PATIMILE COPIILOR ÎN SECȚIA DE INFECȚIOASE A SPITALULUI DE PEDIATRIE SIBIU


Inainte de a vă prezenta câteva poveștile de groază trăite în ultimul deceniu de copilași în Secția de Infecțioase a Spitalului de Pediatrie Sibiu (vorbim despre bebeluși și copii de 2, 3, 4 ani, separați de părinți, ținuți legați cu fașă și leucoplast de paturile de fier, lăsați cu caca și pipi pe ei să se opărească până la carne vie, nespălați, însetați, loviți de asistente și infirmiere ca să nu mai plângă după mama, găsiți mai jos detaliile cumplite) aș vrea să vă scriu asta: aveți dreptul legal de a rămâne în spital alături de copilul vostru pe toată durata spitalizării. Cine vă spune că nu vă puteți interna cu copilul comite o ilegalitate, indiferent de regulamentul intern și oficial al spitalului. Acel regulament care spune că părintele nu poate fi internat nu este legal. Dacă nu au locuri, trebuie să vă asigure transfer către alt spital sau altă secție. Nu trebuie să acceptați separarea de copil, în nici o circumstanță. Copilul vostru are nevoie de voi mereu și mai ales atunci când este bolnav, speriat, când urmează a i se face tot felul de proceduri, înțepături, când este scos din mediul lui. În nici un fel separarea de mama lui nu îi va grăbi vindecarea, dimpotrivă. Separarea copilului de mamă (chiar dacă ea e făcută de cadre medicale, în numele actului medical) este un abuz și trebuie pedepsită conform legii. Separarea copilului de părinte în timpul șederii în spital provoacă traume uriașe copiilor, și asta nu e teorie modernă. Citiți mai jos mărturiile multor părinți, despre copii care după trei zile de spitalizare, au uitat să meargă, să stea în picioare, să vorbească, să bea apă.

Data viitoare când veți ajunge cu copilul la spital, iar acolo veți afla că cel mic trebuie internat, iar voi nu aveți voie să rămâneți internată cu el, trebuie să nu vă lăsați intimidați.
În nici un caz nu acceptați separarea de copil. Indiferent cât sunteți de nedormiți, speriați, îngrijorați, aveți DREPTUL să rămâneți alături de copil și nici un medic nu vă poate nega acest drept. Ridicați privirea și spuneți ferm că vă cunoașteți drepturile, că legea îi obligă să vă interneze împreună cu minorul. Ordinul 1285/2010 privind reglementarea programului de vizite al aparținătorilor pacienților internați în unitățile sanitare publice spune în art. 5 că:

(1) In cazul copiilor internați în secțiile/compartimentele de terapie intensivă se asigură prezența cu caracter permanent a unuia dintre parinti, dacă se solicită acest lucru.
(2) In cazul copiilor pana la 14 ani internați în oricare dintre secțiile/compartimentele din unitatea sanitară se acceptă prezența unui aparținător permanent, dacă se solicită acest lucru.
(3) In cazul copiilor cu vârsta cuprinsă între 14 si 18 ani internați în oricare dintre secțiile/compartimentele din unitatea sanitară se poate accepta prezența unui aparținător permanent, cu acordul șefului de secție/coordonatorului de compartiment.

În cazul în care cadrele medicale insistă să vă trimită acasă, le spuneți că veți face imediat reclamație la poliție și plângere penală cu acuzația de rele tratamente aplicate copiilor (art. 197 Cod Penal, încălcarea lui se pedepsește cu închisoare de la 3 la 7 ani) și acuzația de încălcare a Ordinului 1285/2010, citat mai sus.

Dacă în continuare întâmpinați refuz, luați copilul și mergeți la cel mai apropiat spital, unde o luați de la capăt. Nu lăsați copilul singur în spital. Chemați salvarea, dacă e necesar, sunt obligați să vă acorde ajutor pe loc, apoi decideți ce faceți mai departe.

