Cum a transformat Hayek sclavia din capitalism în “libertate”


11210410_1629021017316157_6883442969896799182_n
“Libertate individuală” în capitalism.

notă: Aceasta este o altă critică de pe poziţii anti-capitaliste şi marxist-leniniste a propagandei capitaliste pe care o face Hayek în “Drumul către servitute”, în original a apărut aici.

Partea I: ”Socialismul înseamnă sclavie”

În “Drumul către servitute”, Hayek sugerează că civilizaţia occidentală s-ar îndrepta către socialism şi că acesta ar fi un drum către dezastru şi servitute. Multe dintre teoriile de azi împotriva socialismului sunt de fapt o reformulare a ceea ce a spus Hayek cu decenii în urmă. De aceea e important să arătăm de ce teoriile lui Hayek sunt false și odată cu asta să arătăm ce e socialismul de fapt.

Ce a susținut Hayek continuă să fie strigătul de luptă împotriva oricărui efort revoluționar și progresist din întreaga lume. Reacţionari de toate felurile aruncă în luptă spusele lui Hayek ca argumente, ca şi cum viitorul eliberării e cu totul condamnat pentru că un bărbat a făcut nişte afirmaţii acum 50 de ani.

Toate acestea ar putea scoate la lumină cât de josnică e drepta de fapt, dar totuşi trebuie să luăm în serios efortul de a demonta teoriile lui Hayek pentru că nu au nici o bază în realitate, astfel încât oamenii să vadă ce gunoi ideologic li se serveşte de către Hayek şi susţinătorii săi.

Capitolul 1: Drumul abandonat

Cel mai interesant lucru legat de modul în care Hayek începe acest capitol e că el nu pleacă la drum oferind o explicație coerentă a ideilor despre care scrie, ci făcând numeroase apeluri poetice la presupusele sentimente ale cititorului alb european. Această strategie de a scrie (dacă ar putea fi numită așa) devine mai importantă pe parcursul cărții; însă ar trebui să fie clar de la început care sunt intențiile cu care Hayek a scris această carte.

Hayek invocă un trecut romantic al „bătrânei Europe”, un trecut plin de glorie europeană, deistorie și de ”progres”. Aceasta este cu adevărat strategia sa principală în criticarea socialismului (Hayek recurge la mecanismele de propagandă ale fascismului), pentru că Hayek doreşte să îl facă pe cititor să rămână cu impresia că socialismul pentru Europa ar fi lipsit de „autenticitate”, că nu ar fi în linie cu progresul european şi că ar fi un duşman străin, venit de undeva din afară.

Titlul capitolului spune tot: ”Drumul abandonat” vrea să însemne că de la început Hayek face afirmația că acest ”drum către servitute”, cum vede el presupusa înclinare progresistă a Europei către socialism, ar fi unul dintre acele principii abandonate care trebuie respectate cu multă sfințenie în toată Europa.

Hayek: „Suntem gata să acceptăm aproape  orice explicaţie… cu o singură excepție: că starea de fapt din lume ar putea fi rezultatul unei adevărate erori din partea noastră şi că încercarea de a atinge unele dintre cele mai preţioase idealuri ale noastre au produs rezultate total diferite decât cele pe care le-am fi așteptat.”

Așadar, care ar fi mai exact „adevărata eroare”? Care a fost ”drumul care a fost abandonat”? Explicaţia din partea lui Hayek se întinde pe mai multe pagini:

Hayek: ”Ne grăbim să abandonăm nu teoriile lui Cobden și Bright, Adam Smith și Hume sau chiar Locke si J.S. Milton, ci una dintre cele mai importante caracteristici ale civilizației europene, bazată pe Creștinism şi pe moştenirea grecilor şi romanilor. Nu doar liberalismul din secolele 18 și 19, dar şi individualismul fundamental moștenit de la Erasmus şi Montaigne, de la Cicero şi Tacitus, de la Pericle şi Tucydides este abandonat din ce în ce mai mult.”

Acum lucrurile devin mult mai clare. În mintea lui Hayek, acceptarea socialismului şi a idealurilor progresiste ar fi acelaşi lucru cu abandonarea întregii istorii a evoluţiei Europei (pe care el o consideră sacră).

Iată argumentele noastre:

  1. Cum deja e clar, Hayek e un idealist. Și nu doar un idealist în sensul idealismului hegelienilor. Întreaga istorie, potrivit lui Hayek, ar fi fost ghidată de idei, sau, aşa cum le defineşte el în contextul lor social, de „gândire europeană”. Imediat oricine e familiar cu dialectica sau cu orice filosofie materialistă poate identifica problema. Istoria nu e un câmp de confruntare a ideilor, un conflict izbucnit între gândirea acestor oameni/regiune împotriva acelor oameni/regiune, fiecare cu propriile sale caracteristici, care urmează să fie „descoperite” şi utilizate. Dimpotrivă,  aşa cum a explicat Marx, istoria este istoria luptei de clasă. Dar ce înseamnă asta mai exact?

Înseamnă că nu „ideile oamenilor” sunt locomotiva primară, ci contradicţiile lor concrete, sociale, localizate într-un cadru material existent, şi anume în modul de producţie.

Nu „idealul liberalismului” a pus capăt feudalismului în Europa, ci succesul întreprinzătorilor burghezi, al micilor capitalişti, care au devenit capitaliştii puternici şi care s-au luptat cu monopolurile pentru a putea prelua puterea de la monarhiile feudale și de la regimurile absolutiste.

Hayek vede doar o parte a monedei. El poate cumva să identifice ideologiile care se confruntă între ele în toiul schimbărilor sociale, dar e incapabil să identifice forţele materiale pe care aceste ideologii sunt fondate. Ce va aduce moartea capitalismului, în Europa şi în restul lumii, nu e vreo „eroare adevărată”, sau vreun ideal al unor progresişti, ci forţa materială a umanităţii care se găseşte în contradicţie cu sistemul capitalist.

Clasa muncitoare şi popoarele oprimate încearcă să distrugă capitalismul şi să îşi elibereze propriul lor potenţial, din cauza condiţiei lor materiale de muncitori şi de oameni oprimaţi. Integrală oricărei ideologii progresiste, sau oricărui ideal, este condiţia materială, poate transcendentă în anumite cazuri, care determină la rândul ei acele condiţii în care oamenii devin revoluționari. Ideile nu definesc istoria, forțele sociale o fac, și e adevărat că acele forțe sociale produc idei și că aceste idei acționează asupra acestor forțe materiale, dar această nuanță e cu totul absentă la Hayek.

Hayek e un idealist  care nu e capabil să priceapă mişcarea reală şi forţa istoriei şi a societăţii.

2. Hayek e un reacționar. Poate e evident de acum, dar merită subliniat. Ce vrea Hayek cu adevărat e păstrarea acestei ”gândiri europene” și a ”civilizației occidentale”. E un exemplu clasic al unui individ motivat cu totul de propria lui poziție socială privilegiată, care sare în apărarea vechii societăți, făcând mereu apeluri poetice şi aluzii pseudo-intelectuale la „vremurile bune din trecut”. În ciuda acestui fapt, Hayek mereu se prezintă ca un individ care ar aparţine noii societăţi care luptă împotriva sentimentelor dominante ale „totalitarismlui” care ar otrăvi întreaga Europă creştină. O şaradă de proporţii, care cu greu poate fi crezută.

După primul capitol apare întrebarea dacă nu cumva Hayek nu e nici măcar un liberal clasic, ci un pseudo-monarhist care îşi pune straie liberale. Sloganul dominant al oricărui reacționar e „asta e o greșeală” pentru că nimic nu e mai zguduitor pentru un reacționar decât perspectiva schimbării sociale care e posibil singurul lucru intrinsec întregii experiențe umane a istoriei. Hayek continuă capitolul luând apărarea atât a realizărilor capitalismului laissez-faire, cât și a ”întreprinzătorului liber”. Ambele, pretinde el, au fost forţe constructive şi au adus “beneficii” nu doar Europei, ci şi restului lumii:

Hayek: „Rezultatul acestei creşteri a depăşit orice aşteptări. Oriunde obstacolele din calealiberei exercitări a ingeniozităţii umane au fost îndepărtate, omul a devenit capabil să-şi satisfacă o arie din ce în ce mai largă de dorinţe. Şi, deşi standardul de viaţă în creştere curând a dus la descoperirea unor puncte întunecate în societate, puncte pe care oamenii nu mai doreau să le tolereze, probabil nu a existat nici o clasă care să nu beneficieze în mod substanțial de progresul general… omul muncitor din lumea occidentală a atins un nivel de confort material, securitate și independență personală care nu părea posibil acum 100 de ani.”

Într-o singură frază, capitalismul este/a fost grozav pentru că a dus la progresul forțelor productive și i-a făcut pe toţi să se simtă bine cu valorile liberale care le-au fost servite. Cu siguranță, au fost și zile negre. Dar în general iarba a fost mai verde pe tarlaua capitalistă.

Iată contra-argumentele noastre:

  1. Fiecare epocă din istoria umanității a adus un progres al forțelor productive. În acest mod funcționează acumularea de cunoaștere în privința tehnologiei și a construirii/îmbunătățirii mijloacelor (de producţie) existente. Aici Hayek acordă prea mult credit progresului care era ceva de așteptat oricum pe parcursul istoriei. E adevărat, însă, că sistemul capitalist a dus la o dezvoltare spectaculoasă în lumea occidentală. Circulația capitalului a însemnat investiții profunde în forțele productive și crearea aproape a tuturor industriilor pe care le vedem azi. Însă, Hayek pierde din vedere contradicțiile interne ale acumulării de capital, precum și ciocnirea cu formele sociale (de producţie) care existau în afara Europei. ”Dezvoltarea spectaculoasă” menționată anterior a însemnat deportarea cu forța a milioane de oameni, lucrători agricoli de la sate în orașele industriale întunecoase, aglomerate și sinistre ale Europei. Aici condițiile erau mult mai rele decât în modul de viață ”înapoiat” din zonele rurale. Viața pentru proletariatul industrial la începutul capitalismului a fost îngrozitoare (și continuă să fie așa pentru cei care sunt exploatați în era modernă) și poate asta vrea să spună Hayek prin ”punctele negre”, dar chiar și atunci afirmațiile sale sunt subestimări sinistre ale adevăratului cost uman al acestei explozii productive brutală și care nu ținea cont de nimic în afară de profit. Nimic din toate acestea nici nu se apropie măcar de menționarea exploatării coloniale care a avut loc simultan în ceea ce el numeşte „Lumea Nouă” precum şi continua jefuire a Africii şi Asiei. În ochii lui Hayek nu e vorba că lumea non-occidentală ar fi la periferie, ci se pune întrebarea dacă ea există măcar ca societate funcţională care să merite respect.
  2. Modul în care Hayek meditează la „libera exercitare” şi „libertatea personală” este desigur articulat pe construcţia liberală a „omului liber” (important, nu „a femeii libere”, pentru că, la Hayek, precum şi la mulţi intelectuali care puneau bărbatul în centrul universului, aceasta este analiza standard).

E mult prea tentant în acest moment să reiterăm ce a spus Lenin la începutul secolului 20: libertate pentru cine şi libertate de a face ce? E important să ne imaginăm conceptul de libertate ca fiind intrinsec unor parametrii ai  „acţiunii acceptabile”, adică libertatea poate exista numai în limitele acţiunii. Libertatea în capitalism, a susţinut Lenin, era libertatea stăpânului de sclavi, libertatea pentru exploatator de a exploata. (sursa: Lenin, Vladimir. 1917.Statul şi Revoluţia, capitolul 5: Baza economică a disipării Statului.)

Hayek, desigur, nu va fi de acord (nu doar cu terminologia folosită de Lenin) şi va susţine că, de fapt, libertatea în capitalism este libertatea întreprinzătorului, iniţiativa fiecărui „om liber” de a-şi urmări propriile aspiraţii şi de a-şi construi drumul. Pentru Hayek, nu e vorba de a explica societatea capitalistă, ci de a o contempla romantic. Un marxist nu are nici un interes să romantizeze un aspect sau altul. Ştiinţa revoluţionară urmăreşte să aducă la lumină ce a fost anterior ascuns, să scoată la suprafaţă contradicţiile din societate care continuă să domine realitatea din zilele noastre. Adică exact opusul a ceea ce se întâmplă în procesul prin care burghezii fac apologia capitalismului, cum e cazul lui Hayek. Nimic nu ar putea oferi un contrast mai mare decât un studiu asupra „Drumului către servitute” – în care Hayek îşi dă cu presupusul şi face afirmaţii rupte de realitate privind caracterul moral al capitalismului spre deosebire de „colectivism” – şi opera fundamentală pe care Marx a scris-o cu un secol înaintea cărţii lui Hayek, şi în care le-a dezvăluit oamenilor ceea ce anterior fusese ascuns de privirile şi înţelegerea lor. Aceeaşi misiune o avem şi noi azi.

Înainte de a finaliza analiza primului capitol ar trebui să revedem fraza principală care atrage atât de multă atenţie din partea cititorilor lui Hayek: „socialismul înseamnă sclavie”.

Poate aceasta e propoziţia care definește întreaga carte a lui Hayek.

Prezentarea pe care Hayek o face socialismului, ca sclavie, clarifică sentimentele burgheziei privind chiar şi posibilitatea unei eliberări: teroare absolută.

Însă, cititorul lui Hayek ar trebui să se întrebe: dacă socialismul înseamnă sclavie, ce anume e capitalismul?

Ce e capitalismul pentru miliardele de oameni care trăiesc cu mai puţin de doi dolari pe zi? Ce e capitalismul pentru milioanele de copii care adorm flămânzi în fiecare noapte? Ce e capitalismul pentru o mamă singură care are trei slujbe doar ca să nu moară de foame? Ce e capitalismul pentru omul fără adăpost care cerşeşte lângă un magazin Luis Vuitton? Dacă într-adevăr capitalismul înseamnă libertate, atunci nu-mi pot imagina ce iad nesfânt ar putea fi socialismul.

Dar ce înseamnă socialismul? Socialismul înseamnă puterea politică a clasei muncitoare şi a oamenilor oprimaţi, realizată concret.

E ideea incredibilă că nevoile umane, potenţialul uman şi progresul sunt mai importante decât a face profit. Socialismul e cerinţa temerară că orice om merită o existenţă care să aibă un sens şi care să nu fie distrusă de servitute şi exploatare, şi posibilitatea ca fiecare să îşi realizeze potenţialul pentru el şi pentru binele celor din jur. Ce teroare inimaginabilă trebuie să fie socialismul!

Acum, Hayek are dreptate să susţină că socialismul înseamnă anumite restricţii. Unele libertăţi trebuie abolite. Dar ce fel de libertăţi aboleşte socialismul? Libertatea de a exploata, libertatea de a oprima, libertatea de a discrimina împotriva altora, libertatea de a exclude categorii întregi de populaţie, libertatea de a dezumaniza, libertatea de a obiectifica, libertatea de a teroriza. Toate aceste libertăţi moderne trebuie eliminate pentru ca socialismul să reuşească. În acest sens, sunt complet de acord cu Hayek: socialismul e “sclavie”, o eternă “sclavie” pentru cei care îşi doresc numai să îi subjuge pe alţii.

În plus, unele instituţii şi idei proliferate trebuie să dispară şi ele. Rasismul trebuie eliminat. Sexismul trebuie eliminat. Heteronormativitatea trebuie eliminată. Patriarhatul trebuie eliminat. Ableismul trebuie eliminat. Orice formă care poate fi concepută prin care unii oameni ajung să fie subjugaţi altora trebuie distrusă. Prin urmare, într-un sens, vechea societate cu tot cu valorile ei trebuie aruncată la coşul de gunoi al istoriei.

Nu avem nici o părere de rău să susţinem asta, iar pentru Hayek ce ar putea fi mai terifiant decât posibilitatea eliberării umane?

An abandoned girl begging on the streets of Kunming. In a culture where male children are favoured and parents are limited by government to one child, girls are often aborted or abandoned.

Capitolul 2: Marea Utopie

Hayek începe acest capitol cu aceeași retorică pe care o prelungește pe pagina următoare. Face afirmații generale despre dorința socialiștilor de a limita libertatea și invocă socialiști utopici, cum ar fi Saint-Simon, pentru a-și susține acuzațiile. Trimiterea pe care o face Hayek la Saint-Simon e falsă, ținând cont că socialiștii moderni și cei mai mulți socialiști din secolul 19 nu au avut aproape nimic în comun cu speculațiile utopice ale lui Saint-Simon. Tâmpeniile susținute de Saint-Simon au fost criticate pe larg și consistent de Engels în “Socialism”.  Poate Hayek nu l-a citit pe Engels, sau mai degrabă a căutat o cale de a calomnia teoria revoluționară de care țin cont socialiștii.

Analizând curentele democratice ale socialismului în secolul 19, el tratează aceste rupturi ca fiind continue și nu ca rupturi științifice, calitative, așa cum au fost, şi concluzionează că democrația ar fi total incompatibilă cu socialismul.

Hayek: ”Nimeni nu a văzut mai clar decât Tocqueville că democrația a fost esențialmente o instituție individualistă care a intrat în conflict ireconciliabil cu socialismul. Democrația atașează toate valorile posibile fiecărui om, socialismul îl transformă pe fiecare om doar într-un agent, doar într-un număr. Democrația și socialismul nu au nimic în comun decât un cuvânt: egalitatea. Dar observați diferența: în timp ce democrația caută egalitatea în libertate, socialismul caută egalitatea în restricție și servitute.”

În primul rând, trebuie să ne întrebăm despre ce ”individualism” e vorba într-un sistem social bazat pe acumularea cantitativă de valori sociale abstracte (bani) în care întreaga existenţă a unui individ depinde de abilitatea sa de a acumula cât mai mulţi bani.

Poate nu e cel mai prietenos sistem pentru cei care care caută să se exprime individual în afara a ceea ce e acceptat de către clasele conducătoare care dețin capitalul.

În al doilea rând, așa cum Lenin a remarcat, capitalismul are democrație, dar e o democrație care serveşte interesele stăpânului de sclavi. Fiecare dolar are dreptul să voteze. Literalmente. Nu ai bani? Ghinion.

E ridicol să ajungi la concluzia că un sistem de luare de decizii, în care cei care au avere au o influență mai mare, poate fi altceva decât o tiranie. Mai mult, ce ar putea fi mai dezumanizant (calculele sociale, folosirea numerelor etc) decât dictatura capitalului financiar care domină sistemul nostru social?

Miliarde de slujbe, zeci de mii de case, vieți nenumărate depind de baletul speculativ al numerelor care apar pe un ecran spectaculos. În cazul în care aceste numere arată o retracție, piața se prăbușește și literalmente viețile sunt terminate. Ce fel de democrație e asta?

Hayek continuă să susțină că socialiștii, foarte subtil, au atacat înțelegerea comună a ”libertății” pentru a include ”libertatea economică”. Dar cum poate fi considerată contestarea istorică a ”libertății” un fel de complot pentru a ”ademeni” liberalii către socialism, așa cum susține Hayek?

