Teroarea neoliberală a economiştilor CIA în Chile


10392428_579414488837056_9169345483217151585_n
Orlando Letelier arestat de junta fascistă imediat după lovitura de stat din Chille, 11 septembrie 1973. Trei ani mai târziu, a fost asasinat în primul atentat terorist din capitala SUA, comis de agenţii CIA şi ai lui Pinochet.

La câteva zile după ce articolul de mai jos a fost publicat, Letelier a fost asasinat în capitala SUA,Washington D.C., de o bombă plasată de agenţii CIA şi DINA (serviciul secret al lui Pinochet), sub maşina sa. Asasinatul a fost comandat de Pinochetcu ştiinţa guvernului american. CIA şi FBI ştiau că urmează să aibă loc, pentru că a fost executat de agenţii lor. Henry Kissinger (ministru de externe al lui Nixon şi coordonatorul serviciilor secrete americane) ştia că Letelier urma să fie asasinat, dar a cerut să nu facă nimeni nimic, dându-şi astfel aprobarea. Atentatul terorist împotriva lui Letelier a făcut parte din Operaţiunea Condor.

În această prezentare a dezastrului comis de politicile economice ale neoliberalismului în Chile, Orlando Letelier spune ceea ce abia decenii mai târziu a fost repetat, cu jumătate de gură de „criticii neoliberalismului”, de „intelectuali de stânga”, care şi azi evită să expună în toată brutalitatea teroarea economică impusă de capital asupra populaţiilor.

Băieţii de la Chicago în Chile: costul înfiorător al libertății economice

de Orlando Letelier,

The Nation, 28 august 1976

“Ar trebui să fie o observație de bun-simț că politicile economice sunt condiționate de / și, în același timp, modifică situațiile politice și sociale când sunt puse în practică. Politicile economice sunt introduse cu scopul de a produce schimbări în structurile sociale.

Chicago_Boys_otu_img
“Băieţii de la Chicago”, colaboratorii CIA şi discipolii lui Milton Friedman, fratele de credinţă al economiştilor şi intelectualilor fascişti, Hayek, von Mises, Rothbard, Ayn Rand.

Dacă zăbovesc asupra acestor considerații, o fac pentru că legătura necesară dintre politica economică și condițiile sociale și politice asupra cărora acționează lipseşte din multe analize asupra situaţiei actuale din Chile. Pe scurt, violarea drepturilor omului, sistemul de brutalitate instituţionalizată, controlul draconic şi suprimarea oricărei forme de disidenţă, este discutată (şi adesea condamnată) ca un fenomen care ar fi legat doar indirect (tangenţial) sau ca un fenomen total rupt de politicile clasice nerestricţionate ale „pieţei libere”, care au fost impuse de junta militară.

machuca
Cum au reuşit economiştii fascişti să privatizeze pensiile, educaţia, parţial sănătatea şi toată activitatea productivă a oamenilor din Chile: sătenii din Machuca, care îl susţineau pe Allende, atacaţi de armată în ziua loviturii de stat din Chile, 11 septembrie 1973.
Bush Pinochet
Bush, când era şeful CIA, şi Pinochet, înainte ca CIA să-l plaseze la putere în Chile.

079 Machuca 17Eşecul de a stabili această legătură este în mod particular caracteristic instituţiilor financiare private şi publice, care în public au ridicat în slăvi şi au susţinut politicile economice adoptate de guvernul Pinochet, şi în acelaşi timp şi-au exprimat regretele privind imaginea proastă pe plan internaţional pe care junta o are din cauza faptului că, „de neînţeles”, insistă să tortureze, să arunce în închisori şi să îi persecute pe cei care o critică.

Decizia recentă a Băncii Mondiale de a acorda un împrumut de 33 de milioane de dolari juntei a fost justificată de președintele acestei Bănci, Robert McNamara(oficial de frunte al Pentagonului în timpul războiului împotriva Vietnamului), ca fiind bazată strict pe criterii tehnice, insinuând că nu ar exista nici o relație cu condițiile politice și sociale din prezent în Chile.

Același tip de justificare a fost oferit și de băncile private americane care, în cuvintele unui purtător de cuvânt de la o firmă de consultanță de afaceri, ”s-au călcat în picioare care să dea cele mai multe împrumuturi”. (sursa: Ann Crittenden, ”Împrumuturile din străinătate curg în valuri spre junta de dreapta din Chile”, New York Times, 20 februarie 1976).

Dar probabil nimeni nu a exprimat această atitudine mai bine decât secretarul de stat pentru finanțe al SUA. După o vizită în Chile, în timpul căreia a discutat despre violarea drepturilor omului de către guvernul militar, William Simon l-a felicitat pe Pinochet pentru că a adus ”libertatea economică” pentru poporul chilean (sursa: The Times, 17 mai 1976).

Acest concept foarte convenabil al unui sistem social, în care libertatea economică și teroarea politică coexistă fără să se atingă una de alta, le permite acestor purtători de cuvânt financiari să-și susțină conceptul lor de ”libertate” exact în timp ce își exersează mușchii vorbirii în apărarea drepturilor omului.

chicagoboys
Pinochet şi băieţii de la Chicago, care-i prezintă o fotografie în care o statuie a lui Lenin e dărâmată; astfel de imagini vor deveni “un brand” al contra-revoluţiior neoliberale din Estul Europei, al căror scop e privatizarea inclusiv a statului, nu doar a economiei şi a mijloacelor de supravieţuire a populaţiilor colonizate de imperiul SUA.

Cât de folositoare este această distincție a fost în mod special apreciat de către cei care au generat politicile economice la care Chile e supusă acum. În “Newsweek” pe 14 iunie 1976, Milton Friedman, care este arhitectul intelectual al politicilor economice și consilierul neoficial al echipei de economiști care acum conduc economia din Chile, a declarat: ”În ciuda profundului meu dezacord cu sistemul politic autoritar din Chile, nu consider că e groaznic ca un economist să acordeconsultanţă economică și tehnică guvernului din Chile, cum nu consider că e groaznic ca un doctor să acorde consultanţă medicală, tehnică guvernului din Chile pentru a-l ajuta să pună capăt unei epidemii.”

Este bizar că cel care a scris cartea ”Capitalismul și Libertatea” – pentru a confirmapentru el însuşi teza că doar liberalismul economic clasic poate susține o democrație politică – poate acum cu atâta nonşalanţă să rupă economicul de politic, când teoriile economice pe care tocmai el le promovează coincid cu o absolută restricţie a oricărui tip de libertate democratică.

