Femeia viselor mele. Există aşa ceva?


Dedicaţii de Martie

Matei Florian
Poarta dintre dincolo şi aici

Sunt vise despre care ştii prea bine când te trezeşti că nu au fost doar vise. Vise-oglinzi, în care zgâ­riat, aburit, ciobit, poţi des­luşi viitorul. Vise-ecou ale unei realităţi ce stă să se întâmple. O rea­litate care te pândeşte, gata să te sfâşie, ca o leoaică tânără. Vise după care te trezeşti împo­vărat, purtând greutatea cople­şitoare a unui secret. Vise-hărţi, mărturii ale unui adevăr mai mare. Vise care rămân cuibărite în tine, pe care le porţi mai departe, as­cunse de viaţa care ţi se întâm­plă, vise cărora trebuie să le dai socoteală, vise care te zgândăresc şi muşcă, vise vii, vise fiinţe, vise de-ade­vă­ratelea. Poţi să le minţi, poţi să le negi, poţi să le striveşti cu realitatea dimi­neţii, poţi să le râzi în nas şi să le trimiţi la culcare, să se ducă în­vârtindu-se acolo de unde au venit. Pentru că e cum­plit de greu să le faci faţă. Pentru că bietele noastre creiere au uitat să se descurce în hăţişurile altor lumi. Pentru că e mai simplu aşa. Pentru că ne-am învăţat cu un singur fel de realitate, iar orice vine din altă parte ne tulbură, ne cople­şeşte, ne înspăimântă. Pentru că e mai sănătos, pentru că nu vrem. Pentru că ce rost are să visăm Iu­birea, dacă dis-de-dimineaţă se aud claxoane, so­nerii, lifturi, iar Ea a dispărut, fără ca măcar să ştii unde, cum arată, când o poţi întâlni. Îţi rămâne tân­jirea, îţi rămâne greul, îţi rămâne un vis care nu se dă dus. Să plece, n-ai nevoie de el, uite ce zi moho­râtă, uite ce traficul lui peşte, uite că iar vei întârzia la serviciu. Visul e vis, visul e o prostie, visul e o plăsmuire, visul n-are ce căuta aici, în realitatea noastră. Du-te, dispari, lasă-mă-n pace! Vei pierde, însă. O oglindă, un ecou, o hartă. Do­vezile prea puţin lizibile ale unei alte lumi care încearcă să-ţi vorbească.
Femeia viselor mele. Există aşa ceva?

Poate fi, însă, şi altfel, poate fi ca în povestea lui Emilio Gauna, eroul romanului „El sue?o de los héroes” (Visând la eroi), publicat de Adolfo Bioy Casares, în 1954. Visul care te sminteşte, visul care îţi orbeşte realitatea, visul ca singurul motiv pentru a trăi. Femeia cu mască care îţi apare în timpul unui carnaval ciudat. Femeia după care vei tânji, fără să ştii cum arată de fapt, dacă există sau nu, dacă îţi va fi dat să o reîntâlneşti, dacă o vei re­cu­noaşte. O fe­meie cu mască, apărută într-un vis ciudat, pentru care îţi sacrifici prietenii, căsnicia, viaţa. Visul-himeră, visul-boală, visul-destin. Emi­lio Gauna va trăi doar pentru fantasma lui. Iar ea i se arată, la sfârşit, când el trage să moară, îşi leapădă masca şi o vede, o vede cu adevărat. E Ea. Femeia din vis, femeia pentru care a re­nunţat la tot şi toate este soţia lui. A avut-o tot timpul lângă el, în cealaltă viaţă, cea „reală”, dar Emilio n-a ştiut s-o recunoască. Pentru că visul are alte legi decât cele de aici, pentru că o femeie din vis nu poate fi la fel cu una din realitate, pentru că nicio­dată nu vom putea trăi în­tocmai ceea ce visăm, pen­tru că a trăi doar pentru vis, pentru o oglindă, un ecou, o hartă prea puţin lizibile, în­seam­nă, de fapt, nebunie. Pentru că nu poţi supra­pune perfect două lumi diferite. Pentru că trebuie să înţelegi că ele doar comunică. Şi că visul e poarta, oglinda-ecoul-harta, prin ca­re, une­ori, se poate în­tâmpla asta.