După ce rezolvați problema de sănătate a copilului, mergeți la Poliție și depuneți reclamație, sunt obligați să facă cercetări. Vorbiți cu un avocat și depuneți plângere penală împotriva cadrelor medicale. Dacă nu aveți avocat, îmi scrieți mie la printesa @ printesaurbana.ro și vă pun eu în legătură cu un avocat care vă poate ajuta pe gratis. Scrieți și către Avocatul Poporului, găsiți formularul pe http://www.avp.ro, îl completați și îl trimiteți online pe avp@avp.ro. Nu lăsați lucrurile așa, pentru că iată ce se întâmplă când oamenii nu își cunosc drepturile și nu luptă pentru ele: sute de copii rămân cu sechele pe viață, vor face pe ei când vor vedea medici sau spitale, vor avea coșmaruri și probleme de adaptare ani la rând. Faceți reclamație, dacă se vor aduna suficiente, acești oameni care își bat joc cu bună știință de copiii noștri nu vor mai avea loc în sistem, ci în pușcărie. Nu există dovezi până în acest moment, pentru că nu au fost depuse reclamații, iar părinților care sunt internați cu copiii li se interzice accesul cu telefonul mobil (din motive evidente), așa că nu există filmări, poze, îmregistrări. Toată lumea știe, nimeni nu îi dă pe mâna justiției.

Acești ne-oameni (că animale nu îi pot numi, animalele nu ar face niciodată așa ceva cu puii lor) care nu permit accesul părinților în spital ca nu cumva să le deranjeze „bunele metode” de umilire a unor copii bolnavi, disperați, speriați, nu au scuza lipsei de fonduri și de personal. Te porți ca un nemernic pentru că ești un nemernic sadic, căruia îi place să chinuiască pui de om de câteva luni. Nu ai ce căuta în apropierea copiilor mici, de care mai ești și plătit să ai grijă. Locul tău este la închisoare. Nu ți s-a întâmplat nimic încă, pentru că oamenii nu vorbesc, nu depun plângeri, pentru că sunt speriați că dacă o vor face, data viitoare când vor ajunge la spital cu copilul, tot pe mâinile tale de sadic vor ajunge și le vei refuza actul medical din răzbunare (știm deja că nu îți pasă de lege, că nu ai suflet, deci ești capabil de orice), iar viața copilul e mai presus de orice, așa că bagă capul în pământ, speră să uite și alte sute de copii bolnavi încap pe mâinile tale. Asta nu poate să mai continue.

Public mai jos câteva dintre poveștile de groază ale unor copii care au fost abuzați în Secția de Infecțioase din cadrul Spitalului de Pediatrie Sibiu, numit și Luther. Ele au ajuns la mine cu acordul părinților, dacă voi primi și altele, le voi publica și pe acelea. Citiți și vă îngroziți. dacă ați pățit și voi, la Sibiu sau oriunde, mergeți la Poliție acum, cel târziu mâine dimineață. Să se adune zeci, dacă nu sute de reclamații, să curgă anchete, să înceapă procese, să se facă Schimbarea.Salvați Copiii, care m-a sprijinit cu informațiile de la începutul articolului, a început deja demersurile către Ministerul Sănătății, pentru a remedia situația dramatică de la Sibiu. Le mulțumesc pentru răspunsul prompt, multumesc, George Roman, pentru explicații și sfaturi.

Dana povestește: Se întâmpla în 2014, Denis avea 1,6 ani, diagnosticat cu rotavirus. L-a consultat dr. de gardă, a confirmat internarea și a chemat o asistentă să îi aducă pijamale copilului și să îl ducă sus. Deși plângeam și eu și soțul (eram la un pas de leșin), dr. nu s-a lăsat înduplecat… Nu putem să vă internăm și punct. A venit asistenta, copilul mă trăgea de haine/păr/tot ce putea, doar să nu îl las din brațe, l-a luat asistenta și l-a dus în salon. Au urmat cinci zile de coșmar, care ne-au marcat pe toți trei. Plângeam zi și noapte la gândul că copilul meu adoarme plângând, se trezește plângând, iar eu nu pot să îl alin. Mergeam zilnic la vizită, îl auzeam de la poartă spitalului cum urlă. Auzeam de fiecare dată același lucru: „nu el plânge, e alt copil”. Pe naiba, o mamă își recunoaște copilul dintr-un milion! L-am văzut o singură dată, ptr 5 secunde, stăteam ascunsă în boscheți, iar o asistentă l-a dus la geam, i-am văzut doar fruntea și cred că a fost singura dată când a fost dezlegat și ridicat din pătuț în cele 5 zile. În ziua externării, așteptam jos la scări să coboare asistenta cu el. Când m-a văzut, se smucea din brațele asistenței să sară la mine. Plângea… răgușit, de fericire, de revoltă, de ușurare, un plâns aparte care îmi răsună și acum în cap. Nu credeam că un copil poate avea atâta forță în brațe. Pe drum am constatat că nu poate sta pe picioare, pur și simplu cădea, avea mușchii atrofiați. Acasă am observat urme de legături la mâini, jeg lipicios între degete și sub unghii, mirosea de îți venea să vomiți, deși cei din spital m-au asigurat că l-au spălat zilnic, nu avea voce, era tare speriat, nu își ochii de pe noi, să nu cumva să dispărem, seara când am stins becul să ne culcăm, a început urle: „nuuu…” Foarte mult timp dormea doar cu mine de mână, se trezea speriat când mă întorceam de pe o parte pe cealaltă.