Dimpotrivă  redefinirea „libertății” e ceva inerent oricărei mișcări social-democrate. Chiar în timpul Revoluției franceze, iacobinii au contestat înțelegerea feudală a „libertății” ca fiind oferită de dumnezeu și intermediată de monarhie. Au vrut să redefinească libertatea pentru a-și impune propriile lor interese de clasă. Prin urmare, nu e surprinzător că socialismul din secolele 19 și 20 a dorit să extindă înțelegerea noastră privind ”libertatea” pentru a include libertățile care afirmă viața, cum ar fi libertatea de a avea o casă, o slujbă, un venit asigurat la bătrânețe etc. Exact de extinderea libertății se teme Hayek în mod special (aceasta e o temă foarte comună în cartea sa, evident):

Hayek: ”Libertatea, în acest sens, este, desigur, doar un alt nume pentru putere sau bogăție… Cerința pentru o nouă libertate a fost astfel numai un alt nume pentru vechea cerință privind distribuirea egală a bogăției”.

Din nou vedem că Hayek încearcă să facă anumite legături între socialism și vechile doctrine feudale privind egalitatea și promisiunile utopice. Nu prea are ce să nu-ți placă la socialism, dacă, desigur, nu cumva ești un membru al clasei conducătoare sau unul dintre servitorii acesteia, astfel Hayek continuă să inventeze poveşti de groază, cât îl ține imaginația. Nici una dintre acestea nu e convingătoare și toate pot fi ușor demontate dacă sunt contrapuse unui studiu rudimentar al istoriei și al teoriei socialiste. Dar rețeaua distropică a lui Hayek se rostogolește la vale și prinde dimensiuni din ce în ce mai mari, la fel ca un bulgăre de zăpadă.

Hayek: ”Observator după observator a fost impresionat de similaritatea extraordinară în multe privințe a condițiilor sub ”fascism” și ”comunism”… „în loc de-i uni pe oameni, stalinismul e mai rău decât fascismul, mai nemilos, mai barbar, nedrept, imoral, anti-democratic și fără speranța de a avea vreun scrupul” și cel mai bine „ar trebui descris ca ”superfascism”

Lenin a descris corect fascismul ca fiind ”capitalismul în descompunere”. (sursa: Lenin, Vladimir. Collected Works)

Ce înseamnă asta, mai exact? Pe măsură ce contradicțiile interne ale capitalismului devin din ce în ce mai pronunțate, de-a lungul evoluţiei sale, clasa conducătoare face concesii sociale considerabile către oportuniștii din clasa muncitoare pentru a reuși să mențină capitalismul ca sistem. Fascismul este un exemplu clasic de colaborare de clasă, dominată de burghezie, nu un exemplu de socialism, întrucât în socialism clasa muncitoare și oamenii oprimați devin clasa dominantă în societate.

În fascism, clasa conducătoare rămâne intactă, doar câțiva dușmani ar putea fi expropriați, ar putea fi făcute unele concesii populare, dar tot capitalul e cel care conduce spectacolul fără nici o urmă de îndoială.

Această diferență fundamentală între socialism și fascism e ignorată total, nici măcar nu e menționată în poveștile de groază privind socialismul pe care le spune Hayek. Din nou, a confunda socialismul cu un sistem nepopular pentru a-l compromite este o strategie esenţială în această carte a lui Hayek.

Remarcile sale privind „stalinismul” sunt şi ele nostime şi previzibile. În primul rând, nimeni în adevăratul sens al cuvântului nu a iubit prea mult perioada lui Stalin din Uniunea Sovietică. Nu pentru că tânăra ţară socialistă nu ar fi avut realizări imense, cu siguranţă acestea au existat. Însă această perioadă a fost marcată de o disperare materială sufocantă (URSS era un centru socialist izolat şi subdezvoltat)  şi de turbulenţe politice ca prima ţară socialistă din lume care a făcut paşi îndrăzneţi spre viitor pe un drum care nu a mai fost încercat înainte.

În al doilea rând, referirea la „stalinism” e politic şi istoric lipsită de sens. Istorici moderni, cum ar fi J.Arch Getty au arătat, că Uniunea Sovietică între 1928 şi 1953 nu a fost terenul de joacă pentru dorinţele „malefice” ale lui Stalin. (sursa: Getty, J. Arch. 2010. The Road to Terror: Stalin and the Self-Destruction of the Bolsheviks, 1932-1939; din cauza acestei cărţi, Getty a fost stigmatizat ca “pro-Stalin” în ciuda faptului că e un non-comunist declarat şi că analiezele sale sunt chiar liberale.)

Dimpotrivă, spectrul politic al Uniunii Sovietice era complicat la bază, în modul în care funcţiona aparatul municipal al tânărului partid comunist. Contradicţiile politice între clasele care aveau pământ, noii bolşevici, vechii bolşevici au dus la apariţia unei multitudini de antagonisme care cu siguranță au exacerbat crizele care existau deja.

Prin urmare, cercetări istorice recente l-au criticat serios pe Stalin în privința eșecurilor și contradicțiilor din timpul acelei perioade, în loc să ofere mai multă lumină asupra modului în care funcţiona întreaga administrație a partidului comunist și a guvernului sovietic în special în punctele nodale locale. Această critică e cea care ar avea sens din perspectiva studierii marxiste a istoriei: aplicarea materialismului istoric, unde atenția e acordată nu marilor oameni din istorie, ci, dimpotrivă, forțelor sociale mai largi și contradicțiilor dintre ele, care fac ca asemenea indivizi să se manifeste și să determine cursul istoriei.

Hayek ignoră relativul succes al socialismului și absolutul eșec al fascismului. Uniunea Sovietică a trecut de la a fi poate cea mai înapoiată țară din Europa la acea vreme, în timpul revoluției din 1917, la o superputere mondială care devenise un rival al giganților industriali cum ar fi Statele Unite în 1945. (sursa: Keefe, Joshua R. 2009. Stalin and the Drive to Industrialize the Soviet Union)

Ţineți cont că planul pe 5 ani a intrat în vigoare la aproape 11 ani de la revoluție  în 1928. Succesul planului socialist în dezvoltarea forțelor productive ale societății este absolut fără precedent după standardele începuturilor revoluției industriale. Italia și Germania fasciste pe de altă parte erau nişte castele de carton care pluteau la suprafață numai bazându-se pe cheltuielile de război speculative. (sursa: Liu, Larry L. 2013. Economic Policy in Nazi Germany: 1933-1945; autorul arată că 61% din forţa de muncă din industria din Germania nazistă era folosită doar pentru producţia de război şi că economia de război a fost folosită pentru a maximiza ocuparea locurilor de muncă şi a circulaţiei capitalului în economia internă).

Economiile Italiei şi Germani nu se puteau susține pe termen lung, acesta e probabil și motivul pentru care naziștii erau atât de nerăbdători să invadeze Polonia după seria de expansiune în sud.

Într-o altă sferă, tânăra Uniune Sovietică a reușit progrese monumentale în eliberarea socială a grupurilor marginalizate. Rusia ţaristă a fost întotdeauna o închisoare pentru națiuni, reprimând cu forța disidenții naționalităților de la independența și auto-guvernarea pe care o meritau. Uniunea Sovietică a stabilit un organism formal prin care minoritățile naționale puteau să-și exprime cererile și să primească recunoașterea pe care o meritau (deși unii ar putea susține pe bună dreptate că aceste măsuri nu au mers destul de departe), o reușită progresistă mult avansată față de orice națiune occidentală, occidentul fiind dominat atunci de fasciștii ultra-naționaliști și xenofobi.

Femeile au fost și ele recunoscute ca membre cu drepturi depline ale Uniunii Sovietice, cu drepturi egale cu ale bărbaților, și capabile să se exprime ca ”oameni în întregul sens al cuvântului.” (nt: adică nu au mai fost considerate “inferioare”)

Şi, în timp ce în Statele Unite oamenii de culoare erau vânaţi de poliţie, segregaţi, linşaţi şi aruncaţi în închisori, discriminarea rasială din Uniunea Sovietică a fost complet abolită. Orice bărbat, femeie şi copil, indiferent de rasa sa, era un om egal cu ceilalţi, avea dreptul la spaţiul public la fel ca ceilalţi, ceva ce Statele Unite nu au reuşit nici măcar azi.

Am putea dedica ore întregi pentru a demonta afirmaţiile ridicole ale lui Hayek privind asemănarea dintre fascismul european şi socialismul din Uniunea Sovietică. La urma urmei există o diferenţă reală între fasciştii şi socialiştii din acea vreme: e diferenţa dintre cei care au început Holocaustul şi cei care i-au pus capăt.

Hayek continuă să amestece socialismul cu fascismul şi explorează aventurile care „au dus marxismul către fascism.” Singurele dovezi pe care le prezintă constau în faptul că mulţi dintre naziştii şi fasciştii proeminenţi din acea perioadă au fost anterior socialişti într-o anumită măsură, ca şi cum asta ar fi un fel de dovadă absolută care să-i demonstreze acuzaţiile. Cert, mulţi lideri fascişti au fost asociaţi anterior cu mişcările socialiste. Aşa cum am arătat anterior, fasciştii sunt crema oportunismului politic, fac orice pentru a capitaliza energia maselor pentru propriile lor intenţii de a păstra status quo-ul. În acest sens, nu e o surpriză că lideri ca Benitto Mussolini s-au lipit de mişcările socialiste pentru o perioadă. Însă, orice cercetare aprofundată a aceloraşi lideri (de exemplu, Mussolini) scoate la iveală urmele oportunismului politic, schimbarea deasă a taberelor, schimbarea retoricii, şi conformismul general. Faptul că mulţi fascişti s-au considerat pe ei înşişi socialişti nu e o incriminare a socialismului, dimpotrivă asta arată propriul lor oportunism politic folosit ca strategie care e posibilă în urma colaborării de clasă. Hayek îşi construieşte acest argument observând cum de exemplu atât în Italia cât şi în Germania, fasciştii şi socialiştii ”au concurat pentru a obține sprijinul aceluiași tip de minți.”

Afirmaţia sa are doar o urmă de adevăr. În fazele de început ale fascismului european, atât corporatiștii fasciști cât și sindicaliștii s-au luptat la urnele de votare și cu siguranță și la locurile de muncă. Din nou, deloc surprinzător, dat fiind caracterul oportunist și populist al fasciștilor. Însă pe măsură ce timpul s-a scurs, situaţia s-a schimbat total. Cel mai mare sprijin pentru fasciștii din Germania și din Italia nu a venit din rândul clasei muncitoare, așa cum o înțelegem noi, ci de fapt de la segmentele lumpenizate din aparatul miliar. Soldații fără slujbe, întorşi din primul război mondial, simțindu-se alienați și tânjind după mândrie/glorie, au devenit călăii lui Hitler și Mussolini înainte ca aceştia să ajungă la putere, şi au rămas călăii lor și în timpul regimurilor lor. (sursa: McNab, Chris. 2009. The Third Reich; naziştii erau extrem de detestaţi pentru că recrutau direct în berării unde ştiau că îi găsesc pe foştii soldaţi, motiv pentru care recruţii lor erau porecliţi “bătăuşii”.)

Comuniștii și socialiștii au găsit forţă în rândul claselor muncitoare, dar nu au fost capabili să canalizeze acest sprijin. Ţineți minte, după ce fasciștii au ajuns la putere atât în Germania, cât și în Italia, comuniștii, socialiștii și sindicaliștii (nt: şi anarhiştii) au fost primii aruncați în închisori și în lagărele de concentrare (Dachau a fost primul lagăr deschis în 1933 pentru prizonierii politici anti-nazişti).

Prin urmare, prezentarea oricărei competiții între fasciști și socialiști ca indiciu al apartenenței comuniștilor, socialiștilor și fasciștilor la principii ”similare” este o tâmpenie absolută pe care orice studiu onest al istoriei o poate demonta.

Hayek în sfârșit își prezintă concluziile acestui capitol:

Hayek: ”Că socialismul democratic, marea utopie a ultimelor generații, nu e doar ceva ce nu poate fi realizat, dar până și efortul de a-l realiza produce ceva atât de total diferit de scopuri că puțini dintre cei care și-l doresc sunt pregătiți să accepte consecințele, și mulți nu vor crede că această legătură a existat în toate aspectele ei.”

Înainte de a-i analiza declarația finală, ar trebui să analizăm linia sa de argumentație de-a lungul întregului capitol care îl duce spre această concluzie. În primul rând, spune el, socialismul ar fi fost autoritar și nedemocratic până când niște vicleni socialiști au schimbat cu subtilitate definiția libertății – ceea ce am arătat deja că este o manipulare totală și o mistificare.

Apoi el spune că socialismul și fascismul sunt același lucru și se agață de afirmația privind natura ”super-fascistă” a “stalinismului”, ceva ce a fost demontat cu ușurință și categoric de un studiu holistic al istoriei. În cele din urmă, Hayek se refugiază în faptul că, la un anumit moment, fasciștii și socialiștii erau în competiţie silențioasă, şi de aici susţine că cele două ideologii trebuie să fie similare cel puţin în principiu.  E uşor de dovedit că greşeşte prin simpla analizare a perioadei istorice respective dacă ne uităm doar la evoluţia contradicțiilor sociale între clasele care se dezvoltau în Europa chiar înainte de al doilea război mondial.

Concluzia lui Hayek? ”Socialismul democratic” este o fantezie utopică de neatins din cauza premisei anterior stabilite (în mod fals) și de aici rezultă concluziile sale (false).”

  1. Socialismul, dacă într-adevăr poate fi numit socialism în modul în care marxiști îl înţeleg de secole, trebuie să fie ”socialism democratic”. Nu în sensul parlamentar sau în sensul burghez al ”democrației reprezentative”, ci ca o democrație organică care să funcţioneze pentru a răspunde nevoilor oamenilor. Dacă socialismul nu e ghidat de oameni și de interesele lor, atunci pur și simplu nu e socialism, ținând cont de trăsăturile sale cardinale.
  2. Socialismul este ”utopic” doar dacă susţinem că progresul științific al umanității este și el ”utopic”. Cu siguranță, acum 100 de ani ideea că oamenii ar putea ajunge pe lună era total în afara oricărei discuții, chiar ”utopică”. Acum ne plimbăm prin galaxie ca și cum ar fi propria noastră ogradă cosmică.

Edificiul primar al oricărui reacționar este o neîncredere implauzibilă în viitor. Orice transcende contradicțiile fundamentale ale societății prezente trebuie considerat ”total de neatins” sau, altfel, întreaga țesătură a lumii reacţionarului s-ar destrăma total. Oamenii de peste tot sunt constant informați de presa burgheză, de teoreticieni, de cultura populară, că ”asta e tot ce putem avea mai bun”. Dar, la fel ca țăranii sub dinastia habsurgilor în timpul revoluției franceze, putem să ne uităm atent la exemplele contrare ș știm că asta nu e ”tot ce putem avea mai bun.” Când analizăm experienţele socialiste trecute, ne reafirmăm dorința de a face viitorul și mai plauzibil, cu scopul de a actualiza succesul despre care știm din experiențele noastre colective că este posibil. Acesta este exact optimismul revoluționar care este dușmanul existențial al șarlatanilor reacționari ca F.A.Hayek, acei indivizi care își petrec zilele luând în derâdere masele și punând la îndoială posibilitatea oricărei eliberări substanțiale. Deja știm că un viitor mai bun e posibil și nu e doar posibil, dar și sigur, odată cu efortul concertat al maselor într-un fel care cu greu poate fi conceput de trădători şi de cei din claselor conducătoare, cum sunt Hayek și discipolii săi moderni. Dacă socialismul ar fi doar o ”Mare Utopie” atunci gândiţi-vă la toţi revoluționarii din trecut și din prezent, care sunt adevărații vizionari ai întregii umanități şi care o duc mereu spre progres şi către totala eliberare a tuturor oamenilor de oriunde.

rickshaw-by-banksy
“Libertate individuală” în capitalism

Partea a doua: Individualism și colectivism

Capitolul 3: Individualism și colectivism

Titlul acestui capitol nu prea are nici o legătură cu conţinutul, în opinia mea. Hayek dedică cât de puțin spațiu explicării a ceea ce el consideră a fi cu adevărat ”colectivism” sau ”individualism”, dincolo de o rudimentară denunţare în primele pagini. Cea mai mare partea a capitolului e dedicată descrierii în detaliu a tendinței Occidentului către ”o economie planificată”, a motivelor care stau la baza acestei tendințe, și de ce asta ar fi ceva rău.

Hayek începe prin a remarca o confuzie legată de ce anume implică în mod precis socialismul. Hayek spune nu doar că socialismul implică un simț al justiției și egalității, dar și mijloacele prin care se poate ajunge la o asemena societate, justă şi egalitară.

Hayek: ”În acest sens, socialismul înseamnă abolirea inițiativei private, abolirea proprietății private asupra mijloacelor de producție și crearea unui sistem de ”economie planificată” în care antreprenorul care lucrează pentru profit este înlocuit de un organism de planificare central”.

La nivel conceptual, ce spune Hayek este absolut corect. Socialismul într-adevăr necesită abolirea inițiativei private și stabilirea unui ”plan comun” de producție (a la Marx). Măsura în care considerăm că un organism central ar înlocui direct forțele de piață sau ar fi un progres științific în modul în care întreg ”sistemul funcționează” este încă o chestiune pe care o dezbatem.

Dar, cu siguranță, nu poate fi ignorat că în istoria socialismului, organismele centrale de planificare au jucat un rol strategic în construirea socialismului prin alocarea rațională a resurselor.

Apoi Hayek se întoarce la tirada sa anterioară și pretinde că socialiștii i-au forțat pe liberali să accepte socialismul, ”de departe cea mai importantă specie de colectivism”.

Justiția socială, susține el, sau cel puțin ”ideile actuale de justiție socială” necesită un program conștinet de distribuire pe care piața liberă nu îl poate susține. Prin urmare, socialiștii se pronunță cu tărie în favoarea folosirii planului central.
Însă Hayek ascunde sub preş faptul că concepția liberală de ”planificare” în economie este foarte diferită de cea socialistă.

Hayek: ”Planificarea își datorează popularitatea în mare parte faptului că toată lumea dorește desigur să ne rezolvăm problemele comune pe cât de rațional cu putință, și, făcând asta, ar trebui să folosim şi analiză, şi direcţionare. În acest sens, orice persoană care nu e total fatalistă e un planificator. Dar nu în acest sens cei care susțin cu entuziasm planificarea folosesc acest termen. Potrivit planificatorilor moderni și potrivit scopurilor lor, nu e suficient să concepi cel mai rațional cadru permanent în interiorul căruia diferite activități pot fi întreprinse de diferite persoane potrivit planurilor lor individuale. Această planificare liberală, potrivit lor, nu este planificare.”

Hayek folosește premisa de mai sus pentru a discuta dacă ”planul central” sau „planul liberal” preferabil.

Hayek: ”Întrebarea e dacă în acest scop e mai bine ca cel care deține puterea coercitivă să se limiteze pe sine în general la crearea celor mai bune condiţii pentru ca, pe baza cunoștințelor și inițiativei,  indivizii să planifice cu mai mult succes, sau dacă o utilizare rațională a resurselor necesită o direcție centrală și o organizare a tuturor activităților noastre potrivit unei planificări de lucru conștient construite.”

