele nu sunt egale din moment ce un asemenea sistem bazat pe proprietate privată și (deși poate nu cu aceeași necesitate) pe moștenire, cu diferențele de oportunitate pe care le generează.”

Astfel ceaţa din mica lume a utopiei competitive s-a dezvoltat deja într-o societate capitalistă criminală  în care 60 de familii pot și trebuie să constituie cu permisiunea lui Hayek o oligarhie care conduce societatea. Ascultați acest elogiu, demn de stiloul lui Henry Ford:

„Banii sunt cel mai mare instrument de libertate pe care l-a inventat omul vreodată. Banii sunt cei care în societatea existentă deschid o arie uimitoare de alegeri pentru omul sărac…” mai mult, ”cine va nega că lumea în care bogații sunt puternici e totuși o lume mai bună decât una în care numai deja cei puternici pot acumula bogății?”

Utopia competitivă are chiar și șomeri. Hayek îşi exprimă simpatia pentru acești nefericiți și crede că ceva ar trebui făcut pentru ei. De fapt, chiar propune  o soluție pentru șomaj care ar trebui să le sune familiară celor care nu au suferit niciodată de șomaj în Utopia competitivă dar îi cunosc rigorile sub domnia celor 60 de familii din America. Economistul nostru de renume mondial crede, de exemplu, că cei care nu mai pot fi angajați pe salarii relativ mari, pe care le-au câștigat în timpul războiului, trebuie să fie lăsați fără slujbe până când vor accepta să muncească pe salarii mici. Această soluție satisface fără îndoială “valorile fundamentale morale” ale lui Hayek, libertatea celui norocos de a oferi ce salarii dorește și libertatea nefericitului fără slujbă de a muri de foame.

Utopia competitivă nu e chiar așa de roză cum pretinde autorul ei. Chiar are și situaţii critice, care, atunci când apar, trebuie ca atât libertatea, cât și competiția să fie temporar suspendate, desigur, pentru a păstra libertatea și competiția. „Singura excepție la regula că o societate liberă nu trebuie să fie supusă unui singur scop”, declară umanitarul nostru, „este războiul sau alte dezastre temporare”.

Prin „dezastre” presupunem că se referă la greve, la protestele șomerilor și la rebeliunile proletarilor.

Hayek și războiul imperialist

După ce l-a făcut pe micul burghez să îmbrățișeze principiul proprietății private, Hayek continuă tranziția spre susținerea ordinii capitaliste, sperând fără îndoială că cel convertit îl va urma plin de încredere.

În treacăt, atacă trusturile – cum poți apela la micul burghez fără să ataci trusturile – dar asta nu-l deturnează de la scopul său principal, adică de la a câștiga sprijin pentru al doilea război mondial, care e purtat de unele dintre trusturi, departe de utopia rezervată micului burghez. Hayek îşi susţine interesul cu tupeu, fără a ezita să spună chiar de la început care e scopul său:

”Există chiar și un motiv mai presant de data asta pe care ar trebui să-l luăm în serios pentru a înțelege forțele care au creat național socialismul: asta ne va permite să înțelegem dușmanul nostru și chestiunea mizei care ne desparte. Nu poate fi negat că nu prea există recunoaștere a idealurilor pozitive pentru care luptăm.”

Scopul perfid al lui Hayek este de a crea un amalgam între național-socialismul lui Hitler și revoluția proletară. Este o pregătire ideologică pentru zdrobirea muncitorilor europeni folosind minciuna că revoluția lor ar fi în realitate pur și simplu o nouă formă a mișcării lui Hitler. Hayek chiar pune bazele persecutării evreilor de către nazişti şi aliaţii lor:

„Nu ar trebui să uităm că anti-semitismul lui Hitler s-a tras din țara sa, sau a transformat în dușmanii săi mulți oameni care în orice privinţă au fost dovediți a fi totalitarieni de tip german.”