Femeia viselor mele. Există aşa ceva?
Da, recunosc, visez. Visele acelea care mă bântuie, visele acelea despre care ştiu foarte bine că nu sunt doar vise. Le recunosc, am gri­jă de ele, le port cu mine mai departe. Am învăţat, în­să, să nu mă las pradă cu totul lor, am învăţat să le simt, să le ascult, să le las să dospească înăuntru. Ştiu că mi se vor întâmpla şi mai ştiu că atunci când va fi să fie, va fi altfel, ca aici, în realitatea asta, nu ca acolo, în vis. Pentru că am învăţat şi că nu se poate alt­cumva. Odată ce treci prin poarta dintre dincolo şi aici, lucrurile trebuie să-şi schimbe înfăţişarea, după re­gulile noii lumi. Am învăţat asta şi de la Adolfo Bioy Casares. Femeia din vis există. A venit. E vie, e lângă tine. Trebuie doar s-o recunoşti şi în rea­litatea asta „reală”. Dacă nu eşti sigur, închide ochii şi vi­seaz-o din nou. Cheamă-ţi visul, adu-l din nou la tine!
Marin Mălaicu-Hondrari
Străina

Femeia viselor mele. Există aşa ceva?

Femeia viselor mele. Există aşa ceva?

Aveam vreo şaptesprezece ani când am visat o femeie. Se făcea că mă târam pe burtă printr-o pădure pe care o cunoşteam ca-n palmă. Ascuns de tu­fişuri, am spionat un grup de tineri dintr-o poieniţă. Tinerii aceia vorbeau între ei într-o limbă despre care atunci, în vis, mi-am dat seama că e nepământeană. Am ştiut, cu certitudinea pe care numai visul ţi-o poate da, că limba aceea nu se vorbea nică­ieri pe pământ.
O fată m-a observat, m-a privit câteva clipe, apoi s-a desprins de grup şi a venit la mine. M-am ridicat în picioare, am aşteptat liniştit să se apropie. Fata mi s-a adresat în limba aceea nepământeană şi, brusc, am înţeles tot ce-mi spunea. Şi i-am răspuns în limba ei. I-am răspuns cu o lejeritate uimitoare, de parcă toată viaţa mea nu vorbisem româneşte, ci în limba aceea. I-am spus să nu plece, să mai stea cu mine. M-am îndrăgostit în vis de fata aceea, dar ea a plecat (trebuia să plece!), s-a întors în lumea din care ve­nise.
De atunci au trecut aproape treizeci de ani şi nu am uitat-o. Încă mă mai gândesc la ea, ca la femeia ideală, şi singurul nume pe care i l-am putut da este Străina, un nume im­pro­priu, pentru că pe lângă mis­terul pe care-l conţine, nu exprimă totuşi şi tandre­ţea copleşitoare a acelei fete.

Apoi m-am îndrăgostit de câteva femei reale (adică de vis), şi fiecare dintre ele m-a în­văţat, brusc, să comunic în­tr-o limbă necunoscută mie pâ­nă atunci: proaspătă, bogată şi, mai ales, nepămân­teană; un limbaj la care după despărţirea de ele nu am mai avut acces.
Femeia mea ideală n-a avut înfăţişare niciodată. Sau n-a avut înfăţişare clară. Înfăţişarea ei e labirin­tică, îţi dă senzaţia că ai mai trecut pe acolo, dar nu poţi fi sigur, aşa că mergi mai departe şi începi să ai surprize. Unde înainte era un umăr rotund, acum e o ceaşcă de ceai. Duci mâna la genunchiul ei şi dai peste o piatră pe care ploaia a făcut-o lucioasă. O ad­miri în timp ce-şi aranjează părul şi părul ei se face o carte pe care ea o răsfoieşte cu pieptenul.
E iarnă şi femeia ideală te închide pe balcon şi nu-ţi dă drumul până nu scrii cel mai frumos poem de dragoste. Ştii că îl merită din plin, numai că până să-l scrii, ea, femeia ideală, a plecat, şi tu rămâi cu un poem cu care nu ştii ce să faci.
Femeia ideală e femeia a cărei iubire pare uşor incestuoasă.
Femeia ideală e femeia care te invită la cină şi noaptea aceea ţine cât în Groenlanda.