Iulia povestește: Acum o lună am avut și eu fetița de 1 an și 3 luni internată acolo, nu au vrut sub nici o formă să mă lase cu ea, au spus că este mare și nu au locuri pt mămici, atunci i-am spus că nu am nevoie de loc, stau în picioare lângă pătuț, doar să fiu lângă ea. Nimic. Doar mămicile care alăptează până la 9 luni au voie, în rest nu. Am plecat acasă. Eram distrusă. Mi-a tinut-o acolo de luni dimineață până joi la amiază… În timpul acesta mergeam ziua la 11 la vizită și să vb cu Dr., care spunea că este bine, mănâncă, bea lichide, este înspre bine… Joi când m-am dus după ea nu mai era fetița mea: era răgușită de cât o fi plâns, mirosea fff urât, avea o vânătaie la cap de cum au ținut-o legată de pătuț și s-a zbătut, plus că era speriată, nu voia la nimeni decât la mine în brațe. Când am ajuns acasă am avut marile surprize: era opărită la fund, nu mai mânca, nu bea nimic, era disperată. Nici pe soțul meu nu îl privea, așa îi era de frică, cum se apropia cineva de ea, începea să plângă. Nu mai știa nici să meargă sau să stea pe picioare.

Teodora povestește: Băiețelul meu în vârstă de 1 an și 1 lua, alăptat, a fost internat singur la boli infecțioase. Medicii de acolo mi-au spus că oricum nu are rost să mai alăptez. Că nu e sănătos pentru copil, la vârsta asta. A fost imposibil să îi pot convinge să mă interneze și pe mine împreună cu el. Nu au fost de niciun folos intervențiile, cunoștințele, telefoanele date și alte “românisme”. L-am vizitat de 2 ori în 4 zile și nu voi uită niciodată privirea lui, un amestec de disperare și reproș, în momentul în care l-au luat de lângă mine. L-am luat acasă, după 4 zile, răgușit. Probail a plâns mult. Avea urme la mânuțe de la cum a fost legat, probabil, de pătuț, pentru a putea primi perfuzia. Îmi mai amintesc cât de mult își dorea să mănânce banane, când a ajuns acasă. A văzut fructieră cu banane și a început să zbiere. A fost tare fericit când i-am dat o banană. Cred că în salon erau undeva banane pe care le vedea, dar nu avea acces la ele. Câteva zile mi-a cerut tot banane, și i-am dat. Și l-am ținut în brațe, mult. Zi și noapte. Când l-am luat acasă și i-am povestit asistenței că băiețelul știe să meargă și să vorbească puțin, s-a mirat. În 4 zile ei nu și-au dat seamă că știe să meargă și să vorbească. După ce a trecut un an, l-am întrebat dacă își amintește că a fost la spital. Nu credeam că își amintește, nici nu credeam că mai știe ce înseamnă cuvântul spital. S-a uitat lung la mine, a făcut o față serioasă, și mi-a spus că da, își amintește. Și l-am întrebat ce a făcut el acolo, la spital. Iar răspunsul a fost simplu: “Am plans”.