Să începem prin a puncta anumite lucruri:

  1. Capitalismul înseamnă anarhia producției. Nu în sensul proverbial sau preferabil al cuvântului anarhie, care înseamnă un sistem orizontal al unei naturi echitabile. În capitalism, alocarea resurselor se face ”irațional” potrivit maximei folosiri a resurselor pentru producție. Mai mult, producția capitalistă și distribuția cu greu sunt capabile să contabilizeze propriile lor contradicții interne, care se găsesc într-un flux constant, provocând crizele prin care trecem cu atâta regularitate. Argumentul în favoarea ”planificării economiei”, din partea socialiştilor, cel puţin, nu vine atât de mult dintr-un fetișism conceptualizat sau din „raționalitate” și „rezonabilitate”, ci, dimpotrivă, dintr-o înțelegere istorică a modului în care capitalismul funcționează în realitate. Socialismul necesită progresul concret al forțelor productive cu scopul de a consolida cunoașterea în general științifică și tehnică a propriilor noastre capacități de producție. Pe scurt, socialismul are nevoie de ”planificare” din cauză că natura haotică a pieței face imposibilă dezvoltarea pe termen lung și eficientă a forțelor productive pentru a ajunge la comunism.
  2. Capitalismul a pavat drumul către planificarea socialistă. Lenin a remarcat odată necesitatea dezvoltării anumitor metode capitaliste pentru a progresa în propria noastră înțelegere a direcționării activități economice. A avut dreptate? Se poate susține că Wal-Mart a făcut mai mult pentru modul în care înțelegem datele de consum în timp real, aprovizionarea cu mărfuri, logistica și deficiențele, decât orice planificator sovietic. Realitatea e că, în capitalismul de monopol (imperialism), economia globală a lumii e deja planificată, în comun, de o mână de corporații. Fantezia lumii în care magazinele mici concurau între ele pentru clienți e de multă vreme depășită. Numai o mână de firme transnaționale mențin gravitaţia economică, care permite capitalului să circule și doar ele țin întreg sistemul sub control. Economia lumii e deja planificată. Întrebare e: pentru cine e planificată? E planificată pentru noi? 
  3. Planificarea nu se face doar din motivele care sunt deja evidente. Dezvoltarea forțelor productive, deși este foarte importantă, nu e singura componentă a socialismului și nu e nici cea mai importantă, s-ar putea susține. Transformarea relațiilor de producție, modul în care oamenii relaționează unii cu alții în decursul producției au prioritate în construirea socialismului (cel puțin în înțelegerea noastră). Planificarea economiei ne permite să transformăm aceste elemente prin eliminarea anumitor elemente ale societății burgheze din cursul procesului de producție. De exemplu, prin planificarea economiei, munca nu mai devine o marfă care poate fi vândută și cumpărată (vânzarea timpului de viață al muncitorului către capitalist). Șomajul, oameni care sunt aruncați pe străzi, și foamea nu mai sunt arme care să fie folosite împotriva clasei muncitoare. Cei oprimați și cei exploatați sunt capabili să controleze condițiile economice ale vieții lor și să facă un plan care să le dea putere lor și poziției lor de clasă. Aceste subtilități ale planificării sunt ignorate de către Hayek. Nu doar Hayek ignoră aceste aspecte, ci şi unii unii susţinători tehnocraţi ai planificării le trec cu vederea într-o măsură mai mare sau mai mică.
  4. „Crearea condițiilor prin care cunoașterea și inițiativa individuală primesc cele mai bune condiții de manifestare prin care oamenii pot planifica producţia cu succes” este pur și simplu un eufemism pentru consolidarea structurii capitaliste existente, formalizând relațiile de producție, relațiile de exploatare, astfel încât ele să devină și mai eficiente și mai puțin aparente în modul în care evoluează.

Toată vorbăria asta despre ”inițiativa privată” ar putea foarte bine să fie retorica din biblia sfântă a pieței libere.

În capitalismul modern, chiar și în faza de început a competiției capitaliste, ”inițiativa individuală” este neglijabilă. Capitaliștii înșiși sunt doar niște ”conductori” în lanţul circulației capitalului; ei sunt o necesitate, dar ei în sine nu sunt necesari, și nici inițiativa lor nu e necesară, în mod cert. Hayek se referă concret aici la formalizarea diviziunii sociale a muncii, la structura legală a superiorității capitaliste și la supremația relațiilor de producție, într-o și mai mare măsură decât s-a întâmplat deja în realitate.

Vorbăria despre planificare și chestiunea ”individualității”, pe care Hayek le discută mai degrabă retoric la începutul capitolului, devine și mai golită de sens pe măsură ce Hayek scrie pagină după pagină. Ce tip de plan dă oprimaților și exploataților aceeași ”inițiativă individuală” și importanță socială care e rezervată burgheziei? Numai ”un plan” care implică totala abolire a capitalismului, imperialismului, și a oricărui sistem de opresiune care îi ține pe oameni în lanțuri, sclavii unii altora. Ideea că o muncitoare ar putea să își acorde sieși puterea de a se elibera printr-un plan ”individual”, de tipul liberal, pe care Hayek îl menționează, este absolut ridicolă. Ce înseamnă un plan pentru ea? “Azi voi fi exploatată, când exploatarea se termină îmi voi reproduce capacitățile organismului, apoi mă duc mâine din nou să fiu exploatată etc etc”. Numai academicienii cei mai rupți de realitate și mai aberanţi ar putea concepe o situație în care marea masă de oameni își acordă lor înşile putere prin asemenea planuri ”individuale” golite de sens.

Aceste planuri sunt de fapt părți componente ale mitului colectiv al ”succesului”. Succesul e ceva atât de rar în capitalism, că, de fiecare dată când se întâmplă, clasa conducătoare trebuie să-l ridice în slăvi și să-l transforme într-un exemplu pentru ca toată formațiunea socială să îl vadă și apoi să-l plaseze în siguranță într-un muzeu pentru a fi văzut mereu de generațiile care vin.

Ce este acest plan individual, această speranță a ”succesului” pentru omul care doarme pe străzi, sub cerul liber la intrarea într-un magazin de lux? Dar pentru copiii care cresc în locuințele sociale din New York? Dar pentru mamele care își cresc singure copii și care se târâie de la o zi la alta?

Un asemenea plan individual are sens doar dacă de fapt tu ești ”individul” în chestiune, deținătorul de capital, exploatatorul, cineva care stăpânește mecanismele societății noastre ca pe o armă împotriva clasei muncitoare. Numai atunci planul despre care Hayek și alții vorbesc are vreo relevanță.

În fine, Hayek își încheie capitolul cu un apel final la ”sentimentele decente” ale cititorilor săi.

Hayek: ”Ideea de centralizare completă a activității economice însă îi îngrozește pe mulți oameni, nu doar din cauza dificultății uriaşe a realizării sale, dar chiar și mai mult din cauza ororii insipirate de ideea că totul trebuie dictat de un singur centru.”

Poate că Hayek nu știe, dar deja totul e deja dictat de un ”singur centru”. Acest centru e compoziția amorfă  a acestui fenomen difuz pe care noi o numim capital, de care toate lucrurile se leagă și de care toate lucrurile sunt determinate într-o măsură foarte mare. Și mai tulburător e cum  nu doar că întreaga activitate economică izvorăște de la ”centru”, dar se și îndreaptă către un ”scop” central. Acest scop fiind achiziția de profit, reproducerea circuitului capitalului în care ciclul începe din nou iar nevoia de acumulare se extinde.

Prin urmare, apelul lui Hayek la individualitatea cititorilor săi împotriva sperietoarei economiei planificate își poartă cu sine propria ironie detestabilă.

Nimic nu poate fi mai dăunător o muncitoare și pentru capacitatea ei de a-și exprima personalitatea decât marșul ucigător al capitalului, iar istoria a demonstrat mereu că așa e.

Atunci, chestiunea socialismului nu e una legată de ”individualism sau de colectivism” sau „despre mine” și ”alții”, ci într-adevăr e o chestiune fundamentală a exprimării sinelui social.Ar trebui noi, ca muncitori, dar mai important, ca oameni, să controlăm ce producem sau nu? Ar trebui să ne satisfacem dorințele și nevoile sau nu? Vrem să fim oprimați sau să putem să controlăm și să ne determinăm noi alegerile? Asta ar putea părea o simplificare masivă a cerinței socialiste, dar pe bună dreptate acesta este miezul luptei: vrem să ne afirmăm pe noi înșine sau nu?

Socialismul nu e negarea individualității de dragul colectivității, ci, dimpotrivă, înseamnă realizarea individualității prin afirmarea în colectivitate a personalităților noastre, ca indivizi.

10984091_1647987242086201_2477428124222751904_nCapitolul 4: ”Inevitabilitatea” planificării

Hayek începe acest capitol cu acuze în forţă faţă de metoda marxistă. La fel ca în capitolele anterioare, Hayek promovează un fel de idealism în detrimentul concepției materialiste a istoriei. Adică, Hayek a decis că ideile sunt forța care pune în mișcare istoria, și nu practica materialistă pe care marxiștii o scot în evidenţă în opoziție cu acest tip de idealism. În mod specific, Hayek susţine că tendinţa către concentrarea de capital (capitalismul de monopol) nu ar fi un proces inerent capitalismului, ci, dimpotrivă, ar fi un fel de ”profeție care se adeverește” în beneficul ideilor socialiste.

”Tendința către monopol nu e rezultatul unor ”fapte obiective”, care sunt dincolo de controlul nostru, ci produsul opiniilor hrănite și propagate timp de jumătate de secol, până când au ajuns să domine tot spectru politic.”  (n.t.: adică acuză socialismul că ar fi vinovat de tendinţa inerent totalitară capitalismului către concentrarea de capital în câteva mâini).

O scuză care l-ar putea seduce pe un liberal, dar care pur și simplu e falsă din mai multe motive. Primul, experiența în general precede teoria. Când întâlnim un fenomen, încercăm să-l descriem și să-l recunoaștem făcând legături cu alte fenomene şi cu o întreagă arie de semnificații. Însă, ceea ce e important de remarcat e că fenomenele au existat într-adevărînainte de momentul în care au putut fi recunoscute/distinse/identificate.

Există o discuție filosofică profundă care trebuie avută în ce privește construcția anumitor ”evenimente” (de exemplu, concentrarea de capital), însă putem fi destul de siguri din punct de vedere istoric că acestea nu s-au întâmplat pur și simplu din cauza ”opiniilor” unui grup marginal de progresiști care fac politici publice. Putem chiar explica acest fenomen și să oferim exemple cros-culturale, apelând la metoda marxistă.

Pentru a explica pe scurt de ce capitalul are tendinţa intrinsecă de a se concentra în monopol (”tendința către monopol”) ar trebui să remarcăm că procesul este inerent acumulării de capital în sine. Producția e determinată de timpul de muncă social necesar. Capitaliștii care sunt capabili să mărească productivitatea procesului de muncă reduc timpul de muncă necesar pentru a produce o mărfă (de regulă prin extinderea mijloacelor productive cum ar fi mașinăriile, echipamentul etc) și prin urmare sunt capabili să obțină mai mult din piață. În cele din urmă, capitaliștii mai mici sunt forțați să se retragă de pe aceste piețe monopolizate, și să se înghesuie în ”sfere de producție pe care industria modernă doar sporadic sau incomplet le-a luat sub dominația sa” iar aici găsim ”cele mai mici afaceri azi.” (sursa: Marx, Karl. 1867. Capital. Volume 1; capitolul 25)

Prin urmare, istoria a arătat că concentrarea capitalului este un proces obiectiv și categoric al capitalismului, pentru a face analiza noastră ”inevitabilă” și independentă de orice noțiune idealistă de schimbare.

Hayek nu ignoră pur și simplu această informaţie, dar nici nu renunță la aserțiunea sa inițială.

Hayek: ”Presupusa cauză tehnologică a creșterii monopolului este superioritatea firmei mari asupra firmei mici. Cel mai comprehensiv studiu al acestor fapte ajunge la concluzia că teoria potrivit căreia o eficiență mai mare a producției pe o scară mai mare este cauza dispariției competiției ”găsește suport foarte slab în orice dovadă care ne este acum la îndemână.”

Hayek apoi citează un raport economic influent din vremea sa, care detaliază cum concentrarea de capital s-ar fi datorat ”unor înţelegeri mistificatoare şi frauduloase și a fost promovată de politici publice.”

În primul rând, studiul, pe care îşi bazează el concluzia, a fost, chiar la vremea sa, slab documentat ca să fie considerat o analiză comprehensivă și comparativă a firmelor.

Comitetul național economic, al cărui raport îl citează Hayek, a analizat doar succesul relativ al ”firmelor mari” față de ”firmele mici” pe anumite piețe selectate, ignorând desigur faptul că chiar şi Marx a admis că existau anumite piețe unde capitaliștii mici se puteau refugia. Aceste piețe se găsesc acolo unde ”competiția duduie”, unde masa  consumatorilor e mai importantă decât productivitatea disciplinată a unei „firme mari”. Însă analiza la care se referă Hayek e aproape rizibil părtinitoare. Unde e analiza privind situaţia “micilor capitaliști” din industria metalurgică sau din industria de petrol sau din industria textilelor? Aici capacitatea mare de producție a capitaliștilor monopoliști se dezvoltă pe deplin pe măsură ce ei înghit competiția prin forță brutală.

Analize economice moderne au arătat, poate intuitiv, că firmele mari sunt întotdeauna mai bine echipate în competiție cu capitaliștii mici. Motivul e chiar mai complex decât a fost inițial oferit de către Marx – care s-a referit la timpul de muncă socială necesară comandat de capitaliștii mai mari. În plus, față de abilitatea lor de a disciplina productivitatea, capitaliștii monopoliști pot negocia înțelegeri financiare care să le fie favorabile, pot achiziționa forță de muncă mai specializată și pot investi mai mult capital în reproducerea forței de muncă. Toate acestea le dau un avantaj substanțial asupra capitaliștilor mici, nu contează cât de hotărâți, inovativi sau întreprinzători ar fi aceștia din urmă. Banii celor mari bat banii celor mici.

În colateral, Hayek susține și că, dacă concentrarea de capital în monopol ar fi inevitabilă, ar trebui să o vedem petrecându-se mai repede în națiunile industrializate de mai multă vreme cum ar fi Anglia, dar, în schimb, asta s-a întâmplat cel mai vizibil în Statele Unite.

Însă e perfect logic din punctul de vedere al analizei oferite de marxiști. Concentrarea capitalului nu e un proces mecanic, ci e, cu siguranță, determinat mai mult de rata și lichiditatea acumulării, decât de durata dezvoltării. Cantitatea gigantică de investiții străine din Europa pe piețele proaspete din SUA a permis expansiunea remarcabilă a capitaliștilor industrialiști pe măsură ce măreau mizele. Capitaliștii mai mici din SUA, incapabili să asigure investiții atât de masive, s-au stins foarte repede și au lăsat piețele cele mai profitabile unei mâini de firme gigantic ultra-bogate care doar au devenit și mai mari și mai repede. Situația din Anglia a fost izbitor diferită pentru că nu exista spațiu ”pentru creștere”, ci numai picături de investiţii străine, iar capitalul industrial a avut o creştere foarte greoaie ceea ce explică de ce concentrarea de capital a durat atât de mult (deşi acum e clar oricum că procesul nu fost în mod fatal împiedicat). Un exemplu mai modern ar fi explozia firmelor de monopol din India, care doar recent a început să se industrializeze. India, ca oricare altă putere în creştere azi, are toată piaţa din lume a investiţiilor străine şi lichiditatea de a dezvolta capitalismul rapid şi toate procesele decurg de aici.

În al doilea rând, existenţa înţelegerilor frauduloase între marii capitalişti şi stat cu greu poate fi o surpriză pentru marxişti. La urma urmei, statul burghez există pentru a servi interesele burgheziei. Nici unul dintre aceste aspecte nu aruncă o umbră de îndoială asupra valabilităţii valorii metodei marxiste. La urma urmei, modul în care înţelegem istoria şi societatea e doar reafirmat de colaborarea între capitalişti şi stat. Atunci se iveşte întrebarea: concentrarea de capital este o consecinţă a contradicţiilor interne din interiorul procesului de acumulare sau simpla subordonare a statului în faţa burgheziei?

Ambele procese sunt la fel de intrinseci capitalismului, prin urmare n-are nici o importanţă cum se petrec: concentrarea de capital este iminentă.

Însă, de dragul unei clarificări tehnice ar trebui să remarcăm că această concentrare este probabil reîntărită de ambele procese, dar în principal prin contradicţiile interne din cadrul procesului de acumulare.

Chiar fără colaborarea între marii capitalişti şi actorii de stat, pe care capitaliştii îi controlează, monopolurile vor apărea pe pieţe din motivele expuse mai sus. Totuşi, în capitalism, statul burghez întotdeauna a acţionat pentru a dezvolta şi proteja capitalismul fără nici o excepţie (chiar şi în cazul în care cei care pierd sunt selectaţi, iar actiunea se extinde la tot mediul social). Ar fi de aşteptat ca supra-structura să reacţioneze asupra bazei pentru a rezolva acele contradicţii care ar putea împiedica dezvoltarea în general.

Hayek se aventurează şi face anumite afirmaţii privind superioritatea pieţelor competitive şi a sistemului de preţuri pe care le plasează în opoziţie cu economia planificată. Însă nu ar trebui să pierdem mult timp cu afirmaţiile sale în mod specific întrucât experţi mult mai documentaţi în privinţa acestor chestiuni i-au demontat de mult teoriile.

De exemplu, Paul Cockshott (phd) și Allin Cottrell (phd) în raportul referitor la “Economia planificată, computerele și valoarea muncii” au demonstrat în detaliu cum o întreagă economie ar putea fi planificată mai eficient decât orice există azi, folosind date obținute în timp real și valoarea muncii pentru a înlocui standardul de prețuri.

Deși Hayek face câteva afirmații corecte cu privire la anumiți experți care fac politici publice și care sugerează o abordare mai ”centralizată” în loc de  dezvoltarea capitalismului (de exemplu cu privire la transferarea slujbelor de către corporațiile din Statele Unite din SUA către ţări unde pot exploata mai uşor forţa de muncă). Însă asta nu îi susţine argumentația în numele idealismului  și nici nu poate valida un sistem ”de piață liberă”. Dimpotrivă, ce scoate el în evidență e un exemplu conștient a ceea ce a fost menționat anterior cu privire la superstructura care intervine pentru susţinerea bazei.

Anumiți experți care fac politici publice și-au dat seama că pentru a dezvolta efectiv capitalismul și pentru a-i extinde tentaculele, trebuie să depășească (sau cel puțin să încerce să depășească) contradicțiile care împiedică ”dezvoltarea normală a capitalismului”.

Această ”dezvoltare conștientă” a capitalismului menține desigur toată exploatarea și opresiunea care sunt endemice sistemului dar într-un remarcabil și ”foarte uman” sens. Să luăm de exemplu dezvoltarea capitalismului în China din ultimii 30 de ani. Fără îndoială, China și-a dezvoltat capacitatea productivă într-un mod rar întâlnit în istorie dar a făcut asta având un sens al direcției foarte clar definit. Partidul comunist din China în mod continuu remarcă faptul că dezvoltarea ”mecanismelor de piață” va mări standardul nivelului de trai pentru populația masivă a Chinei chiar dacă populația se cufundă din ce în ce mai abrupt în exploatare și migrație. Cum e posibil?

Pentru a folosi o metaforă, e mai ușor să dai din pedale când toată lumea s-a îmbarcat și exact acesta este modul în care capitalismul-imperialist modern s-a dezvoltat în fazele recente, reîntărind ideea că ”toată lumea e la bord”.

