Care sunt ideile de forță ale fascismului clasic


(Notă: Diputele legate de definirea termenului “fascism” se ţin lanţ de un secol. De ce atât de complicat pentru mediile academice să stabilească un cadru conceptual în care funcţionează fascismul, chiar şi la 70 de ani după ce Europa a fost transformată în ruine? Într-adevăr, fasciştii au capacitatea de a se adapta, de a mima, pretinde, parazita şi a se asocia cu orice le permite să-şi atragă sprijin din partea maselor, au capacitatea chiar de a-şi nega propriile idei pentru a putea ajunge la putere. Din natura sa cameleonică vine o parte din dificultatea convenirii unui cadru conceptual. O altă dificultate vine din admiterea de către mediul academic a unui fapt evident: relaţiile politice sunt determinate de aranjamentele economice, iar într-o măsură importantă contestarea/expunerea fascismului înseamnă implicit o condamnare a capitalismului. Disputele legate de definirea fascismului – în special în vest – vin dintr-un conflict ideologic şi din mascarea imperialismului occidental faţă de Europa de est, în special.  De aceea, adevărurile sunt spuse pe jumătate. Oriunde ar apărea, oricum s-ar manifesta, fascismul înseamnă anti-comunism. Apare ca forţă reacţionară în momentul în care clasele conducătoare intră în panică pentru că ar putea pierde controlului asupra societăţii. Fasciştii sunt într-adevăr uneltele capitaliştilor împotriva progresului social – în special resping faptul evident că toţi oamenii au drepturi egale, inclusiv acela de a nu fi exploataţi – şi a eliberării oamenilor de condiţia de muncitori, dar în acelaşi timp folosesc şi se folosesc de capitalişti pentru a-şi promova propriul proiect totalitar, care uneori poate intra în conflict cu interesele capitaliştilor, dar nu cu modul în care capitalismul e conceput să funcţioneze. Al doilea război mondial a început nu din intenţia lui Hitler de a cuceri Europa, ci din proiectul său ideologic de a distruge Uniunea Sovietică, pentru a pune capăt chiar şi rămăşiţelor Revoluţiei din 1917. În ciuda faptului că aceasta fusesse deturnată,  nu putea fi tolerată pentru că pornise pe drumul distrugerii proprietăţii private şi a societăţii de clasă. Invazia URSS de către armatele naziste urmărea nu doar colonizarea totală şi extinderea imperiului nazist spre est, ci mai ales protejarea capitalismului occidental de orice posibilitate de a fi contestat. Hitler a fost sprijinit de corporatiştiindustriaşi şi bancheri dinEuropa şi SUA, iar propaganda nazistă împotriva URSS a fost promovată fără încetare sau vreo jenă de presa occidentală.

tumblr_lxya44GKci1qdy7vgo1_500

În ultimele decenii, în special după anii 1960 când, pe tot globul, capitalismul a fost contestatde mişcări sociale revoluţionare, mediile universitare occidentale au început să mascheze punctul de plecare al fascismului: atacul din partea clasei conducătoare împotriva oricărei încercări de emancipare a omenilor care muncesc. Fascismul este acea fază în care capitalismul nu mai ţine cont de aparenţe, din acest motiv, trebuie prezentat de capitalişti (în cazul de faţă, elitetele universitare liberale sau “de stânga”) golit de caracterul conflictului dus de clasa conducătoare împotriva claselor pe care le subjugă, şi golit de serviciile pe care le aduce capitalismului. Prin urmare, după anii 60, în definirea sa, accentul a fost mutat pemetodele la care apelează fascismul pentru a converti societatea la un proiect totalitar care să asigure subjugarea totală a muncitorilor în faţa capitalului; pe tacticile sale, scopul fiindmascarea cauzelor apariţiei fascismului. Evitarea raportării fascismului la capitalism şi la stat îl reduce la şovinism, rasism, sexism, homofobie, extremism, violenţă, adică la efectele care rezultă din impunerea ideologiei capitaliste asupra societăţii, cu scopul de a subjuga indivizii, al căror rol e redus doar la producerea/reproducerea de capital, însuşit de către clasa conducătoare.

Analiza tradusă mai jos provine din mediul liberal/de stânga însă are meritul că, uneori chiar şi doar printre rânduri, se apropie cel mai mult de cauzele care îi determină pe capitalişti să împingă societăţile în totalitarism.

În 1935, comunistul Georgi Dimitroff, a oferit următoarea definiţie, care ulterior nu a fost contestată de mediile academice occidentale, ci a fost mascată de sublinierea “metodelor de lucru ale fascismului” (naţionalism, religie, violenţă, spectacol, etos, anti-feminism etc):

“Fascismul este cea mai brutală şi directă formă de dictatură a capitalului financiar, care este impusă de către burghezia imperialistă cu scopul de a înăbuşi şi reprima orice elemente progresive ale societăţii, pentru a asigura astfel supravieţuirea capitalismului. (…) Este organizarea unei răzbunări teroriste împotriva clasei muncitoare şi a segmentelor revoluţionare din rândul ţărănimii şi al eliltelor intelectuale. În politica externă, fascismul este şovinism în forma sa cea mai brutală, generând o ură bestială între naţiuni.”

Această definiţie stabileşte cu acurateţe cadrul în care acţionează fascismul, care, este o mişcare reacţionară prin excelenţă şi la care clasele conducătoare apelează pentru a înăbuşi eliberarea proletarilor. Este prin excelenţă exclusivist – neagă dreptul unui om la o comunitate dacă acesta nu se lasă convertit la poruncile elitelor conducătoare, rezultate din naţionalism, autoritarism, o cultură represivă a familiei, etc. Împarte un spaţiu identitar cu mecanismele de control şi subjugare la care statul şi capitalismul au apelat de-a lungul evoluţiei lor. În acest sens se poate spune că naţionalismul (care concepe naţiunea ca pe o entitate vie, şi pe care o vede ca fiind “otrăvită” de democraţia reprezentativă şi de corupţie, “infestată” de minorităţi şi care ar avea o nevoie disperată de “a renaşte”) este sistemul nervos al ideologiei fasciste; însă şi mai interesant este modul în care fascismul se dezvoltă pe terenul pregătit deja de diviziunile impuse de capitalism asupra societăţii – societatea ierarhizată şi autoritară, diviziunea muncii, diviziunea sexuală a muncii – pe care le exacerbează. De aici vine explicaţia nevoii de autoritarism a fascismului, nevoii de înlocuire a claselor sociale cu etnia/naţionalitatea, şi nevoii de a oprima brutal, până la înrobire totală, femeile (homofobia violentă a fascismului îşi are rădăcina în glorificarea unui anumit tip de identitate masculină, una care se defineşte exclusiv prin subjugarea femeii şi ţinerii ei în sclavie totală). Fascismul în sine este o formă de violenţă.

Se poate spune că fascismul german nu a fost o creaţie exclusivă a partidului nazist, ci că mai degrabă partidul nazist a rezultat din fascismul german – întrucât modul în care a evoluat societatea germană de acum un secol a făcut ca relaţiile economice, politice, sociale şi mentalitatea dominantă să fi pregătit calea spre ascensiunea la putere a partidului nazist. Însă, fascismul poate fi impus şi din exterior, iar un exemplu brutal este lovitura de statorganizată de SUA împotriva socialistului Allende în Chile pentru aducerea la putere adictatorului fascist, Pinochet, ca ultimă soluţie de salvare a capitalismului în America Latină. Un alt exemplu de impunere din exterior a fascismului şi a totalitarismului este Ucraina, după lovitura de stat din februarie 2014, orchestrată de SUA, cu complicitatea UE, şi executată de grupări para-militare naziste UNA-UNSO, succesoare ale OUN/UPA. În ambele cazuri,violenţa şi teroarea sunt metode obişnuite de guvernare.)

okna_rosta_468

The core ideas and axioms of Classical Fascism (1919-1945) / Ideile de bază şi axiomele Fascismului Clasic (1919-1945)

de JOAN ANTÓN MELLÓN/Universitat de Barcelona

*în original, în engleză aici

Acest articol prezintă şi analizează axiomele şi ideile de bază, sau ideile de forţă, ale ideologiilor fasciste din primii 30 de ani ai secolului 20. Scopul e de a identifica trăsăturile care definesc „fascismul clasic” ca o categorie conceptuală în studiul politicii şi de a scoate la lumină ideile fundamentale ale acestei teorii. (1) E important pentru că folosirea acestui cuvânt „fascism” în ultimii ani a golit practic acest termen de orice semnificaţie: dacă totul e fascism, atunci nimic nu e fascism.

Cred că e corect să vorbim despre un fascism generic, aşa cum Tim Mason a făcut în 1988. A stabili similarităţi între diferitele forme ale mişcării va arăta care sunt diferenţele dintre ele. (2)

Luptătorii din Brigada Internaţională în războiul civil din Spania (1936-1939) au declarat că „luptau pentru a distruge fascismul”, chiar dacă inamicii lor reprezentau un amalgam de conservatori radicali, de fascişti autoritari, tradiţionalişti sau fascişti din oportunism, care s-au unit într-o mişcare de prevenire a unei revoluţii sociale, o mişcare anti-democratică, contra-revoluţionară binecuvântată de biserica catolică din Spania ca „o cruciadă”.

