SUA. Progresiștii de la „Council of Foreign Relation”: „E timpul ca Elitele să se ridice împotriva Maselor Ignorante”


Nota Redacției:

În articolul de mai jos puteți regăsi o propagandă tipic Globalistă.

Globaliștii își susțin poziția spunând că ei „susțin realitatea” în fața celor „care neagă realitatea”.

Așa cum veți putea citi, Globaliștii spun că ei sunt „oamenii pragmatici și raționali”, în timp ce anti-globaliștii sunt brutele care „își agită pumnii în aer”

Dincolo de propaganda lor și de modul în care și-o prezintă trebuie remarcat că Globaliștii fac o analiză corectă în ceea ce privește forțele care se confruntă în acest moment pe planetă.

Cităm din articol:

„Globalizarea înseamnă atât cultură precum și economie:

Persoanele mai în vârstă a căror lume familiară dispare sub o învălmășeală de limbi străine și de sărbători multiculturale își flutură acum pumnii împotriva elitele cosmopolite”…

„Poate că politica se va realinia în jurul axei Globalizării.

Pe de o parte îi vom avea pe cei cu pumnii agitați în aer, iar pe de altă parte îi vom avea pe cei care dau dovadă de pragmatism.

Nationalistii vor câștiga loialitatea clasei muncitoare și a clasei de mijloc albe, cei care se văd pe ei înșiși ca fiind apărători ai suveranității țărilor lor.

Centrul nou format și reformat i-ar include pe beneficiarii globalizării, pe cetățenii săraci, pe non-albi precum și pe cei marginalizați care recunosc faptul că celebrarea identității naționale îi exclude”.

Dincolo de asta, cinismul Globaliştilor Progresişti nu cunoaște margini atunci când titrează:

„E timpul ca Elitele să se ridice împotriva Maselor Ignorante”.

 


Ce este Council of Foreign Relations (CFR)

Consiliul pentru Relații Externe (CFR), fondat în 1921, este o organizație globalistă din Statele Unite ale Americii cu 4900 membri, o organizație non-profit, cu rol de editor de programe şi de think-tank specializat în politica externă S.U.A. și în afacerile internaționale.

Organizația îşi are sediul în New York City, cu un birou suplimentar în Washington, D.C.

Calitatea de membru al CFR include politicieni de rang înalt, mai mult de o duzină de secretari de stat, directori CIA, bancheri, avocați, profesori și figuri senior mass-media. CCR promovează globalizarea, comerțul liber, reducerea reglementărilor financiare asupra corporațiilor transnaționale și consolidarea economică în blocuri regionale, cum ar fi NAFTA sau Uniunea Europeană, și elaborează recomandări de politici care să reflecte aceste obiective.

Ședințele CFR convoacă oficiali guvernamentali, lideri de afaceri de la nivel mondial și membri importanți ai serviciilor speciale precum și din comunităte celor care se ocupă de politica externă pentru a discuta probleme internaționale.

CFR editează Revista bilunara a Afacerilor Externe, și desfășoară Studiile din Programul David Rockefeller, care influențează politica externă, făcând recomandări administrației prezidențiale și comunității diplomatice, făcând depoziții în fața Congresului, interacționând cu mass-media, și publicând poziții pe probleme de politică externă.

Este important să citim articolele lor pentru a înțelege modul în care gândesc Globaliștii. Council of Foreign Affairs, Comisia Trilaterală și Grupul Bilderberg sunt cele mai puternice organizații mondiale ale GLOBALIȘTILOR existente pe planetă în acest moment.


E Timpul ca Elitele să se ridice împotriva Maselor Ignorante

Brexit a activat schisma politică a timpului nostru. Nu este vorba despre stânga vs. dreapta; este vorba despre cei sănătoși la cap împotriva celor furioși și lipsiți de minte.

author James TRAUB – membru CFR – 28 iunie 23016

E timpul acum ca Elitele să se ridice împotriva Maselor Ignorante.

M-am născut în anul 1954, iar până în prezent, aș fi spus că la sfârșitul anilor 1960 a fost cea mai mare perioadă de convulsie politică pe care am trăit-o.

Cu toate acestea, războiul din Vietnam și lupta pentru drepturile civile deși au schimbat cultura americană și au reformat partidele politice, privite în retrospectivă, vedem că față de Brexit aceste furtuni sălbatice arătau ca niște oscilații normale ale unui sistem politic relativ stabil.