Firmele public-private, proiecte de dezvoltare publică cu investiții private, inițiative ecologice private, marii capitaliști care sprijină menținerea pe linia de plutire a micilor capitaliști (de exemplu ”comunitatea de investiții” a General Electric) – toate acestea sunt eforturi conștiente făcute de elemente ”grijulii” (adică de capitalul conștient) ale clasei capitaliste pentru a-și menține dominația chiar dacă asta înseamnă că trebuie să facă anumite concesii specifice.

Nici una dintre aceste realități nu susține argumenția lui Hayek. Pe lângă faptul că nu e capabil să priceapă socialismul, Hayek nu înțelege nici măcar realitatea capitalismului. Toată retorica sa seducătoare nu e decât un basm pe care nici măcar clasa capialistă n-are de gând să-l creadă.

Observând modul în care capitalismul se dezvoltă în mod real, am descoperit că abilitatea de a-și schimba forma în timp ce își consolidează baza e singura șansă pe care capitalismul o are de a-și prelungi existența.

Experții care fac politici publice  și care susțin dezvoltarea centralizată (capitalistă) nu sunt socialiști. Nici chiar în sensul cel mai diluat al termenului. Sunt în mod fundamental cei mai loiali avocaţi ai existenței capitalismului, într-o măsură mai mare decât sunt șarlatani ca Hayek și alți profeți ai pieței libere. Se poate spune că F.D.Rooselvet (New Deal) a făcut mai mult pentru menţinerea capitalismul decât ar fi putut face vreodată Adam Smith.

ley,libertad,orden-144836723e9effdf494b9ff84d82ba89_h
Lagăr de concentrare în SUA: “Supunerea în faţa legii e libertate.”

Capitolul 5: Planificarea și democrația

Ideea acestui capitol este a de a dovedi că ”planificarea” nu ar putea niciodată să satisfacă dorințele fiecărui individ ”folosind un plan” și că, prin urmare, ar fi insuficientă în guvernarea socialistă. În modul clasic pentru Hayek, el face o serie de afirmații pentru a întări această idee, deși nici una dintre ele nu e în mod particular convingătoare. Vom arăta de ce afirmațiile sale sunt false.

Hayek începe cu o retorică foarte similară cu cea folosită în capitolele anterioare.

Hayek: ”Trăsăturile comune ale sistemelor colectiviste ar putea fi descrise printr-o frază foarte dragă socialiștilor din toate școlile de gândire, ca organizarea deliberată a forțelor de muncă din societate pentru un scop social definit.”

Cum ar fi în capitalism producția de mărfuri sau realizarea de profit (ca în capitalism). Deși Hayek nu admite nicăieri că sistemul capitalist ar putea fi o formă de ”colectivism” în sine și ca scop în sine. În plus, trebuie să spunem foarte clar că folosirea de către Hayek a termenului ”colectivism” cu greu e fondată în orice ar putea să aibă legătură cu realitatea. Modul în care termenii sunt folosiți ar trebui să ducă la informarea cititorului, să-i dezvăluie ce nu știe, dar, din modul în care Hayek folosește mereu o terminologie atât de vagă, ne putem imagina că intenția sa nu a fost de a informa sau de a dezvălui ceva.

Hayek: ”Diferitele tipuri de colectivism diferă de liberalism și individualism, dorind să organizeze întreaga societate și resursele ei pentru acest scop unitar și refuzând să recunoască sferele autonome în care scopurile indivizilor sunt supreme. Pe scurt, ele sunt totalitare în adevăratul sens al acestui nou cuvânt pe care l-am adoptat pentru a descrie manifestările neașteptate, dar totuși inseparabile, ale teoriei pe care o numim colectivism”.

Să analizăm afirmația asta, având în vedere că este o temă centrală a întregii cărți.

  1. Așa cum am spus de nenumărate ori, Hayek face o distincție arbitrară între diferite societăți pe care le numește „colectivism” și orice alt tip de societate pe care o numește capitalism. La urma urma urmei, toate societățile de când s-au format prima dată au avut măcar ceva în comun: toate au fost societăți de clasă. Atât de obișnuită e această “moştenire” când ne referim la ”societate” că deja când spunem ”societate” nici nu ne mai dăm seama că ne referim la ceva ce e deja divizat, stratificat și total separat de ”individual”. Feudalismul a fost o societate de clasă dominată de clasa feudală, de monarh, de moșierii aristocrați, de vasalii lor, de cler etc. Capitalismul este o societate de clasă dominată de burghezie: capitaliștii din industrie, bancherii, investitorii, oamenii de afaceri, și echipele lor de profesioniști etc. Și socialismul e încă tot o societate de clasă, dar e una care se îndreaptă către dispariția claselor, ceea ce noi numim comunism. În fond, ideea care trebuie explicată e că împărțirea făcută de Hayek este arbitrară și, ținând cont de concepția materialistă a istoriei, este chiar ridicolă.
  2. Ce sunt aceste „sfere autonome” în care scopul indivizilor e suprem? Din nou vedem că Hayek se refugiază pe furiș în promisiunea unui umanism care cumva nici măcar nu a fost articulată, adică concepția banală a ”individualității”. Se pare că acest “individ” ar fi cineva care duce un fel de existență socială mitică unde restul lumii nu contează. Mai mult, Hayek nu oferă nici un argument de ce cineva nu ar putea exista în aceste zone autonome în timp ce ar trăi într-o societate socialistă, ținând cont că noi definim socialismul numai ca ceea ce el e în mod fundamental (un aranjament economic care se îndreaptă către o societate în care clasele dispar).
  3. Modul în care Hayek folosește termenul ”totalitar” e problematic. Ce face ca ceva anume să fie totalitar? Și mai clar, ce anume face ca socialismul să fie totalitar? Ideea unei economii planificate, uitând că deja economia capitalistă e planificată de o mână de corporații în numele bogaților? Determinarea combinată a societății, uitând că sistemul capitalist este determinat în mod colectiv, de către clasa conducătoare în beneficiul și doar pentru scopurile ei. Credința că ”munca grea” nu va fi răsplătită? Pentru că ”munca grea” a mamelor singure, a muncitorilor care lucrează în fabrici-lagăre de muncă și a copiilor sclavi este cu siguranță răsplătită într-o societate “echitabilă”, așa cum e capitalismul, nu? Adesea e dificil chiar să cuprinzi cu imaginația întregul sistem şi aparat de control exercitat de capitaliști asupra individului, care nici măcar nu-și dă seama că ambele există. Tot ce facem se învârte în jurul acestei atotputernice bucăți de hârtie care reprezintă tot ce e material și poate fi reprezentat: banii. Viețile noastre atârnă de niște numere care dansează pe un ecran. Şi asta e doar o mică parte a dinamicii opresiunii în relație cu capitalismul, a cărei totalitate, inclusiv acele rețele de opresiune care nu sunt cu totul capitaliste dar sunt integrate total capitaliasmului (cum ar fi patriarhatul), e ceva ce cu greu am putea măsura vreodată.

Totuși Hayek va continua să susțină că eliberarea de capitalism este adevăratul totalitarism. Ce prostie desăvârșită.

Hayek chiar susține că o economie planificată (deja din acest punct al cărții cititorul știe că prin economie planificată, Hayek vrea să spună socialism) este incompatibilă cu civilizația umană din cauză că ”presupune, pe scurt,  existența unui cod etic complet în care toate valorile umane diferite au locul pe care-l merită”.

Din nou, Hayek demonstrează o foarte superficială înțelegere a modului în care funcționează o societate. În primul rând, moralitatea, cum ar fi cultura, este construită/creată dintr-o arie largă de practici materiale care susțin o societate. În timp ce societatea umană este cel mai bine văzută ca ”un întreg organic” (pentru a putea ţine cont de complexitatea relațiilor dintre oameni) Marx face o diferenţă între bază și suprastructură, sau practicile materiale care fundamental susțin societatea (de exemplu producția) și practicile sociale construite în jurul acesteia (de exemplu cultura). Asta ne ajută să ţinem cont de similitaritățile cros-culturale (dar și de diferențele) în privinţa unor chestiuni cum sunt moralitatea, valorile etc. Important, trebuie să pricepem că anumite înțelegeri pe care un individ le posedă nu sunt niste extensii ale persoanei sale, de care nu poate scăpa (oricum opresiunea materială poate fi construită foarte ușor chiar și în jurul culturii), ci că aceste extensii sunt construcţii sociale.

Prin urmare, nu ar trebui să ne batem capul cu echilibrarea valorilor umane ”existențiale” de la o persoană la alta pentru a găsi formula perfectă pentru toată lumea. Valorile, cum ar fi moralitatea, sunt social condiționate și construite și orice societate socialistă ar funcționa ca societățile actuale înainte să transforme aceste valori în mod corespunzător.

Însă asta nu e o promovare de dragul promovării a ingineriei sociale; cu toată onestitatea, ingineria socială deja are loc.

Poate nu în modul în care fanii science-fiction și-ar imagina, însă totalitatea gândirii umane și a comportamentelor umane este constat condiționată, modelată, și reprodusă de produsele culturale care ne înconjoară. Fiecare program de televiziune, fiecare ziar, revistă, joc video, cântec, carte oferă un tip de narațiune socială ceva mai puternic și mai constructiv decât fanteziile futuriştilor sau tâmpeniile sadicilor despre controlarea gândirii. Chiar modul în care vorbim e plin de signifianți implicați în limbaj care ascund un mod de ”normalitate” care definește cum înțelegem tot ce e în jurul nostru.

Pentru a explica foarte simplu: ”valorile umane diferite” ale lui Hayek sunt niște aberații umaniste.

Asta nu înseamnă că socialismul ar necesita același ”regim de control” (ca în capitalism) sau că indivizii nu ar fi liberi să exploreze ”valori umane diferite” (dacă înțelegem că e vorba într-adevăr exploare și nu de întruchipare). Însă exploarea și configurarea aici ar fi cu totul diferite în sensul că baza exploatării și opresiunii materiale (relațiile capitaliste de producție, patriarhatul, opresiunile naționale etc) ar fi eliminate. Prin urmare, valorile umane realizate după capitalism ar putea fi de fapt considerate valori umane în adevăratul sens al cuvântului pentru că nu se vor mai baza pe un sistem de exploatare, ci pe subiectivismul care afirmă viaţa unui individ.

În cele din urmă, nici ”un cod moral complet” nu este necesar pentru planificarea economiei, succesul socialismului sau abolirea capitalismului.

Hayek continuă să bată apa-n piuă privind lipsa unui asemenea ”cod moral complet” și lungeşte argumentele demontate, enumerate mai sus, până când ajunge în sfârșit la chestiunea democrației cu privire la economia planificată.

Aici se simte ca acasă și începe o lungă și teribil de plictisitoare explicație referitoare la motivul pentru care democrația și planificarea centrală economică sunt incompatibile.

Teza esențială pe care o expune pe câteva pagini poate fi sintetizată astfel:

  1. oameni nu prea știu ce vor
  2. reprezentanții lor nu pot să-i reprezinte în mod corect
  3. nu poate exista o înțelegere valabilă pentru toată lumea, prin urmare cineva trebuie să renunțe mereu la ceva
  4. nu există un mod real eficient de a împărți aceste sarcini democratice pentru a realiza planificarea
  5. această ”democrație planificată” deschide calea unor ”dictatori economici”.

Permiteți-ne să demontăm toate aceste idei cât se poate de repede şi concis.

  1. Hayek în mod consistent se folosește de ideea unor ”nevoie nelimitate” ca factor care împiedică planificarea unei economii, ca să nu mai vorbim de metoda democratică de planificare. Însă, el uită (sau pur și simplu ignoră) că nevoile nu sunt intrinseci și date. Nu a existat ”nevoie nelimitată” pentru computere înainte de Microsoft sau de Happy Meals înainte de McDonalds. O economie planificată democratic nu s-ar ocupa total cu aceste cereri ”nelimitate”, care cu siguranță sunt un construct social. Prezentarea ”noilor nevoi” ar putea avea loc organic prin inovații libere ale oricui e interesat și ulterior integrat. Principala preocupare a oricărui organism de planificare economică ar fi să satisfacă ”nevoile” tuturor din societate. O asemenea sarcină e mult mai fezabil predictibilă și, cum am menționat anterior (cu referire la raportul lui P.Cockshott), posibilă cu tehnologia actuală. În cele din urmă, dacă Wal-Mart și McDonalds pot cu succes să planifice cererea celor mai mulți consumatori, putem spera că resursele colective, intelectuale și tehnologice ale omenirii ar putea planifica și oferi și satisfacerea nevoilor tuturor.
  2. Aceasta este o speculație lipsită de sens din partea lui Hayek. El face trimitere la socialiștii reformiști care au eșuat în Europa de vest, dar pierde din vedere de ce au eșuat. Lucrând cu formele de reprezentare burgheze cu siguranță nu vom oferi nimic substanțial celor oprimați și exploatați. Din acest motiv ”reprezentanții” și organismele lor de reprezentare vor fi cu totul de un tip nou care satisface dorința organică a maselor. Cu siguranță se poate susține că chiar și experiențele trecute din socialism (cum ar fi URSS și R.P.Chineză) au depășit acest obstacol prin forme radicale ale democrației care au dat toată puterea poporului.
  3. Din nou, alte afirmații lipsite de orice bază și alte speculații. Când cele mai multe ”perdele de fum” nefolositoare din capitalism vor fi îndepărtate, producția de mărfuri doar pentru profit este eliminată, și masele sunt eliberate, indivizii puțin probabil vor fi nemulțumiți în privința vreunei liste de cumpărături de la Amazon. Capacitatea de producție va fi transformată până în punctul în care nevoile tuturor vor fi împlinite și cu siguranță va exista loc și pentru satisfacerea acelor dorințe care afirmă viața din punct de vedere cultural.
  4. Parlamentul burghez are puțin în comun cu organismele unei reale puteri proletare. Așa cum experiențele socialiste anterioare au arătat, aceste organisme sunt insuficiente în capacitatea lor atât de a reprezenta cererile reale ale oamenilor, cât și de a satisface acele cereri. Ar fi total searbăd să speculăm cum sarcinile ar putea fi împărțite între aceste organisme democratice, dar lucrăm cu cunoștința simplă că creativitatea eliberată a maselor cu siguranță va duce omenirea prin aceste faze ale socialismului. Ar trebui însă să ne ferim de cei care pun la îndoială potențialul maselor. Asemenea îndoieli și scepticism asupra oamenilor de regulă hrănesc oportunismul de dreapta, care în cele din urmă subminează organismele reale ale puterii proletare.
  5. Chiar dacă s-ar întâmpla aşa, e îndoielnic că orice ”dictator economic” din socialism ar fi mai rău decât e un director de corporație de azi. În socialism, forța de muncă încetează să mai fie o marfă care e pur și simplu cumpărată și vândută între capitaliști. Puterea organizată și colectivă a muncitorilor are o șansă mult mai mare de a elimina orice abuz posibil din partea vreunui birocrat care se ocupă cu planificarea sau din partea oricărui lider autoritar ales. Mai mult, socialismul real încorporează administrarea împărțită a economiei planificate prin fiecare invidid care dorește și participă activ la combaterea oricăror posibile căi de autocrație economică.

Deși nimic nu e ”garantat”, noi lucrăm cu experiențele combinate ale experimentelor care au eșuat anterior și pe care le înțelegem mai bine acum în cele din urmă avem mai mare încredere în posibilitatea propriei noastre eliberări decât în continuarea opresiunii.

La urma urmei, Hayek pur și simplu pune la îndoială posibilitatea unei eliberări reușite criticând democrația progresistă proletară. El nu pune la îndoială prezenta stare de fapt: exploatarea și războiul de clasă din cadrul capitalismului. Ideea nu e să avem vreo perfectă hartă a democrației funcționale în socialism. S-ar putea susține că iacobinii, printre alți radicali burghezi, aveau o înțelegere redusă a modului în care democrația burgheză ar fi putut funcționa (ca și cum am putea simula eliberări pe computere sau alte chestii din astea) când monarhiile din vremurile lor s-au prăbușit. Întrebarea nu e dacă democrația ar putea funcționa în socialism, ideea e că trebuie să funcționeze, pentru că ceea ce există acum nu e nici democratic, nici acceptabil.

Când masele ajung la putere, ele vor dezvolta aparatele necesare pentru menținerea propriei lor dominații, similare cu toate revoluțiile sociale din trecut. A specula asupra detaliilor tehnice specifice în acest moment nu demonstrează decât cinism din partea celor care pun la îndoială dreptul la libertate al oamenilor.

Avem încredere într-un viitor al eliberării? Dacă nu, putem să ne limităm pentru totdeauna la opresiunea din prezent.

11140342_1629224470629145_2907729797798928354_n
“Libertate economică” în capitalism

Partea a 3-a – Planificarea economică și ”totalitarismul”

Capitolul 6: Planificarea și domnia legii

Așa cum ar sugera titlul, Hayek începe capitolul 6 prin susţinerea a ceea ce el numește ”domnia legii”. Deși există multe interpretări politice și legale a ceea ce ar însemna ”domnia legii”, Hayek în mod important face o distincție între versiunea sa privind sensul ”legii” și ceea ce el numește ”guvern arbitrar”.

”Fără alte tehnicalități, asta înseamnă că guvernul în tot ce face este obligat de reguli fixate și anunțate anterior – reguli care fac posibil a fi prevăzut cum autoritatea își va folosi puterea coercitivă în anumite circumstanțe date și a planifica afacerile individuale pe baza acestor informații.”

În fond, ce descrie Hayek e mai mult decât o simplă ”domnie a legii” în sensul strict legal (că toți ar fi obligați de un fel de ”lege comună” stabilită într-o manieră colectivă). El descrie un fel de legalitate fundamentală necesară în cursul interacțiunilor pe piață. Dacă ne referim la înțelegerea clasică a economiei politice marxiste în care societatea și instituțiile sunt cu larghețe caracterizate ca baza sau supra-structura, Hayek scoate în evidență norme supra-structurale care acționează asupra bazei și dezvoltării sale. Adică insistă, în mod specific, puterea intermediară a statului atât în funcționearea normală a acumulării de capital, precum și compromisul între contradicțiile diferitelor elemente ale bazei.

Apoi Hayek își expune tezele privind ”planificarea de tip colectivist”, explicând cum cele două (planificarea și domnia legii) intră în opoziție.

”Autoritatea de planificare nu se poate limita pe sine la a oferi oportunități pentru oameni necunoscuți pentru a se folosi de ele cum vor ei… În cele din urmă, viziunile unei persoane vor decide ale cui interese sunt mai importante și aceste păreri trebuie să devină parte din legea acelui teritoriu, o nouă distincție a rangului pe care aparatul coercitiv al guvernului o va impune asupra oamenilor.”

Aici ar trebui să facem câteva observații importante înainte de a continua.