Voi începe prin a propune un model generic al fascismului clasic, bazat pe compararea celor mai folosite trei definitii, mai ales în cercurile academice.(…)

Robert O. Paxton:

“Fascismul poate fi definit ca o formă de comportament politic marcată de o preocupare obsesivă faţă de declinul comunităţii, umilire, victimizare, marcată şi de cultul pentru unitate, marcată de acţiuni energice şi de puritate, prin care un partid/grup/entitate de masă, la care aderă militanţi naţionalişti, care colaborează cu elitele tradiţionale în ciuda faptului că aparent le contestă, forţează o societate să abandoneze tendinţele de democratizare şi libertăţile democratice şi împinge acea societate către violenţă răzbunătoare şi recompensatoare, şi urmăreşte să cureţe societatea de orice opoziţie s-ar putea ivi în interiorul ei şi să se extindă în afara graniţelor/limitelor grupului, fără să-şi impună vreo restricţie legală sau etică. (Paxton, 2005: 218).

Roger Griffin:

“Fascismul ar trebui văzut ca o formă de naţionalism care încearcă să revoluţioneze o societate urmând mitul renaşterii imanente a naţiunii aflată în  decădere.”  (Griffin, 2002).

Norberto Bobbio:

“Fascismul este un sitem politic care urmăreşte să unească o societate aflată în criză creând o nouă dimensiune tragică şi dinamică care promovează mobilizarea maselor prin punerea semnului de egal între cerinţele societăţii şi cele naţionale.” (Bobbio, 1981)

Fără a intra în detalii aici, fascismul indică existenţa unei crize (de proporţii enorme – Bobbio) care a aruncat naţiunea/comunitatea în declin (Paxton&Griffin); situţia poate fi îndreptată numai prin renaşterea ei (Griffin) [ceea ce presupune uciderea ei].

Ideea de forţă a modului în care putem atinge acest obiectiv sacru este stabilirea unei societăţi unite în conformitate cu premisele totalitare ale mişcării (Bobbio).  Strategia e de a copia o formă de naţionalism, revoluţionară (şi eclectică) (Griffin), care pune semnul egal între cerinţele sociale şi cele naţionale (Bobbio), şi care în cele din urmă va duce la stabilirea unui imperiu, şi la propunerea unei alternative ideologice, culturale, politice pentru abandonarea libertăţilor democratice (Paxton).

Tacticile folosite pentru a atinge aceste scopuri includ formarea de alianţe cu elitele tradiţionale, sistematica raţionalizare şi folosire a violenţei într-o formă lipsită de orice moralitate şi para-legală, deasupra oricărei legi, mobilizarea de masă potrivit conceptului sacralizat, integralist al fasciştilor (Bobbio) ŞI epurare internă (de orice rezistenţă), precum şiexpansiune externă (Paxton).

Fascismul clasic e caracterizat de un set de scopuri ideologice şi politice şi de metode în care ideile, atitudinile şi comportamentele sunt determinate de o acţiuni anti-democratice şi naţionaliste şi ultra-naţionaliste, care sunt transformate în fundamente ale unei ideologii sacralizate (3); o altă trăsătură a fascimului clasic e încercarea de a impune o formă desocietate unită, indisolubilă ca sistem politic, şi, în acelaşi timp, ca mit colectiv care mobilizează şi înalţă o naţiune. Fascismul clasic e caracterizat de violenţă, ca metodă politică, la care se recurge fără ezitare sau restricţie împotriva opoziţiei interne şi împotriva inamicilor din exterior care sunt acuzaţi sau care reprezintă o provocare faţă de avansul naţiunii către visul renaşterii şi transformării ei într-un imperiu.

Aceşti factori formează formează sistemul nervos al ideologiei fasciste.

Sunt şi alte elemente importante, dar care ţin mai degrabă de formă decât de substanţă, şi anume dominarea partidului de către stat, în cazul Italiei, sau dominarea statului de către partid în cazul Germaniei; fetişizarea vieţii pastorale, care susţine că esenţa patriei nu se găseşte în „oraşele degenerate”, ci la ţară (şi în armată) – sau insistenţa asupra esteticii politicii, adică a formalizării şi înfrumuseţării ei.

Aceşti factori au fără îndoială o importanţă tactică pentru ideile susţinute de fascişti.

Din punctul de vedere al filosofiei politice a fascismului, estetica politicii este un factor ontologic care legitimează fascista Weltanschauung (perspectivă, filosofie de viaţă), oferind un context metafizic şi estetic pentru renaşterea patriei (5), şi anume: o esenţă pură, frumoasă (fie ea spirituală sau biologică) pe care duşmanii naţiunii, desigur, şi duşmanii autenticităţii nu vor să o lase să se desăvârşească.

Aşa că e nevoie ca renaşterea unitară a patriei să necesite, inevitabil şi inexorabil, aplicarea sistematică şi raţionalizată a violenţei pentru a contracara şi pentru a elimina această opoziţie.

Voi explica în detaliu, analizând mişcările fasciste din diferite ţări europene: Primo de Rivera în Spania, Mussolini în Italia, Hitler în Germania, şi Codreanu în România.

Criza şi dorinţa de renaştere

Comparaţia ideilor acestor lideri (6) scoate în evidenţă o idee comună: împotriva unui presupus declin naţional profund, răspunsul politic al fascismului este privit ca necesar şi inevitabil. Ideologii fascismului văd acest declin (care îşi are caracteristicile specifice în modul în care s-a format fiecare naţiune, pe lângă trăsăturile care sunt comune tuturor) ca pe o manifestare a unei crize răspândite în Europa şi în Occident în primii 30 de ani ai secolului 20: criza sistemului politic, a valorilor şi a societăţii a produs Revoluţia Franceză.

Potrivit lui Mussolini, fascismul italian reprezintă un nou răsărit, antiteza categorică şi definitivă a lumii democraţiei, pluralismului şi masoneriei – pe scurt, sfârşitul lumii principiilor de la 1789  (Mussolini, 1984: 226). José Antonio Primo de Rivera şi-a început faimosul discurs prin care a marcat constituirea Falangei Spaniole în 1933 prin contestarea lui Rousseau şi a teoriei sale privind contractul social ca fiind “ruşinoasă” şi prin referirea în mod repetat la “eşecul” sistemului parlamentar. În anii următori, el a declarat că parlamentarismul era în genunchi şi că a condus ţara către o situaţie “a se descompune pestilenţial” (Textos, 1959: 225). În Spania şi în restul Europei, sistemul capitalist liberal se alfa pe patul de moarte (Textos, 1959: 11); civilizaţia creştină era ea însăşi în pericol (Textos, 1959: 838). Spania era o “ruină morală”, într-o lume ruptă în bucăţi (Hernández, 1992: 15).

Pentru a pune capăt acestui haos, pretind fasciştii, e nevoie ca societatea să înţeleagă cauzele, rădăcina răului, şi dezastrele care pândesc continentul, dacă va fi menţinută trilogia “Libertate, Egalitate, Fraternitate”.

Explicând ce e fascismul italian, Goebbels îl laudă pe Mussolini pentru că a arătat lumii cum să acţioneze într-un mod revoluţionar, cum să distrugă esenţa marxismului şi cum să triumfe asupra liberalismului. El analizează liberalismul ca pe o tendinţă ideologică şi un set de mituri mobilizatoare care, de la început, din 1789, (în cuvintele sale) au inundat naţiunile una după alta, şi le-au supus unor convulsii revoluţionare care acum au ajuns la inevitabilul sfârşit: “mlaştina” Marxismului, a democraţiei, a anarhiei, şi luptei de clasă.

Pentru Goebbels, revoluţia comunistă a reprezentat punctul culminant al acestei serii de erori, şi cea mai teribilă catastrofă din toată lumea şi toate timpurile. (7)

Liderul fascist român Codreanu a afirmat că statul bazat pe vechea ideologie a revoluţiei franceze se îndrepta inevitabil spre “ruină” (Codreanu, 2005: 44) şi a denunţat corupţia democratică a celor pe care i-a numit “amatori în ale politicii” (idem: 31).

Hitler şi-a declarat convingerea că politica parlamentară era o manifestăre a “decadenţei umanităţii” (Hitler, Mi Lucha: 30) şi a declarat că principiile teoretice ale ideologiei fasciste urmăresc să înlocuiască trilogia lui 1789 cu un nou sistem politic bazat pe “autoritate, ordine şi justiţie” (Alvial, 1938: 89).

Această nouă trilogie era similară celei pe care o prefera şi Ducele: “ordine, disciplină şi ierarhie” – acestea erau valorile sociale cele mai importante care trebuia să fie impuse “cu un braţ de fier” de către fascism pentru a putea salva societatea de la prăbuşirea în “haos şi ruină”. Primo de Rivera a exprimat o poziţie ideologică similară, declarând că omul e liber numai când aparţine unei naţiuni puternice, caracterizată de “autoritate, ierarhie şi ordine” (del Aguila, 1982: 206).

Pentru a pune capăt acestei crize, prioritatea politică trebuie să fie renaşterea patriei.

Ca să-l citez pe liderul fascist român, Codreanu: “o patrie puternică, înfloritoare”, o nouă Românie pentru a crea un om nou, o elită adevărată, şi o ţară la fel ca “soarele sacru de pe cer şi frumoasă ca pământul îmbelşugat”; dumnezeu le cere legionarilor, după secole de întuneric, „să sune trompeta reînvierii rasei române” (Codreanu, 2005: 3, 4, 5, 6). După o noapte care a durat secole, scrie el, românii aşteaptă zorile, momentul “reînvierii poporului” (idem: 45).