Te-ai aştepta, logic, ca, dacă cei care abolesc iniţiativa privată sunt traşi la răspundere pentru efectele măsurilor lor în sfera politică, atunci şi cei care impun o “libertate economică” fără nici un fel de restricţie să fie traşi la răspundere când impunerea acestei politici este inevitabil însoţită de represiune în masă, înfometare, şomaj şi permanenţa unui stat poliţienesc plin de cruzime.

Daniel Cespedes, a suspected "leftist", is taken to the National Stadium after his arrest. In the aftermath of the September 11th Chilean coup, Santiago, Chile, September 1973
Daniel Cespedes, este dus spre Stadionul Naţional, transformat de armata fascistă într-un lagăr de concentrare, unde au fost omorâţi sute de stângişti şi mii torturaţi. Teroarea politică a fost politica de PR a impunerii dictaturii capitalului în Chile.

Reţetele economice şi realitatea din Chile

Planul economic care este aplicat acum în Chile reprezintă realizarea istorică a unui grup de economişti din Chile, cei mai mulţi dintre ei şcoliţi la Universitatea din Chicago (SUA) de către Milton Friedman şi Arnold Harbenger. Profund implicaţi în pregătirea loviturii de stat, „băieţii de la Chicago”, aşa cum sunt cunoscuţi în Chile, i-au convins pe generali că sunt pregătiţi să completeze cruzimea, pe care o comitearmata, cu valoarea intelectuală care îi lipsea. Comisia Senatului SUA de investigare a operaţiunilor CIA a dezvăluit că colaboratorii CIA au contribuit la planificarea măsurilor economice pe care junta din Chile le-a impus imediat după ce a pus mâna pe putere (“Un leac draconic pentru bolile economice ale Chile”, Business Week, 12 ianuarie 1976).

Screen-Shot-2015-03-21-at-3.18.40-PM
Milton Friedman şi “băieţii de la Chicago”
11988245_741819099263260_8093603326081895932_n
Disciplinarea chileenilor pentru “piaţa liberă”, cunoscută şi ca neoliberalim.
0
Neoliberalism: La Moneda, bombardată de aviaţia militară din Chile, coordonată de SUA, pentru a distruge lupta şi rezistenţa de 70 de ani a clasei muncitoare din Chile împotriva capitalismului şi imperialismului.

În faţa acestei comisii, martorii au spus că unii dintre băieţii de la Chicago au primit fonduri de la CIA pentru efortul de a scrie un plan economic de 300 de pagini care a fost dat liderilor juntei înainte de lovitura de stat. Prin urmare, e de înţeles că, după ce au pus mâna pe putere, aceştia au fost, aşa cum “The Wall Street Journal pe 2 noiembrie 1973 s-a exprimat, campionii dezlănţuirii ei asupra economiei din Chile. Prima abordare a fost graduală. Abia după un an de relativă confuzie au decis să implementeze fără nici o modificare modelul teoretic pe care l-au învăţat la Chicago.

Ocazia a meritat salutată personal de însuşi domnul Friedman care a mers în Chile împreună cu asociatul său, profesorul Harberger. Cei doi au avut o serie de apariţii publice, foarte mediatizată, pentru a promova “terapia de şoc” pentru economia din Chile – ceva ce Friedman, empatic, a descis ca fiind „singurul medicament” posibil. Absolut. Nu există altul. Nu există nici o altă soluţie pe termen lung.” (citatul e preluat din ziarul din Santiago, El Mercurio, ediţia din 23 martie 1975).

Acestea sunt principiile de bază ale modelului economic oferit de Friedman şi de discipolii săi şi adoptat de juntă: “singurul cadru posibil pentru dezvoltarea economică este unul în care sectorul privat poate opera, cum vrea, fără restricţii; iniţiativa privată ar fi cea mai eficientă formă de organizare economică şi, prin urmare, sectorul privat trebuie să devină factorul predominant în economie. Preţurile trebuie să fluctueze liber în conformitate cu legile competiţiei. Inflaţia, cel mai rău duşman al progresului economoic, este rezultatul direct al expansiunii monetare şi pote fi eliminată numai printr-o drastică reducere a cheltuielilor bugetare.”

Cu excepţia juntei de azi din Chile, nici un guvern din lume nu dă iniţiativei private o mână absolut liberă. Nu dă, pentru că orice economist (cu excepţia lui Friedman şi a discipolilor săi) ştie, de decenii, că, în viaţa reală a capitalismului, nu există competiţie perfectă, așa cum susțin economiștii clasici ai liberalismului. În martie 1975, în Santiago, un jurnalist a îndrăznit să-i sugereze lui Friedman că și în cele mai avansate țări capitaliste, cum ar fi de exemplu Statele Unite, guvernul aplică diferitte modalități de control asupra economiei. Friedman a răspuns: ”Întotdeauna am fost împotriva (controlului din partea statului). Nu sunt de acord cu aceste (metode de cotrol). Convingerea mea e că nu trebuie să le aplicăm. Sunt împotriva intervenției în economie din partea guvernului, în țara mea, în Chile și oriunde în altă parte”. (Que Pasa, Chilean Weekly, 3 aprilie 1975)

Aici nu avem spaţiu evaluăm validitatea generală a postulatelor emise de Friedman și de școala de la Chicago. Vreau să ne concentrăm doar asupra ceea ce se întâmplă când modelul lor este aplicat într-o țară ca Chile. Aici teoriile lui Friedman trebuie respinde în special – din punct de vedere economic, precum și din punct de vedere politic – pentru că ele presupun o politică de piață total liberă într-un cadru de extremă inegalitate printre agenții economici implicați: inegalitate între întreprizătorii monopoliști și cei mici și mijlocii; inegalitate între deținătorii de capital și cei care nu au decât capacitatea de a munci etc. La fel ar fi și dacă modelul ar fi aplicat unei alte economii sub-dezvoltate şi dependente.

Este obscen să vorbești despre competiție liberă în Chile. Economia e puternic monopolizată. Un studiu academic realizat în timpul regimului președintelui Frei a arătat că în 1966, 284 de întreprinderi controlau, direct, absolut fiecare subdivizie din activitățile economice din Chile. În sectorul industrial, 144 de întreprinderi controlau, direct, absolut toate sub-sectoarele. În schimb, în interiorul fiecăreia dintre aceste 144 de întreprinderi de manufacturare, care constituie nucleul sectorului industrial, o mână de acţionari controlau managementul: în mai mult de 50% din întreprinderi, cei mai mari 10 acţionari deţineau între 90 şi 100% din capital (Politica y Espiritu, nr. 356, 1975).