  1. Hayek construiește câteva importante și false dihotomii în sprijinul argumentației pe care o prezintă în acest capitol. Prima e cea între ”neutralitatea” domniei legii și această ipotetică ”autoritate de planificare” (pe care el în mod convenabil o folosește cu sensul de orice tip de guvernare care nu e tipul său preferat de guvernare liberală). Neutralitatea închipuită de Hayek nu există în ”domnia legii”. Legea este stabilită pentru a menține o anumită ordine socială. Nici una dintre aceste analize nu e nici măcar explicit marxistă. Este pur și simplu o informaţie cunoscută faptul că această „lege”, stabilită istoric, orice ar fi ea, este politic formată potrivit unor condiții materiale și/sau poziţiilor ideologice. Prin urmare, nu are nici un sens să facem distincție între ”domnia legii” și ”părerile cuiva”. Întrebarea pe care trebuie să o punem e ”ale cui sunt aceste păreri”. În capitalism, sunt părerile clasei conducătoare. Părerile exploatatorilor și celor care oprimă, ale „elitelor”, reacționarilor și aliaților lor din societățile burgheze. A doua dihotomie pe care Hayek o construiește, deși este una mult mai subtilă și alimentată pe parcursul întregii cărți, este dihotomia între ”aparatul coercitiv al guvernului” şi aparatul coercitiv al capitalului privat. Desigur, există o distincţie care trebuie făcută şi e o distincţie foarte importantă. Distincţia, însă, se regăseşte în relaţiile sociale în care ambele dihotomii sunt implicate şi pe care, la un anumit nivel, le reproduc. Totuşi, ambele există în cadrul aceleiaşi totalităţi a capitalismului imperialist. Mai important, ambele, până la un nivel sau altul, printr-o formă sau alta, reproduc status quo-ul şi ordinea socială în care toţi trăim. Prin urmare, a spune pe de o parte că ”aparatul coercitiv al guvernului” este sperietoarea, în timp ce aceeași funcție îndeplinită de industria privată ar fi ”libertate” sau ”libera exercitare a individualităților” este o prostie. Ambele sunt coercitive, însă, cu scopuri diferite, şi ambele sunt opresive. Dacă vom deconstrui această falsă dihotomie, putem să ne dăm seama cu adevărat de întreaga dimensiune a implicării noastre sociale în aparatul care servește la a ne nega existența (și la a suprima revoluționarii).
  2. Nu există nici un motiv care poate fi conceput pentru a susţine că orice societate socialistă ar trebui să limiteze ”oportunitățile” indivizilor. De fapt, chiar și experimentele socialiste care au eșuat ale Uniunii Sovietice și Chinei au oferit mai multă ”libertate personală” pentru toată lumea în special pentru cei marginalizați de societatea burgheză (femei — nt: cu excepţia importantă a controlului asupra reproducerii–, minorități etnice, naționalități oprimate etc). Ce fel de ”oportunități” ar putea fi limitate de societatea socialistă, cel puțin în lumea lui Hayek? De fapt, la ce face Hayek referire cu toată pleiada lui de cuvinte-clopoțel, cum ar fi ”oportunitate”, este exploatarea sistematică a celor mulți de către cei puțini care dețin mijloacele de producție. ”Oportunitatea” pentru capitalist de a extrage surplus de valoare de la muncitori și de a-și menține profitul ca armă împotriva clasei muncitoare. ”Oportunitatea” muncitorilor înfometați și a șomerilor de a căuta slujbe distructive și care îi exploatează, pur și simplu pentru a-și putea reproduce puterea de a supraviețui (sau ce mai rămâne din ea). Dacă acestea pot fi numite oportunități pe care Hayek dorește să le păstreze, atunci ar trebui să întrebăm ce relevanţă, dacă există vreuna, are noțiunea de ”libertate” în lumea lui Hayek.
  3. Nu ar trebui să ne rușinăm de la a decide ale cui ”interese” sunt mai importante. Cum suntem comuniști, deja am făcut o declarație profundă în privința acestei chestiuni. Interesele clasei muncitoare, interesele maselor, ale celor oprimați și exploatați, ale oamenilor ar trebui apărate și promovate împotriva dușmanilor lor: clasa conducătoare, homofobii, transfobii, rasiștii, misoginii, șovinii, moşierii şi capitaliştiiNu trebuie să evităm a vorbi clar în privința aceasta. Însă ar trebui să explicăm și câteva idei teoretice. Prima, ”domnia legii” liberală deja a decis ale cui interese sunt mai importante: interesele clasei conducătoare și ale celor menţionaţi sus pe care ”domnia legii” îi apără în mod activ. Lupta nu e o stradă cu un singur sens. Este activ dusă de toate forțele implicate, inclusiv de forțele celor care domină împotriva celor oprimați. Mai mult, prin construirea unei societăți socialiste (o societate care se îndreaptă către dispariția claselor și a statului), distincția ”între” interese se va închide treptat. Clasele se vor disipa, națiunile se vor disipa, și relevanța socială a ”diferenței” care necesită un cost de oportunitate (așa cum a menționat Hayek) nu va mai exista. Nu e ca și cum oamenii nu vor fi ”diferiți” sau nu e ca și cum nu vor avea scopuri diferite în viață, sau interese personale diferite etc, însă aceste diferențe nu sunt relații de putere în și prin ele însele, cum sunt diferențele dintre națiuni, clase și genuri sexuale azi.

Așa cum am menționat anterior, Hayek extinde acest argument și detaliază în mod specific care crede el că ar fi funcția guvernului de a servi la promovarea acestei ”domnii a legii”. Susține că structurile formale ale ”cadrului” (care au fost demontate în partea a doua) sunt doar instrumentale pentru libera exercitare a voinței indivizilor (a se citi capitaliștilor).

În plus, afirmă că această ordine socială ne permite o înțelegere mai exhaustivă și ”rezultate” mai bune decât controlul conștient:

”Argumentul are două sensuri: primul e economic… Statul ar trebui să se limiteze la a stabili reguli care să se aplice tipurilor generale de situații și care să permită indivizilor libertatea în tot… pentru că numai indivizii preocupați de fiecare caz pot cunoaște pe deplin circumstanțele și să își adapteze acțiunile la ele… Al doilea, moral sau politic, argumentul este chiar mai direct relevant pentru ideea pe care o discutăm. Dacă statul ar putea să prevadă cu precizie incidența acțiunilor sale, înseamnă că nu le va lăsa celor afectați nici o alegere… Tot statul e cel care alege între diferite scopuri… A fi imparțial înseamnă a nu avea nici un răspuns la anumite chestiuni…”

Așa cum am arătat, atunci când Hayek se referă la indivizi el vorbește în mod specific despre clasa capitalistă care este personificată de cea mai ideologică reprezentare a sa (individul întreprinzător). Cadrul pe care îl menționează Hayek este pur și simplu status quo-ul (starea de fapt actuală), deși poate o versiune idealistă a sa; însă, acest ”cadru” nu este nimic altceva decât legitimizarea formală și prezentarea relațiilor exploatatoare ca orice altceva decât sunt ele în realitate.

Dincolo de asta, Hayek face cumva un apel pragmatic la ”acțiunea descentralizată” a pieței. Individul, acționând în propriile sale condiții, ar trebui să priceapă care e cea mai concretă cale de acțiune mai bine decât o autoritate de planificare cumva abstractă. La suprafață, această idee pare rezonabilă și există un sâmbure de adevăr în ceea ce spune (când e rearticulat în afara sentimentelor burgheziei liberale).

E adevărat, categoriile din clasele cele mai de jos ale maselor adesea înțeleg propriile lor condiții și împrejurări mai bine decât oricine altcineva. Mai mult, avem mai multă încredere în mărturia cuiva care trăiește în aceste condiții față de mărturia cuiva care nu trăiește şi nu le cunoaşte. Prin urmare, când alcătuiesc un plan economic, experiențele concrete ale maselor, indivizii, conștienți de propriile lor condiții, au o întâietate specială în fața bânguielilor abstracte ale birocraților sau oficialilor. Aceasta nu e o măsură utopică, ci e de fapt modul în care cele mai multe planuri economice din Uniunea Sovietică și din Republica populară Chineză erau alcătuite: de jos în sus, acordând o considerație specială pentru experiențele maselor.

Însă, orice plan economic socialist trebuie să fie ”un plan comun” (a la Marx) și prin urmare nu doar cereri adunate de la fiecare individ. Planul trebuie în mod unic să sintetizeze nevoile, dorințele, și experiențele maselor, expertiza autorității de planificare, precum și să aloce resurse adecvate pentru continuarea dezvoltării productive. De aceea trebuie să ținem minte că fiecare individ funcționează cu ”cunoștințe imperfecte” ale experiențelor sociale aflate la îndemână. Ceea ce individul “nu știe” poate fi suplimentat de sinteza experienței de la alți indivizi, unități productive, și chiar de la autoritatea de planificare. Asta permite cea mai rațională alocare a resurselor.

Prin urmare, ”planul comun” nu doar stabilește pragmatic o conștiință constructivă a socialismului dar oferă și mecanismele ideologice pentru continua educare a comuniștilor.

Argumentul ”moral” oferit de Hayek este pur și simplu un nonsens. Ideea argumentului său este că ”mecanisme de piață fără conștiință” nu aleg ”câștigători și învinși” și prin urmare nu e nici un risc de a favoriza pe nedrept pe cineva în detrimentul altcuiva. Adevărat, piața ca un mecanism de mediere a relațiilor sociale este chiar diferită de medierea prin fidelitate, pământ, etc din modurile de producție anterioare dar nu fără inechități inerente (cel puțin). Cum rămâne totuși cu favorizarea clasei capitaliste în detrimentul clasei muncitoare? Cum rămâne cu prevalența ”dreptului burghez” în detrimentul muncitorilor? Cum rămâne cu calitățile unice ale ”proprietății private” care sunt dominante? Există la nesfârșit presupoziții morale în funcționarea pieței care întotdeauna îi favorizează pe capitaliști (pe exploatatori și pe cei care oprimă). Prin urmare a-ţi provoca dureri de cap din cauza ”perspectivei statului”, ca și cum ar fi moral chestionabilă, este un alt nonsens total. Trebuie să comparăm plauzabilitatea cu ordinea socială curentă dacă vrem să aducem obiecțiuni morale care să aibă o semnificație, ceea ce Hayek nu face. În ce privește favorizarea ”cuiva” care e sprijinit de stat, deja am clarificat ale cui sunt interesele dominante într-o societate socialistă (fără să facem nici o urmă de apologie). Nu există ”un stat imparțial” când chiar scopul statului este să mențină o ordine socială specifică (sau interesele similare).

Făcând distincție între ”statul imparțial liberal” și „statul colectivist moral”, Hayek pretinde că Germania nazistă ar fi fost un exemplu de stat ”care forța moralitatea”. Ironia (pe care nu o simte Hayek) aici e că acest tip de ”moralitate” emisă de Germania nazistă era foarte caracteristică națiunilor capitaliste și imperialiste din acea vreme. Întreaga prezentare socio-politică a naziștilor a fost una concentrată asupra progresului cu scopul de a ”reafirma tradițiile”.

Relațiile tradiționale (conservatoare și capitaliste) de producție și valorile sociale au promovat și un simț acut de șovinism național și de masculinitate (atât în cultură, cât și în producție). Ce ar putea să-și dorească mai mult Hayek și contemporanii săi?

Însă, aceasta nu e singura comparație pe care Hayek o face între socialiști și naziști. Așa cum am arătat de multe ori până acum, aceasta este o tactică a liberalilor și a celor care fac apologia capitalismului. De ce să discuți meritele socialismului când poți inventa comparații cu ceva care e considerat o oroare universală?

Comparația pe care o face în paginile următoare se referă la lipsa de respect a naziștilor din Germania față de ”domnia legii” și la cererile pentru o ”justiție care să înlocuiască” legea și aplicarea universală a legii.

Ce refuză să menționeze Hayek este că, chiar și înainte de a face aceste apeluri pseudo-populiste, naziștii câștigau teren considerabil, ca partid politic, folosindu-se de cadrul legal deja stabilit. Numai după ce au preluat puterea, naziștii au încercat să impună ”justiția lor substitutivă”. Deși, din nou trebuie să insistăm că orice similarități între naziști și socialiști sunt complet superficiale, cel puțin: un grup dorește să elimine disparitățile și să promoveze o egalitate plină de substanță (socialiştii), celălalt dorește să exploateze inegalitățile prezente pentru a legitima disparități viitoare (supremația rasei albe). Chiar și mijloacele prin care intenționau să atingă aceste scopuri sunt total diferite și prin urmare orice comparație între nazişti şi socialişti este o aberație desăvârșită, așa cum am demonstrat și în capitolele anterioare.

Spre finalul acestui capitol, Hayek își expune tezele împotriva folosirii cuvântului privilegiu pentru a descrie proprietatea privată (printre alte trăsături ale legalității burgheze). Din nou, el denunță ceea ce consideră a fi ”justiție substitutivă” ca fiind vinovată pentru contestarea proprietății private.

”Conflictul între justiția formală și egalitatea formală înaintea legii pe de o parte și încercările de a realiza diferite idealuri de justiție substitutivă și egalitate pe de altă parte adesea e responsabil pentru confuzia generală privind conceptul de privilegiu și abuzul pe care acesta îl implică. A menționa cel mai important exemplu al acestui abuz – aplicarea termenului ”privilegiu” pentru proprietate ca atare.”

Ar trebui să scoatem în evidență, pe scurt, de ce folosirea acestui termen de privilegiu este atât de importantă. Așa cum chiar Hayek a arătat, formele stabilite de lege și ideile de ”justiție” sunt în competiţie cu acele forme de lege şi idei de „justiţie” care ar putea fi sau nu revoluționare. În cazul marxismului şi al apariţiei valului de revoluție socială, aceste noi forme de lege și justiție au oferit contestare plină de sens a ordinii burgheze existente. Chiar ”identitatea” și caracteristicile unor asemenea ”forme” sunt găsite tocmai în conflictul pe care îl materializează și extind cu (și în cadrul) status quo-ului. Prin urmare, când termenul ”privilegiu” este folosit pentru a descrie ceva ca proprietatea, există un spațiu social foarte important deschis în interiorul discursului. Acum ce a fost anterior legitimat sau chiar susținut ca fiind plin de virtute este arătat ca ceva ce poate fi criticat, cum ar fi privilegiul feudal din secolul 19. Dreptul burgheziei fiind identificat ca ”privilegiu” amenință discursul oficial care este susținut de liberali, și astfel Hayek imediat critică folosirea cuvântului ”privilegiu” (mai ales în legătură cu proprietatea) ca fiind ”un abuz”.

”Ar fi într-adevăr un privilegiu dacă, de exemplu, așa cum a fost cazul uneori în trecut, proprietatea asupra pământului ar fi fost rezervată doar membrilor aristocrației. Și este un privilegiu, dacă, așa cum e adevărat în zilele noastre, dreptul de a produce sau de a vinde anumite lucruri este rezervat în particular oamenilor desemnați de către o autoritate. Dar a numi proprietatea privată, care ar necesita aceleași reguli, un privilegiu din cauză că unii reușesc să o achiziționeze înseamnă a goli termenul ”privilegiu” de sensul său.”

Deja am văzut cum Hayek a criticat anumite forme de privilegiu în comentariile sale referitoare la cei care făceau parte din aristocrație.

Însă, el pare incapabil să facă legătura între ce spune și realitatea din propria noastră societate. A fi născut într-o clasă de proprietari este într-adevăr un privilegiu. A trăi de pe urma exploatării altora este într-adevăr un privilegiu. A te bucura de un stil de viață decadent și opulent, în timp ce ceilalți sunt abadondați să se târâie pentru a trăi, este într-adevăr un privilegiu. Cum ar putea fi altceva decât un privilegiu? Hayek încearcă să nege că aşa e pretinzând că ”toți pot achiziționa proprietate privată după aceleași reguli”. Unii socialiști mai puțin radicali ar putea fi de acord chiar și cu aşa ceva, dar ar arăta că nu toată lumea poate achiziționa proprietate (din motive care țin de modul în care e construit sistemul). Dar nu chiar oricine ”poate” achiziționa proprietate privată indiferent cât de ipotetic e folosită când o comparăm cu modul în care funcționează capitalismul de fapt. Capitalismul (și într-o mare măsură chiar imperialismul) este construit pe o diviziune socială a muncii. Există unii oameni care fac muncă salariată, există unii care fac cea mai de jos muncă salariată, există unii care muncesc în afara normelor de circulație ale capitalului și există cei care extrag toate beneficiile de pe urma muncii depuse de toți aceștia. Dacă toată lumea ar achiziționa proprietate privată – dacă oricine ar putea stabili un mijloc prin care să îl exploateze pe altul – întregul sistem s-ar dezintegra. Acumularea normală de capital necesită un număr limitat de capitaliști și o forță de muncă fluctuantă pe care aceștia o folosesc. Dacă toți ar avea ”propriile lor mijloace de producție”, capitalismul ar înceta să mai existe ținând cont de faptul că întregul sistem e construit pe circulația de capital care necesită exploatare (în cel mai clasic sens al cuvântului). Vorbind teoretic, dacă Hayek ar avea dreptate, atunci capitalismul nu ar mai exista.

La un nivel cu totul pragmatic, Hayek vorbește romantic despre nimic altceva decât despre apariția ”individului întreprinzător”. Dacă examinăm afirmația sa îndeaproape, vom vedea că nimeni nu joacă după ”aceleași reguli”. Nimeni nu se găsește în circumstanțe identice. Supraviețuirea nici unuia nu e determinată predominant de ingenuitatea sa. Nimeni nu are o șansă împotriva monopoliștilor bine înfipți deja și a clasei capitaliste transnaționale moderne.

Să oferim un exemplu rapid.

Venitul mediu pe persoană în Statele Unite este de 53.670 de dolari, în timp ce în Mexic este de 9.940 de dolari. (sursa: World Bank Data, 2008: http://data.worldbank.org/indicator/NY.GNP.PCAP.CD) Analiza statistică nu e necesară pentru a deduce că un mexican cu un venit mediu se bucură de venituri mult mai mici decât un american cu venituri medii. De ce se întâmplă așa? Evident, din cauza evoluției inegale și combinate a capitalismului în imperialism din ultima sută de ani. Ca să spunem direct, monopoliștii din Nordul Global împreună cu burghezia corporatistă din Mexic (la fel ca și din alte țări de la periferie) beneficiază de super-exploatarea și/sau subdezvoltarea națiunilor oprimate. Cum poate să înfrunte asemenea forțe ”individul întreprinzător”? E o tâmpenie și cel puțin un romantism deghizat al relațiilor de putere care se desfășoară în capitalism-imperialism.

Unii apologiști ai capitalismului ar putea susține că planul inegal (și exarcerbat) de dezvoltare de-a lungul ultimelor secole se datorează cu totul sistemelor istorice constituite anterior capitalismului și cele care persistă se datorează unui dezinteres în ”piețele libere” și în ”domnia legii”. Există un motiv pentru care ne referim la asemenea argumente ca fiind ”o apologie”: iar acesta pleacă desigur de la presupunerea (propaganda) că modernul capitalism neoliberal nu oferă nimic decât dezvoltare binevoitoare și inclusivă pentru întreaga umanitate. Problema este că orice asemenea „dezinteres” a fost dezvoltat din punct de vedere social în opoziție cu paradigma colonială și post-colonială stabilită pentru ”lumea în curs de dezvoltare”. Așa se îmbogățea Nordul Global pe piețele ”selectiv stabilite” în Sudul global. Corupția și ”o lipsă de respect față de domnia legii” sunt la un anumit nivel o abordare care induce în eroare și pe de altă parte un construct convenabil pentru capitalişti.