Pentru Mussolini, atât în primele faze ale fascismului italian între 1920 şi 1922, cât şi în anii în care a deţinut puterea, motivul existenţei fascismului era de a proteja grandoarea morală şi materială a poporului italian, şi de a salva patria, un obiectiv generic faţă de care în multe ocazii şi-a declarat loialitatea (Mussolini, 1984: 303).

Explicând programul mişcării (Falanga de la J.O.N.S) din noiembrie 1934, Primo de Rivera a repetat una dintre ideile de bază – credinţa că puterea şi înălţarea “supremei realităţi a Spaniei” reprezentau misiunea urgentă a tuturor spaniolilor (Hernández, 1992: 121).

Şi dacă măreţia patriei era obiectivul cel mai înalt, atunci acţiunea decisivă a tuturor patrioţilor era esenţială, ca venind din partea unei “minorităţi convinse şi disciplinate”, capabilă să devină “axa implacabilă” a vieţii spaniole pe baza căreia va avea loc “renaşterea Spaniei” (Textos, 1959: 416).

Obiectivele renaşterii la care aderau aceşti lideri fascişti îşi găsesc ecoul în discursurile şi cărţile lui Hitler.

Când Hitler a proclamat cele 25 de puncte ale programului partidului în faţa patrioţilor, a spus că “un foc s-a aprins a cărui căldură strălucitoare va încinge sabia care va duce la restaurarea libertăţii germanului Siegfried şi va da o nouă viaţă naţiunii germane” (Hitler, Mi Lucha: 122).

 Metafizica şi cultul patriei: revoluţia spirituală

Spiritualitatea transcedentală este o chestiune fundamentală în mişcările fasciste clasice. Urmăreşte o societate coezivă, distruge barierele dintre clasele sociale şi produce o atitudine ideologică faţă de viaţă la care aderă militanţii; compensează pentru lipsa de teorie sofisticată şi ideologie schematică şi legitimează orice comportament, oricât de imoral sau de brutal ar fi.

Esenţa acestei spiritualităţi este Patria, valoarea supremă a fascismului. Patriotismul ultra-naţionalist este un cult care are ritualuri şi martiri, un fel de biserică neoficială. (8) Fascismul este o ideologie sacralizată care umple golul lăsat de decreştinarea graduală a continentului(9).

Este un “concept religios”, potrivit enciclopediei italiene, ediţia din 1933.

Hitler le-a mărturisit celor apropiaţi în 1941 că pe termen lung “va fi imposibil ca nazismul şi religia să fie coexiste” pentru că, aşa cum a explicat ulterior, “Creştinismul e o inveţie a unor minţi bolnave” (Hitler’s Table Talk, 2000, pp. 118-119).

În multe ocazii, Mussolini a pretins că fascismul italian era un partid, un regim, o credinţă, chiar şi o religie. L-a conceput ca pe un fenomen religios de proporţii universale, produsul rasei italiene (Mussolini, 1984: 318). Într-un sens similar, dacă nu identic, Primo de Rivera afirmă că omul trebuie să aibă ceva în care să creadă: Fascismul apare pentru a stabili o nouă credinţă, “nici de dreapta, nici de stânga”. Este “colectiv, integrant şi naţional”, o nouă credinţă civilă capabilă să genereze o Spanie unită care să muncească din greu (Textos, 1959: 45).

Această religie civilă (10) şi spiritualitate, pentru Codreanu, permitea Omului Nou şi noii naţiuni să ajungă la o mare revoluţie spirituală la care să adere tot poporul (Codreanu, 2005: 44). Rosenberg spune cam acelaşi lucru în 1934, când declară că revoluţia politicii şi a Statului este completă, dar că renaşterea spiritului şi a sufletului abia au început.

Pentru Mussolini, punctul de plecare este credinţa că patria nu este o iluzie, ci cea mai mare, cea mai umană şi  “cea mai pură dintre realităţi” (Mussolini, 1984: 52) – o patrie idealizată, reificată, stâlpul de susţinere şi fundamentul doctrinei şi propagandei fasciste.

Fascismul capitalizează procesul de naţionalizare a maselor, exacerbat în secolul 19, un element cheie în construcţia societăţilor liberale europene, şi îi adaugă concepte privind naţiunea ca eternă entitate, în afara timpului, care trece peste diviziunile sociale (create de capitalism) şi ideile politice.

Totuşi, de la materializarea ideii că Patria are de înfruntat multe obstacole, susţinătorii fascismului recurg la metafore metafizice şi poetice când invocă patria – generând astfel o politică a esteticii (11) aşa cum am văzut mai sus.

Cei care doresc să joace un rol în misiunea sacră a regenerării trebuie să se identifice cu un concept metafizic şi iraţional al Naţiunii.

Dar această iraţionalitate este de fapt foarte raţională şi politică, este crucială în unirea forţelor, care în mod tradiţional sunt antagonice, într-o singură mişcare inspiraţională.

Corporaţii financiare şi industriale extrem de puternice cum ar fi March în Spania, Agnelli în Italia şi Krupp în Germania trebuie să se identifice cu aceleaşi idealuri pe care le au muncitorii din fabricile lor, moşierii italieni din Toscana şi din restul Europei trebuie să se identifice cu lucrătorii de pe câmpurile agricole, proprietarii magazinelor uriaşe trebuie să se identifice cu vânzătorii mici, iar clasele de mijloc şi muncitorii cu elitele ultra-puternice. Toate acestea au loc în contextul unei crize răspândite, caracterizată de conflicte sociale şi de critici neostenite – atât de la stânga, cât şi de la dreapta – aduse instituţiilor politice liberale, multe dintre acestea dovedindu-se total incapabile de a găsi soluţii la problemele cu care se confruntă ţările lor.

Renaşterea Patriei poartă în sine un mesaj pervers, viclean, un mesaj care şterge barierele dintre clase şi categorii sociale, care dintr-o dată cheamă la arme; este un drog puternic care se poate adapta la o varietate de interese economice, sociale şi politice. Acesta a fost motivul pentru succesul relativ de care s-a bucurat fascismul în timpul celui de-al doilea război mondial în Europa.

A fost scânteia (concepută cu grijă, pragmatică şi oportunistă) care a aprins butoiul cu pulbere într-un context istoric care, aşa cum au spus mulţi contemporani, a fost cel mai bine caracterizat de termenul “disperare” (12).

Diferiţi cercetători ştiinţifici sociali au subliniat importanţa acestei disperări în ajungerea la putere a mişcărilor fasciste (13). Hitler însuşi a declarat, în 1942, că “disperarea naţiunii germane a fost cea care a dat naştere nazismului” (Hitler’s Table Talk, 2000: 259).

Natura transcedentală a Patriei în acest context este sumarizată de afirmaţia lui Primo de Rivera potivit căruia militanţii din mişcarea sa i s-au alăturat în iubirea “metafizică eternă şi de nestăvilit a Patriei” (Textos, 1959: 559) şi că era convins de “suprema realitate a Spaniei” (Hernández, 1992: 121).

Aceasta este esenţa ideologiilor fasciste: conceperea Naţiunii ca pe un întreg integrat. Însuşi Primo de Rivera a definit această concepţie cu acurateţe când a declarat că Fascismul nu este doar violenţă, ci şi unitate, nu doar o tactică, ci şi o idee.

Pentru el, Fascismul este ceva care e deasupra partidelor şi deasupra claselor, “ceva care are o natură permamentă, imuabilă, transcedentală şi supremă”, care există ca o realitate distinctă, superioară şi care are scopurile sale Puntos Iniciales (Textos, 1959: 85): unitatea istorică cunoscută ca Patrie.

Liderul fascist spaniol vedea în această concepţie (14) cea mai profundă natură a mişcării sale, ideea unui destin unificator, Patria sau Ţara (Textos, 1959: 189).

Propaganda fascistă a prezentat mişcarea ca pe un vehicul de regenerare naţională sincronizat cu adevărata esenţă a Naţiunii şi care avea misiunea supremă de a reaprinde cele mai profunde energii în întreaga societate.

Aceste mişcări de salvare sunt deasupra şi dincolo de teoriile stângii şi ale dreptei care sunt blamate că ar intenţiona să dezintegreze societatea. Sunt şi dincolo de interesele personale, cum altfel. Cultul patriotic al Naţiunii este balsamul care alină toate rănile, care pune capăt oricărei neînţelegeri politice, sociale, ideologice (…) şi care legitimează şi justifică folosirea metodelor extremiste împotriva oponenţilor şi a inamicilor atât de acasă, cât şi din afară, pentru a-şi atinge scopurile.

Figura liderului fascist care nu poate fi contestat este de asemenea legitimată de natura metafizică, esenţialistă a Patriei.

Capul Naţiunii este interpretul inefabil (15) al esenţei comunităţii, al nevoilor şi destinului ei.

În acelaşi timp, Naţiunea este sursa pentru puterea sa şi este şi povara lui imensă, aşa cum pretinde propaganda de care el are nevoie: el este servitorul, un biet instrument al Regenerării Naţiunii.

Odată cu aceste premise, teoriile socio-economice ale fasciştilor constituie o reflectare radicală a conceperii societăţii pe baze ierarhice.

Fiecare membru este o piesă din puzzle-ul naţional, de la muncitorul de la baza societăţii până la afaceristul din vârful societăţii. Fascismul se rupe de trecut la modul spiritual, dar nu şi economic sau social. (16).

Factorul cheie în legătura dintre teoria politică şi practică era convingerea că totala concentrare a puterii de către guvernul fascist va pune economia în serviciul politicii.