Pe de altă parte, studii realizate în timpul perioadei pre-Allende au demonstrat dimensiunea la care economia chileană era dominată de corporaţiile transnaţionale străine. Aşa cum Barnet şi Muller au explicat în Global Reach, în perioada pre-Allende, 51 la sută din cele mai mari 160 de firme erau efectiv controlate de corporaţiile globale. În fiecare dintre cele 7 sectoare cheie ale economiei, între 1 şi 3 firme controlau cel puţin 51% din producţie. Din cele mai mari 22 de corporaţii străine care operau în ţară, 19 ori operau fără să aibă nici o competiţie, fieîmpărţiseră piaţa cu alte oligopoluri.

Între 1971 şi 1973, cele mai multe industrii monopolizate şi ale unor oligopoluri au fost naţionalizate şi transferate în mâinile sectorului public (de stat). După 1973,zelul cu care dictatura militară a distrus participarea statului în economie şi a transferat industriile în mâinile capitaliştilor străini sugerează că nivelul de concentrare şi monopolizare este acum cel puţin la fel de ridicat ca în perioada dinainte să vină la guvernare Unitatea Populară (guvernul condus de Allende).

Un raport al Fondului Monetar Internaţional din mai 1976 arată: “Procesul de a înapoia către sectorul privat vasta majoritate a întreprinderilor care, în ultimii 15 ani, dar mai ales între 1971-1973, deveniseră parte din sectorul public a continuat (în timpul lui 1975)… La sfârşitul lui 1973, Corporaţia de Dezvoltare Publică (CORFO) avea în portofoliu un total de 492 de întreprinderi, inclusiv 18 bănci comerciale. … Din acest total, 253 de întreprinderi … au fost returnate foştilor proprietari. Printre alte 239 de întreprinderi … 104 (printre ele 10 bănci) au fost vândute; 16 (inclsiv 2 băci) fuseseră deja adjudecate, iar procedura de transfer urma să se termine în câteva săptămâni; vânzarea altor 21 de întreprinderi este negociată bilateral cu grupuri de potenţiali cumpărători…”

Scoaterea la licitaţie urmează să fie organizată pentru întreprinderile care au rămas. Evident, cumpărătorii sunt întotdeauna un număr mic de interese puternice economice, care au adăugat aceste întreprinderi monopolurilor sau oligopolurilor în care ei operează. În acelaşi timp, un număr considerabil de industrii au fost vândut corporaţiilor transnaţionale, printre ele fiind industria de roţi de maşini (INSA), care a fost cumpărată de Firestone pentru o sumă care e secretă, şi una dintre cele mai mari industrii de hârtie (Celulosa Forestal Arauco), care a fost cumpărată de Parsons&Whittemore.

Sunt multe alte exemple care artă că, în ce priveşte competiţia, reţeta lui Friedman nu produce în realitate efectele economice pe care modelul său teoretic le-ar susţine în teorie. În prima jumătate a anului 1975, ca parte a procesului dedereglementare a economiei, preţul laptelui a fost total liberalizat şi a fost de sub orice control. Care a fost rezultatul? Preţul pentru consumator a crescut cu 40% şi preţul plătit producătorului a scăzut cu 22%. Sunt peste 10.000 de producători de lapte în Chile, dar sunt permise să existe doar două companii de procesare a laptelui, aceste companii controlează piaţa. Mai mult de 80% din producţia chileană de hârtie vine de la o singură companie – Compania Manufacturera de Papeles y Cartones (Compania producătoare de hârtie şi cartoane) – care e controlată de grupul de interese al lui Jorje Alessandri (omul CIA) – care stabileşte preţurile fără nici o teamă de competiţie. Mai mult de 15 branduri (mărci) străine sunt oferite acum pe piaţa electrocasnicelor din Chile, dar toate se află în mâinile a doar trei companii, care asamblează aceste produse în Chile şi le determină preţul de vânzare cu amănuntul.

Desigur, oricare dintre discipolii şcolii de la Chicago va spune că, odată cu liberalizarea pieţei internaţionale, aşa cum e prescris de modelul Friedman, monopolurile din Chile şi oligopolurile ar fi expuse la competiţia din străinătate. Însă aşa ceva nu are cum să se întâmple.

Chile duce lipsă atât de mare de valută străină că nu poate importa ce îi trebuie chiar şi pentru cele mai esenţiale produse. Totuşi, mai important e faptul că întreprinderile străine nu sunt interesate să trimită în Chile bunuri care ar putea intra în competiţie cu cele manufacturate de proprriile lor subsidiare din Chile. Pe lângă asta, în Chile interesele economice care controlează industria de manufacturare controlează şi aparatul financiar şi activităţile de import. Aceste grupuri nu sunt dispuse să intre în competiţie împotriva lor înşile. Pe scurt, aplicarea teoriilor lui Friedman în lumea reală din Chile înseamnă că industriaşii pot intra în competiţieliber la orice preţ îl stabilesc ei între ei.

PinochetFriedman
Populaţia din Chile a fost supusă unei politici de teroare economică, promovată de Milton Friedman şi Hayek; această politică a devenit standardul de guvernare în neoliberalism, scopul ei e impunerea unei dictaturi totale a capitalului prin privatizarea totală a statului, distrugerea accesului populaţiilor la drepturi sociale, şi privatizarea a orice e folosit în comun, inclusiv a aerului, apei, soarelui. Pinochet a fost apărat de orice formă de justiţie de stăpâna sa ideologică, Margaret Thatcher, deosebit de admirată de Partidul “Comunist” Român înainte de 1989.
images (3)
Villa Grimaldi a fost unul din cele 1.300 de lagăre de concentrare şi centre de tortură din timpul dictaturii lui Pinochet.
IMG_8080
“Aici torturează” sau în cuvintele lui Friedman “miracolul economic din Chile”

Alte aspecte ale tipului de gândire economică de la Universitatea din Chicago sunt în mod convenabil ignorate de conslierii economici ai juntei. Unul ţine deimportanţa contractelor salariale negociate liber între angajatori şi muncitori; altulde eficienţa pieţei ca instrument de a aloca resursele în economie.