Roxana povestește: Ajungem la urgență, iar acolo temerile mi-au fost confirmate, era rotavirus. Dumnezeu mi-a ascultat rugile și i-a luminat mintea domnului doctor, m-au internat cu ea. Ceea ce m-a marcat a fost privirea în care se putea citi o tristețe infinită a băietelului din pătutul alăturat. Era un copil frumos, cu părul cârlionțat blonduț, cu niște ochi mari negri. Luni dimineată plânsetul unui copil mă trezește din somn, ușa salonului se deschide larg, este adus un alt pătuț. Copilul continuă să plangă, ghemuit într-un colț, să-și strige mămica. Încerc să vorbesc cu el, să-l întreb cum îl cheamă, să îi propun să fim prieteni, era ca și când nu existăm. Am început să-i cânt, printre lacrimi își face apariția un zâmbet timid, am înțeles atunci că îmi dă o șansă. În orele ce au urmat lacrimile au fost urmate de reprize de somn, probabil somnul era portița lui de uitare. Mă uităm la el și mă simțeam neputincioasă, vinovată pentru suferința lui, nu mi se părea corect că fetița mea să mă aibă langă ea, iar el să fie singur. Se vede că e un copil iubit care-și adoră mămica pentru că lacrimile i-au secat, iar vocea i-a răgușit strigând-o. Ce e cel mai dureros este, însă, nepăsarea care plutește acolo. Stau și acum,, după aproximativ o lună, să încerc să înțeleg, dar este peste puterile mele. „Da’ mai taci odată că m-ai înnebunit!” replicile doamnelor către un copil care duce dorul mamei. „Needucatule, prostule” sunt apelativele pe câte le primește un copil care refuză să mănânce. Își poate cineva imagina ce simțeam eu când îmi alăptam fetița, iar el plângea, arăta cu degetul și repeta obsesiv „țiți, țiți!”? În acel moment preferam sa plângă a mea decât sa îl mai aud pe el. Își poate imagina cineva cum e sa îl auzi ca cere ceai, iar mie mi s-a interzis să îi mai dau? Dumnezeule, copilului îi era sete, iar lor nu le păsa!

Cerasela povestește: Am avut băiețelul internat acolo 2 zile, apoi l-am scos pe semnătura, l-am scos traumatizat, când mi l-a adus să îl iau acasă, copilul meu parcă era pe altă planetă. Îi spuneam să vină la mine și se uita în sus cu ochii roșii, răgușit și cu mucii uscați la nas, nu mi-a venit să cred ce văd, ca să nu mai zic că am venit acasă și se trezea noaptea și plângea dădea din mâini și din picioare de efectiv nu știam ce să îi mai fac, plângeam de mila lui, plus că atunci când vedea că sting becul urlă cât îl ținea gura, trebuia să îl culc cu becul aprins.

Claudia povestește: Merg acolo și îl consulta și îmi zice că „îi PUȚIN deshidratat” și că trebuie internat, dar fără mine. Și i-am zis că așa ceva nu se poate, le-am rugat frumos dacă îi poate face ceva, o perfuzie sau un medicament, după ceva timp au fost de acord să îi facă o perfuzie și că să ies afară până îi bagă perfuzia în mănută, am zis că să nu le zic nimic numai să îl facă bine. Am ieșit și copilul a început să plangă după mine de numa (și acum îmi vine să plâng ) și am intrat peste ele că nu mai terminau odată și au început să urle și la mine și la băiat. Atunci a început spectacolul: le-am zis să îmi vorbească frumos, că eu așa le-am vorbit și atunci a lăsat tonul mai moale, dar plângea copilul de numa și îmi zicea că îl doare, la care răspunsul lor CĂTRE BĂIAT DE FAȚĂ CU MINE a fost „ce tot urli bă atât că nu te doare nimic mai taci din gură”.Pur și simplu am luat foc. În secundă doi le-am zis să îi dea aia jos că eu plec de acolo cu el, și m-au făcut nebună, iresponsabilă, că vreau să îmi omor copilul, că mă doare în cur de el etc”.

Știu. Groaznic. Fără cuvinte.

O să mai scriu despre asta, o să scriu mult despre asta. Aștept și alte povești de la părinți, aștept răspunsul ministerului legat de întreaga afacere, aștept să se implice presa, televiziunile, dar mai ales vă rog să nu mai acceptați voi așa ceva. Le sunteți complici! Voi îi țineți acolo, voi le dați salarii și le umpleți buzunarele ca să ne terorizeze copiii! Depuneți plângere la poliție, depuneți plângere penală! Haideți să-i scoatem din spital și să-i băgăm la pușcărie pe acești sadici fără suflet care ar trebui să ne îngrijească copiii!

p11149744_830680153652202_3864225838905223717_o

sursa foto: copil abuzat via shutterstock.com

Home

Acest articol a fost publicat în POVESTI ROMANESTI. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.