În 1937, Mussolini a declarat că, în Italia fascistă, capitalul era la ordinele şi dispoziţia statului (Mussolini, 1984: 157). În Mein Kampf, Hitler a scris că misiunea statului cu privire la capital era relativ destul de directă: singurul lucru important era să facă astfel încât capitalul să fie în slujba statului pentru a întări “economia naţională independentă” (Hitler, Mi Lucha: 76).

Primo de Rivera, în 1935, a declarat că Patria era o unitate care avea un destin universal şi că individul era purtătorul unei misiuni particulare în interiorul întregului armonios şi unitar al Statului. Disputele nu trebuia să mai aibă loc, Statul nu poate să-şi rateze misiunea, şi nici individul nu poate să renunţe la “ordinea perfectă” a vieţii naţiunii sale (Textos, 1959: 477).

Aceasta este Ideea Fascistă: un totalitarism ultra-naţionalist, metafizic şi violent (17), o soluţie politică nouă şi extremă la problemele arzătoare ale societăţii europene de la începutul secolului 20.

Deşi extrema dreaptă a Europei a testat şi alte modele (de exemplu, regimurile lui Franco şi Salazar din peninsula iberică) Fascismul s-a dovedit cea mai de succes alternativă politică în confruntarea problemelor societăţilor industriale de masă din acea perioadă.

Ridicând banerul naţionalismului extrem şi respingând statul liberal care se baza pe lege, fascismul duce inevitabil la militarizarea societăţii, la controlul total asupra ei, la mobilizarea şi pregătirea ei pentru a îndeplini două misiuni: pe de o parte, să elimine cu brutalitate oponenţii fascismului şi pe cei care nu se califică pentru a face parte din naţiune, şi pe de altă parte să pornească războiaie în străinătate, războaie de cucerire, pentru a crea un imperiu.(18)

Liderul fasciştilor români a explicat asta simplu: legiunea afirmă că înainte de orice, orice interes personal trebuie să urmărească servirea Patriei şi a cerinţelor ei (Codreanu, 2005: 62). Rosenberg, obscurul ideolog al partidului nazist, venit din ţările baltice, a declarat că naziştii credeau că indiferent de poziţia metafizică la care aderă o persoană cu privire la chestiunea “lui aici şi acum şi dincolo de asta”, în această lume nici un om nu poate face mai mult decât să desăvârşească cele mai nobile şi supreme valori şi să se pună în slujba “întregului german”, în slujba unui unic ideal: “Germania eternă!” (Rosemberg/Goebbels, 1996: 20). (19)

Cu obiective atât de nobile şi lipsite de egoism ca acestea, odată ajunşi la putere, orice mijloace la care ar recurge fasciştii sunt justificate, chiar dacă asta ar putea să-i clasifice ca fiind un regim totalitar:  impunerea dominaţiei sferei private asupra celei publice, represiunea drepturilor individuale şi colective şi a libertăţilor, suprimarea legii, impune organizarea maselor în mişcări fasciste şi partide şi impune mai ales militarizarea totală a societăţii.

Acest totalitarism este aplicat celor din societate în funcţie de statutul lor social; cu cât un individ e mai aproape de vârful ierarhiei în societate, cu atât are un nivel de autonomie mai mare.

Individul e însă diluat în comunitatea naţională, şi prin urmare, drepturile sale, libertăţile sale, desăvârşirea sa ca fiinţă şi personalitate, îi sunt permise într-o anumită măsură doar în funcţie de apartenenţa sa la societatea fascistă sau la rasă.

Gentile, posibil cel mai reprezentativ ideolog al Italiei fasciste, a declarat că fascismul este idealist, că susţine credinţa şi că sărbătoreşte valorile ideale ale familiei, Patria, Civilizaţia şi spiritul uman ca fiind superioare oricăror valori de grup.

Cere ca oamenii să facă “sacrificii şi să fie soldaţi”, impunând individului să fie pregătit să moară pentru o realitate care e dincolo de el, şi asupra căreia nu are nici un cuvânt de spus (Gentile, 1929: 58). În utopia fascistă, Statul a devenit conştiinţa şi voinţa poporului. Să-l cităm pe Hitler: “nimeni nu are voie să accepte vreodată că autoritatea Statului şi autoritatea partidului sunt două lucruri diferite. Controlul asupra oamenilor şi controlului Statului trebuie să fie întruchipate de aceeaşi persoană” (Hitler’s Table Talk, 2000: 174).

john_heartfield_cross

Unitatea Comunităţii ca formulă de salvare politică

Cultul Patriei, revoluţia spirituală, religia civilă, sacrificiul fără limite, o moarte glorioasă.

Acest cult pentru Patrie are o dogmă centrală: unitatea Comunităţii Naţionale. Aşa cum am remarcat deja, aceasta este esenţa ideologiei, doctrinei şi propagandei fascismului. Primo de Rivera o sintetizează când spune că dogma principală a “noii credinţe care a aprins focul Spaniei” este că un popor este “entitate vie, întreagă, indivizibilă,” şi că această entitate are un destin universal de îndeplinit.

Interesele colective trebuie să prevaleze asupra celor individuale; nici un interes individual just nu poate fi străin de interesele comunităţii (Textos, 1959: 237). În numeroase ocazii, în scrierile şi discursurile sale, Primo susţine că toate aspiraţiile noului Stat pot fi subsumate într-un singur cuvânt: “Unitate”.

Aceasta este cea mai profundă credinţă a sa: că Patria este o unitate istorică care are un destin universal în care toţi cei care fac parte din ea se unesc şi se absorb unii pe alţii pentru a forma ceva care e mai grandios decât fiecare luat separat sau decât grupurile sociale separate.

Scopul fundamental al Statului este de a se plasa pe sine în slujba acestei unităţi grandioase, stabilind “un regim de solidaritate naţională şi de cooperare spirituală şi fraternă” (idem: 40).

Aceasta este Ideea, mitul, iluzia. Mişcările şi regimurile fasciste împărtăşeau credinţa în această Idee pe care o vedeau ca piatra de temelie faţă de care tot ce făceau cei din societate trebuia raportat, judecat, răsplătit sau pedepsit.

Un manual al organizaţiei Tinerii Hitlerişti proclamă că un tânăr care mărşăluieşte alături de mişcarea fascistă nu este doar un număr din milioane, ci un soldat al unei Idei; valoarea sa pentru comunitate este măsurată în funcţie de cât de mult îşi însuşeşte Ideea şi o transformă într-un ţel personal (Hernández, 1992: 209).

Tot ce susţine ideea renaşterii Patriei este încurajat, şi tot ce contestă această idee trebuie atacat şi eliminat. Asta se aplică modului în care vor funcţiona instituţiile, legile, cultura, ideile, partidele, sindicatele şi indivizii la nivel individual, atitudinilor şi comportamentului lor.

Credincioşii acestei noi credinţe, pionierii ideii fasciste a Omului Nou, trebuie să se fie călăuzele şi motorul care vor duce la renaşterea Naţiunii: pentru a-l cita pe Mussolini, ei sunt generatorul de energie pentru naţiune (“dynamo”). Codreanu susţine că toţi legionarii vor avea o minte şi un spirit unificate şi identice, şi că trebuie, prin urmare, trebuie să aibă un singur lider (Codreanu, 2005: 17).

Naziştii au încercat să creeze un Volksgemeinschaft, o comunitate a poporului, curăţată de “anti-Germani”.

În Fascismul clasic, acţiunea predomină asupra gândirii şi atitudinii, iar vitalitatetea predomină asupra teoriei. Valorile militare, şi experienţa brutală a generaţiei de veterani ai primului război mondial (20) au fost transferate pe terenul politicii ultra-naţionaliste. Militanţii de partid au fost înlocuiţi – la nivel teoretic sau, odată ajunşi la putere, de facto – de grupări para-militare înarmate (21) ale Partidului-Comunitate-Stat.

Totuşi, deşi unitatea comunităţii era piatra de temelie a ideologiei fasciste şi a propagandei fasciste, nu trebuie să uităm că mişcările fasciste au ajuns la putere din cauza unei mari coaliţii de forţe politice de extremă dreapta care le-a susţinut ascensiunea.

Mişcările fasciste în sine erau conglomerate de indivizi şi facţiuni care împărtăşeau anumite elemente comune, dar aveau şi trăsături distincte. (22)

În Europa de la începutul secolului 20, atât stânga cât şi dreapta erau foarte fracturate. Indisputabil, Hitler şi Mussolini în impunerea fascismului, şi Franco pe tărâmul dictaturii militare fascistoide, au unit o mare varietate de facţiuni sub o singură comandă (şi ulterior sub un singur regim).

Cei trei au reuşit să stabilească cel mai mic numitor comun (ideologia şi acţiunea politică)(23) pe care forţele politice şi individuale ale extremei drepte non-democratice au fost de acord să le accepte pentru a lupta împotriva unui duşman comun (stânga).

Studiul istoric al acestui conglomerat larg al extremei drepte a subliniat că un rol important în ascensiunea fasciştilor la putere (şi, odată ajunşi la putere, în consolidarea deţinerii puterii) a fost jucat de sectoare economice puternice, de armată, de structurile politice ale clasei conducătoare şi de Biserică.

Istoricii definesc această alianţă ca fiind “compromisul autoritar” (Burrin, 1998), o alianţă contra-revoluţionară sau o “contra-revoluţie preventivă” (Bobbio, 1972).

Fie că au obţinut sau nu controlul asupra procesului politic, mişcările fasciste au jucat un rol decisiv în acest “compromis autoritar” a cărui intenţie era să dărâme statul de drept liberal (pentru a-şi impune propria sa ordine).

