Cum au ajuns cei mai viteji voievozi ai românilor să plătească tribut turcilor. Paradoxal, câștigau bătălii contra otomanilor dar ajungeau tot vasalii lor


Voievozii români, deși au luptat în repetate rânduri cu oștile otomane, au ajuns în cele din urmă să facă pace cu sultanul și, mai mult decât atât, să plătească tribut sau să accepte statutul de vasal. Istoricii explică de ce marii voievozi, precum Ștefan cel Mare sau Mircea cel Bătrân, au ajuns să cumpere pacea otomană cu bani grei.

De-a lungul Evului Mediu, principalul pericol extern îndreptat împotriva Principatelor Românești a fost Imperiul Otoman. Turcii au fost, probabil, inclusiv în mentalul colectiv, cei mai înverșunați și omniprezenți dușmani ai voievozilor români. O parte dintre marii voievozi români au luptat curajos în fața marelui tăvălug otoman, care de exemplu în secolul al XVI-lea transforma Ungaria în pașalâc.
Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul au rămas faimoși în istorie pentru bătăliile lor victorioase contra turcilor. Cu toate acestea, Principatele Române au avut mult timp statutul de vasale ale Imperiului Otoman și tributare Porții. Inclusiv voievozii de legendă enumerați mai sus au ajuns într-un fel sau altul să se retragă în fața armatelor otomane și să plătească cu bani grei pacea. Istoricii, de-a lungul timpului, au identificat și o serie de motive pentru care marii voievozi au ajuns de la sabie la bani în relația cu otomanii.
 
Românii câștigau luptele, dar nu neapărat și războaiele
Armata otomană, mai ales între secolele XIV-XVI, era formidabilă. O forță uriașă, construită în urma unor reforme militare deosebite ale sultanilor Murad I și Murad al II-lea. Această reformă inițiată de Murad I și continuată de Murad al II-lea crease o armată de sclavi loiali sultanului și fanatici susținători ai Islamului. Purtau numele de ieniceri și erau soldații de elită ai otomanilor, bine echipați, bine antrenați și îndoctrinați.

„Pentru a slăbi poziția puternicei aristocrații rumeliote, Murad al II-lea a procedat la o metodică întărire a influenței păturii cărturarilor (ulema) – dregători (recrutată din rîndurile vechii aristocrații turce), precum și la o creștere proporțională a rolului robilor (de origine creștină) în armată și în administrația de stat. În jurul anului 1430, Murad al II-lea a promulgat legea devșirme, care obliga populațiile creștine supuse să dea copii și tineri apți pentru serviciul militar”, scria istoricul turc Thasin Gemil în lucrarea sa „Românii și otomanii”.

Acești războinici de elită formau infanteria grea a sultanului. Totodată, kapikului erau alți sclavi războinici, cantonați în unități de elită, de cavalerie de această dată. La toți aceștia se adăugau numeroase alte trupe precum spahii, cavaleria formată din oameni liberi și greu înarmată, dar și akingii, cavalerie ușoară specializată în pradă și cercetare. Armata otomană era bine organizată, se mișca rapid și beneficia de resursele numeroase ale Imperiului. „Resursele și surplusul dintr-o zonă era folosit de Otomani pentru a suporta activitățile militare din alte zone și pentru cea mai mare parte a timpului mărimea imperiului era o sursă nu de vulnerabilitate, ci de putere”, scria și Rhoads Murphey în lucrarea sa, „Ottoman warfare”.

Așa cum arată și vechile cronici, numai la Vaslui, contra lui Ștefan cel Mare, otomanii ar fi trimis o armată de 120.000 de oșteni. Și aceasta fiind doar o parte din puterea armată a sultanului, coordonată mai ales din zona Rumeliei. În fața acestei uriașe armate, susținută de numeroasele resurse ale unui imperiu, voievozii români făceau față cu greu unui război contra otomanilor. Câștigau bătălii glorioase, dar erau obligați mai apoi să-și părăsească țara, în fața rezervelor aduse de otomani. Mai precis, dacă armatele muntene sau moldovenești câștigau cu mari sacrificii o bătălie contra otomanilor, nu mai aveau forța de a se opune unui nou val de oști turcești, oricând gata la ordinele sultanului. Un bun exemplu este Mircea cel Bătrân, care câștigă o strălucită victorie la Rovine contra otomanilor, dar în doar câteva zile își pierde tronul.
Este obligat să fugă din țară de turcii veniți cu o armată proaspătă pentru a o înlocui pe cea învinsă. „Forțele lui Mircea erau într-o disproporție numerică prea mare față de cele ale lui Baiazid. O exploatare a victoriei, o urmărire a armatei turcești spre a fi aruncată peste Dunăre nu era cu putință. Așa încă, deși biruitor, Mircea se retrage spre Argeș, cum va face și urmașul său Mihai Viteazul. Aci, în preajma scaunului domnesc, a avut loc, după cronicele turcești, o nouă luptă, defavorabilă muntenilor. Mircea este nevoit să treacă în Ardeal. În locul lui, Baiazid așeza ca Domn pe un boier Vlad despre care se crede că ar fi fost înrudit cu familia Basarabilor”, scria reputatul istoric Constantin C. Giurescu, în „Istoria Românilor”.

De altfel, la fel pățește și Mihai Viteazul, care câștigă în fața lui Sinan la Călugăreni, zdrobind o mare oaste otomană, dar este alungat de o altă armată turcească, care pradă Bucureștiul și transformă bisericile în moschei. Mihai Viteazul s-a întors pe tron doar după ce vizirul s-a retras în fața oștilor ardelenești ale lui Sigismund Bathory.