Este o batjocură să vorbim de dreptul muncitorilor de a negocia într-o ţară în care Federaţia centrală a muncitorilor a fost scoasă în afara legii şi unde salariile sunt stabilite prin decret de juntă. Ar putea să pară la fel de grotesc să vorbim şi de piaţă ca cel mai eficient instrument de alocare a resurselor când este foarte bine cunoscut că nu există practic nici o investiţie productivă în economie din cauză că cea mai profitabilă investiţie e specula. Sub sloganul “Trebuie să generăm o piaţă de capital în Chile”, grupuri private selecte, care se bucură de protecţia juntei, au fost autorizate să stabilească aşa-numitele financieras (Caritasuri), care se implică în cele mai revoltătoare speculaţii financiare. Abuzurile lor au fost atât de flagrante că până şi Orlando Saez, fostul preşedinte al Aosociaţiei industriaşilor din Chile şi un puternic susţinător al loviturii de stat, nu s-a putut abţine să nu protesteze. “Nu e posibil,” a spus el, “să continuăm cu haosul financiar care domină în Chile. Este necesar să canalizăm spre investiţii productive milioanele şi milioanele de resurse financiare care sunt acum folosite în speculaţii sălbatice chiar sub nasul celor care nu au nici măcar un loc de muncă.” (La Tercera, 9 aprilie 1975)

Dar esenţa reţetei lui Friedman, aşa cum junta nu uită să scoată mereu în evidenţă, este controlul inflaţiei. Asta ar trebui, potrivit juntei, să înroleze efoturile viguroase ale chileenilor. Profesorul Harberger a declarat categoric în aprilie 1975: “Nu văd nici o scuză pentru a nu opri inflaţia: originile sale sunt bine cunoscute; deficitele guvernului şi expansiunea monetară trebuie să înceteze. Ştiu că mă veţi întreba de şomeri dacă deficitele guvernului sunt reduse la jumătate, încă rata şomajului nu ar creşte mai mult de 1%.” (Que Pasa, 10 aprilie 1975)

Potrivit cifrelor oficiale ale juntei, între aprilie şi decembrie 1975 deficitul guvernului a fost redus cu aproximativ 50 la sută, aşa cum a recomandat Harbenger. În aceeaşi perioadă, şomajul a crescut de 6 ori peste ceea ce a prezis el. Remediul pe care el continuă să îl susţină constă în reducerea cheltuielilor guvernamentale, ceea ce va micşora cantitatea de monedă care va fi pusă în circulaţie. Asta va determinacontracţia cererii, care, la rândul ei, va declanşa o reducere generală a preţurilor. Astfel inflaţia va fi învinsă. Profesorul Harberger nu spune cine va fi obligat să îşi reducă nivelul de trai pentru a suporta costurile leacului său.

Fără îndoială, expansiunea excesivă monetară constituie un factor inflaţionist important în economie. Dar inflaţia în Chile (sau în oricare altă ţară subdezvoltată) este o problemă mult mai complexă decât cea presupusă de modelele mecanice ale teoreticienilor monetarişti. Discipolii şcolii de la Chicago uită, de exemplu, că structura monopolistă a economiei din Chile permite firmelor dominante să menţină preţurile chiar şi când cererea se prăbuşeşte. Ei uită şi rolul pe care aşa-zisele “aşteptări inflaţioniste” îl joacă în generarea creşterii preţurilor. În Chile, aşteptările inflaţioniste au fost aproxmativ de 15 la sută pe lună în ultima vreme. Făcându-şi planuri în avans, firmele pregătesc pentru creşterea costurilor prin creşterea propriilor lor preţuri. Aceast continuu salt în sus al preţurilor alimentează o spirală general inflaţionistă. Pe de altă parte, într-un asemenea climat inflaţionist, nimeni care are lichidităţi nu vrea să le ţină. Grupuri de interese puternice, care operează în afara controlului guvernului, pot astfel manipula aparatul financiar. Elegenerează instituţii pentru a absorbi orice bani disponibili şi pentru a-i folosi în diferite forme de speculă, care se îngraşă tocmai din inflaţia pe care o forţează să se ducă în sus.

Rezultatele economice

3 ani au trecut de când acest experiment a început în Chile şi există suficiente informaţii disponibile pentru a concluziona că discipolii din Chile ai lui Friedman au eşuat mai ales în încercările lor – cel puţin aşa cum au susţinut ei că vor – de a controla inflaţia. Dar au reuşit, cel puţin temporar, în scopul lor mult mai larg: să securizeze o putere economică şi politică pentru o clasă mică şi dominantă,printr-un efectiv şi direct transfer masiv de bunăstare/bogăţie de la clasele de jos şi de la clasele de mijloc către un grup select de monopolişti şi de speculanţifinanciari.

Dovada empirică a eşecului economic este copleşitoare. Pe 24 aprilie 1975, după ultimele vizite publice ale domnilor Friedman şi Harbenger în Chile, ministrul de finanţe al juntei, Jorge Cauas a spus: „Onorabila juntă mi-a cerut să formulez şi să duc la îndeplinire un program economic care este direcţionat în primul rând către eradicarea inflaţiei. Împreună cu un grup numeros de tehnicieni (tehnocraţi), am prezentat autorităţilor din Chile un program de revigorare economică, care a fost apropbat şi care începe acum să fie pus în aplicare. Principalul obiectiv al acestui program este să oprească inflaţia în ultima parte a anului 1975.” (Grupul de tehnocraţi este desigur Friedman şi gaşca).

La finalul lui 1975, rata anuala a inflaţiei în Chile a urcat la 341% – adică, cea mai ridicată rată a inflaţiei din lume.

Preţurile pentru consumatori au crescut în acelaşi an cu o medie de 375%, în general preţurile au crescut cu 440%.

Analizând cauzele inflaţiei din Chile în 1975, un raport recent al Fondului Monetar Internaţinal spune: “Tăierile cheltuielilor bugetare, cu efectele negative asupraangajărilor, locuinţelor, şi lucrărilor publice, au mers semnificativ mult mai departe decât a fost programat, pentru a putea susţine cerinţele mari de credite ale sectorului privat…”

Apoi spune: “În general, gestionarea monetară a rămas în expansiune în 1975. Mai mult, aşteptări mari de inflaţie şi în special lipsa de dorinţă a publicului de a-şi creşte balanţele reale în bani lichizi au complicat foarte mult implementarea programului monetar.”

Referindu-se la organizaţiile private care au început să opereze fără nici un control, raportul adaugă că financieras au fost lăsate să opereze în paralel cu sistemul comercial bancar şi la rate ale dobânzilor mai mari cu 50% decât maximul permis pentru bănci. Potrivit aceeaşi surse, financieras operau în 1975 la o rată a dobânzii de 14% pe lună, sau 16% pe an; au obţinut împrumuturi din New York la dobânzi de 10% până la 12% pe an.