Momentul prezent este foarte diferit.

De astăzi revolta cetățenilor – în Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Europa – poate lovi clasa politică ca nimic altceva ce s-a întâmplat în timpul vieții mele.

La sfârșitul anilor 1960, elitele erau în dezordine, așa cum sunt și acum – dar atunci ele au fugit de copiii răzvrătiți împotriva părinților lor; acum elitele sunt cele care fug de părinți.

Extremismul a devenit un curent principal (mainstream). Una dintre caracteristicile cele mai nerușinate ale votului Brexit a fost repudierea totală a bancherilor, a economiștilor și a șefilor occidentali de stat, care au avertizat alegătorii împotriva pericolelor la care va duce o ruptură cu Uniunea Europeană.

Premierul britanic David Cameron a crezut că alegătorii vor urma avizul aproape universal, al experților; ceea ce arată că a judecat cu totul greșit propriul său popor.

Atât conservatorii cât și laburiștii din Marea Britanie sunt acum în criză. Britanicii au avut ziua lor pe care nu o vor uita toată viața. Similară cu ziua pe care nu au uitat-o americanii cu privire la războaiele de țesut.

În cazul în care Donald Trump pierde, și pierde prost (iertați-mi optimismul meu nesăbuit, dar eu cred că el va pierde) Partidul Republican poate suporta o ruptură istorică între baza celor care nu-ştiu-nimic și a celor din K Street / Camera de Comerț adică a clasei care conduce partidul.

Guvernul socialist al Franței se poate confrunta cu un fiasco similar în alegerile prezidențiale din primăvara viitoare: Sondajele de opinie indică faptul că președintele François Hollande nici măcar nu ar intra în runda finală a votului.

Partidele de extremă dreapta din toată Europa se inghesuie pentru un vot de ieșire a propriilor țări din Uniunea Europeană.

Da, este posibil ca toate piesele politice se explodeze în sus, în aer și să se restabilească în jos mai mult sau mai puțin așa cum au fost înainte, dar votul Brexit-ului arată că după această schimbare șocantă, nimic nu mai este foarte șocant.

Și atunci, unde ar putea ajunge toate aceste piese când ele se vor reașeza? Europa se îndreaptă deja într-o singură direcție. În cea mai mare parte din Europa, partidele nativiste de extremă dreapta conduc în sondaje.

Până în prezent, nici unul dintre ele nu a strâns o majoritate, deși în ultima lună, Norbert Hofer, liderul Partidului de extremă dreapta din Austria, cel la care simbolistica nazistă făcea audiență, a fost la un fir de păr de a câștiga alegerile pentru funcția de președinte.

Partidele principale din stânga și din dreapta își pot combina din ce în ce mai mult forțele pentru a feri țările lor de naționaliști. Acest lucru s-a întâmplat deja în Suedia, unde o parte a partidului de centru dreapta – serveste ca partener minoritar pentru guvernul de centru stânga.

În cazul în care socialiștii din Franța, vor pierde în prima rundă a alegerilor prezidențiale, ei îi vor sprijini în turul II, aproape sigur, pe republicanii conservatori împotriva Frontului Național de extremă dreapta.

Poate că aceste coaliții informale pot supraviețui până se rupe Febra. Dar, imperativul de coabitare ar putea conduce, de asemenea, la o realiniere reală a forțelor politice.

Asta ar însemna, ca bucăți din actualele partide de centru-stânga și de centru-dreapta s-ar putea rupe din actualele partide, pentru a forma un alt fel de centru, apărând astfel sistemul cu pragmatism, meliorism, cunoștințe tehnice și cu o guvernare eficientă împotriva forțelor ideologice potrivnice ce se adună pe ambele părți.

Nu e greu de imaginat ca Partidul Republican din Statele Unite ale Americii – și, probabil, conservatorii britanici – dacă BREXITUL va merge într-o direcție teribil de greșită – să piardă controlul din partid în fața celor furioși și naționaliști din rândul doi și ca aceste partide să fie nevoite să se reconstruiască în partide noi pentru a regăsi Strada Principală, să se reconstruiască în partide pro-business cum au fost cu o generație în urmă, înainte ca zelul lor ideologic să le conducă pe o alee fără ieșire.

Aceasta ar putea fi singura lor alternativă pentru a nu deveni irelevante. Dar, în cele din urmă, problema de fond este Globalizarea.