Acolo unde au obţinut control politic, putem vorbi despre regimuri fasciste în adevăratul sens al cuvântului, în timp ce dacă rolul lor a fost important dar subordonat (cum e cazul Spaniei lui Franco) un alt termen ar trebui găsit pentru a descrie regimul (Saz, 2003: 54), (Saz, 2002: 162), (Griffin, 1993: 120).

Aşa cum vom vedea în următorul capitol, s-a dovedit că proiectul politic al fascismului a mers mult mai departe decât cele ale partenerilor lor din alianţa contra-revoluţionară; întrucât nu s-au mulţumit cu distrugerea statului liberal şi cu zdrobirea stângii, fasciştii au încercat să mobilizeze masele pentru a-şi impune visul imperialist.

Fascismul nu a fost doar o tehnică nouă de control politic şi social, ci şi un proiect ideologic care în acelaşi timp era conservator şi anti-conservator, şi din acest motiv este atât de dificil să-l clasifici şi să-l înţelegi. Ţelurile politice ale fascismului au mers mult mai departe decât ale conservatorilor extremişti din Europa de la acea vreme, care erau înspăimântaţi de consecinţele revoluţiei din 1917 (pierderea dreptului de proprietate asupra mijloacelor de producţie).

În toiul războiului civil din Spania, în 1937, José Pemartín a prezentat viziunea sa referitoare la fascism în Qué es lo Nuevo, desciind mişcarea ca pe o tehnică nouă şi eficientă pusă în slujba tradiţionalismului, destinată să cureţe Patria de duşmanii din interior şi să atingă echilibrul armonios între tradiţie şi modernitate. Pentru Pemartin, Fascismul era o metodă excelentă de organizare a maselor, de a restabili disciplina în conformitate cu comenzile trasate de liderul militar providenţial: “(…) munca fără ostenire, disciplina rigidă (…) toate aceste prerogative juste, pe care afaceristul capitalist trebuie să le aibă pentru a se asigura că muncitorii săi asigură cea mai mare productivitate, ordinea şi disciplina în companie, vor fi păstrate în toată forţa şi vigoarea lor (…) sub o formă de feudalism, în sensul cel mai pur al acestui cuvânt (…)” (Pemartin, 1937: 325).

ee987281b56610e5816c943dc7d00f3e

Cursa pentru Imperiu. Comunitatea este chemată la arme împotriva duşmanilor din interior şi a celor din străinătate

 Pentru aceşti lideri fascişti, naţiunea regenerată demonstrează vitalitatea sa în capacitatea de cucerire şi în abilitatea sa de a supune şi cuceri alte popoare spiritual sau rasial considerate inferioare. Imperialismul stă în esenţa discursului fascist şi la baza acţiunii sale politice şi necesită o maxima mobilizare (24) a societăţii pentru a putea duce la îndeplinire planurile sale de cucerire. (25)

Aceste două trăsături, mobilizarea societăţii ca unitate şi ca motivaţie pentru imperiu, distinge fascismul de alte modele autoritare ale acelei ere, oricât de sângeroase şi oricât de influenţate ar fi fost de această nouă mişcare.

Spre deosebire de regimurile fasciste, dictaturile militare şi civile clasice, cum a fost regimul lui Franco din Spania, au promovat la maximum depolitizarea societăţii civile (cu excepţia militanţilor şi funcţionarilor de care era nevoie pentru partidul unic).

Aceste imperii fasciste au o dimensiune duală: spirituală şi militară. Într-adevăr, acestea sunt feţele unei singure monede. Mussolini, proclamând visul fascist de revitalizare a Romei Imperiale, a definit Statul fascist ca pe o dorinţă de “putere şi imperiu”.

În doctrina fascistă, imperiul nu era doar o expresie teritorială, militară sau comercială, ci şj una “spirituală şi morală” (Mussolini, 1984: 66). În Spania, Primo de Rivera a respins din start prevederile anti-război din Constituţia celei de-a doua republici spaniole (în timpul căreia el a fost un membru foarte important al Parlamentului) şi şi-a declarat credinţa că imperiul reprezintă “expresia desăvârşită a expresiei poporului” (Textos, 1959: 651); şi că mişcarea sa exprimă “dorinţa pentru Imperiu” (del Aguila, 1982: 208).

A declarat şi că ideea Spaniei este justificată de o vocaţie imperială de a uni limbile, rasele şi tradiţiile într-un “destin universal” (Textos, 1959: 384).

Acest destin fascist al imperiului şi al cuceririi, cea mai înaltă desăvârşire a naţiunii, va fi îndeplinit când Naţiunea/Comunitatea a atins unitatea spirituală şi când toate forţele care au divizat-o au fost neutralizate politic, cultural, social şi economic.

Deci acţiunile mişcării de a salva Patria trebuie să fie revoluţionare, extremiste şi pline de cruzime. Acesta e raţionamentul său: un Stat puternic, un Stat care este sigur de motivul existenţei sale se ocupă “inexorabil” (exprimarea lui Primo) de cei care se situează în opoziţie, care îi opun rezistenţă sau care au înţelegeri asupra societăţii care sunt incompatibile cu Statul fascist (del Aguila, 1982: 230). La fel, Goebbels vede revoluţia ca pe un proces dinamic care are propria sa legalitate, atât înainte cât şi după obţinerea puterii.

Mijloacele folosite pentru a atinge acest scop nu sunt lipsite de urmări. Caracterizarea mijloacelor revoluţionare ca “violente sau legale” este irelevantă (141). Tot ce contează e ca mişcarea să devină Volkspartei – un partid al poporului. (26)

Violenţa politică şi cultul războiului sunt două manifestări promovate de un militant fascist Dasein care vede viaţa doar în termeni de luptă continuă.

Pe altarul sacru al Patriei nici un sacrificiu nu e prea mare – nici chiar viaţa în sine.

Patrioţii trebuie să îşi joace rolul în proiectul naţional, să adopte atitudinea soldaţilor loiali care se supun fără să crâcnească comenzilor primite de la comandanţi.

Acesta este modul de a obţine putere şi de a uni societatea cu destinul ei imperial. Neînţelegerile sau disputele economice, politice sau sociale va trebui să fie abandonate. În 1934, înainte de invadarea Abyssiniei, Mussolini a proclamat că naţiunea italiană era în “stare permanentă de război” (Mussolini, 1984: 53), şi că Italia devenea “o societate militară a războinicilor”, caracterizată de virtuţile supunerii, obedienţei, sacrificiului pentru Patrie.

Întreaga viaţă a naţiunii – politică, economică şi spirituală – avea să fie canalizată spre satisfacerea nevoilor militare (idem: 56).

În altă ocazie, Ducele a declarat că atunci când se aude sunetul tunului aceasta este vocea Patriei şi că singura alegere pe care un patriot o poate face este să “intre în serviciul ei” (idem: 54). Ca Primo de Rivera, Mussolini era un anti-pacifist convins, un fascist care credea că războiul era o consecinţă ”inevitabilă” a conflictului dintre popoare şi ideologii.

Pacea eternă nu era nici posibilă şi nici de dorit. Pacifismul stabilea “renunţarea la luptă, şi abandonarea laşităţii în faţa sacrificiului”; numai războiul putea aduce toate energiile umane la nivelul “maxim de tensiune” şi să-şi lase amprenta nobilă asupra celor care participă la măcel.

Războiul este testul suprem pentru un bărbat, o chestiune de viaţă şi de moarte. Pentru Duce războiul era un fenomen natural, “instanţa de judecată supremă”; reprezenta pentru bărbaţi ceea ce maternitatea reprezintă pentru femei (Mussolini, 1984: 29). Deci, pentru Mussolini, viaţa era ontologic doar “luptă, risc, tenacitate” (idem: 301).

Pentru Primo de Rivera, care avea o mentalitate similară, dacă nu chiar identică, războiul era “inalienabil”, “absolut necesar şi inevitabil”. Bărbatul îl simte “la nivel intuitiv şi atavic ”; războiul va fi în viitor ceea ce a fost şi în trecut (del Aguila, 1982: 225).

Şi dacă pentru fascişti războiul este neiertător dar necesar, armata este gardianul esenţei Patriei iar trăsăturile şi virtuţile ei sunt cel mai bun exemplu pentru credincioşii şi cei care fac parte din Noua Societate. Primo de Rivera declară că armata este cea mai puternică şi sănătoasă garanţie a esenţei spaniole (Textos, 1959: 565). Pentru Hitler, poporul german datorează “totul” armatei: în timp ce viaţa civilă este “saturată de lăcomie şi materialism”, armata educă poporul pentru a urma un ideal, pentru a fi devotat Patriei şi măreţiei sale (Hitler, Mi Lucha: 99).

Această mentalitate militaristică, agresivă caracterizează toate zonele activităţii politice. Violenţa, aşa cum vom vedea, este o componentă esenţială fascismului, nu doar un instrument fundamental de tactică, ci şi ca parte a concepţiei fasciste despre bărbat şi natură.

heartfield19
“Unt pentru toată lumea”, de John Heartfield.  Imaginea reprezintă o satiră faţă de spusele cinice ale lui Goering, care a susţinut că “Armele sunt mai bune decât untul”. Satira arată o familie de germani mâncând fiare de metal.

 

Weltanschauung (perspectiva şi filosofia) fascist: Darwinism social în armonie cu natura, şi înfrângerea forţelor antagonice

 Pentru fascişti, aşa cum spune Mussolini, lupta se alfă la originea tuturor lucrurilor pentru că viaţa este un conflict continuu. Esenţa existenţei umane va fi întotdeauna lupta, ca “o supremă fatalitate” (Mussolini, 1984: 247); viaţa este un “nesfârşit câmp de luptă” (idem: 250).