„Turcii erau încă în număr și nu băgaseră în luptă toate trupele lor, oștenii lui Mihai erau obosiți și n-ar fi putut susține o nouă ciocnire. Domnul se retrage întâi la Copăceni pe Argeș, apoi la București, la Târgoviște și în cele din urmă la Stoenești în munți, pe Dâmbovița, lângă pasul Branului, unde era la 12 septembrie. Între timp, turcii abia peste două zile observară retragerea și încep urmărirea. Sinan ocupă Bucureștii, transformă bisericile în moschei și întărește mănăstirea lui Alexandru Vodă (azi Radu Vodă), unde lasă 1.000 ieniceri, trece apoi la Târgoviște (26 august st.v.), golit de locuitori și întărește și acolo o cetățuie la curtea domnească”, preciza istoricul P.P Panaitescu, în „Mihai Viteazul”.
Tocmai datorită acestei forțe uluitoare militare otomane, susținută cu resurse numeroase din provincii, de multe ori vitejii voievozi români nu au putut exploata succeselor lor militare, remarcabile de altfel în fața unor forțe militare numeroase și de elită. Tocmai de aceea un voievod legendar ca Mircea cel Bătrân a ales calea înțelegerii cu otomanii. „Turcii, în plină expansiune cuceritoare, aveau mult mai multe mijloace decât domnul muntean. De aceea, Mircea a și trebuit să recunoască această superioritate și ajunge la o înțelegere cu noii stăpâni ai Răsăritului. Dar rezistența lui îndelungată provocând admirația adversarilor a avut un rezultat de cea mai mare însemnătate: a păstrat ființa statului muntean”, scria Giurescu.
 
Singuri în fața tăvălăgului otoman
Până și renumitul voievod Ștefan cel Mare, cunoscut tocmai pentru rezistența în fața otomanilor, a fost nevoit către sfârșitul domniei sale, deși victorios în numeroase lupte contra turcilor, să accepte cumpărarea păcii și să plătească tribut. Istoricii, dar și documentele vremii, arată că, pe lângă forța militară și economică otomană, care pregătea armată după armată, voievodul moldovean, de exemplu, dar sunt și alte cazuri în istoria medievală a românilor, a fost lăsat singur, cu o armată mică și la un moment vlăguită să facă față otomanilor. După Vaslui, Ștefan cel Mare cere principilor vestului și Papei să-l ajute cu trupe, conștient fiind că turcii se vor întoarce curând cu forțe sporite. „Facem cunoscut Domniilor Voastre că, pe la Boboteaza trecută, mai sus-numitul turc a trimis în țara noastră și împotriva noastră o mare oștire, în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman pașa beglerbegul(…)
Auzind și văzând noi acestea, am luat sabia în mână și, cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva dușmanilor creștinătății, i-am biruit și i-am călcat în picioare, și pe toți i-am trecut sub ascuțișul sabiei noastre; pentru care lucru, lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre aceasta, păgânul împărat al turcilor își puse în gând să se răzbune și să vie, în luna lui mai, cu capul său și cu toată puterea sa împotriva noastră și să supună țara noastră, care e poarta creștinătății și pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care e țara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească de așa ceva – atunci toată creștinătatea va fi în mare primejdie. De aceea, ne rugăm de Domniile Voastre să ne trimiteți pe căpitanii voștri într-ajutor împotriva dușmanilor creștinătății, până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulți potrivnici și din toate părțile are de lucru cu oameni ce-i stau împotrivă cu sabia în mână”, se arată într-un fragment din scrisoarea adresată de Ștefan principilor Europei.
Istoricii arată că Ștefan cel Mare a primit doar laude și titluri iluzorii, fără niciun fel de ajutor concret. „Ca răspuns din partea monarhilor creștini, Ștefan a primit laude.Papa l-a felicitat în mod călduros;bani sau ostași nu i-au sosit însă de nicăieri;în ceasul primejdiei viteazul domn al Moldovei a fost singur”, scria Giurescu.  Singur, Ștefan cel Mare, rămâne și în 1483, când venețienii polonezii dar și ungurii încheie cu sultanul, înțelegeri sau  pact de neagresiune. În acest context dar și din cauza atacurile constante ale otomanilor, Ștefan cel Mare pierde Chilia și Cetatea Albă, ceea ce-l determină la rândul său să reia plata tributului către otomani,întrerupt în 1473. ” „Aceste repetate atacuri deși neîncununate de succes dovedeau însă un lucru: că Moldova, dacă nu se înțelegea cu turcii, nu avea să mai aibă liniște”, arăta Giurescu.
 
Pretendenți și lipsa de unitate
Totodată sistemul de succesiune moldovenesc și muntenesc era o sursă constantă de atragere a intervențiilor străine, inclusiv turcești. În sistemul de succesiune la tron al voievozilor români, nu exista dreptul de primogenitură. Aveau dreptul la tron, toți cei care puteau dovedi că sunt „os domnesc”, inclusiv fii nelegitimi,verii sau frații unui voievod. Acest lucru a dus la o slăbire a țării prin lupte devastatoare între pretendenți, cu rare momente de stabilitate. Cel mai bun exemplu este fragmentarea domniei lui Petru Rareș, Vlad Țepeș sau Alexandru Lăpușneanu, mereu hărțuiți de pretendenți. Acești pretendenți pentru a reuși să câștige tronul sau puterea apelau nu de puține ori la turci și închinau practic lor țara. Totodată ofereau un motiv otomanilor să intervină. În aceste condiții pacea otomană și plata tributului era singura metodă convenabilă de supraviețuire.
 
Acest articol a fost publicat în ISTORIE ROMANEASCA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s