Brexit, Trump, Frontul Național, și așa mai departe, ne arată că elitele politice au judecat greșit adâncimea furiei care există la nivelul forțelor planetare și, că prin urmare, e nevoie ca cineva, cumva, să restabilescacă staus-quo-ul care exista anterior.

Poate vi se pare ciudat că reacția lor a venit mai degrabă astăzi, decât imediat după criza economică din 2008, dar post criza a dus și ea la un continuu declin și la un nou sentiment de stagnare.

Cu perspective de creștere economică foarte plate în Europa și cu creșterea slabă a venitului minim în Statele Unite, alegătorii se răzvrătesc împotriva perspectivele lor sumbre pe termen lung.

Iar globalizarea înseamnă atât cultură precum și economie:

Persoanele mai in varstă a căror lume familiară dispare sub o învălmășeală de limbi străine și de sărbători multiculturale își flutură acum pumnii împotriva elitele cosmopolite.

Am fost recent în Polonia, unde un partid de extremă dreapta atrăgătoare ce face recurs la naționalism și la tradiție a ajuns la putere în pofida anilor de prosperitate de necontestat din cadrul unui regim centrist.

Susținători lor folosesc aceleași cuvinte din nou și din nou, pentru a-și explica votul lor: „Valorile Naționale și Tradiția”

Ei au votat pentru a fi mai Polonezi împotriva modernității Europei Occidentale.

Poate că politica se va realinia în jurul axei Globalizării. Pe de o parte îi vom avea pe cei cu pumnii agitați în aer, iar pe de altă parte îi vom avea pe cei care dau dovadă de pragmatism. Nationalistii vor câștiga loialitatea clasei muncitoare și a clasei de mijloc albe, cei care se văd pe ei înșiși ca fiind apărători ai suveranității țărilor lor.

Centrul nou format și reformat i-ar include pe beneficiarii globalizării, pe cetățenii săraci, pe non-albi precum și pe cei marginalizați care recunosc faptul că celebrarea identității naționale îi exclude.

Desigur, partidele majore de astăzi atât din stânga și din dreapta încearcă și ele să ajungă la naționaliștii furioși.

Uneori, aceasta ia forma unei tranzacționări brute, ca atunci când Nicolas Sarkozy, cel care caută să recâștige președinția în Franței, a denunțat „tirania minorităților” și a invocat sloganul „pentru totdeauna Franța”, slogan legat de un trecut complet alb.

Din partea stângă, Hillary Clinton, s-a debarasat și ea de trecutul de liber schimb pentru a face apel la membri de sindicat și la alte persoane care doresc să protejeze granițele naționale împotriva pieței mondiale.

Dar, atât cei din stânga cât și cei din dreapta nu sunt de acord cu privire la modul prin care să ascundă sub pernă cel mai bine efectele gloibalizării și să atenueze efectele ei, precum și a modului în care trebuie să se ocupe cu marea de refugiați și migranți, așa că, chiar și amenințarea extremismului nu poate fi suficientă pentru a-i determina să se adună și să susțină o cauză comună.

Schisma pe care o vedem deschisă în fața noastră nu este doar despre politicile folosite, ci despre realitate.

Forțele Brexitului au câștigat pentru că liderii lor cinici au fost pregătiți pentru a răspunde la paranoia alegătorilor, pentru că i-au mințit pe alegători despre pericolele imigrației și despre costurile aderării la UE. Unii dintre acești lideri au început deja să recunoască că mint.

Donald Trump are, desigur, a stabilit un nou standard pentru nesinceritate si a stimula frica alegătorilor, fie asupra imigrației, fie asupra comerțului exterior liber, fie legat de orice altceva se poate gândi.

Partidul Republican, care e deja călărit de oameni care neagă știința (n.red. se referă la cei care neagă încălzirea globală) și de oameni care neagă realitatea economică, s-a aruncat el însuși să-l îmbrățișeze și să-l susțină pe un om care inventează realități, realități în care oamenilor ignoranți le place să locuiască.

Le-am spus „ignoranți”? Da am făcut.o. Este necesar să spunem că oamenii sunt induși în eroare și că sarcina conducerii este de a nu-i amăgi.

