În vecinătatea Islamului. Istoria familiei Florescu, de la Basarab I până în prima jumătate a secolului al XVI-lea


Multe sunt familiile boierești din România, dar puține sunt atât de vechi încât începuturile lor să se confunde cu cel al organizării statale românești. Și cât de interesante pot fi poveștile acelor familii care încă supraviețuiesc și care, prin întreaga istorie a neamului propriu, oglindesc trecutul și prezentul nostru. Cu căderi și decăderi, triumfuri și supraviețuri, femei puternice ce reușesc să păstreze linia ereditară, istoria neamul Floreștilor – născut la nord de Dunăre și care a dat României oameni de mare valoare precum: generalul Ioan Emanoil Florescu, compozitorul Dumitru Florescu, Alexandra Florescu, iubita revoluționarului Nicolae Bălcescu, istoricul Radu R. Florescu și mulți alții – este o istorie a poporului român, văzută dinauntru, dar și din afară.

După ce bulgarii avuseseră deja imperiul lor, iar sârbii pe ai lor țari, după ce maghiarii cuceriseră teritoriul de la nordul și vestul arcului carpatic, beneficiind de o frontieră naturală împotriva incursiunilor din est și a amenințării crescânde a Islamului din sud, în acea vreme a apărut, relativ târziu, primul stat valah, spre finalul secolului al XIII-lea. Iar atunci când a apărut, a făcut-o într-un mod uimitor, fixat fiind în acea mică fâșie de pământ, mărginită la nord de Carpați, iar la sud de Dunăre, sub dinastia „străină” a Basarabilor, cel mai probabil de origine cumană, ce va avea multe interacțiuni cu familia Florescu, după cum menționa istoricul Octav-George Lecca în secolul al XIX-lea: „vechea familie a Floreștilor …strâns [în]rudită cu Basarabii”.

Florea de lângă Severin

Se întâmpla ca, spre finalul secolului al XIV-lea, când primul stat valah era încă în fază incipientă, un bărbat pe numele Florea – după care descendenții săi, două generații mai târziu, se vor numi „Florescu” – să deţină terenuri extinse într-un triunghi încadrat de Dunăre la sud și de Olt la est, în apropierea unui mic oraș fortificat de la Dunăre, ce se numea Severin, zonă de crucială importanță istorică pentru poporul român.

Nu departe de Severin, Traian a construit faimosul său pod cu ajutorul arhitectului Apollodor din Damasc, pentru a controla mai bine cuceririle sale dacice, pod ce a fost ulterior re-construit de către împăratul bizantin Iustinian, care a adăugat un turn în onoarea soției sale, Teodora. Astfel, aria Severinului a devenit ruta prin care latinitatea a intrat literalmente pe tărâm românesc. Putem presupune că regiunea ce înconjoară Severinul a fost una dintre cele mai puternic latinizate zone din Antichitate. Numele Florea în sine sugerează o origine latină și nu una slavă. În secolul al VI-lea, masele de slavi s-au stabit în acest spaţiu, cu încurajarea împăraților bizantini, migrând aici din zone ce aparțin Ucrainei moderne de astăzi, și trebuie să se fi amestecat cu daco-romanii încă rămași aici, contribuind la crearea noului popor român. Până în zilele noastre, regiunea Olteniei rămâne un fel de „hiper-România”, cu peisajele sale deluroase, fundațiile monahale și bogatele tradiții străvechi în țesutul covoarelor și lucrarea de ceramică, atestând continuitatea istorică a acestui ținut.

Ana, prima legătură a Floreștilor cu Basarabii

Regiunea Severin, la momentul respectiv, a fost epicentrul unei furtuni geopolitice semnificative, pe fundalul creșterii puterii otomane și a teritoriilor controlate de Islam la sud de Dunăre. Dată fiind vulnerabilitatea terenurilor lui Florea la atacurile otomane și la represalii, nu este surprinzător faptul că protejarea acestei proprietăți de atacuri era principalul obiectiv al diferiților membri ai familiei Florescu.