În primul rând, nu e ca şi cum corupţia nu ar asigura beneficii capitaliştilor locali din clasa conducătoare şi monopoliştilor cu care aceştia sunt în alianţă. Miniştrii corupţi, legislatorii corupţi şi oficialii corupţi sunt cultivaţi în paralel cu aceste relaţii de exploatare, pentru care nu e nimeni tras la răspundere, ca pretext (n.t: pentru a fi folosiţi în propaganda privind „anti-corupţia” ca formă lipsită de orice substanţă de „justiţie socială”) pentru o naţiune care nu are nici un fel de suveranitate. În al doilea rând, standardul internaţional al legii este impus de Nordul Global în general prin intervenţii selective din partea mai multor organisme transnaţionale. Asta înseamnă că legea care este „stabilită” a fost istoric impusă asupra naţiunilor aflate în dezvoltare ca o condiţie pentru permanentizarea „dezvoltării” (a se citi neoliberalism).

Prin urmare, orice asemenea remarcă folosită pentru a scoate în evidenţă fenomene subiective interne în faţa unei naţiuni oprimate, fără înţelegerea contextului său de naţiune oprimată, ar trebui să fie cu totul ignorată petru că e manipulare.

Hayek încheie capitolul repetând argumentele pe care le-a susţinut în capitolele anterioare, privind incompatibilitatea „drepturilor individuale” cu o economie planificată. Dă exemple ale unor mişcări restricţionate şi comunicaţii din interiorul Uniunii Sovietice şi compară asta cu retorica mai degrabă liberală a „socialiştilor de catifea” care au comentat asupra acestei chestiuni.

În ciuda acestui mai degrabă neinspirat amestec de experienţe şi retorică, Hayek încheie capitolul într-o lumină diferită:

„În acest sens, mult mai multă consistenţă este arătată de către reformatori mai numeroşi care încă de la începutul mişcării socialiste au atacat ideea „metafizică” a drepturilor individuale şi au insistat că într-o lume raţional ordonată nu vor exista drepturi individuale ci doar obligaţii individuale”. 10

Este cumva comic că Hayek alege să pună metafizicul la îndoială ca şi cum impunerea ideologică a „drepturilor individuale” ar putea fi orice altceva decât un apel la metafizic. Dincolo de asta, ceea ce el descrie de fapt este o transformare fundamentală a modului în care drepturile individuale sunt concepute ca fiind cuprinse în interiorul unei faze a construcţiei socialiste în drumul spre comunism.

Deşi, această descriere poartă o conotaţie negativă la fel ca remarcile sale apocaliptice privind „obligaţiile individuale” (aproape îţi poţi imagina ce grimase face la gândul acesta).

Actuala transformare este una care care s-a petrecut de câteva ori de-a lungul istoriei dezvoltării umane şi e de înţeles că va avea loc şi în cadrul următoarei faze a socialismului.

De exemplu, în timpul evului mediu „drepturile” individului erau brutal determinate de relaţia sa cu ordinea feudală din acea vreme (în mod specific cu Biserica), mai mult întreaga concepţie privind „individul” era ceva din afara tărâmului datoriei atomizate faţă de ordinea feudală-familială a relaţiilor de producţie-reproducere.

În urma colapsului formal al feudalismului şi a superficialei introduceri a idealurilor burgheze, conceptul de „individ” şi „drepturi individuale” a fost remodelat şi condiţioanat de noi relaţii de producţie (aceasta e mai degrabă o abordare acceptată oficial).

Prin urmare e doar intuitiv să gândim că întreaga reţea de idei şi înţelegeri privind „drepturile individuale” şi modul în care ele funcţionează se vor transforma în conformitate cu noile relaţii comuniste de producţie în urma construirii socialismului.

Aşa ceva nu e în nici un caz „ceva rău” sau ceva care să fie dispreţuit. Cu siguranţă orice transformare care încurajează o trecere globală către eliberare şi egalitate nu poate fi mai rea decât ce avem acum, nu?

Cu siguranţă cititorul îşi poate forma propria opinie asupra acestei chestiuni (acum), fenomenul ipotetic, dar înţelegerea necesităţii istorice a acestor procese este importantă pentru a forma o înţelegere critică a chiar şi acelor detractori cum e Hayek.

Însă ar trebui declarat că orice pierdere care poate fi concepută privind „drepturile individuale” ar avea legătură în mod specific cu “drepturile” celor din clasa oprimatorilor. „Dreptul individual” de a discrimina; de a exclude, de a exploata, de a domina. Toate acestea vor fi în mod necesar eliminate în tranziţia către comunism (nt: adică, nu vor fi reproduse de clasa muncitoare în comunism), şi desigur existenţa „drepturilor” va fi modificată pentru a satisface dorinţele şi nevoile maselor largi care vor gusta libertatea pentru prima dată.

Hayek doreşte ca cititorul să se simtă ataşat de valorile dominante acum, de dumnezeu, de libertate, de ţară şi de tot ce decurge de aici. Noi vrem ca cititorii noştri (şi ai lui) să înţeleagă dezvoltarea concretă a acestor valori ca valori. Noi vrem să luminăm acele cărări către dezvoltare şi modul în care ele se găsesc acum astfel încât aceste relaţii determinate de interacţiunea putere-proprietate-şi stratificare socială să devină cât se poate de uşor de înţeles.

Această înţelegere a condițiilor noastre sociale, modul în care relaţionăm cu realitatea noastră materială şi cu structurile de dominaţie ne permit să ne imaginăm o existenţă plină de substanţă.

Numai atunci se poate forma o înţelegere critică. Numai atunci pot aceste valori vechi să fie aruncate la gunoi, numai atunci se pot forma noi valori care să elibereze individul.

a436ea1bfb851c5953852236b0cd3b9f
“Capitalismul nu funcţionează. O altă lume e posibilă”.

Capitolul 7: controlul economic şi totalitarismul

Ideea centrală a acestui capitol nu e foarte diferită de ideile susţinute de Hayek în capitolele anterioare.

Ideea pe care o subliniază aici Hayek este centralitatea „controlului economic” faţă de întreaga existenţă socială a „invididului”. Hayek susţine că orice aplicare pragmatică a planificării socialiste trebuie să fie „autoritară” prin natura sa şi prin urmare ar genera un aspect totalitar al întregului concept; în care planificatorul economic, omul sperietoare al acestor scriitori liberali, îşi asumă control absolut asupra existenţei oamenilor obişnuiţi. Hayek îşi susţine tezele cel mai explicit în prima pagină a acestui capitol.

“Cei mai mulţi planificatori care au ţinut cont în modul serios de aspectele practice ale sarcinii lor au puţine îndoieli că o economie direcţionată trebuie să fie condusă în linii mai puţin sau mai mult dictatoriale. Puterea stă în mâinile comandantului şef ale cărui acţiuni nu trebuie să fie ferite de procedurile democratice”.

Iată de ce concepţiile lui Hayek sunt total lipsite de orice bază în realitate:

  1. Aşa cum am arătat de multe ori până acum, orice comparaţie între această presupusă tiranie economică trebuie să îndeplinească condiţii similare în cadrul stării de fapt de acum. Hayek desigur începe de la prezumţia absenţei acestor condiţii din realitatea actuală– că nu există deja o tiranie economică substanţială – şi prin urmare se apucă să coloreze aceste desene ipotetic-apolcaliptice şi să tragă concluzii din ele.  Sistemul nostru prezent este deja caracterizat de un nivel înalt de centralism în cadrul realităţii economice. Concentrarea puterilor corporaţiilor din ultimul secol a împins afacerile mici şi capitalul mic pe pieţe unde ei sunt încă cumva competitivi (a la Marx).  Dar chiar neţinând cont de centralism şi de tirania dură economică a erei noastre contemporane, ar trebui să amintim că ea este intrinsecă dezvoltării istorice a capitalismului, chiar şi în acea perioadă de „capitalism competitiv” care a fost subiectul principal de studiu al marxismului din secolul 19: tendinţa către monopolizare şi către tactici de piaţă ostile era deja vizibilă încă de atunci.
  2. Capitalismul în sine este dependent de acest tip de comandant şef şi prin urmare şi de o întreagă gamă decizii şi de atitudini care decurg de aici. Aşa cum Marx a arătat, capitaliştii (dar nu doar capitaliştii, ci şi şefii şi managerii lor) funcţionează ca puncte de trecere în circulaţia capitalui.  Acei „directori” ai dansului „speculativ” „nebunesc” definesc totul în circulaţia globală a „valorii”. Aceşti indivizi sunt indispensabili chiar pentru existenţa capitalismului, nu ei ca indivizi ci ca rol social pe care îl îndeplinesc, şi sunt „unici”, nu ei ca indivizi, ci ca o categorie de agenţi sociali din cadrul structurii. CEOs, oficialii corporatişti, deţinătorii de acţiuni, managerii, aceşti oameni sunt inerenţi chiar păstrării structurii sistemului capitalist şi fără ei sistemul nu ar putea exista (sau cel puţin nu într-un sens funcţional). Poziţia lor şi toată decadenţa şi excesele lor sunt cumva absolut necesare în cadrul status quo-ului şi, se poate susţinem chiar în orice manifestare a capitalismului. Prin urmare faptul că Hayek atrage atenţia asupra unui presupus „dictator economic” reflectă numai cel mai înalt nivel de disonanţă cognitivă şi/sau o ipocrizie pestilenţială. Deja avem dictatori economici. Sunt acei indivizi supra-răsplătiţi şi adoraţi ca „întreprinzători individuali” care devin plutocraţi ai unui sistem social degenerativ şi plin de cruzime. Ei sunt cei care fac toate înţelegerile profitabile pentru a se îmbogăţi pe ei înşişi şi pe acoliţii lor pe seama celorlalţi. Ei sunt cei care trimit notele de şomaj şi taie drepturile sociale ale muncitorilor. Literalmente, viaţa şi moartea depind de mofturile lor.
  3. Nu poate fi conceput nici un motiv ca o economie planificată socialist să nu încorporeze o dinamică şi un un proces fluid democratic. Tehnologia care deja există le permite oamenilor muncitori să îşi exprime cuvântul asupra circumstanţelor care determină modul în care trăiesc şi asupra existenţei lor prin social media, reţele de socializare, şi mesaje instante. De ce să nu fie reutilizate acestea sau reorganizate pentru a servi unui scop socialist şi constructiv? De ce nu ar putea fi folosită aceeaşi cale comunicativă pentru o interacţiune constructivă pentru a îmbogăţi şi pentru a le da putere oamenilor? Bariera în calea unei asemenea constructive interacţiuni este desigur actualul regim economic de dominaţie care este pe deplin un fenomen capitalist. Ideea că planificarea socialistă este exclusiv ceva care ţine de o sarcină managerială arată o lipsă clară de creativitate şi de conectare la mase care caracterizează pe deplin academia burgheză. Ceva ce la Hayek şi la alţi detractori liberali se vede foarte clar.

Hayek continuă să descrie „natura totalitară” a planificării economice concluzionând că nu se poate separa interacţiunea economică de alte interacţiuni sociale la care un individ participă. Într-o anumită măsură trebuie să fim de acord cu Hayek aici. E mult prea multă separare arbitrară care are loc în studiul interacţiunii umane. Cu siguranţă, o asemenea separare a studiului şi analizei permite o mai profundă înţelegere, însă s-ar putea susţine că această diviziune serveşte şi unor scopuri ideologice: la a rupe  orice subiectivitate plină de sens de reţeaua coezivă care există cu scopul de a limita inteligibilitatea radicală. Asta, desigur, este o chestiune de discutat într-o altă analiză şi merită o investigaţie în şi prin sine.

Oricum, ideea lui Hayek are un sâmbure de „adevăr” dar acest sâmbure este cufundat în ceaţă şi ascuns sub multe straturi de continuităţi ideologice aşa cum poate vedea singur şi cititorul.

„Scopurile finale ale activităţilor acestor fiinţe umane rezonabile nu sunt niciodată economice. Strict vorbind, nu există nici un „motiv economic” ci doar factori economici care ne condiţionează eforturile pentru a ne atinge scopurile. Ce în limbaj comun este numit „motiv economic”, într-un mod care induce în eroare, înseamnă de fapt doar dorinţa de oportunitate, dorinţa pentru putere pentru a atinge anumite scopuri specifice.

Ce insinuează Hayek aici este ceva care a fost prezentat de către marxişti în ultimii 150 de ani: faptul că totul din sfera capitalismului este mediat de relaţiile sale cu capitalul. Modul în care relaţionăm cu producţia-reproducerea, precum şi cu condiţiile impuse de circulaţia capitalului, formează relaţia dominantă care adesea defineşte interacţiunile noastre sociale în întregul lor.

În cadrul circuitului capitalului, acumularea de bani devine un scop în sine. Să luăm de exemplu expresia fundamentală pe care o folosim pentru a defini acest proces: M-C-M sau bani, capital, bani (PRIME). Circuitul începe cu banii investiţi în producţia de mărfuri (cumpărarea de capital constant şi de forţă de muncă). Aceeaşi marfă sau mărfuri sunt din nou vândute şi valoarea este transformată în formă de bani dar la un nivel cantitativ mai mare decât cel care a fost investit în producerea ei. Dacă reducem această expresie la o formă de bază, M-M, vedem cum capitalismul se bazează pe un proces de a transforma mai puţini bani în mai mulţi bani. Intuitiv cum ar putea părea asta, e ceva mai degrabă ignorat de economiştii liberali şi de predecesorii lor ca Hayek. De ce e acest proces ignorat de susţinătorii capitalismului? Tocmai pentru că scoate la lumină funcţionarea internă a sistemului ca întreg coeziv. Într-o anumită măsură, nu există „motiv economic” tocmai pentru că acest motiv devine medierea nediferenţiată între toate dorinţele. Acumularea de capital oarbă şi adesea plină de cruzime devine o trăsătură omniprezentă a oricărei interacţiuni sociale care poate fi concepută în capitalism.

Banii se adună de către monopolişti iar clasa capitalistă transnaţională stă pe munţi de bani din nici un alt motiv decât de a aduna şi mai mulţi bani. Averea de neiertat a oligarhilor din comunicaţii cum ar fi Carlos Slim din Mexic e un prim exemplu în acest sens. A aduna această valoare socială abstractă – banii – este scopul imanent şi infinit al sistemului. Acesta condiţionează şi determină investiţiile, puterea de muncă, şi tot ce există în relaţiile de consum-producţie-reproducere.

Desigur, Hayek face legătura între afirmaţiile sale iniţiale şi critica  planificării economice pentru că ar fi totalitară exact pentru că nimic nu e doar economic. Prin urmare planificatorul economic deţine o poziţie de putere, chiar unică, asupra celor cărora le aplică planificarea sau oricum ar putea fi exprimată această relaţie. Pentru Hayek planificarea economică nu e doar în folosul „binelui comun” (deşi el susţine că şi acesta e ceva de dispreţuit) ci un regim de control în sine:

„Întrebarea ridicată de planificarea economică este prin urmare nu doar dacă ar trebui să fim capabili să satisfacem ce privim ca nevoi mai mult sau mai puţin importante în modul în care îl preferăm. Este dacă ar trebui să fim noi cei care decidem ce e mai mult şi ce e mai puţin important pentru noi sau dacă asta trebuie decis de către planificator.”

Şi sumarizează pe pagina următoare:

„Controlul economic nu e doar controlul unui sector al vieţii umane care poate fi separat de restul… este controlul mijloacelor prin care ne atingem scopurile.”

E exact aşa cum spune Hayek aici. El oferă un argument fantastic pentru orice socialist sau radical pentru a munci conştient la abolirea capitalismului-imperialist. Cum aşa? Să zicem că am trăi deja într-o economie planificată. Nu doar că trăim deja într-o economie planificată în acest moment, dar omenirea (nt: în special occidentul care a impus-o şi în alte continente de pe planetă prin sclavie, rasism şi colonizare) trăieşte în această economie în ultimele două secole şi gradual din ce în ce mai mult din globul pământesc a fost adus în aceeaşi sferă. Mai mult, nu avem de-a face cu un singur plan totalitar, dorinţele coercitive ale unei forţe unitare despotice, în schimb suntem captivi într-o reţea de planuri totalitare care ne definesc propria noastră existenţă. Clasa capitalistă transnaţională, monopoliştii, aliaţii lor din clasele conducătoare, mijlocii şi claselor de profesionişti comandă vieţile noastre de la vârful economiei globale.

Ei ne promit că vor împărţi prosperitatea, libertatea, pacea, şi „oportunitatea generală”. Dar ce ne-a adus asta? Sclavie, subjugare, înfometare, genocid, catastrofe ecologice, un spectacol al „succesului”. Hayek are absolută dreptate, planificarea economică generează o reţea puternică de control. Suntem controlaţi de clasa conducătoare care planifică economia pentru a se îmbogăţi pe sine şi pe aliaţii lor, în detrimentul şi daunele incredibile provocate restului omenirii.

Înţelegând toate acestea, găsim cel mai profund motiv pentru lupta către socialism. Răsturnarea clasei capitaliste conducătoare transnaţionale pare să fie singura cale pentru a progresa valoric de la o formă de stat care subjugă la orice altceva poate fi concept pentru emanciparea existenţei noastre. Şi la nivelul cel mai de bază, socialismul speră să stabilească relaţii de producţie, modul în care oamenii relaţionează cu mijloacele de producţie şi modul în care ei relaţionează între ei, ca oameni, care să nu fie bazate pe exploatarea unuia de către altul. Relaţii în care economia planificată nu mai devine o rețea de „planuri competitive” pentru dominația pământului și a omenirii, ci un pas coerent și dinamic către îmbogățirea organismului social. Unde producția nu mai servește doar scopului de opulență, decadență, sau gusturi burgheze, ci nevoilor și dorințelor ”persoanei obișnuite”. Unde hrana nu se mai cultivă doar pentru a face bani, ci pentru a hrăni trupurile și mințile tuturor. Unde educația nu mai e un scop în sine privilegiat și exclusiv, ci un spațiu inclusiv pentru progresul tuturor. Acestea sunt doar câteva dintre trăsăturile pe care socialismul speră să le transforme în realitate și nu e ca și cum capacitățile si/sau productive nu există deja, de fapt, aparatul productiv chiar acum ar putea satisface cele mai de bază nevoi umane ale tuturor de pe planetă. Însă capitalismul (și forma sa prezentă degenerativă, imperialismul) este construit pe o diviziune socială rigidă care transcende diviziunile interne ale națiunilor şi împarte ţările în blocuri de oprimați și oprimatori. La cel mai de bază nivel al său, capitalismul este fondat pe excludere, exploatare și o dominație atotprezentă (care adesea e extrem de vizibilă).

Lupta pentru socialism nu e un imperativ etic bazat pe niște noțiuni capricioase de stânga învățate la universitate. Este un imperativ care se regăseşte în experiențele oprimaților și exploataților (amintiți-vă că Marx a remarcat că semințele distrugerii şi ale sfârșitului capitalismului stau chiar în contradicțiile interne pe care capitalismul le cultivă), în înțelegerea profundă a condițiilor sociale ale celor oprimaţi şi exploataţi, inclusiv a alienării care domină  orice angajament. E o luptă dinamică nu doar de dragul unor asemenea concepte avansate, ci pentru că e motivată şi de cele mai existențiale dileme inclusiv cele care ţin de existența materială, lupta de a rezista propriei noastre distrugeri și a planetei. Ceva ce Hayek e incapabil să priceapă.