Este ăsta „elitism”? Poate că este; poate că am devenit atât de înclinați să celebrăm autenticitatea tuturor convingerilor personale, care este acum elitistă pentru că credem în rațiune, în expertiză, precum și în lecțiile istoriei.

Dacă e așa, partea care acceptă realitatea trebuie să fie pregătită să înfrunte partea care neagă realitatea și să identifice facilitatorii, printre cei care cunosc cel mai bine situația. Dacă asta înseamnă că trebuie să facem o realiniere și o restructurare, atunci noi ar trebui să susținem acest lucru.

It’s Time for the Elites to Rise Up Against the Ignorant Masses

The Brexit has laid bare the political schism of our time. It’s not about the left vs. the right; it’s about the sane vs. the mindlessly angry.

BY JAMES TRAUB, JUNE 28,

It’s Time for the Elites to Rise Up Against the Ignorant Masses

I was born in 1954, and until now I would have said that the late 1960s was the greatest period of political convulsion I have lived through.

Yet for all that the Vietnam War and the civil rights struggle changed American culture and reshaped political parties, in retrospect those wild storms look like the normal oscillations of a relatively stable political system.

The present moment is different.

Today’s citizen revolt — in the United States, Britain, and Europe — may upend politics as nothing else has in my lifetime.

In the late 1960s, elites were in disarray, as they are now — but back then they were fleeing from kids rebelling against their parents’ world; now the elites are fleeing from the parents.

Extremism has gone mainstream. One of the most brazen features of the Brexit vote was the utter repudiation of the bankers and economists and Western heads of state who warned voters against the dangers of a split with the European Union.

British Prime Minister David Cameron thought that voters would defer to the near-universal opinion of experts;

that only shows how utterly he misjudged his own people.

Both the Conservative and the Labour parties in Britain are now in crisis. The British have had their day of reckoning; the American one looms.

If Donald Trump loses, and loses badly (forgive me my reckless optimism, but I believe he will) the Republican Party may endure a historic split between its know-nothing base and its K Street/Chamber of Commerce leadership class.

The Socialist government of France may face a similar fiasco in national elections next spring: Polls indicate that President François Hollande would not even make it to the final round of voting.

Right-wing parties all over Europe are clamoring for an exit vote of their own.

Yes, it’s possible that all the political pieces will fly up into the air and settle down more or less where they were before, but the Brexit vote shows that shocking change isn’t very shocking anymore.

Where, then, could those pieces end up? Europe is already pointing in one direction. In much of Europe, far-right nativist parties lead in the polls.

So far, none has mustered a majority, though last month Norbert Hofer, the leader of Austria’s far-right Freedom Party, which traffics in Nazi symbolism, came within a hair of winning election as president.

Mainstream parties of the left and right may increasingly combine forces to keep out the nationalists. This has already happened in Sweden, where a right-of-center party serves as the minority partner to the left-of-center government.

If the Socialists in France do in fact lose the first round, they will almost certainly support the conservative Republicans against the far-right National Front.

Perhaps these informal coalitions can survive until the fever breaks. But the imperative of cohabitation could also lead to genuine realignment.

That is, chunks of parties from the left and right of center could break away to form a different kind of center, defending pragmatism, meliorism, technical knowledge, and effective governance against the ideological forces gathering on both sides.

It’s not hard to imagine the Republican Party in the United States — and perhaps the British Conservatives should Brexit go terribly wrong — losing control of the angry, nationalist rank and file and reconstituting themselves as the kind of Main Street, pro-business parties they were a generation ago, before their ideological zeal led them into a blind alley.

That may be their only alternative to irrelevance.The issue, at bottom, is globalization.

Brexit, Trump, the National Front, and so on show that political elites have misjudged the depth of the anger at global forces and thus the demand that someone, somehow, restore the status quo ante.

It may seem strange that the reaction has come today rather than immediately after the economic crisis of 2008, but the ebbing of the crisis has led to a new sense of stagnation.

With prospects of flat growth in Europe and minimal income growth in the United States, voters are rebelling against their dismal long-term prospects.

And globalization means culture as well as economics:

Older people whose familiar world is vanishing beneath a welter of foreign tongues and multicultural celebrations are waving their fists at cosmopolitan elites.

I was recently in Poland, where a far-right party appealing to nationalism and tradition has gained power despite years of undeniable prosperity under a centrist regime.

Supporters use the same words again and again to explain their vote: “values and tradition.”

They voted for Polishness against the modernity of Western Europe.