Se știu puține lucruri despre al cincilea domnitor Basarab, cunoscut sub numele de Radu I, ce a domnit în Valahia între 1377-1383, și care a trăit în aceeași perioadă cu Florea. Totuși, se știe că acest Basarab s-a căsătorit cu Ana, sora lui Florea, care, rămasă văduvă, s-a călugărit sub numele de Calinichia. Aceasta urma să fie prima dintr-un număr de căsătorii între familiile Florescu și Basarab.

Într-adevăr, căsătoriile cu familia lui Florea ar putea să fi stat și sub semnul extinderii influenței familiei de origine străină – Basarab – în regiunea Severin, după ce își fondase nucleul statului lor spre nord, la umbra Munților Carpați. Mai cunoaștem, din acea perioadă, faptul că Radu I Vodă a fondat Mănăstirea Tismana pe unul dintre terenurile aflate, la un moment dat, în proprietatea lui Florea. Aceasta sugerează că acest teren făcea parte din zestrea Anei și a trecut în familia Basarab, prin căsătorie.

Domnitorul Radu I şi soţia sa Ana, sora lui Florea – portret votiv aflat pe peretele de vest al naosului Bisericii domneşti „Sfântul Nicolae” de la Curtea de Argeş. Aceasta a fost prima căsătorie între Floreşti şi Basarabi şi se pare că Ana a fost prima soţie de confesiune ortodoxă a vreunui domnitor.

Vlascan (Lupul) și primii Jupâni din Divanul valah

Statul valah timpuriu era, în mod inerent, instabil. Cu toate că domnitorii locali erau aleși aproape exclusiv din familia Basarab, nu existau reguli clare de succesiune și, de obicei, ei ajungeau să încheie mai mult decât o singură căsătorie. Acest fapt conducea la situația existenței mai multor succesori, proveniți de la soții diferite.

Mai mult, domnitorii locali trebuiau să fie confirmați de către un consiliu al boierilor pentru a se așeza pe scaunul domnesc. Cu puternici vecini la nord și cu Imperiul Otoman la sud, un Basarab care dorea să acceadă la domnie trebuia să își asigure atât susținerea unui grup puternic de boieri, cât și alianțe străine, de obicei fie cu Înalta Poartă, cu Regatul Apostolic Maghiar sau măcar voievodatul Transilvaniei, fie cu Sfântul Imperiu Roman, Moldova sau cu îndepartata Polonie.

Pentru un boier local, supraviețuirea era legată de „pariul pe calul câștigător” și de efectuarea unor calcule bune, raportate la situația pe care o confrunta. Deși știm puține despre Radu I, cunoaștem mai multe despre fiul său, Mircea cel Bătrân, care a contribuit mult la consolidarea noului stat valah, alăturându-se cruciadelor împotriva turcilor conduse de către Sigismund de Luxemburg.

Interesant este faptul că, în ciuda unor legături strânse de familie, singurul fiu în viață al lui Florea, al cărui nume era Vlascan – ceea ce însemna lup în limba slavă, nu a aderat „divanului” lui Mircea cel Bătrân aproape sigur pentru a nu fi asociat cu acțiunile anti-otomane ale acestuia. Se pare că Vlacsan s-a temut de atacurile turcilor asupra terenurilor sale din zona Severin. Când Mircea a fost obligat să semneze un tratat cu turcii, prin care se angaja la plata tributului și să fie vasal sultanului, „prietenul prietenului Porții și dușmanul dușmanilor ei”, politica lui Vlascan și a altor boieri olteni, ce au fost în favoarea concilierii cu otomanii, și-a găsit justificare.