”Dacă vor un plan, ei trebuie să controleze accesul în diferite meserii și ocupații sau termenii de renumerare, sau pe ambele. În aproape toate cazurile de planificare, stabilirea unor asemenea căi de control și restricții a fost prima măsură luată… ”Libertatea de alegere” ar deveni pur și simplu o ficțiune…”

Aici Hayek expune o altă idee irelevantă și deloc originală. Dacă am ajunge la socialism, susține el, cu siguranță accesul la ocupații/meserii ar fi strict planificat și orice libertate de alegere din partea studentului/muncitorului ar fi anulată!

Chiar opusul, de fapt, se întâmplă în realitate. Cu riscul de a părea foarte umanist, toți par a avea diverse interese care îi ghidează pe fiecare către diferite domenii de studiu. În socialism, educația (mai ales educația universitară) ar fi cu larghețe disponibilă și cu totul accesibilă, fără a-i împovăra pe studenți și elevi, astfel ca ei, ca indivizi, să-și poată cultiva  personalităţile.

Natura dinamică și uman inclusivă a educației socialiste ar permite celor pasionaţi de un anumit domeniu să se dedice studiului acelui domeniu. Producând nu doar profesioniști foarte bine calificați și tehnic specializați, ci și muncitori în care s-a „investit” nu doar pentru a scoate bani, așa cum e azi. Mai mult, concepția leninistă a școlilor politehnice ar trebui introdusă, dar evident într-o formă modificată şi actualizată pentru a reflecta valorile transformate din socialism. Indivizii ar putea atunci să se antreneze în mai multe discipline pentru că povara financiară a educației ar dispărea de pe umerii lor.

”Va trebui” ca anumiți oameni să ocupe anumite slujbe? Desiugr. Cel puțin în perioada de început. Dar asta nu poate fi comparat cu actuala stratificare care există în sistemul capitalismului-imperialism. Aici educația e transformată într-o armă pentru a fi folosită împotriva maselor și nu pentru dezvoltarea și împlinirea lor.

Întregi segmente din societate sunt abandonate premeditat să facă pentru toată viața lor doar cele mai josnice, dificile și prost plătite slujbe pur și simplu pentru că aşa funcţionează diviziunea socială a muncii concepută în capitalism.

Trăim într-o societate în care cei mai mulți copii se nasc lipsiţi de vreo şansă, în afară de a fi condamnaţi să trăiască din salariul minim sau să fie victimele complexului industrial al închisorilor private. Așa ceva nu s-ar mai pomeni în socialism şi prin urmare orice speculație privind ”cotele de ocupare” înseamnă doar bătut apa-n piuă de dragul de a face apologia capitalismului.

Hayek și acoliții săi nu se pot agăţa decât de speculații.

Pentru că ei nu pot contrapune în nici un caz nedreptățile, care pot fi văzute de oricine şi pe care capitalismul le produce zilnic şi structural, unei alternative concrete cum ar fi socialismul, şi tot ce le rămâne e să speculeze de la noțiunea presupusei ”absențe” a ceea ce în actualul sistem este un model de societate total depăşit. Socialismul nu speculează. Socialismul dă putere oamenilor muncitori și celor oprimați. Orice ”individ rezonabil” ar concluziona că mai întâi trebuie îndepărtaţi cei care ne oprimă și apoi să vedem dacă sau nu libertatea e atât de rea cum spun unii.

Hayek: ”Credința fantezistă a oamenilor că nu mai există într-adevăr o problemă economică, a fost confirmată de analize iresponsabile privind ”belşugul potențial” – care, dacă ar fi un fapt, ar însemna că într-adevăr nu există nici o problemă economică care să facă inevitabilă alegerea belşugului… Pretenția că o economie planificată ar avea o producție substanțial mai mare decât sistemul competitiv este din ce în ce mai abandonată. (Socialiştii) susțin planificarea nu pentru productivitatea superioară, ci pentru că ne-ar permite să asigurăm o mai dreaptă și mai echitabilă distribuire a bunăstării. Acesta este într-adevăr singurul argument pentru planificare care poate fi susținut în mod serios.”

Argumentul lui Hayek de aici a fost cel puţin empiric demontat deja.

Dacă ne uităm chiar și superficial la încercările socialiste eșuate din ultimul secol, vedem rapid cu ușurință o superioritate pragmatică a planificării socialiste față de ”haosul pieței” (a la Lenin). De fapt, Uniunea Sovietică, din 1928 până la mijlocul deceniului 1950, a trecut prin cea mai neîntâlnită creștere economică din istoria omenirii.

A trecut de la o societate „înapoiată” semi-feudală la o societate care rivaliza cu producția industrială a unei puteri supra-globale cum e SUA. Particularitățile acestei dezvoltări sunt o chestiune de discutat în altă parte, pentru că sunt foarte multe critici care trebuie aduse căii pe care s-a construit socialismul atunci. Însă, ce nu poate fi negat este eficacitatea planificării socialiste care a depăşit tot ce putea oferi dezvoltarea tradițională a capitalismului.

Condițiile de azi, dezvoltărea tehnică acumulată ar permite ca o economie planificată socialist să intre pe tărâmuri pe care n-a pășit nimeni niciodată în experiențele anterioare, unde capacitatea tehnologică pentru obținerea datelor în timp real și logistica exactă deschid posibilități care nu au existat anterior pentru a asigura o planificare cât mai exactă.

Teoreticienii socialiști, cum ar fi Paul Cockshott, au alcătuit modele prin care economia ar putea fi planificată chiar foarte eficient folosind valorile de muncă în loc de ”contabilitatea socialistă” cum s-a folosit în Uniunea Sovietică (și care a fost modelată de alte națiuni).

Spus pe șleau, o economie socialistă ar putea depăși cu ușurință producția oricărui model neoliberal (care funcționează sau care e doar teorie). Cum rămâne atunci cu chestiunea legată de ”belşugul potențial”?

În momentul în care Hayek a scris această carte, şi-a permis această speculaţie şi pentru că probabil atunci nu exista o înțelegere deplină a dezvoltării globale sau a modului în care resursele ar fi putut fi alocate pentru a fi de ajuns pentru toți oamenii de pe planetă. Azi nu mai e cazul de așa ceva. Deja avem dovezi semnificative pentru a susține că există o abundență de hrană, de apă curată, și de necesități de bază pentru a satisface nevoile întregii lumi, chiar la rata de creștere a populației actuale. Orice inconsistență ar putea probabil fi corectată prin redirecționarea resurselor intermediare pentru a îndeplini acele nevoi care sunt imperative și nu pentru a produce în continuare bunuri de consum superflue (electronice de mare finețe”, mărfuri de nișă etc). Totuși ne aventurăm pe un teren care e mai mult speculativ decât concret. Ce e important să înțelegem e că până și cei mai mulți analiști burghezi vor recunoaște că inegalitatea sistematică cu care ne confruntăm este una făcută de mâna omului și nu o restricție de nedepășit a unei forțe externe (de exemplu, natura).

Prin urmare, nu e o presupunere foarte nesigură să gândim că o economie socialistă, în care expertiza tehnică a lumii este pusă la dispoziția eliberării, ar putea depăși incredibila inegalitate materială și depravarea cu care ne confruntăm zi de zi.

Chestiunea nu e una care ține de factori obiectivi care împiedică creșterea progresistă și îmbogățirea umanității, ci ține de factorii subiectivi, în principal de cei determinați de relațiile de putere care îi țin pe cei mulți subjugați celor puțini.

”Libertatea economică, care este condiția necesară oricărei alte libertăți nu poate fi libertatea de nu avea griji economice, pe care ne-o promit socialiștii, și care  poate fi obținută numai prin eliberarea individului de povara în același timp a necesității și de puterea alegerii.”

Ce putere de alegere are un șomer care stă la coadă să primească o farfurie de supă? Ce putere de alegere are mama din clasa muncitoare care își crește singură copii și lucrează două schimburi doar pentru a-i putea hrăni? Ce putere de alegere are un om când ambele opțiuni de vot înseamnă să aleagă pe cineva care-l oprimă?

Există întotdeauna un apel convenabil la ”puterea individului de a alege” în retorica lui Hayek dar niciodată o aplicare concretă a acestei “puteri” în realitate, ca atare. Hayek preferă să țină această idee cât se poate de abstractă, astfel încât să nu trezească suspiciuni că tot ce spune e doar o poveste romantică frumos colorată.

Poate mai rău decât romantizarea acestor relații sociale capitaliste e faptul că, în mod activ și intenționat, Hayek maschează dominația pe care o implică aranjamentul capitalist.

Persoana obișnuită nu are nici o putere care să depășească forțele celui care o oprimă. Aici stă e cheia întregului sistem capitalist.

Această putere de alegere înseamnă alegerea unor căi care au fost preconcepute să fie de fapt niște fundături. Spațiile pentru acțiune substanțială împotriva opresiunii sunt întotdeauna cele care sunt săpate în afara rețelei de dominație și nu aparent în interiorul acesteia. Prin urmare, orice ”alegere individuală” care este deja prezentată de către opresor ar trebui să fie privită cu un scepticism foarte mare.

Pentru a parafraza mulți revoluționari anteriori, de ce fel de ”libertate economică” se bucură cei înfometați și cei fără adăpost?

Ignorarea acestor întrebări întoarce întreg capitolul împotriva lui însuși. Propunându-și să arate că socialismul ar putea fi foar un coșmar totalitarist, dimpotrivă, Hayek a scos în evidență totalitarismul cu care ne confruntăm zilnic ca subiecți în interiorul capitalismului imperialist. Rețelele de control nu au fost niciodată mai vizibile și palpabile. Teoria noastră socialistă nu mai e doar o speculație sperietoare a vechilor teoreticieni, ci o moștenire de cunoaștere și practică constituită de-a lungul secolelor de către revoluționarii din toată lumea.

Capitalismul este, fundamental, un sistem de control. Socialismul este oportunitatea prin care cei controlați pot ataca forțele care-i subjugă și care-i domină. Înțelegerea practică de care socialismul are nevoie să reușească nu a fost niciodată mai solidă.

Riischildren
“Libertate individuală” în capitalism

ca. January 1993, St. Petersburg, Russia --- A homeless woman and child huddle under a ledge on Nevsky Prospekt, St. Petersburg, Russia. --- Image by © Steve Raymer/CORBIS

Capitolul 8: Cine, pentru cine?

Titlul acestui capitol este o aluzie directă la faimoasa declarație a lui Lenin. Pentru a o parafraza, libertatea cui și pentru cine? Referindu-se direct la acest istoric exemplu (pe care îl atacă direct pe parcursul capitolului), Hayek își propune de fapt să identifice și să răspundă la multe dintre criticile aduse capitalismului.

Plin de apologii faţă de  liberalism, falsități și inconsistențe generale, Hayek nu se îndepărtează prea mult de căile bine bătătorite deja.

Hayek începe prin a critica ceea ce el consideră că ar fi disprețul socialist pentru ”orbire”, adică „imparțialitatea” percepută a sistemului de pieță liberă. Face legătura între această orbire și virtuțile grecești ale obiectivității și detașării principiale, făcând comparații între competiția de pe piață și ”dreptate”.

”Deși competiția și dreptatea ar putea avea puține în comun, este la fel de mult un merit al competiției, pe cât e şi al dreptăţii că nu se ţine cont de persoane. E imposibil de prevăzut cine vor fi cei norocoși și cine vor fi cei loviţi de dezastru, iar răsplata și pedepsele nu sunt împărțite potrivit părerilor cuiva privind meritele sau lipsa de merite a altor oameni, ci depind de capacitatea acestora şi de norocul lor.”

Probabil că cititorul a rămas cu gura căscată să vadă negarea totală pe care o arată Hayek, dar vom diseca acest fragment, pentru că e crucial în modul în care Hayek a conceput întregul capitol).

  1. Există ceva adevăr în ideea că aranjamentul capitalist „nu ţine cont de persoane”. Așa cum am arătat deja, chiar și cei care par intim conectați la funcționarea sistemului sunt ușor de înlocuit de un alt ”director” care să aibă aceeași funcție. Dar acesta nu poate fi în mod real un motiv care să te facă să te lansezi în ode bolnave aduse sistemului ”imparțial” şi ticălos. Pentru că sunt multe aspecte care arată că de fapt sistemul promovează arbitrariul şi favoritismul, structural subiective, care caracterizează orice experiență cu capitalismul, chiar cele mai puțin conștiente și pasive angajamente. Mai mult, ce anume e de sărbătorit în transformarea oamenilor în lichidităţi (bani)? Capitalul comandă totul din interiorul capitalismului. Nu există nici o îndoială aici. Dar de când o asemenea subjugare a ”experienței umane” la a fi condiţionată de funcții sociale abstracte (bani) a devenit ceva de admirat? Chiar retorica platonică a ”dreptății” este coerentă într-o lumină diferită decât cea aruncată de piețele libere. Această încercare disperată din partea liberalismului clasic de a elimina subiectivitatea deviantă din cadrul oricărui spațiu social e cea care chiar caracterizează arhetipul liberalilor clasici de azi. Interpretarea lor este singura vizibilă, prin urmare acești ”factori de piață impersonali” cu adevărat par orbi!
  2. A spune că aranjamentul capitalist nu ”ține cont de persoane” este și fals și adevărat în același timp. Se poate susține că e mai mult fals și e evident așa. La cel mai de bază nivel al premiselor pe care le face, vedem că Hayek promovează teorii false. Dovezile statistice fără încetare explică de ce copiii care se nasc săraci mai mult decât probabil vor rămâne săraci toată viața. În timp ce copiii care se nasc mai bogați sau care au mai mult acces la proprietate în general se mențin bogați. Ce șocant (sarcasm). Chiar Hayek remarcă asta în paginile următoare (deși încearcă să o dea cotită, în stilul academic), totuși trebuie să-i criticăm modul în care face afirmații și presupuneri total false. Cu siguranță, anumite “calități” personale sunt foarte respectate în capitalism și a încerca să dai asta la o parte făcând apel la virtuțile platonice este o aberație.
  3. La un alt nivel de bază ar trebui să remarcăm represiunea foarte activă (a sistemului capitalist împotriva revoluţionarilor) pe care Hayek o omite cu desăvârșire. Oricine e implicat în contestarea radicală a stării de fapt prezente a fost o țintă istorică și e trecut pe o listă neagră, a fost victima terorismului poliției, și adesea a agresiunilor sponsorizate/susținute de către stat. Destul de evident, ”părerile unora” contează destul de mult în realitatea aparatului de stat represiv și contează mai ales pentru că acești indivizi au scăpat cumva din capcanele aparatelor ideologice (care sunt mult mai dominante şi totale decât e recunoscut). Întrebați pe oricine a fost victima unei agresiuni din partea acestui sistem exploatator dacă sau nu părerile sale individuale au determinat agresiunea împotriva sa.

Nimic din toate acestea nici măcar nu încearcă să analizeze implicaţiile culturale ale capitalismului. Modul în care media foloseşte imaginile pentru a construi naraţiuni privind oameni care sunt transformați în ”alții” sau excluși din zona umană (cum ar fi Orientul Mijlociu, Rusia, „socialism” etc), criminalizarea, sexualizarea, obiectificarea etc. Cu adevărat, când vine vorba de „persoane” există o arie infinită în care capitalismul „ţine cont de oameni” şi care trebuie explorată.

Aşa cum am arătat anterior, Hayek începe acest capitol prin a face un apel la sentimente populare privind inegalitatea. Mestecă ce-a scris anterior  şi concluzionează că nu e chiar atât de „nerezonabil” să ţinem cont de reducerea inegalităţii sociale, dar să lăsăm „orbirea” pieţei să-şi facă magia.

Dar nu oferă nici o aplicare concretă a unei asemenea egalizări liberale şi lasă totul în seama speculaţiei romantice din partea cititorului. În realitate, nu există o cale liberală de egalizare. Necesitatea unei diviziuni sociale a muncii face ca orice încercare, nu contează cât de reală, să fie sortită eşecului din start.

Asta nu-l jenează pe Hayek  care continuă prin a observa “libertăţile” de care se bucură săracii în capitalism:

„Faptul că oportunităţile pentru săraci într-o societate competitivă sunt mult mai restricţionate decât cele la care au acces bogaţii nu face mai puţin adevărat că într-o asemenea societate săracii sunt mult mai liberi decât o persoană care are un confort material mai mare într-un altfel de tip de societate.”

Asemenea afirmaţii sunt ridicole chiar şi la o examinare superficială.

Deci oricare ar fi motivul mistic, cineva care e sărac în capitalism e mult mai liber decât cineva care e mai bogat într-o societate socialistă? Nu are nici un pic de sens. Decât dacă, desigur, prin magie poţi monetiza sau în alt fel materializa „libertatea individuală” exprimată prin faptul că e vândută ca o marfă pe „pieţele competitive”.

Hayek încearcă să susţină că săracii pot deveni şi bogaţi. Dar, aşa cum am arătat mai sus, lucrurile nu stau aşa nici măcar din punct de vedere statistic.

Şi chiar dacă ar sta, în nici un caz nu justifică inegalităţile construite în capitalism-imperialism care perpetuează tot felul de relaţii de exploatare şi de dominaţie a producţiei. Mai mult sau mai puţin, retorica liberală aici încearcă să explice „cu blândeţe” inegalităţile rigide din capitalism ca fiind nu chiar atât de groaznice pe cât sunt. Şi chiar dacă sunt groaznice, vedeţi, există acest socialism vechi şi rău ipotetic unde mistica voastră „libertate individuală” nu mai există deloc!

Cu greu acesta poate fi un argument în faţa unui cititor care ştie despre ce e vorba, dar cu siguranţă aşa ceva e printre cântecele favorite ale propagandei burgheze care îşi dedică existenţa distrugerii oricărei idei eliberatorare.

Din nou, ar trebui să ne întrebăm ce ar avea de spus la asemenea „argumente” cei fără adăpost şi cei înfometaţi.

Acum Hayek se aventurează pe un teritoriu care e periculos pentru discursul său privind modul în care sunt construite sistemele noastre sociale. Încearcă să discute ideea atacată de mulţi socialişti (inclusiv de mine) privind faptul că socialismul e doar un transfer de putere de la clasa care exploatează la cei exploataţi:

„A crede că puterea care e astfel transferată statului e transferată de la alţii  e o eroare. Este o putere care e nou creată şi care într-o societate competitivă nu e deţinută de nimeni.”

Absolut fals. Aici trebuie să distrugem discursul liberal cu totul. Aşa cum mulţi au declarat, puterea relativă a unui CEO are mult mai multă greutate decât a oricărui oficial burghez ales. Dacă controlul economic oferă o semnificativă putere socială, şi clasa modernă capitalistă deţine această putere, e logic că aceşti oameni constituie formal „clasa conducătoare”. Asta nu e nici măcar a contestat de teoria socială burgheză.

Mai mult, ar trebui să punem la îndoială înţelegerea istorică a lui Hayek dacă acesta este argumentul său. Cum explică el apariţia societăţii burgheze după colapsul feudalismului? Cum a fost asta orice altceva dacă nu un transfer de putere fundamental de la o clasă (monarhia, aristocraţii) la alta (burghezia) aşa cum a avut loc în urma unor evenimente şi procese corelate (revoluţia franceză, reformele de piaţă, iluminismul etc)?