Mussolini merge atât de departe încât ajunge să susţină că pentru fascişti “lupta în sine este chiar mai importantă decât triumful” (idem: 80).

Bătaia/lupta este un mod de viaţă, un fel de a înţelege lumea şi de a trăi. Acest stil de viaţă este caracterizat de vitejie, datorie şi disciplină. (27)

În ce-l priveşte, Codreanu afirmă că Legiunea urmăreşte să restaureze prin luptă toate “energiile creative” ale comunităţii române (Codreanu, 2005: 106). Această mentalitate şi atitudinile şi comportamentul care derivă de aici sunt o condiţie necesară pentru îndreptarea Patriei către cel mai înalt ideal al său: Imperiul.

Odată cu această viziune social-Darwinistă a lumii, fasciştii văd lupta ca pe o parte şi o parcelă din natură – lupta între indivizi, grupuri şi naţini. (28) Pentru Mussolini, există unele popoare care mărşăluiesc spre orizont, altele care stagnează, altele care mor (Mussolini, 1984: 127). Victoria îi aparţine doar celui mai puternic. Naţiunea care triumfă pe câmpul de bătălie îşi câştigă dreptul de a conduce lumea; voinţa ei de putere a fost impusă în sine.

Hitler îşi reaminteşte că în “lupta sa pentru supravieţuire” în Viena, s-a decis că acţiunea socială nu poate consta niciodată în “lirismul ridicol şi nefolositor al carităţii” (Hitler, Mi Lucha: 13). Natura, continuă el, nu are nici o frontieră politică; plasează noile creaturi pe glob şi urmăreşte confruntarea liberă a forţelor care acţionează asupra lor.

Cei care înving prin “elanul şi caracterul lor”, au garantat “dreptul suprem de a exista” (idem: 51).

În conformitate cu această linie social-darwinistă, Mussolini propune ca Italia fascistă să se lupte pentru a obţine “supremaţia pe pământ şi pe mare, în aer, în materie şi în spirit” (idem: 77). Hitler, cu convingerile sale rasiste, a susţinut că în viitorul îndepărtat umanitatea va cere ca “o rasă stăpână”, susţinută de forţele întregii planete, să ia “conducerea lumii” (Hernández, 1992: 159). Fascismul susţine că inegalitatea între fiinţele umane este un fenomen natural, la fel ca puterea şi vitaliatea luptei în sine. Pentru Mussolini, natura este “teritoriul inegalităţii” (Mussolini, 1984: 127) iar Fascismul afirmă că inegalitatea este “iremediabilă, fecundă şi binefăcătoare” pentru bărbaţi (idem: 90).

Legile naturii sunt inexorabile şi a încerca să te opui nu are nici un rost: natura este inegală şi amorală; numai cei mai adaptaţi pot supravieţui într-o ierarhie aristocratică a indivizilor şi naţiunilor. Protagoniştii istoriei sunt naţiunile şi fiecare trebuie guvernată şi condusă de o elită şi de un lider capabil să îi interpreteze spiritul adevărat şi să o conducă spre desăvârşirea destinului ei.
Prin urmare, bărbatul, aşa cum îl concepe fascismul, este agresiv, inegalitar, ierahic şi teritorial. (29)

Hitler sumarizează aceste principii ontologice în mod clar în declaraţiile sale asupra acestui subiect (mai ales în cele în care nu îşi mai ascunde ura profundă) când spune că doctrina evreiască a marxismului respinge “principiul aristocratic al naturii” şi că preţuieşte mai mult cantitatea moartă a numerelor maselor decât forţa şi vigoarea.

În monologurile sale din 1941, întreabă “noi suntem cei care am creat natura şi i-am stabilit legile? Lucrurile sunt cum sunt şi nu putem face nimic să le schimbăm (…) Tot ce e foarte corect şi care se cuvine, pentru acela e menită lupta pentru existenţă care produce selecţia celui mai adaptat” (Hitler’s Table Talk, 2000: 132). Pentru Martin Bormann, una dintre trăsăturile definitorii ale nazismului a fost dorinţa militanţilor de a trăi pe cât de natural posibil, în conformitate cu “legile naturii şi cu legile vieţii” (Hernández, 1992: 232).

Radicalizarea nazistă a conceptelor fasciste (30) scoate la iveală rolul cheie jucat de dogmele social-Darwiniste în gândirea fasciştilor. În Mein Kampf, Hitler nu are nici o reţinere să spună că “masele nu sunt decât o parte din natură; ce faceca masele să dorească este triumful celui mai adaptat, şi distrugerea celui slab sau subjugarea lui necondiţionată” (Hitler, Mi Lucha: 115).

Încununarea acestei atitudini faţă de viaţă este lupta pentru renaşterea glorioasă a Patriei imperiale care e capabilă să rezolve toate problemele, să elimine contradicţiile, şi să unească forţele rivale. În ianuarie 1926, fascistul francez George Valois scria în Le Nouveau Siècle că marea originalitate a fascismului stă în fuziunea dintre două mari tendinţe, naţionalism şi socialism. Deşi opoziţia dintre naţionalism şi socialism părea de nedepăşit în interiorul unui sistem parlamentar, fascismul a fost în stare să distrugă această opoziţie aducând ambele ideologii într-o singură mişcare naţională şi socială, aşa cum am sugerat la începutul articolului.

Această fermă dorinţă de a armoniza forţele anterior antagoniste devine un factor cheie al idealurilor fasciste, propagandei şi metodelor sale.

În ambiţia lor de a unifica Naţiunea, tot ce poate fi de folos va fi exploatat. Revoluţia politică, culturală şi spirituală urmărea să reconcilieze tradiţia şi modernitatea, raţionalitatea şi iraţionalitatea, concentrarea de putere şi participarea politică a maselor, romantismul şi clasicismul, ştiinţa şi metafizica, sindicatele şi proprietarii şi managerii, populismul şi aristocraţia, conservatorismul şi anti-conservatorismul, acţiunea politică legală şi para-legală, revoluţia şi ordinea, capitalismul şi anti-capitalismul, socialismul şi anti-socialismul. Această extraordinară combinaţie a fost produsul direct al mesianismului ei naţionalist (31), ridicând steagul Naţiunii în sfârşit, şi al poziţionării tactice a fascismului (nici la dreapta, nici la stânga) ceea ce le-a permis să treacă peste graniţele partidelor, ideologiilor, sistemelor economice şi diviziunilor din societate.

Faptul că această bandă era atât de largă însemna că fascismul putea apela la toate grupurile sociale. Amestecul său de ambiguitate şi demagogie îi permitea să îşi ajusteze discursul pentru a răspunde aşteptărilor sectorului din societate căruia i se adresa la un moment dat: pentru muncitori era anti-capitalist; pentru industriaşi era anti-comunist; pentru clasa de mijloc era o combinaţie între anti-comunism şi anti-capitalism.

Falangistul Agustín del Rio Cisneros, care a compilat scrierile lui Primo de Rivera, vedea fascismul spaniol ca pe o încercare de a rezolva dihotomia capitalism-comunism, ca pe o “sinteză între tradiţie şi modernitate” capabilă să ofere un răspuns la nevoile vremii (Textos, 1959: 77). Scriind pentru Il Popolo de Italia în martie 1921, Mussolini a declarat că fasciştii erau capabili să reconcilieze şi să treacă peste anti-tezele care îi depăşeau pe alţii. Fasicştii puteau fi şi “aristocraţi şi democraţi”, “şi conservatori şi progresişti”; “şi reacţionari şi revoluţionari”, “şi legali şi anti-legali”, în funcţie de împrejurările timpului şi locului, adică, se putea adapta la împrejurările istorice.

Încercarea de a angaja o întreagă naţiune într-o singură mişcare politică necesita depăşirea antagonismelor şi mobilizarea societăţii de-a lungul liniilor ideologice.

Masele trebuia să poarte proiectele politice de control social şi de realizare a imperiului.

Amalgamul social, inegalităţile sociale şi economice şi diferenţele în autonomie individuală potrivit clasei şi statului social erau toate ascunse în spatele vălului patriotismului extrem.

Așa cum Hitler a susținut în glumă în 1942: “un alt suporter loial era micuțul Neuner, valetul lui Ludendorff. Erau și nobili care ne susțineau. (…) Am reușit să arăt cât de similare erau părțile opuse” (Hitler’s Table Talk, 2000: 219).

Renașterea Patriei este obiectivul sacru, iar indivizii, făcând parte din acest proiect, ocupă locul care le e desemnat în comunitatea organică. Nici un sacrificiu nu e prea mare. Politica devine o esență sacră, credința înlocuiește rațiunea, atitudinea față de viață înlocuiește dezbaterea iar adversitățile politice nu sunt oponenți care trebuie convinși, ci inamici care trebuie eliminați.

heartfield1
“Sânge şi Oţel” de John Heartfield. Sloganul, care îi aparţine lui Biskmark, a devenit şi mai faimos în timpul dictaturii naziste. Satira arată sângele care se scurge de pe topoarele călăilor nazişti,  aranjate ca swastikă.

 

Concluzii

Analiza acestor texte fasciste pare să susţină valabilitatea modelului stabilit la începutul acestui articol.