Implementarea modelului şcolii de la Chicago nu s-a apropiat de nici o reducere semnificativă a expansiunii monetare. Însă a determinat o reducere plină de cruzime a veniturilor salariaţilor care trăiesc din salarii şi o creştere dramatică a şomajului; în acelaşi timp, a crescut cantitatea de monedă pusă în circulaţie, prinîmprumuturi şi transferuri către firmele mari şi prin acordarea puterea de a crea bani instituţiilor private financiare. Aşa cum James Petras, un politolog american, spune: tocmai acele clase sociale de care junta depinde sunt principalele instrumente care menţin inflaţia. (“New politics”, 1976)

Procesul inflaţionist, pe care junta l-a stimulat imediat după lovitura de stat, a fost redus uşor în 1975 prin comparaţie cu rata halucinantă de 375,9% din 1974. O asemenea reducere minoră, însă, nu indică nici o abordare substanţială cătrestabilizare şi pare, în general, total irelevantă pentru majoritatea chileenilor caretrebuie să îndure colapsul total al economiei lor. Această situaţie aduce aminte deo anecdotă despre păţania unui dictator din America Latină de la începutul acestui secol. Când consilierii s-au dus să-i spună că ţara suferea din cauza diferitelor probleme în educaţie, el a ordonat a toate şcolile să fie închise. Acum, 70 de ani mai târziu, în acelaşi secol, încă sunt discipoli ai dictatorului din acea anecdotă care cred că modul de a eradica sărăcia e să-i omoare pe toţi oamenii săraci.

Deprecierea ratei de schimb şi tăierile în cheltuielile bugetare au produs o depresie care, în mai puţin de 3 ani, a încetinit rata de dezvoltare a ţării la nivelul la care era acum 12 ani. Produsul Intern Brut s-a contractat în timplui anului 1975 cu aproape 15% şi a ajuns la cel mai mic nivel din 1969, în timp ce, potrivit FMI, produsul real naţional s-a prăbuşit cu 26% lăsând venitul real per capita sub nivelul de acum 10 ani. Declinul general al PIB-ului din 1975 reflectă o prăbuşire de 8,1% în sectorul minier, un declin de 27% în industriile de manufacturare şi o prăbuşire de 35% în construcţii. Extragerea de ţiţei s-a redus cu un estimat 11% în timp ce transportul,depozitarea şi comunicaţiile s-au redus cu 15,3%, iar comerţul s-a prăbuşit cu 21,5%.

În sectorul agricol, producţia stagnează în 19751976, variind doar cu 0,4% faţă de anii agricoli anteriori. Această stagnare este cauzată de o combinaţie de factori şiinclusiv de creşterea continuă a costului îngrăşămintelor de import şi pesticidelor. Folosirea îngrăşămâtului a scăzut cu 40% în 1975-1976. Creşterea preţurilor de import este şi cauza declinului din producţia de porc şi păsări; această industrie eaproape total dependentă de hrana din import. Returnarea către foştii proprietari amilioane de hectare de pământ cultivabil, agricol, care fusese expropriat şi transferat organizaţiilor de ţărani în timpul reformei agrare din 1967, a contribuit şi ea semnificativ la reducerea producţiei agricole. La sfârşitul lui 1975, aproape 60% din toate moşiile agricole afectate de reforma agrară – echivalentul a aproximativ 24% din totalul pământului expropriat – a fost supusă deciziilor juntei. Din acet total, 40% din întreprinderile agricole (de pe 75% din pământul fizic şi mai mult de 50% din terenul irigat) s-au întors la foştii proprietari.

În sectorul extern al economiei, rezultatele au fost la fel de dezastruoase. În 1975, valoarea exporturilor s-a prăbuşit cu 28% de la 2,13 miliarde de dolari la 1,53 miliarde de dolari. Iar valoarea importurilor a scăzut de la 18% (2,24 miliarde de dolari) la 1,81% astfel arătând un deficit comercial de 280 de milioane de dolari. Importurile de produse alimentare au scăzut de la 561 milioane de dolari în 1974 la 361 de milioane de dolari în 1975.

În aceeaşi perioadă, producţia internă de hrană s-a prăbuşit, provocând o reducere drastică a hranei pentru mase largi din populaţie.

La fel, remarcabila datorie publică eternă, care e plătită în valută, a crescut de la 3,60 de miliarde pe 31 decembrie 1974, la 4,31 miliarde dolari pe 31 decembrie 1975. Asta a accentuat dependenţa Chile de surse de finanţare externe mai ales de cele din SUA. Politicile juntei au împovărat Chile cu una dinre cel ami mari datorii pe cap de locuitor din lume. În anii care vor veni, populaţia din Chile va trebui să aloce mai mult de 34% din veniturile proiectate a fi obţinute din exporturi pentru a plăti serviciul datoriei externe.

maxresdefault
Apostolii capitalismului.
85225-004-65F9071F
Criminalul în masă, George W. Bush şi Milton Friedman.
images (2)
Un alt criminal în masă, Ronald Reagan şi Milton Friedman.

Dar cel mai dramatic rezultat al politicilor economice a fost creşterea şomajului. Înainte de lovitura de stat, şomajul în Chile ajunsese la 3,1%, unul dintre cele mai mici din emisfera vestică. La sfârştul lui 1974, rata şomajului a urcat peste 10% înzona metropolitană a Santiago, şi a fost şi mai mare în alte regiuni ale ţării. Cifrele oficiale ale juntei şi ale FMI arată că, la sfârşitul lui 1975, şomajul în zona metropolitană a Santiago atinsese 18,1%, cifra corespunzătoare din alte regiuni din ţară a fost mai mare de 22%. În sectoare specifice, cum ar fi industria de construcţii, a ajuns la 40%. Şomajul a continuat să urce în 1976 şi potrivit celor mai conservatoare estimări, în iulie 1976, 2,5 milioane de chileeni – aproximativ un sfert din populaţie – nu vor avea nici un fel de venit; supravieţuiesc din hrana dată de ajutoare umanitare şi de biserici.

Încercările instituţiilor religioase şi ale altora de a alina disperarea economică a mii de familii din Chile au fost făcute în cele mai multe cazuri sub suspiciunea şi acţiunea ostilă a poliţiei secrete.