Cu alte cuvinte nu lăsaţi faptul că anti-naziștii au fost brutal persecutați de Hitler să vă amăgească în a-i trata diferit de cum a făcut-o Hitler. După logica lui Hayek, ei sunt doar o altă specie de colectiviști, adică gemeni ai nazismului! Hayek încearcă să reimpună această teorie prin afirmații demagogice referitoare la „foștii socialiști” care au devenit naziști. Această demagogie coincide în mod straniu cu poveștile din presa nazistă referitoare la naziști care intrau în clandestinitate și se ascundeau ca fiind socialiști.

Ca parte a sprijinului său pentru aliații imperialiști, Hayek justifică măsurile de război care au restricționat libertatea al cărei moralizator se pretinde a fi.

„În timp de război, desigur, chiar și criticile libere și deschise trebuie restricționate în mod necesar.”

Aceasta a fost poziția liberalismului mic burghez încă de la izbucnirea războiului.

Este o gândire tipică ce expune servilitatea minții micului burghez în fața imperialismului, imediat ce stăpânul ridică biciul în aer.

Hayek își duce însă servilitatea la extrem, lăsând calea deschisă pentru susținerea unui al treilea război mondial imperialist pe care îl preferă socialismului care ar elimina războiul pentru totdeauna.

„Cum e adevărat în privința multor mari rele, măsurile prin care războiul ar putea deveni ceva imposibil în viitor s-ar putea dovedi chiar mai rele decât însuşi războiul.”

Această perspectivă de război fără sfârşit e chiar în conformitate cu „rigoarea fără cusur” a lui Hayek din moment ce rivalităţile imperialiste care au dus la Războiul mondial pur şi simplu poartă în ele „competiţia” iar războiul e concluzia lor logică.

Astfel ajungem la adevăratul scop al cărţii lui Hayek şi al teoriilor sale, a economiei pe care o susţine şi a “ştiinţei” sale – e vorba de propagandă de război, propagandă de război în special împotriva mişcării socialiste.

Toate argumentele privind mijloacele şi scopurile, morala, gândirea independentă, imposibilitatea planificării, inevitabilitatea inegalităţii economice, posibilitatea „libertăţii” în capitalism se dovedesc a nu fi altceva decât o punte care duce către susţinerea imperialiştilor în promovarea războiului lor pentru profit, pieţe şi colonii.

Susținerea războiului este exprimată în mod grotesc în cartea lui Hayek. Totuşi New York Times şi Camera de comerţ americană se aşteaptă ca micul burghez să înghită toate acestea ca fiind „una dintre cele mai importante cărţi ale timpurilor noastre”.

Cât de departe doreşte Hayek să-i ducă pe cititorii săi în susţinerea unei ordini în agonie a capitalismului?

El jură mereu şi mereu că se opune fascismului.

Însă, în respingerea socialismului şi în amestecarea sa cu fascismul, Hayek deschide drumul către reacţiune. O caracteristică invariabilă a gândirii micii burghezii este această osclilație între polii socialismului şi fascismului.

Respingerea socialismului duce – aceasta e aproape o lege politică – la susținerea fascimsului, orice alt nume ar găsi Hayek pentru asta.

O privire critică poate detecta fraze în ”Drumul către servitute” care ar putea foarte bine să fie publicate de organul de propagandă fascistă al preotului Coughlin.

La fel ca Coughlin, Hayek atacă atât capitalul, cât şi muncitorii:

„Când capitalul şi munca (muncitorii) dintr-o industrie cad de acord asupra unei politici de restricţie şi astfel exploatează consumatorii, de regulă, nu apare nici o dificultate între cele două tabere când au de împărţirii prăda.”

O altă frază indică tendinţa către susţinerea fascismului:

„Prin distrugerea competiţiei în industrie, după industrie, această politică pune consumatorul la mila acţiunii comune monopoliste a capitaliştilor şi muncitorilor, în cel mai bine organizate industrii.”

Direcţia de gândire e încă şi mai explicită în următoarea remarcă a lui Hayek:

„Recenta creştere a monopolului este în mare parte rezultatul unei deliberate colaborări între capitalul organizat şi forţa de muncă organizată în care grupuri privilegiate ale forţei de muncă participă la împărţirea profitului obţinut din monopol pe spatele comunităţii şi în special pe spatele celor mai săraci, cei angajaţi în industrii mai puţin organizate şi a celor care nu au locuri de muncă.”