Marius Chivu
Cea care visează odată cu mine

Femeia viselor mele. Există aşa ceva?

Să vorbeşti despre femeia visurilor înseamnă să faci un exerciţiu de imaginaţie sentimentală, deo­potrivă indecent şi abstract. Indecent, pentru că o ast­fel de fantezie matrimo­nială spune mai totul despre tine ca bărbat; abstract, pentru că rămâne pe teritoriul idea­lului care, de cele mai multe ori, nu prea are legă­tură cu realitatea, în­tot­deauna mai com­plexă.
Dar să vorbeşti despre fe­meia visurilor este, la urma urmei, un joc de societate la care participă, de fapt, toată lumea. Ultima dată când am scris un articol despre cum văd eu femeia ideală, mi-am atras tot felul de acuze, de la idealism (naiv) la mi­so­gi­nism (mascat). Cum în faţa idealului ne pier­dem uşor uzul raţiunii, n-aş vrea să repet aceleaşi greşeli, şi spun din capul locului că femeia ideală nu există decât în preajma unui bărbat ideal. E ca-n basme (ele însele naive şi, poate, misogine), unde Prinţul şi Prinţesa nu au niciodată vicii, divergenţe de opinii, ne­potriviri de caracter, neînţelegeri cultu­rale sau han­dicapuri fizice: fiind perfecţi, aprioric ideali, odată ce ajung împreună, trăiesc fericiţi şi în armonie, până la adânci bătrâneţi.
Aşa că, încercând să mă bazez pe imaginarul popular din basme, aleg aici câteva trăsături posibile şi la femeile reale, acele trăsături care le fac ideale pentru viaţa în doi.
În primul rând, eu cred că o astfel de femeie ar trebui să fie mai înţeleaptă decât bărbatul ei. N-am înţeles niciodată bărbaţii care nu aspiră să fie inspiraţi de femeile lor! Iar înţelepciunea presupune matu­ri­tate, bunătate, răbdare, intuiţie… Numai fii­cele vitre­ge din basme sunt capricioase, maliţi­oa­se, isterice, gata oricând să se certe şi să pedepsească (inclusiv animalele, pe care le tratează rău). Nere­zonabile, aruncă în stânga şi-n dreapta cu reproşuri şi pretenţii. Mereu nemul­ţumite, sunt pline de dis­preţ faţă de cei­lalţi, intolerante şi, nu ştiu dacă aţi observat, zgârcite. Mai au şi negi! Eu cred că băr­baţii adevăraţi caută standardele de bunătate la fe­mei.
Un avantaj al cuplurilor din basme e că amândoi sunt tineri şi neprihăniţi, avantaj care, spre deo­sebire de viaţa reală, se tra­duce prin lipsa trecutului. Prinţii şi Prinţesele n-au foşti. Or, în realitate, cu toţii avem „bagaje”, cu tot felul de amăgiri şi dezamăgiri, cu greşeli şi rateuri, care au tendinţa să se exprime mai bine în timp. Fetele de la Spice Girls aveau un vers: „If you want my future, forget my past” („Dacă-mi vrei viitorul, uită-mi trecutul”). Şi mai e ceva ce ar trebui men­ţionat aici: memoria femeilor e mai bună şi, oricum, tinde să reţină mai ales gafele şi greşelile. Nu e bine! De-asta, în bas­mul cult „Tinereţe fără bă­trâ­neţe şi viaţă fără de moarte” există o Vale a Plân­gerii, al cărei atribut fa­tal este aducerea aminte, care strică armonia şi îm­păcarea sufletească.