Condiţiile inumane în care trăieşte o mare parte a populaţiei din Chile sunt reflectate cel mai dramatic de creşterea substanţială a malnutriţiei, mortalităţii infantile şi apariţiei a mii de cerşetori pe străzile din oraşele din Chile. Acesta este tabloul foametei şi deposedări, şi a unei sărăciri cum Chile nu a văzut niciodată. Familiile care primesc salariul minim nu pot cumpăra mai mult de 1000 de calorii şi 15 grame de proteine pentru fiecare persoană pe zi. Asta înseamnă mai puţin de jumătate din nivelul minim al consumului stabilit de Organizaţia Mondială aSănătăţii. Pe scurt, asta înseamnă o politică de înfometare cu încetinitorul.Mortalitatea infantilă, redusă semnificativ în timpul guvernării lui Allende, a sărit la un procent dramatic de 18% în primul an al juntei militare, potrivit cifrelor oferite de comisia economică a ONU pentru America Latină. Pentru a deturna criticile dinrândul propriilor ei susţinători faţă de brutalele conseciţe ale concedierilor în masă, în 1975 junta a stabilit de formă un program minimal de angajări. Însă acesta acoperă doar 3% din forţa de muncă şi plăteşte salarii mai mici de 30 de dolari – pe lună!

Deşi politicile economice au lovit cu cea mai mare cruzime în clasa muncitoare, valul dezastrului general a atins şi clasa de mijloc. În acelaşi timp, întreprinderile chileene mijlocii şi-au văzut aştepătrile distruse de reducerea cererii, şi au fostînghiţite şi distruse de monopolurile împotriva cărora se presupune că ar trebui săfie competitive. Din cauza colapsului industriei de automobile, sute de ateliere dereparaţii de maşini şi industrii mici care funcţinau ca subcontractori au dat faliment. Trei firme majore de textile FIAD, Tome Oveja şi Bellavista, lucrează doar 3zile pe săptămână, companiile de pantofi, printre care şi Calzados Bata, au dat faliment. Ferriloza, unul dintre cei mai mari producători de bunuri de consum durabile, şi-a anunţat recent falimentul. În faţa acestei situaţii, Raul Sahli, noul preşedinte al Asociaţiei industiaşilor din Chile, şi el legat de marile monopoluri, a declarat la începutul anului: “economia socială de piaţă ar trebui aplicată pe toată lungimea ei de bandă. Dacă sunt industrialişti care se plâng din cauza asta, să se ducă dracului. Nu îi voi apăra.” Este citat de Andre Gunder Frank, în a doua scrisoare deschisă adresată lui Milton Friedman şi lui Arnold Harbenger, în aprilie 1976.

Natura reţetei economice şi rezultatele ei sunt cel mai vizibile când cităm modelelede distribuţie a venitului domestic intern. În 1972, muncitorii şi angajaţii guvernuluiUnităţii Populare primeau 62,9% din venitul naţional total; 37,1% se ducea la sectorul propietarilor. În 1974, partea care revenea celor care trăiesc din salarii a fost redusă cu 38,2%, în timp ce partea pentru clasa proprietarilor a fost mărită la 61,8%. În timpul anului 1975, salariile medii reale sunt estimate să se fi prăbuşit cu aproape 8% potrivit FMI. Este probabil că aceste tendinţe regresive în distribuţia de venituri vor contina şi în 1976. Ce înseamnă asta e că în timpul ultimilor 3 ani, câteva miliarde de dolari au fost luate din buzunarele celor care trăiesc din salarii şi au fost puse în buzunarele capitaliştilor şi moşierilor. Acestea sunt rezultatele economice ale aplicării în Chile a reţetei propuse de Friedman şi de grupul său.

FILE - In this Sept. 11, 1973 file photo, a boy pushes a bicycle across a deserted street as an army tank moves towards La Moneda presidential palace during a coup against President Salvador Allende's government, after which Gen. Augusto Pinochet seized power, in Santiago, Chile. On Wednesday, Sept. 11, 2013, Chile marks the 40th anniversary of the coup. (AP Photo/File)
Neoliberalism: Un tanc se îndreaptă spre La Moneda, 11 septembrie 1973.

Explicarea puterii

Politicile economice ale juntei din Chile şi rezultatele lor trebuie plasate în contextul mai larg al procesului contra-revoluţionar, care are scopul de a restaura către o mică minoritate controlul economic, social şi politic pe care aceasta l-a pierdut gradual în ultimii 30 de ani, şi în special în timpul guvernării Unităţii Populare.

Până pe 11 septembrie 1973, data loviturii de stat, societatea din Chile fusese caracterizată de o participare în creştere a clasei muncitoare şi a partidelor sale politice la luarea deciziilor economice şi politice. Din jurul anului 1900, folosind mecanisme ale democraţiei reprezentative, muncitorii au obţinut constant, gradual, puteri noi economice, sociale şi politice. Alegerea lui Salvador Allende ca preşedinte al Chile a fost culminarea acestui proces. Pentru prima dată în istorie, o societate a încercat să construiască socialismul prin mijloace paşnice. În timpul mandatului lui Allende, a existat o îmbunătăţire evidentă a condiţiilor de angajare, de muncă, de sănătate, de locuinţe, de cultivare a terenului, şi de educaţie pentru mase. Când s-a întâmplat asta, grupuri domestice privilegiate şi interese străine dominante s-au văzut pe ele însele serios ameninţate.

În ciuda presiunii uriaşe, financiară şi politică, din străinătate şi a eforturilor de a manipula atitudinile claselor de mijloc prin propagandă, sprijinul popular pentruguvernul lui Allende a crescut semnificativ între 1970 şi 1973. În martie 1973, cu doar 5 luni înainte de lovitura de stat militară, au avut loc alegeri în Chile. Partidelepolitice din coaliţia Unitatea Populară au obţinut 7% peste numărul de voturiobţinute la alegerile prezidentiale din 1970. A fost prima dată în istoria Chile când partidele politice care au sprijinit administraţia de la putere au câştigat, în alegerile petru parlament, mai multe voturi faţă de cele cu care au ajuns la guvernare. Această tedinţă a convins burghezia naţională şi pe susţinătorii ei străini că nu vor fi în stare să-şi recupereze privilegiile printr-un proces democratic. De acceea audecis să distrugă sistemul democratic şi instituţiile statului, şi în alianţă cu armata, să ia puterea cu forţa.

tumblr_msztxdFeAE1qarelro1_500
Friedman, “conştiinţa” economică a lui Pinochet.