Trăsăturile intrinseci fascismului clasic cuprind un set de idealuri ultra-naţionaliste bazate pe concepţia unei poziţii politice anti-democratice, sacralizată şi totalitară, care e gata să folosească orice mijloace, oricând, să plătească orice preţ pentru a-şi impune voinţa. (32)

Renaşterea Patriei în declin (într-un context de criză profundă şi disperare printre multe sectoare ale populaţiei, mai ales în rândul clasei mijlocii) va fi realizată prin crearea unei mişcări de masă eterogene (33), care trece peste graniţele ideologice, factorii economici şi sociali şi atinge punctul culminant în cele din urmă în unitatea comunităţii.

Naţiunea astfel îşi recuperează adevărata esenţă şi putere, puritatea şi destinul. În final, ar trebui să subliniem importanţa violenţei în crearea comunităţii poporului fascist (Weltanschauung): violenţa şi expresia sa cea mai nobilă, războiul, care accelerează evenimentele şi dă putere indivizilor, mişcării fasciste şi comunităţii. Din moment ce duşmanii din interior şi din exterior încearcă să împiedice desăvârşirea Patriei, e inevitabil ca violenţa să fie folosită împotriva lor. (34)

Această renaştere a Patriei şi realizarea unităţii şi armoniei justifică orice, chiar şi violenţa de orice fel: societatea poate folosi cele mai brutale mijloace pentru a se curăţa de duşmanii ei de acasă şi pentru a se pregăti de război cu cei din afara ei.

Orice se opune ideii naţionaliste a comunităţii naţionale trebuie anihilat. Mobilizarea populistă a comunităţii (35), atât înainte cât şi după ce fasciştii ajung la putere, va oferi răspunsurile pentru cerinţele sociale şi naţionale.

Duşmanii acestui proiect de dominare totală în interiorul graniţelor naţionale şi de creare a unui imperiu în afara lor vor fi victimele unei violenţe sistematice, implacabile, raţionalizate şi extrem de sângeroasă care nu are nici un fel de respect moral sau legal.

Acesta a fost obiectivul extremei drepte europene în perioada fascistă: să distrugă modelul clasic liberal al secolului 19 şi să permită regenerarea Patriei pentru a crea, din nimic, un set coeziv de societăţi într-o Europă copleşită de diviziuni şi de conflicte în primii 30 de ani ai secolului trecut.

Premisele teoretice ale fascismului şi acţiunile regimurilor lui Mussolini şi Hitler vor rezolva în mod miraculos toate contradicţiile şi vor armoniza forţele antagonice ale societăţii.

Ideea ultra-naţionalismului, Darwisnismul social, capitalismul (36) şi fascismul nihilist au avut parte de un sol fertil pentru a se dezvolta în special în locurile unde distrugerile sociale, economice şi politice erau accentuate de răni naţionale adânci (37), cum a fost cazul Germaniei şi Italiei după primul război mondial.

Criza economică, socială şi politică a acelor vremuri a creat un gol politic (cel mai evident exemplu este Germania după Criza din 1929) pe care fasciștii au putut să-l umple oferind o formulă politică nouă, adaptată național, care a fost prezentată ca revoluționară, spirituală, tinerească și modernă dar care în același timp era tradiționalistă și menținea structurile economice și sociale, și astfel apela la categoriile conservatoare. (38)

Fascismul a creat un nou cocktail din ingrediente care erau foarte bine cunoscute. Compoziția sa putea să se adapteze la orice moment și situație. Aceste ingrediente erau completări importante la ideile esențiale descrise mai sus, și ofereau un sistem care consistent cu fundamentul său ideologic.

În primul rând, viziunea despre om şi natură, în al doilea rând logica totalitară a implementării în domeniul politic (39) şi social a ideilor şi practicilor susţinătorilor şi militanţilor (în paralel cu o represiune extrem de brutală a oricăror disidenţi) şi în cele din urmă impunerea unei metode politice de control social sau o formulă a extremei drepte liberă de orice restricţii etice sau legale, şi care alternau folosirea mijloacelor legale cu cele ilegale în funcţie de ce necesita situaţia.

Această formulă a fost impusă cu succes în Germania şi Italia în Europa interbelică şi, semnificativ, a fost înfrântă numai printr-un efort militar masiv din afară, ajutat de mai puţin importanta rezistenţă anti-fascistă internă (în cazul Germaniei, aceasta era practic non-existentă).

Aceste criterii politice şi acest Weltanschauung derivă din concepţia fascistă asupra bărbatului.

Pentru a putea trăi în armonie cu ei înşişi şi cu legile naturii, bărbaţii trebuie să recunoască faptul că sunt agresivi, că sunt inerent inegali, că au nevoie de ierarhie şi de teritoriu, şi trebuie să îşi canalizeze toată empatia către duşmanii sau oponenţii Patriei.

Această ideologie fascistă şi practicile politice ale regimurilor lui Hitler şi Mussolini reprezintă o alternativă de extremă dreapta faţă de modernitatea liberală (40), oferind soluţii pentru sursele de anxietate, de nelinişte, de nesiguranţă, de alienare care au afectat societăţile din Europa în perioada interbelică.

Exacerbarea disperată a contradicţiilor de tot felul a oferit legitimitate ţelurilor fasciste: erodarea inexorabilă a tradiţiei şi religiei care au fost fundamentale în societăţile pre-industriale; atomizarea şi alienarea individului de către societăţile de masă liberale; creşterea diviziunilor economice, sociale şi politice; hypermaterialismul, în paralel cu pierderea spiritualităţii şi a transcendenţei; intrigile partidelor politice, care uneori duceau la pierderea perspectivei asupra unor interese naţionale vitale; haosul politic şi economic al războiului clasei bogaţilor împotriva clasei muncitorilor; apatia, disperarea larg răspândită în societate; neglijarea politică şi socială a veteranilor de război, a claselor de mijloc şi tinerilor; senzaţiaunei decadenţe spirituale şi rasiale; ameninţarea unei revoluţii comuniste; pierderea direcţiei politice a societăţilor distruse de multiple crize paralele (în special politice) şi în urma cărora modelul liberal clasic al secolului 19 şi-a pierdut legitimitatea, precum şi capacitatea de a oferi soluţii la noile probleme ale societăţii de masă din secolul 20.

În acest context de criză răspândită şi disperare, ideologiile fasciste au venit cu răspunsuri.

Acesta a fost unul dintre motivele pentru fascinaţia politică evidentă pe care fascismul a exercitat-o asupra multor sectoare ale populaţiei din Europa: comunitatea națională împotriva individualismului; crearea unui întreg armonios și organic în locul dezacordului social, politic și economic; modul rigid, și efectiv prin care conducerea puternică lua decizii în locul pluralismului vrând-nevrând și al parlamentarismului; militarismul agresiv pentru a repara pierderea de direcție politică; ultranaționalismul împotriva universalismului marxist; o idée concretă referitoare la Patrie împotriva ideii abstracte a Umanității; spiritualitatea transcedentală împotriva materialismului centrat în jurul individului; sacrificiul în locul corupției; valorile aristocrate în locul mediocrității burgheze; vitalismul iraționalist versus iluminism și pozitivism; Nietzsche (41) versus Kant și Marx. Trecând de la faza ideologică la faza acțiunilor, trăsăturile fascismului clasic pot fi definite astfel: dominația politicului asupra economicului, dominaţia sferei publice asupra celei private (42); respectul pentru capitalism ca sistem productiv și păstrarea structurii societății de clasă; crima selectivă pentru a combate decadența spirituală și rasistă și pentru asigurarea expansiunii teritoriale; totalitara fascizare și militarizare a tuturor nivelurilor societății, care a fost în mod special intensă la nivelul clasei de jos, și în cele din urmă dorința de a crea un Imeriu și o hotărâre rigidă de a-l realiza.2401873768_5d66054665_b

 

Note de subsol

(1) Teoria politică e înțeleasă ca analiza ideilor politice în relație cu procesul politic

(2) Așa numește Seliguer nucleul fundamental al unei ideologii, ca fiind distinct de nucleul operativ și ceea ce Freeden numește nucleul care nu poate fi eliminat în contrast cu cele de la periferie și cu alte idei ale autorilor fascisti

(3) Gentile 2004

(4) Pentru Michael Mann, fascismul este ”efortul transcedental și de curățare a statului-națiune prin para-militarism”.

(5) Această distincție a fost făcută de prof Ferran Gallego

(6) ”În toate mișcările fasciste de până acum, personalitatea liderului a jucat un rol crucial” (Laqueur, 1996: 35).

(7) Un manual fascist al acelor vremuri exprima asta în mod explicit: “(…) valorile universale ale fascismului: anti-Marxismul, anti-democrația și anti-parlamentarismul; naționalismul; rigiditate politică /intransigență; spiritualitate; dorință de acțiune; cultul supra-omului și al elitelor; guvern autoritar; ierarhie și disciplină” (Alvial, 1938: 46).

(8) Griffin, 2005

(9)“Fascismul, în ultimă instanță, era bazat pe naționalism ca religie civilă, iar estetica articulată în jurul acestei credințe era fix la fel cu cea din religiile mai vechi” (Mosse, 1996: 251).

(10) Potrivit unui observator contemporan: “Fascismul este mai mult, mult mai mult decât o simplă concepție politică și socială. Are un element de estetică a renunțării și sacrificiului; un sens de atingere a sublimului spiritual, atât de intens și de profund că trece dincolo de programele normale ale partidelor, entuziasm și pasiuni pe care luptele politice le stârnesc pentru a atinge nivelul unei adevărate religii civile, cu credința, dogmele și ortodoxia ei, cu ritualurile, martirii și aspirațiile și idealurile de tip divin” (Alvial, 1938: 71)

(11) Pentru Walter Benjamin, fascismul însemna ”introducerea esteticii în viața politică” (Benjamin, 1973).