Femeia viselor mele. Există aşa ceva?
Acum, apropo de eleganţă: gândiţi-vă la Ce­nu­şăreasa. Totul stă, de fapt, în atitudine, naturaleţe, mis­ter. Cred că e important şi în viaţa reală, pentru că, în public, bărbatul vrea să fie admirat pentru femeia de lângă el, chiar mai mult decât pentru sine. În societate, bărbatul este reflexia femeii, ea este cea care îl face vizibil.
Curiozitatea este o mare calitate a personajelor din basme: multe lucruri sunt şi trebuie descoperite în viaţă. Dar la fel de important este şi umorul. Am participat recent la o cununie în Anglia, şi acolo, ofiţerul stării civile le spunea celor doi că ones­titatea şi respectul reciproc nu sunt suficiente fără umor. Nu doar predispoziţia de a face haz de necaz, dar şi pofta de joacă, fără de care educaţia şi cultura nu cântăresc mai nimic.
Lăsând basmele deoparte, unde fetele sunt, cum spuneam, frumoase, pure şi perfecte (doar fiicele vitrege au beteşuguri), în viaţa reală, ideal ar fi ca femeia să-şi integreze imperfecţiunile personalităţii. Astfel, îşi va marca definitiv teritoriul sentimental prin ceva ce-i aparţine exclusiv şi va fi diferită.
Dar, cum spuneam şi la început, nimic din toate acestea nu funcţionează decât în reciprocitate. Amân­doi, bărbat şi femeie, trebuie să viseze în ace­laşi timp. Şi la fel de mult.
Emil Brumaru
Iar eu o duceam într-un turn singuratic…