Într-un asemenea context, concentrarea de avuţie nu este un accident, ci o regulă; nu este un efect marginal al unei situaţii dificile, aşa cum vor ei ca lumeasă creadă, ci este baza proiectului lor social; nu este o vulnerabilitate economică, ci un succes politic temporar. Eşecul lor real nu vine dinaparenta lor inabilitate de a redistribui bunăstarea sau de a genera o cale maiechitabilă a dezvoltării (nu urmăresc aşa ceva oricum), ci inabilitatea lor de a convinge majoritatea populaţiei din Chile că politicile lor sunt rezonabile şi necesare. Pe scurt, au eşuat să distrugă conştiinţa poporului din Chile. Planuleconomic a trebuit să impus prin forţă şi violenţă, şi, în contextul din Chile, aşa ceva s-a putut face doar prin masacrarea a mii şi mii de oameni, prin stabilirea de lagăre de concetrare în toată ţara, şi prin aruncarea în închisori a peste 100.000 în doar 3 ani (nt: în restul dictaturii lui Pinochet, numărul celor închişi din motive politice a ajuns la 400.000), prin interzicerea şi desfiinţarea sindicatelor şi a organizaţiilor de cartier populare, şi prin interzicerea tuturor activităţilor partidelor politice şi a formelor de exprimare.

thatcher-pinochet-flickr-noaz
Thatcher şi Pinochet, grafitti în Chile, “Răul”

În timp ce “băieţii de la Chicago” au oferit o aparenţă de respectabilitate tehnocrată visului laissez-faire-ului şi lăcomiei politice a vechii oligarhii moşiereşti şi a burgheziei din clasaconducătoare, a monopoliştilor şispeculanţilor financiari, armata a aplicat forţa bruală necesară pentru a obţine aceste rezultate. Represiuneapentru majoritatea populaţiei şilibertatea economică pentru grupuri mici şi privilegiate sunt, în Chile, feţele aceleiaşi monede.

Prin urmare, există o armonie interioară între cele două priorităţi centrale anunţate de juntă după lovitura de stat din 1973: “distrugerea cancerului marxist” (care aajuns să însemne nu doar represiunea partidelor de stânga, ci si distrigerea tuturor organzaţiilor muncitorilor şi a opoziţiei democratic alese, inclusiv a creştin-democraţilor şi oganizaţiilor bisericii), stabilirea unei economiii libere private şi controlul inflaţiei a la Friedman.

Este total lipsit de sens ca cei care inspiră, sprijină sau finanţează această politică economică să încerce să se prezinte susţinerea lor ca fiind restrânsă la “consideratii tehnice”, în timp ce pretind că ar respinge sistemul de teroare de careaceastă politică are nevoie pentru a putea fi impusă.”

12003337_745139025597934_6933031628763365396_n
M-am născut în Chile. Sunt chilean. Voi muri chilean. Ei, faciştii, care vând ţara investiţiilor străine, s-au născut trădători, trăiesc ca nişte trădători şi vor fi ţinuţi minte pentru totdeauna ca trădători fascişti.” Orlando Letelier, 10 septembrie 1976

Letelier, torturat de Pinochet, asasinat de CIA

„Sunteţi soţia lui Orlando Letelier?” a întrebat necunoscutul care a sunat.

„Da”, a răspuns ea.

„„Nu, sunteţi văduva lui” şi a început să râdă”. „Primeam multe ameninţări, dar pe aceasta am ţinut-o minte”, a spus presei internaţionale soţia lui Letelier după atentat.

(sursa: „The CIA’s Greatest Hits” de Mark Zepezauer)

O săptămână mai târziu, pe 21 septembrie 1976, Orlando Letelier s-a urcat în maşină cu un cuplu de americani, pentru a merge la o conferinţă. Maşina a fost aruncată în aer de o bombă şi a aterizat pe o alta, parcată în faţa ambasadei României din Washington.

A fost primul atentat terorist din istoria SUA, la mai puţin de 2 km de Casa Albă. Atentatul a fost comis de agenţi ai CIA – un american şi cubanezi în exil – , care lucrau pentru agenţia de terorism a dictaturilor fasciste din America Latină, reţeaua de planificare de atentate teroriste, Operaţiunea Condor (precursoarea Interpol), coordonată de CIA şi formată din serviciile secrete ale dictaturilor militare din America Latină.

Letelier a fost diplomat şi ministru în guvernul socialist al lui Allende. După lovitura de stat dată de armată şi de SUA în Chile, pentru a impune o dictatură militară şi fascistă împotriva populaţiei din Chile, Letelier a fost primul om din administraţia Allende care a fost arestat de guvernul din Chile şi aruncat într-o închisoare politică din Tierra del Fuego.

În următoarele 12 luni, a fost trimis în mai multe lagăre de concentrare, unde a fost supus la torturi cumplite: a fost torturat la regimentul Tacna, apoi la Academia Militară; apoi a fost trimis la o altă închisoare politică pentru 8 luni în Dawson Island, de acolo a fost transferat într-un beci de la Academia de Aviaţie militară, şi în cele din urmă a fost transferat într-un lagăr de concentrare de la Ritoque.Presiunile internaţionale pentru eliberarea sa au fost atât de uriaşe, că Pinochet a acceptat să-l scoată din lagăr, cu condiţia că va pleca imediat în exil. Ofiţerul care l-a escortat în afara lagărului i-a spus că „braţul DINA e lung şi generalul Pinochet nu tolerează activităţi împotriva guvernului său.”

Exilat în SUA, după impunerea dictaturii militare şi fasciste în Chile, a devenit una dintre cele mai puternice voci împotriva acestui regim şi a susţinătorilor săi din SUA şi din alte ţări din emisfera vestică. În SUA, Letelier a lucrat pentru Institute for Policy Studies, şi a pornit imediat o campanie de informare a publicului din SUA şi Europa despre atrocităţile şi torturile comise de Pinochet şi despre politica de teroare economică dusă de imperiul american împotriva populaţiei din Chile. Efortul său a pus SUA în situaţia de a fi obligată să interzică Pentagonului să mai acorde ajutor militar dictaturii din Chile şi a determinat anularea mai multor împrumuturi cerute de Pinochet (în special din Europa).

Cu câteva zile înainte de a fi asasinat, Pinochet i-a retras cetăţenia chileană.Aceasta a fost reacţia lui Letelier după ce-a aflat:

„Pinochet a semnat un decret prin care spune că nu mai sunt chilean. E o zi importantă pentru mine. O zi tragică în care viaţa mea, în care acţiunea generalilor fascişti împotriva ma mă face să mă simt mai chilean ca niciodată. Pentru că noi suntem chileeni – în tradiţia lui O’Higgins, Balmaceda, Allende, Neruda, Gabriela Mistral, Claudio Arrau şi Victor Jara – iar ei – fasciştii – sunt duşmanii Chile. Ei sunt trădătorii care ne vând ţara investiţiilor străine. Am fost născut în Chile. Sunt chielan şi voi muri chilean. Ei au fost născuţi trădători, trăiesc ca trădători şi vor fi cunoscuţi pentru totdeauna ca trădători fascişti.