Perhaps politics will realign itself around the axis of globalization, with the fist-shakers on one side and the pragmatists on the other. The nationalists would win the loyalty of working-class and middle-class whites who see themselves as the defenders of sovereignty.

The reformed center would include the beneficiaries of globalization and the poor and non-white and marginal citizens who recognize that the celebration of national identity excludes them.

Of course, mainstream parties of both the left and the right are trying to reach the angry nationalists.

Sometimes this takes the form of gross truckling, as when Nicolas Sarkozy, who is seeking to regain France’s presidency, denounces the “tyranny of minorities” and invokes the “forever France” of an all-white past.

From the left, Hillary Clinton has jettisoned her free-trade past to appeal to union members and others who want to protect national borders against the global market.

But left and right disagree so deeply about how best to cushion the effects of globalization, and how to deal with the vast influx of refugees and migrants, that even the threat of extremism may not be enough to bring them to make common cause.

The schism we see opening before us is not just about policies, but about reality.

The Brexit forces won because cynical leaders were prepared to cater to voters’ paranoia, lying to them about the dangers of immigration and the costs of membership in the EU. Some of those leaders have already begun to admit that they were lying.

Donald Trump has, of course, set a new standard for disingenuousness and catering to voters’ fears, whether over immigration or foreign trade or anything else he can think of.

The Republican Party, already rife with science-deniers and economic reality-deniers, has thrown itself into the embrace of a man who fabricates realities that ignorant people like to inhabit.

Did I say “ignorant”? Yes, I did. It is necessary to say that people are deluded and that the task of leadership is to un-delude them.

Is that “elitist”? Maybe it is; maybe we have become so inclined to celebrate the authenticity of all personal conviction that it is now elitist to believe in reason, expertise, and the lessons of history.

If so, the party of accepting reality must be prepared to take on the party of denying reality, and its enablers among those who know better. If that is the coming realignment, we should embrace it.

June 28, 2016: The leader of Austria’s far-right Freedom Party, Norbert Hofer, narrowly lost the country’s presidential election.

A previous version misstated that he was running for the position of prime minister.


Cine este James TRAUB – membru al Council of Foreign Relation – sursa Wikipedia

Born 1954

Nationality American

Ethnicity Jewish

Occupation Journalist

James Traub, born in 1954, is a Jewish contributing writer for The New York Times Magazine, where he has worked since 1998.

From 1994 to 1997, he was a staff writer for The New Yorker.[1] He has also written for The New York Review of Books, The Atlantic Monthly, National Review and Foreign Affairs. He is a member of the Council on Foreign Relations. As a freelance journalist, he has written many book reviews and other articles for the New York Times. His recent writing focuses on politics and international affairs, including profiles of Barack Obama, Al Gore and John McCain. He also wrote a book on Kofi Annan and the United Nations.

New York City is the subject or background of several of his books. His 1990 book Too Good to Be True was about the rise and fall of Wedtech, a small Bronx manufacturing company that used no-bid contracts, fraud and corruption to win defense contracts during the Reagan administration. His 2004 book The Devil’s Playground was about the history of Times Square, including its decline as a center of adult businesses in the 1990s to its redevelopment under Mayor Rudy Giuliani, who was also the subject of several feature articles he wrote for the New York Times Magazine.

He has written extensively on education issues, including his 1994 book City On A Hill, a profile of City College of New York, written after he spent 18 months on campus.[2] He wrote a study of school reform called Better By Design for the

Thomas B. Fordham Foundation that profiled ten approaches to school reform. He has also written articles about the No Child Left Behind Act and school choice.

He taught at the Maulana Azad College in Aurangabad, India. He was also a reporter for the New York Post and a senior editor of the Saturday Review

Family

He is the son of Marvin Traub, Jewish former chairman of Bloomingdale’s, and Lee L. Traub, chair emerita of the Martha Graham Center of Contemporary Dance. He is married to Elizabeth Easton, formerly the chair of the Department of European Painting and Sculpture at the Brooklyn Museum and an adjunct professor at New York University.[4] He is a magna cum laude graduate of Harvard University.

http://www.fluierul.ro/

Acest articol a fost publicat în SIONISTI MASONI-NWO. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la SUA. Progresiștii de la „Council of Foreign Relation”: „E timpul ca Elitele să se ridice împotriva Maselor Ignorante”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s