Femeia viselor mele. Există aşa ceva?
Femeia viselor mele. Există aşa ceva?
De pe la 6-7 ani, am fost îndrăgostit per­ma­nent… Normal, iubeam fete mai mari ca mine, care nici nu bănuiau că sunt adorate fanatic, delirant… As­ta mă jignea enorm; în visul meu, EA trebuia să ştie, doar nu degeaba o salvam de bandiţi fioroşi, în plină pă­du­re tenebroasă, şi dânsa cădea fleaşcă, leşinată pe ru­guri de mure, aproape goală, în braţele mele sub­ţirele… şi eu o sărutam pe gura între­des­chisă, um­flân­du-i buzele scli­pitor de proaspete… şi pe păr, une­ori chiar pe sânii orbitor de albi, până îşi re­­ve­nea… era atât de uimită încât mă lua de după gât… iar eu o ducem într-un turn singuratic de pia­tră! Pe la vreo 13-14 ani, tot depo­zitân­du-le acolo, creasem o înghesuială cleioasă… Se ins­talase şi un soi de pro­mis­cui­tate… Alegeam pe cine vro­iam… Devenisem stăpânul unui harem, ma­joritatea fiind femei în toată firea, pe la vreo 30-40 de ani, colege de-ale maică-mii, desigur!!! (Preferata mea a ră­mas soţia picherului din Ciceu, doamna Manolache! Mă „aştep­ta” în fundul unei curţi pline cu castani. Din cauză că eram atacat, în drum spre şcoală, de-o trupă război­nică de curcani veşnic puşi pe scandal şi mărgele roşii, mă refugiam în camerele ei enor­me, umbroase, îmbâcsite de parfumuri şi de izuri galopante. Doamna Manolache, bolnăvicioasă, mi­cuţă, cu părul negru-albăstrui cârlionţat voluptuos, zăcea sau lenevea într-un pat larg cât un imperiu, sub o plapumă uşoară, spu­moasă, lăsându-şi la ve­dere, în afara feţei mof­turoase, cu ochii lacom bombaţi de un soi de lubri­citate latentă şi buzele bo­sumflate a suspin, doar câte un picior lung, nesimţit de frumos, între genunchi şi gleznă, fraged în al­că­tuirea carnală a pulpei plutind în derivă, peste cercea­furile mo­to­tolite, cumva aban­donat curio­zităţii mele de copil… şi umerii rotunzi, cu gropiţe adânci… şi mâinile on­dulate de încheieturi de­­licate pe suprafaţa pernei… Amuzată de spaima mea, parşivă şi ocrotitoare, mă ruga să-mi scot ghe­tuţele şi mă primea alături, aşa îm­brăcat cum eram, să mă liniştesc… Trupul doam­nei Manolache dogora ca o sobiţă bine încinsă… Mă asculta, surâzând îngă­du­i­­toare, adunarea şi scă­derea… şi-mi făcea repro­şuri alintate dacă gre­şeam… ameninţându-mă cu de­ge­tele-i fluide că mă spune „mămichii”, ele fiind prie­tene… O singură dată am în­drăznit să-i prind claia de câr­lionţi în pum­nul meu pof­ti­cios… A râs as­cuţit şi nu mi-a mai dat voie nicio­dată în aşter­nuturile vi­clene…) Şi… cred că în vacanţa dintre cla­­sa a şap­tea şi-a opta, am fă­cut o „pa­siune” răvă­şitoare pen­tru o fe­tiţă de vârsta mea, venită la Iaşi pentru o săptă­mâ­nă… Sta în curtea Tea­trului Naţional, la o rudă… Ju­cam fel de fel de jocuri… săream… deve­nisem un portar cu reflexe formidabile în cinstea ei… Când a ple­cat, ploua. Ne-am băgat într-o nişă cu trepte… Nici să vorbim nu reuşeam… I-am dat, ca să mă ţină min­te, un ciot de pieptene, rătăcit prin bu­zu­nare… Mi-a scris, am şi acum scrisorile ei… Îi scriam şi eu, dar nu la ea acasă, ci la o rudă, o mă­tuşă în­gădui­toare… Culmea e că-i scriam în versuri, lung-lung, ce­va aducând a Minulescu… Ţin minte că locuia dea­supra unui restaurant, „Vraja mării”. Am fost la Bucu­reşti şi ne-am întâlnit!!! Pe urmă… Nu atât iu­bi­rile, cât începuturile lor mă tulburau… Pe­rioa­da aceea în care nimic nu e sigur, gesturile parcă îmbie, cuvintele au intonaţii speciale, numai de cei doi în­ţelese… totul e o nesfârşită descoperire a ce­lui­lalt… lucrurile capătă semnificaţii necu­nos­cute până atunci… şi se aliază cu îndrăgostiţii… fac parte din­tr-un întreg fermecat… dintr-o poveste ideală care încet-încet se pierde în memorie, se şter­ge, parcă a fost trăită de altcineva, nu de tine şi de o fată sau o femeie îmbătătoare-n făptura ei enig­matică… şi ră­mâne un imens regret că nu mai ai vârsta aceea pa­ra­disiacă… vârstă ce-ţi linguşea în­tru­na visurile, le întreţinea, le împodobea cu mi­res­me aţâţătoare… cu încântări ale sim­ţurilor nebănuit de efervescente, de ado­lescentine… Femeia Ideală mi-a fluturat pe la nas de-o viaţă-ntreagă: aluzii, ilu­zii, confuzii, perfuzii…
Valentin Iacob
Fotografie de stea

Femeia viselor mele. Există aşa ceva?

Femeia viselor mele. Există aşa ceva?