Picioarele lui Orlando Letelier au fost amputate în explozia bombei. A mai trăit 30 de minute. Bomba a fost lipită de maşină, sub scaunul şoferului. Prietena sa, Ronni Moffit, care stătea în dreapta a murit după 40 de minute, după ce o schijă i-a secţionat carotida. S-a înecat în propriul sânge. Soţul ei, care stătea pe bancheta din spate a fost aruncat de suflu în afara maşinii. A supravieţuit. Ţipetele pe care martorii le-au auzit după explozie erau ale lui, striga că „fasciştii lui Pinochet sunt asasinii”.
Aşa era. Dar acei fascişti aveau aliaţi puternici la Washington. Un informator al FBI a informat agenţia de planul de asasinare a lui Letelier. FBI nu a mişcat un deget pentru a opri atentatul terorist. După atentat, directorul CIA, George Bush le-a spus celor din FBI că ”nu a existat nici un fel de implicare a chileenilor”.

De fapt, CIA fusese informată că DINA trimisese o echipă de terorişti în SUA de ambasadorul SUA din Paraguay care le dăduse viză pentru State; ambasadorul l-a informat pe George Bush (şeful CIA) că Townley şi un alt agent urmau să ajungă la sediul CIA pentru o întâlnire cu directorul adjunct al CIA, Vernon Walters. După atentat, agenţia a distrus dosarele asasinilor, care erau agenţii ei. Atentatele au fost comise de americanul Michael Townley (CIA) şi de doi cubanezi, unul dintre ei fiind un cunoscut terorist, Bosch.

După atentat, CIA şi DINA au început să plaseze articole în presa din SUA şi din Chile care susţineau că „Letelier ar fi fost ucis de stângişti care încercau să-l transforme într-un martir”. Bush a plasat în presă un raport fals care exonera dictatura militară din Chile de orice implicare şi îi acuza pe stângiştii din Chile de asasinatul politic terorist comis de CIA. Propaganda CIA a fost publicată de Newsweek, New York Times şi alte ziare mari din SUA.

FBI a aflat cine au fost asasinii la câteva săptămâni după atentat, dar nu i-a arestat şi nu i-a trimis să fie judecaţi, decât mulţi ani mai târziu, când muşamalizarea atentatului terorist de către CIA a fost descoperită. Momentul în care informaţii despre implicarea CIA în acest atentat au început să apară a fost un alt atentat terorist: o bombă care a aruncat în aer un avion de pasageri al Cuba. 73 de oameni au fost asasinaţi. Atentatul a fost comis de un grup de agenţi ai CIA şi terorişti cubanezi aflaţi în exil, care au fost implicaţi şi în invadarea eşuată a Cubei în 1961 de către SUA şi care au comis atentate similare şi în El Salvador şi Nicaragua.

Şi în acest caz, documente publicate ulterior arată că CIA şi FBI ştiau că atentatul cu bombă urma să aibă loc: un informator a spus FBI că Bosch (agent al CIA) primise un telefon de la unul dintre atentatori care i-a spus că un autobuz cu 73 de câini a căzut într-o prăpastie şi toţi au fost ucişi.”

Bosch avea probleme cu justiţia din Venezuela pentru alte atentate teroriste, dar când s-a întors în SUA, la Miami, Ambasadorul SUA Otto Reich a organizat o ceremonie triumfală de întâmpinare a sa. Curând Bosch a fost iar arestat pentru trei luni pentru că a violat condiţiile eliberării. Departamentul de justiţie din SUA a recomandat deporatarea sa, dar fiul fostului director al CIA, Jeb Bush, şeful filialei Partidului Republican din Dade County, şi un om cu multe legături financiare cu comunitatea de cubanezi din exil, a dus o campanie ca Bosch să rămână în SUA. În 1990, tatăl lui Jeb, care acum ajunsese preşedintele SUA, a anulat ordinul de deportare a lui Bosch printr-un decret.

Asasinul profesionist al CIA, Michael Townley, a recunoscut că a participat la atentatul terorist, dar a căzut la o înţelegere, care i-a permis să fie condamnat doar la 62 de luni de închisoare. Acum trăieşte în libertate, în SUA, întreţinut prin programul de protecţie a martorilor, după ce a fost condamnat în Italia pentru asasinarea unui alt politician din Chile şi a soţiei sale, de Venezuela şi Argentina pentru acte teroriste similare. Townley l-a ajutat pe dictatorul Pinochet să producăarme chimice pentru a asasina disidenţi.

Investigatorii atentatului cu bombă asupra avionului cubanez au descoperit că şi acest atentat şi cel asupra lui Letelier au fost planificate la aceeaşi întâlnire între oamenii CIA şi teoriştii exilaţi din Cuba după revoluţia socialistă din Cuba.

Decizia politică a celor care au comandat aceste asasinate a fost ascunsă decenii la rând. Justiţia din Chile l-a acuzat pe Manuel Contreras, şeful DINA, de atentatul împotriva lui Letelier. Acesta a spus că CIA şi Pinochet au comandat asasinatul politic.

În 1988 „Newsweek” a dus o campanie de discreditare a relatărilor care dezvăluiau că şeful DINA, Contreras, era plătit de CIA şi colabora cu CIA. În 2000, într-un raport, CIA a fost nevoită să admită oficial, pentru prima dată (la 24 de ani după asasinarea lui Letelier) că într-adevăr l-a plătit pe Contreras ca agent şi că s-a „consultat” cu el în 1976, în legătură cu asasinarea lui Letelier.

322a569b860d3491f5dc2c172d82e888
Libertate economică în Chile

În 1991, Curtea supremă din Chile, după înlăturarea lui Pinochet de la putere, l-a rugat pe George W. Bush dacă are vreo problemă să le răspundă la câteva întrebări. Desigur că Bush avea o problemă şi nu s-a deranjat, să le răspundă la întrebări.”

Chicago-Boys-
“Băieţii de la Chicago”, colaboratorii CIA
Manuel-Contreras-Pinochet-foto-storica_2
Manuel Contreras, şeful DINA şi Augusto Pinochet
Henry Kissinger y Augusto Pinochet
Criminalul în masă, Henry Kissinger şi servitorul său, Augusto Pinochet
images (10)
Economistul fascist Hayek şi Ronald Reagan
6342304
Familiile celor care au fost tortuaţi şi asasinaţi pentru impunerea neoliberalismului. Pinochet nu a răspuns niciodată în faţa justiţiei capitaliste pentru crimele sale.
Anunțuri
Acest articol a fost publicat în ISTORIA DESCONSPIRATA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s