De fapt, a oferi o înţelegere coerentă a istoriei fără o cunoaştere rudimentară a puterii şi a relaţiilor de putere pare aproape imposibil. Cele mai mari momente din istorie au legătură cu analizarea acestor transformări dramatice în relaţiile de putere care au ajuns să modeleze tot ce înţelegem despre lume azi. A lipsi arsenalul istoric de acest model analitic înseamnă a nega înţelegerea corectă a istoriei factuale, nu doar negarea analizelor marxiste ale istoriei. Dar arată chiar brutal până unde e capabil să meargă liberalismul pentru a sugruma pur şi simplu orice disidenţă.

Conceptual vorbind, socialismul va constitui „o nouă putere”, dezvoltându-se din contradicţiile interne ale capitalismului. Însă, asta nu e un fel de putere unică şi care e construită din nimic. Conţine în sine o lungă istorie de teorie-practică-teorie sau simplu spus metoda prin care orice teorie e îmbunătăţită şi făcută să fie inteligibilă: istoria.

Această istorie poate fi găsită în fiecare spaţiu pe care capitalismul îl consideră vital pentru existenţa sa, la locul de muncă, în căminul familial, în interacţiunile zilnice, în consum etc. Prin urmare deşi această nouă putere este nouă în sensul „istoriei lumii” al termenului, ea nu e nouă faţă de experienţa agregată a umanităţii.

Ce e „nou”, cel puţin pentru cea mai mare parte a globului, este o ruptură fundamentală de capitalism prin care toată puterea e transferată de la exploatatori la cei exploataţi: cea mai profundă şi, se poate susţine, condiţia necesară pentru stabilirea reală a socialismului.

Hayek încearcă să susțină această afirmație cu ideea abstractă asupra relativei slăbiciuni a ”omului bogat față de „cel mai de jos funcționar de stat”. Implicațiile din viața reală ale acestei comparații sunt hilare. Aparent cel mai bogat director executiv comercial din vârful ierarhiei elitelor din America de nord este mai puțin important decât cel mai de jos funcționar de la țară din ”motive” nedefinite. Nici nu ar trebui să spunem mai mult despre asta. Însă importanța argumentativă este aparentă. Aici Hayek produce o dihotomie între două câmpuri ale analizei, aproape egale. Pe de o parte, exploatarea directă și aparentă din cadrul pieței private. Pe de altă parte, o legitimare subtilă și mai structurată și susținerea acestei exploatări din cadrul aparatului de stat. O dihotomie care e subtilă dar nu mai puțin importantă pentru strucrutarea epistemică a argumentelor lui Hayek prin care statul este întotdeana omul-sperietorare existențial.

Își extinde acest argument spre concluzia sa “logică”: dacă ceva implică ”statul”, atunci acel ceva  trebuie să fie ”rău”.

”Nu vor mai exista chestiuni sociale sau economice care nu vor fi chestiuni politice în sensul că soluția pentru ele va depinde exclusiv de cel care deține puterea coercitivă, de cei ale căror păreri care vor domina prevala în toate ocaziile.”

Ce e personal (ce ţine de experienţa personală) e politic. Nu doar că personalul e politic, există un anumit nivel de personal politic care acoperă aproape fiecare interacţiune imaginabilă din viaţa privată: făcând posibil să concepem aproape fiecare relaţie, eveniment, sau interacţiune ca fiind pe deplin politice (sau politizate). Nu e ca şi cum odată ce economia intră sub planificarea socialistă dintr-o dată cele mai multe chestiuni devin şi chestiuni politice, asta deja se întâmplă acum.

Chestiunea reală e ce „tip” de întrebări politice se pun, şi cui? Este o chestiune de eliberare sau de exploatare? De creştere constructivă sau de împiedicare structurală? Dă putere clasei opresorilor sau celor oprimaţi? Acestea sunt întrebări fundamentale pe care trebuie să le punem când ne confruntăm cu realitatea economică şi socială a „chestiunii politice”:

Aşa cum am menţionat anterior, exact asta e ceea ce Lenin a făcut acum 100 de ani când a întrebat despre „chestiunea libertăţii” din Uniunea Sovietică. Libertate pentru cine şi asupra cui? Libertatea de a face ce şi a cui? Nu putem evita importanţa copleşitoare a contextualizării puterii ca relaţie şi nu ca obiect al unei manipulări politice pasive. Puterea de clasă e exercitată, cu forţa, asupra dimensiunii societăţii în asemenea mod că toate lucruile sunt aduse în orbita sa (cum se întâmplă în societatea burgheză de azi). Lenin a înţeles că nimic nu poate fi lăsat în afara acestui context vreodată, inclusiv libertatea. În schimb ar trebui să analizăm ce tipuri de „libertăţi” o societate emancipată oferă, în contrast cu starea de fapt prezentă; înţelegând această chestiune care ţine de sistem e singura cale către o analiză corectă.

Hayek răspunde la analiza lui Lenin prin a reaminti de ceea ce el numeşte “o necesitate a politicului asupra economicului”. Ce vrea să spună e că acest tip de înţelegere propusă de marxişti (printre alţi socialişti) necesită o prezenţă dominantă a politicului în viaţa socială, întrerupând relativa autonomie a subiecţilor economici. Mai degrabă idealistic din partea sa ţinând cont de deja foarte intima relaţie dintre economic şi politic care există chiar în interiorul societăţii burgheze.

Nu e nici o surpriză că cei mai prietenoşi cu capitaliştii monopolişti şi cu clasa de capitalişti transnaţională ajung în cele mai înalte poziţii în structurile politice ale societăţii burgheze. Deşi relaţia ar putea să nu pară la fel de pronunţată ca în socialism (unde relaţia e cu adevărat totalizată într-o structură coezivă) economicul e totuşi unic politic în capitalism.

Diferenţa e că în cea mai mare parte aparatul de stat reacţionează asupra „sistemului competitiv” pentru a-şi asigura propria longevitate şi pentru a corecta contradicţiile interne. Să luăm de exemplu numărul de ajutoare pentru băncile internaţionale şi centrale din ultima decadă, precum şi „pachetele de salvare” destinate a corecta inconsistenţele şi stagnarea în creşterea industriilor cheie. Nu e ca şi cum monopoliştii stau liniştitţi deoparte şi aşteaptă ca “guvernul malefic” să le ofere ajutoare financiare care-i salvează.  Aceşti capitalişti participă în mod activ la stabilirea ajutoarelor financiare şi la conceperea unor proiecte „public-private” pentru „a salva vitalitatea economică”.

Diferenţa între aceste fenomene în capitalism şi socialism este că, în capitalism, economicul politic este prezentat (de propagandă) ca „simptom” al degenerării, o excepţie de la regulă, şi nu ca ce e în realitate: regula în sine, care e aplicată pentru a asigura supravieţuirea sistemului capitalist. Nimic nu ar putea fi mai fals decât ce susţin capitaliştii, şi anume că acest fenomen ar fi „o excepţie de la regulă”.

Există o lungă istorie a „operaţiunilor comune” între sfere prezentate ca fiind în opoziţie şi care a început cu mult înainte de orice constituire formală a economiei de tip Keynesian (o altă sperietoare a liberalismului clasic). Realizând că aşa stau lucrurile, afirmaţiile lui Lenin (şi ale noastre) sunt instructive şi descriptive, și nu un fel de cinism politic. A înțelege nuanţa clasei conducătoare, şi cum de fapt putem securiza această conducere cu scopul eliberării, este absolut vital în lupta noastră.

Prin urmare, noi putem vorbi direct despre chestiuni considerate poate controversate de către Hayek sau de către filosofii contemporani liberali. Socialismul înseamnă puterea instituţionalizată a celor exploataţi şi oprimaţi deținută împotriva celor care i-au exploatat și oprimat, cu scopul emancipării întregii lumi.

Hayek trece apoi la discutarea chestiunii privind „plata socialistă” aşa cum s-a exprimat el.

Esenţial, cum ar fi cineva plătit pentru munca* sa în socialism? Hayek desigur alege calea cea mai ușoară pentru a-și susține atacurile împotriva socialismului și aduce în discuție vechiul slogan al sindicaliştilor care susțineau că fiecare muncitor trebuie să primească întreaga valoare a muncii sale. Acest slogan e depăşit şi a ieşit din discuţie din mai multe motive. În primul rând, pentru că „întreaga valoare” a muncii specifice depusă de cineva e foarte dificil de cuantificat și apoi de plătit  ținând cont de întregul proces al muncii.

În al doilea rând, aşa cum am arătat anterior, munca are loc întotdeauna într-o reţea de producţie (dacă e social necesară) şi foarte rar în sensul performativ „individual”. Cum să măsurăm munca unei persoane ca opusă altuia în cadrul aceluiaşi proces? Ar fi foarte dificil, cel puţin. În al treilea rând, aşa cum şi Marx arată, trebuie să existe întotdeauna cel puţin nişte rezerve privind „întreaga valoare”, asigurate în scopul progresului mai larg şi securităţii (resurse pentru situaţii de urgenţă, infrastructură, securitate etc).

(nt: Foarte mulți comuniști, marxiști și anarho-comuniști susțin că munca trebuie să asigure nevoile indivizilor, ”de la fiecare după abilități/posibilități (de a munci), pentru fiecare după nevoi”, și e important de menționat asta pentru că toți comuniștii se opun folosirii la muncă a copiilor și a celor în vârstă, a bolnavilor, a celor care nu pot munci sau a femeilor care au de crescut copii în timpul în care cei mici au cea mai mare nevoie de ele. Prin urmare, societatea trebuie să asigure resursele pentru o femeie și pentru copilul pe care ea îl crește. Nici un copil nu trebuie obligat să muncească pentru a se hrăni, așa ceva trebuie să dispară din gândirea oricui care se pretinde de stânga. E o crimă să-l obligi pe un om bolnav să muncească pentru a-și plăti tratamentul de cancer. E o crimă să-l obligi pe un om bătrân să muncească pentru a nu muri de foame sau să-l condamni la foame și lipsuri pentru că e bătrân și nu mai poate fizic munci. În capitalism, însă, aceste crime sunt considerate ”stilul nostru de viață” și sunt justificate, ignorate sau chiar ridicate în slăvi ca ”progres”.

La fel, o diferență ideologică esențială între capitaliști și anti-capitaliști – de orice tip ar fi anti-capitaliștii – vine din unul dintre motivele  luptei pentru distrugerea capitalismului, și anume renunțarea condiționării existenței unui om de obligația de a munci. Munca nu trebuie să mai fie o corvoadă, trebuie redusă cât de mult cu putință, chiar total, prin folosirea tehnologiei – acesta e sensul progresului – ca oamenii să fie eliberați de condiția de muncitori și de sclavi salariali, pe care capitalismul o eternizează și permanentizează apelând la măsuri polițienești draconice pentru disciplinarea muncitorilor care merg până la dictaturi fasciste, exemplele istorice fiind numeroase în aceast sens.)

Hayek nu spune un cuvânt despre taxe şi acesta este un punct foarte critic pentru înţelegerea marxistă, întrucât oferă o măsură exclusivă prin care putem scăpa de instrumentele burgheze de creştere (nt: de exemplu, în socialism ar dispărea taxa pe locuinţă, pentru că e aberant să taxezi un om pentru nevoia umană de a avea un adăpost deasupra capului, iar restul contribuţiilor, de exemplu pentru sănătate, educaţie, cercetare, asistenţă socială vor fi mult mai mici întrucât vor fi plătite de toţi pentru asigurarea serviciilor sociale, şi nu pentru a subvenţiona corporaţii, afaceri private, războaie privatizate, servicii de interes public privatizate, complexe industriale militare, ale serviciilor secrete, ale închisorilor pentru a îmbogăţi clasa capitalistă asupritoare sau pentru extinderea imperiului SUA, cum e acum). În orice caz, orice societate productivă trebuie să păstreze nişte rezerve, un fel de surplus dacă vrea să se menţină în siguranţă în scopul propriei ei dezvoltări şi progresului şi prin urmare acest vechi slogan a fost revizuit.

Ce l-a înlocuit e un apel la o mai meritorie formă de egalitate în locul unui „drept” cvasi-burghez condiţionat de „cantitatea” de muncă. Fiecare persoană ar trebui să primească potrivit propriilor sale nevoi (dorinţe) şi să performeze potrivit propriilor sale abilităţi (capacităţi), ţinând cont de inconsistenţele din primele faze ale socialismului.

Dincolo de diferenţele evidente, există o foarte importantă ruptură teoretică între vechiul slogan şi ceea ce folosim acum. Înainte, relaţia primară din realitatea muncitorului abstract era „întreaga valoare a muncii sale”, acum această „muncă” e pusă în balanţă cu capacitatea muncitorului şi cu respectul primar arătat dorinţelor sale. Nu e eliberator să îmbraci pe toată lumea în hainele burgheze ale „persoanei” ale unei valori depline şi independente. Dimpotrivă, trebuie să distrugem aceste concepte pentru că promovează  forma alienată a fiinţei noastre pe care toţi indivizii sunt forţaţi să o accepte. Sloganul nostru nou e mult mai ambiguu în aplicarea sa concretă, dar această ambiguitate dă putere maselor înainte de a le impune limite. Lasă uşa deschisă acestei „dezvoltări prin liberă asociere” pe care masele trebuie să o sape în reţeaua de speculaţii şi să o transforme într-o moştenire istorică reală. Dincolo de faptul că principala mediere în socialism e într-adevăr „socială”, şi nu determinată de capital sau de munca abstractă, o asemenea mediere socială trebuie să fie desăvârşită pe deplin, dacă socialismul vrea să aibă o existenţă substanţială.

„Din cauza faptului că o planificare de succes necesită crearea unui punct de vedere comun asupra valorilor, restrângerea libertăţii noastre cu privire la lucrurile materiale aduce atingere atât de direct asupra libertăţii noastre spirituale”.

Chiar o afirmaţie cu titlu de verdict, dar una care se potriveşte pentru sfârşitului capitolului. Din nou, Hayek se întoarce la această creare a unui virtual set de „valori esenţiale” care ar restricţiona în mod necesar libertatea individuală până în punctul în care chiar „libertatea spirituală” ar fi afectată. Perspectiva sa e consistent idealistă și nu poate atinge puterea descriptivă a materialismului istoric. Când vorbește despre setului său de „valori esenţiale”, Hayek pierde din vedere faptul că în realitatea capitalistă prezentă aceste valori sunt deja subordonate. Aspectul secundar al contradicţiei deja se vede în toată splendoarea.

Dezvolarea istorică şi valorile îmbunătățite ale oprimaţilor prind viață în cele mai stranii spaţii sociale. Acestea sunt valorile care vor fi constutuite ca și „conducătoare” în timpul stabilirii socialismului (nt: de exemplu, solidaritatea a cărei trăsătură esențială e lipsa de condiționare şi a ierarhiilor).

Pentru a explica foarte simplu, conducerea clasei oprimaţilor va fi caracterizată de o modalitate instrumentală similar (totuşi calitativ diferită) decât cea din realitatea prezentă în care vedem cum valorile unora sunt suprimate astfel încât valorile celorlalți să poată prevala. Însă, asta ia o formă foarte diferită în socialism. În socialism, „valorile” suprimate sunt cele ale duşmanilor istorici ai oamenilor: valorile misoginilor, rasiştilor, transfobilor, heterosexiştilor, şi alte altor persoane opresive de acest tip. Cele care vor prevala vor fi cele ale eliberării, ale solidarităţii, şi ale respectului reciproc, ale metodelor egalitare şi inclusive ale producerii/reproducerii şi organizării. Cine s-ar putea opune unui asemenea viitor?

„Valorile esenţiale” nu sunt necesare pentru funcţionarea socialismului. Ce e necesar este conducerea din partea clasei celor oprimaţi. Ce iau ei cu ei este acumularea de experienţe sociopolitice şi morale care le definesc acţiunea şi părerea asupra lumii așa cum e realitatea care îi înconjoară. Acestea e cel mai apropiat lucru de orice „valoare existenţială” la care Hayek se referă, în acelaşi timp fiindu-i foarte nefamiliară. Pentru că prezenţa dominantă nu mai e cea a spectrului capitalului atotprezent, ci cea a interrelaţiilor unice şi intime între oameni înşişi. Această directă şi istorică oportunitate a liberei dezvoltări oferă căile către drumul „libertăţii” niciodată experimentate şi poate care vor defini întregi noi moduri de gândire şi de existenţă. Atât de mult că orice condamnare speculativă a „valorilor esenţiale” ar trebui să fie desconsiderată ca o apologie a capitalismului, ceea ce și e de fapt.

Când avem de-a face cu această chestiune a socialismului, nu ne propunem un obiect de studiu similar cu alte ştiinţe. Nu există nici un efort antropologic care poate dezvălui misterele socialismului. Nu există nici un economist politic care poate interpreta câteva surse, decupa câteva statistici şi să ajungă la un model holistic ca atare. Avem de-a face cu ceva care e explicit istoric. Ceva care poartă cu el o lungă moştenire de practici, teorie, şi chiar eşecuri. Încă pe căile care duc către socialism sunt hopuri-rămășițe ale societății burgheze care prin ele însele reflectă acumularea istorică a ”progresului” realizată de omenire, acea sumă ubicuă a tuturor luptelor care anticipează orice „înţeles primit” în vieţile noastre dar niciodată fără masca imanenţei. Dar în ce priveşte experienţa unică şi concretă a experienţei „umane” a socialismului, rămânem chiar nişte novici. Dar asta nu e ceva de care să ne împiedicăm. Ce înseamnă e că avem un drum lung pe care să-l bătătorim înaintea noastră pentru a construi acest univers, care rămâne singura frontieră care merită explorată.

Ce ştim e cu siguranţă structural. A reaminti ce spune Lenin, cu a cărui cunoaştere a început acest capitol şi ale cărui cunoştinţe ne informează şi astăzi, întrebarea nu e ce, ci cui şi pentru ce. Răspundem fără regrete şi spre marea disperare a reacţionarilor din fiecare colţ al lumii. Socialismul înseamnă puterea maselor pentru mase şi asupra condiţiilor materiale şi sociale care domină vieţile lor. Orice e mai mult e în cel mai bun caz speculativ, orice e mai puţin nu înseamnă de fapt nimic.

11295651_1634389133446012_7220551868095467062_n
O fată de 5 ani plânge la intrarea într-o fabrică din SUA, din cauză că e obosită înainte de începerea turei de lucru la 5 dimineaţa.
10404407_1632138030337789_824528612273703550_n
Copii din Estul Europei puşi să şteargă cizmele naziştilor pentru a primi o bucată de pâine, în timpul ocupaţiei naziste din al doilea război mondial.
images
“Libertate individuală” în capitalism.
11107184_1629052000646392_8278685578958682652_n
“Democraţie” în capitalism, în imagine, oameni din Polonia aducând ode, în genunchi, lui Donald Tusk, care a fost numit şef peste 500 de milioane de oameni în Europa în urma dictatului clasei capitaliste europene.

11209725_1629046543980271_3340768925609732578_n

370455_Capitalism-rich-poor
“Democraţie” în capitalism.

homeless_america
hqdefault (1)

https://revolutianarhista.wordpress.com

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în ISTORIA DESCONSPIRATA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s