Când aveam şaisprezece ani, o ve­deam cu ochii minţii aproape noapte de noapte. Venea serile, mereu la aceeaşi oră: „ora exactă a tandreţii” – îmi spu­neam. Întindeam mâna prin aerul ca­merei, şi ea apărea aievea. Era atât de strălucitoare şi de frumoasă când erupea în visele mele, de parcă ar fi avut trup de stea. Şi ochi la fel de scăpărători. Pe ur­mă se aşeza tandră, încetişor, lângă mine. În mâini, ţinea o chitară la care începea să îmi cânte bluesuri. Cu ele îmi perfora singu­rătatea şi temerile. Aşa-mi apărea. De-acum mă în­văţasem cu ea. Şi de-abia aştep­tam să se însereze, ca să visez iar la ea, cu ochi deschişi, cum coboară. Era luminoasă şi blândă, de par­că s-ar fi prelins, picurătură cu pică­tură, dintr-o frescă veche… Şi nu ştiu de ce, tot la fel ca sfinţii din fresce, Doamna din visele mele de-atunci avea ochi grei şi trişti. Şi privirea ei mă însoţea mult timp după ce dispărea. Impregnând odaia, cu un parfum bizantin de demult.
Nu mult după nopţile acelea înfrigurate, am în­ceput să o caut cu adevărat şi în viaţă. Nu părea că-mi va fi greu s-o găsesc. Forţa idealului care mă mâna era aşa mare, că nu puteam greşi. Iar ea părea să mă aştepte undeva, într-un colţ neştiut şi ne­pri­hănit de lume. Numai a mea. Mereu aceeaşi, dar ca­pri­cioasă. De neatins, cumva. Dar tot nu mă gân­deam să-mi adaptez visul la realitate. Aşa că înce­pusem să ies prin oraş, în suflet cu portretul ei vag şi arzător. Mie, însă, chipul ei îmi era aşa clar, ca o poză la minut. Şi poate că Doamna de stea chiar a fost o fotografie. Fotografia unui sentiment. La 20 de ani, deja o căutam încrezător şi liniştit. Uneori, mi se părea că o zăresc în profilul fugar al vreunei fete ce tocmai trecuse pe lângă mine, grăbită – prin viaţă. O opream şi o priveam atent. Nu era ea! Şi inima mi se mai potolea. După care o luam de la capăt. Pe atunci, părea că o pot dibui mai uşor. Femeia visurilor mele prindea trup. Dacă nu pe de-a-ntregul, măcar parţial. Frânturi din chipul ei arzător începusem să le re­găsesc la vreo fată de care mă îndrăgosteam fulge­rător. Cu o pasiune intensă şi caldă, ca o ploaie de vară. La fel au fost şi anii care au urmat. Căutam fe­bril, dar nu reuşeam să găsesc decât o faţetă a diamantului orbitor care pulsa în sufletul meu.
Tot încercând s-o aproximez, începusem să cred că Doamna întronată în visurile mele era o himeră, şi-atât! O fantasmă cu trup de jar şi ochi de icoană, care mi se arătase şi mie cândva, pe o cale bizară. Şi asta mă neliniştea. „Poate că dacă m-aş izola o vre­me, puterea mea de iubire va creşte” – îmi spuneam. Să stau departe de căutări… de vânătoarea continuă de asteroizi incandescenţi, desprinşi din mantia hi­me­rei mele. Poate aşa îmi voi găsi, în sfârşit, femeia visurilor. Cea de pe pământ, nu din stele. Sau poate oi fi şi eu un „Hamlet,
Femeia viselor mele. Există aşa ceva?

în căutare de fantome, mereu la drum, care nu vede şi nu aude” – cum spunea poetul. Aşa că m-am izolat o vreme. În zadar! Am plon­jat în viaţă cu energie şi cu tan­dreţe, dar nicio­dată n-am în­tâl­nit-o.
Dar poate nici nu trebuia! Tot căutând-o, am avut norocul să fiu iu­bit mereu cu frenezie şi gene­ro­zitate. Câteva femei pasionale şi pu­ternice mi-au tăiat destinul, gră­bi­te să-mi dă­ru­iască tandreţea lor, ca pe o cu­mi­necătură. Şi n-aş fi fost tentat să mă apropii de ele, dacă n-ar fi avut ceva din diamantul orbitor şi vechi, care pulsa în sufletul meu. Doamna mea de stea nu m-a lăsat. Femeia visurilor mele a trecut mereu, razant, prin viaţa mea. Şi, de câteva ori, mi-a sal­vat-o…

http://www.formula-as.ro/

Acest articol a fost publicat în SUFLET-INIMA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.