(12) vezi Dimitrov, 1976: 49 și Neumann, 1942: 49

(13) “Comparația sugerează că succcesul fascist de a ajunge la putere variază mai puțin în legătură cu intelectualii fasciști și calitățile șefilor fasciști decât cu profunzimea crizei și disperarea aliaților potențiali.” (Paxton, 2005: 115).

“Mișcările fasciste pot ajunge la putere sub forma cu două condiții. Prima este aceea că șefii – proprietarii de mari industrii, judecătorii, și șefii armatei – sunt disperați.” (Bambery, 1998: 295).

(14) (…) Mișcările fasciste nu au jucat aproape deloc cartea naționalismului agresiv, expansionist, imperialist înainte de a ajunge la putere, și mai degrabă au apelat la unitate națională (un rol mult mai ambiguu și complex) –Mussolini ca successor al lui Garibaldi, iar Hitler al lui Bismarck. Asta a avut o influență profundă asupra impactului lor popular” (Poulantzas, 1978).

(15) “Mussolini are întotdeauna dreptate” era cel mai important slogan distribuit de propaganda ducelui.

(16) “Odată ajunși la putere, fasciștii au interzis grevele, au dizolvat sindicatele și au tăiat salariile muncitorilor care munceau pentru un salariu’ cumpărând putere și inundând în finanțări industriile de armament spre imensa satisfacție a angajatorilor.” (Paxton, 2005: 10).

(17) Ca un ecou distant, rămășiță a unei anumite culturi politice, sloganul de campanie al liderului dreptei neo-naziste din Franța, Le Pen, în alegerile prezidențiale din 2007 a fost “Toți împreună vom ridica Franța noastră”.

(18) “Fascismul era în mod deschis naționalist, militaristic și expansionist” (Laqueur, 1996: 15).

(19) “Gândirea ideologică ordonă faptele într-o procedură absolut logică și care începe de la o premisă acceptată ca axiomă, din care se deduce totul; adică, începe cu o substanță care nu există nicăieri în realitate de fapt.” (Arendt, 1967: 471).

(20) “Teoria fascistă a preludiului pentru război a fost influențată de înțelegerea că războiul ar putea mobiliza întreaga națiune. Primul război mondial a creat această realitate.” (Mann, 2004: 81).

(21) De exemplu, băieții italieni între 16 și 18 ani vor fi obligați să intre în organizații de tineret numite “mitraliera avangardei”.

(22) În mod evident, în NSDAP Georg Strasser a vrut lucruri diferite de la Röhm sau Himmler, vezi Gallego (2006); același lucru e valabil pentru Primo de Rivera și Ledesma Ramos în Spania, vezi Gallego (2005). Asupra pluralității fascismului Italian, vezi Buchignani (2006).

(23) “Ideologia este un aspect important (deși nu e singurul) și este în sine un proces în construcție, apropiat sau legat de dinamica instituțională socială și politică.” (Saz, 2003: 54).

(24) “(…) Fascismul era o mișcare populistă, “radicală”, care insista că e “de jos în sus” (Mann, 2006: 66).

(25) “Fabricat pe ideea de decadență, degenerare și moarte a Patriei, ultra-naționalismul Falangist a fost construit pe mitul naționalist al regenerării infinite Patriei (…) pe mitul revoluției și al “dorinței de imperiu”, care constituia în sine o adăugire vitală la mitul naționalist” (Saz, 2003: 404).

(26) “Fascismul atrăgea diferite grupuri în momente diferite, dar o recentă istoriografie are tendința de a concluziona că în faza crucială dinainte de a ajunge la putere, Fascismul, în special în Germania, a atras susţinători remarcabil de eclectici în termeni de clasă, ideologie şi motivaţie” (Eatwell, 1992: 168).

(27) Enciclopedia italiană din acea vreme definea fascismul astfel: “Concepe viaţa ca pe o luptă”.

(28) “Fascismul este ‘adevărat’ în măsura în care ajută la îndeplinirea destinului unei rase alese sau al unui popor sau aliaţi de sânge, prinşi într-o luptă social-Darwinistă cu alte popoare, şi nu în lumina vreunei raţiuni abstracte şi universale” (Paxton, 2005: 16).

(29) “Dar chiar şi în ţările mici fascismul era militarist, ultra-naţionalist şi agresiv atât cât îi permitea capacitatea limitată. Este tentant să speculăm, de exemplu, cum ar fi fost relaţiile dintre Marea Britanie fascist şi Franţa sau dintre Germania nazistă şi Franţa fascistă. Interesele lor s-ar fi ciocnit şi nu ar fi putut să coexiste în pace.” (Laqueur, 1996: 71).

(30) vezi Gallego, 2004

(31) “(…) Fascismul era în sine o religie seculară care își atribuise o misiune mesianică (…) (Laqueur, 1996: 45).

(32) “Un regim fascist putea trimite în închisoare, deposeda, jefui și chiar ucide supușii săi la discreție, șI fără limite. (Paxton, 2005: 142).

(33) “(…) nu era de ajuns să poarte o cămașă colorată, să bată pe cineva dintr-o minoritate sau să jure pentru succesul unui Hitler sau al unui Mussolini. Era nevoie de o criză comparabilă, de o deschidere politică comparabilă, de pricepere comparabilă și cooperare din partea elitelor.” (Paxton, 2005: 75).

(34) Michael Mann identifică o serie de cinci caracteristici ale fascismului: naționalism, statism, transcedental, epurare şi paramilitarism (Mann, 2004).

(35) “Nici un regim nu era autentificat ca fascism fără o mișcare populară care să îl ajute să ajungă la putere, să monopolizeze activitatea politică și să joace un rol major în viața publică după ce ajungea la putere prin impunerea unor organizații paralele.” (Paxton, 2005: 154).

(36) “Atâta vreme cât capitaliștii împrumutau organizațiile de muncă autoritare pentru scopurile naziste, Hitler le-a permis accesul la profituri. Dacă se opuneau, îi distrugea. Capitalismul ca proprietate privată nu îl interesa. Capitalismul ca disciplină, şi producţie autoritară era important pentru el.” (Mann, 2004: 153).

(37) “Fascismul ar putea fi cel mai bine înţeles în primul rând ca un proiect ideologic contra-revoluţionar, constituind un fel de coaliţie populară în circumstanţe specific ale uneir crize dintr-o perioadă interbelică (…) față de umilirea națională și o expresie a furiei față de avansul stângii” (Eley, 1983: 81).

(38) (…) Fascismul a oferit o rețetă de guvernare cu sprijin popular dar fără să împartă puterea cu stânga, și fără să amenințe privilegiile economice și social conservatoare și nici dominația politică.” (Paxton, 2005: 104). România a fost o excepție.

(39) Naziști au numit asta “Gleichschaltung”: sincronizarea tuturor aspectelor vieții unei societăți cu ideologia și scopurile politice ale Partidului. (Macridis, 1998: 199).

(40) Această perspectivă, împărtășită de câțiva dintre cei care au studiat fascismul, este definită de Richard Griffin ca “noul consens”: “Componenta esențială a acestui cadru conceptual poate fi sumarizată ca premisă că fascismul este alimentat ideologic de o mișcare sau regim pentru a crea un nou tip de ordine post-liberală într-o comunitate națională, care va fi cureaua de transmisie a transformării comprehensive a societății și culturii, având efectul de a crea o alternativă la modernitate.” (Griffin, 2005: 9). Pentru Michael Mann, este “(…) partea întunecoasă a modernităţii” (Mann, 2004); o resacralizare (Gentile, 1996) sau o modernitate reacţionară (Herf, 1990).

(41) Vezi de Mayer (1986), mai ales capitolul despre Nietzsche şi Darwinism social; dar şi capitolul “Power and anti-egalitarianism in Nietzsche and Hitler” în Tugendhat (2002).

(42) În 1937 Robert Ley, liderul Frontului Muncii german, declara entuziast că doar somnul era o chestiune privată în al 3-lea Reich.

 THE RETURN OF FASCISM IN CONTEMPORARY CAPITALISM” – MONTHLY REVIEW

“Fascism and capitalism are inseparable.”

“WITHOUT HELP FROM U.S. INDUSTRIALISTS, HITLER MIGHT NEVER HAVE BEEN ABLE TO WAGE WORLD WAR II”
AMERICAN SUPPORTERS OF THE EUROPEAN FASCISTS”
“HOW BUSH’S GRANDFATHER HELPED HITLER‘S RISE TO POWER”
SUPPORT FOR HITLER (OR FASCISM) IN THE UNITED STATES”

U.S. CORPORATIONS AND THE NAZIS”

GERMAN INDUSTRY AND THE THIRD REICH: FIFTY YEARS OF FORGETTING AND REMEMBERING”
BIG BANKS FUNDED THE NAZIS AND LAUNCHED A COUP AGAINST THE PRESIDENT OF THE UNITED STATES”

“Fraud, Famine and Fascism – The Ukrainian Genocide Myth from Hitler to Harvard

https://revolutianarhista.wordpress.com/

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în ISTORIA DESCONSPIRATA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Care sunt ideile de forță ale fascismului clasic

  1. Gheorghe zice:

    Problema e ca orice sclav cu mici exceptii, viseaza sa devina proprietar de sclavi, cum pot fi oamenii egali ?!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s