Demagogul fascist promite să-l „elibereze” pe „omul mic” atât de trusturi cât şi de „ţarii forţei de muncă organizate”. Principiile liberale ale lui Hayek chiar au în vedere un stat „activ” care nu ar permite „folosirea violenţei de exemplu prin pichetări organizate de grevişti.”

Hayek nu spune un cuvânt despre ce ar trebui să facă acest stat în privinţa violenţei capitaliştilor care împing muncitorii în grevă.

În ştiința politică, idei ca acestea sunt clasificate ca parte a pregătirii intelectuale a micii burghezii pentru fascism.

Demagogia fascistă bate tobele în timpanele celor pe care-i amăgeşte că forţa de muncă organizată şi capitalul sunt ambele inamicele „omului mic” deşi întotdeauna loviturile fascismului sunt mereu direcţionate împotriva mişcării forţei de muncă organizată şi nu împotriva capitalului.

Însuşi profesorul pare să fi gândit în concordanţă cu această linie, dar e atent să nu menţioneze asta explicit în cartea sa.

Doar declară enigmatic:

„Dacă ar fi să trăiesc într-un sistem fascist, nu am nici o îndoială că aş prefera să trăiesc într-un sistem fascist condus de englezi sau de americani, decât într-un sistem fascist condus de oricine altcineva.”

Chiar şi în campania sa dusă cu ostentaţie împotriva totalitarismului, valorosul profesor are preferinţele sale naţionale pe care le declară încă de la început, ca să nu existe dubii.

În eventualitatea în care fascismul ar ajunge la putere în Anglia sau în America, profesorul Hayek anunţă deja că a arborat steagul alb şi că are de gând să îi susţină pe fasciști şi să nu le provoace necazuri.

Cât de populară se va dovedi propaganda lui Hayek printre mica burghezie din America încă nu e clar.

Sprijinul său pentru război, cu toată sărăcia, nenorocirea, sângele vărsat şi profiturile uriaşe nu va fi un punct de atractivitate pentru ”Drumul către servitute” în rândul acelor straturi ale micii burghezii care deja simt că vomită numai când se gândesc la milioanele de victime, la distrugerile colosale şi la costurile astronomice.

Argumentele sale împotriva socialismului însă s-ar putea să-i influenţeze pe cei care deja au abandonat tabăra socialistă sub impactul propagandei de război.

Emoţiile lor vagi şi gândurile confuze sunt formulate în această carte în ceea ce New York Times califică a fi exprimat într-un stil englez „remarcabil de fin”.

Printre muncitorii care au conştiinţă de clasă, însă, această carte va îngroşa rândurile multor altora din seria care a început cu „Carantina Agresorilor” declanşată de Roosevelt.

Acesta a fost discursul ţinut într-un moment când pregătirile de război au început în mod serios, guvernul făcea comenzi la marea burghezie să producă muniţie de război iar intelectualii din mica burghezie au început să se retragă din tabăra marxismului.

Nota de subsol

(1) Aparent, declaraţia că autorul îşi va pierde din popularitate va fi înţeleasă numai de câţiva, de “o elită”, iar aceasta vorbeşte de la sine despre faptul că cele spuse în carte ar trebui considerate adevăruri imuabile, iar scopul ei ţine de propaganda făcută cărţii, o propagandă cu care cititorii burghezi s-au obişnuit. Lawrence Dennis, teoreticianul de frunte al fascismului American auto-declarat, recurge la aceleaşi tertipuri în cărţile sale. James Burnham, a cărui gândire o reflectă pe cea a lui Dennis, care şi el are câteva fraze similare în care se plânge preventiv de nepopularitatea cărţii sale, “Adepţii lui Machiavelli”.

https://revolutianarhista.wordpress.com/

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în ISTORIA DESCONSPIRATA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s