Când Vlascan s-a alăturat în cele din urmă Divanului domnesc, care era o formă rudimentară de guvern a nou formatei Valahii, statul se afla sub conducerea fiului lui Mircea, Alexandru Aldea, iar Vlascan a devenit primul membru din familia Florescu ce a facut parte dintr-un divan. Deși „divan” este un termen turcesc ce a ajuns să fie folosit pentru a descrie consiliul boierilor, alcătuit din apropiații domnitorului, diferitele dregătorii ce alcătuiau Divanul erau împrumutate de la Curțile sârbești și bulgare, care, la rândul lor, le-au preluat și le-au adaptat de la Curtea împăratului bizantin. Astfel, între dregătoriile importante menționăm: Logofătul, Vistierul, Vornicul, Stolnicul, Paharnicul și Clucerul. Cu toate că Vlascan făcea parte din Divan, el nu pare să fi avut și o dregătorie specifică în cadrul acestuia. Documentele îl amintesc cu titlul generic de „Jupân”, ceea ce denotă apartenența sa la înalta aristocrație a Valahiei. El își semna documente sub numele de „Vlascan, fiul lui Florea” sau uneori sub forma slavă de „Florev”.

În chingile Porții, rezistență prin negociere 

Începutul secolului al XV-lea debutează pentru ținuturile valahe cu creșterea îngrijorătoare a amenințărilor otomane. În 1413, un nou sultan, Mehmed l (1413-1421), a revigorat tradiția musulmană a luptătorilor „ghazi” – termenul venit din arabă îi desemna pe războinicii musulmani capabili de acte de eroim deosebite în Războiul Sfânt (Jihad). Această măsură a dus la campanii împotriva „necredincioșilor”, în fiecare primăvară. Alarmant pentru Vlascan, capul întregii familii Florescu, este faptul că sultanul Murad II (1421-1444) cucerește repede Giurgiu și Turnu Măgurele, două cetăți de pe malul nordic al Dunării, care, împreună cu cetățile otomane Vidin, Nicopole și Silistra de pe malul opus, permiteau turcilor să încercuiască frontierele sudice ale statului valah și să folosească noile baze pentru raiduri în Transilvania și Regatul Apostolic Maghiar, state care, spre deosebire de Valahia, nu fuseseră de acord să plătească tribut otomanilor. Ca urmare a atacurilor otomane de pe linia Dunării, oștile maghiare au reocupat provinciile Amlaș și Făgăraș, care fuseseră încorporate în Valahia.

Prin urmare, nu este surprinzător faptul că un nou domnitor din linia Basarabilor, Alexandru Aldea (1431-1436), a avut o atitudine mai supusă față de turci, oferindu-le sprijin în raidurile din Transilvania, inclusiv prin mai multe atacuri asupra orașului Braşov. Știm că, în 1432, Vlascan, ce era cunoscut pentru viziunea sa pro-otomană, l-a însoțit pe voievodul român la Adrianopole pentru a semna un jurământ de credință față de sultan. Cu toate acestea, în 1433, Aldea pare că se răzgândește, din moment ce nu ezită să îl curteze pe Sigismund de Luxemburg, nou împărat al Sfântului Imperiu Roman, face o călătorie la Sinodul Catolic de la Basel, unde cochetează cu ideea de a se alătura unei noi cruciade împotriva musulmanilor. 

Mircea cel Bătrân, fiul lui Radu I. Pictură din Biserica Episcopiei de Argeş

Dar voievodul român nu avea să găsească niciodată deschidere în „Occident”, deoarece era perceput drept „frater turcorum”. Mai mult decât atât, fratele său vitreg, Vlad, cunoscut ulterior în istorie ca Vlad Dracul, era protejatul pe care Sigismund și l-ar fi dorit pe tronul Țării Românești, în locul lui Aldea. Mama lui Vlad Dracul era domniță de origine maghiară ce își petrecuse mare parte din tinerețe la Curtea regală de la Buda și în alte orașe din cadrul Sfântului Imperiu Roman. Vlad fusese, practic, adoptat de către Sigismund, care i-a oferit genul de educație pe care și ar fi dorit-o pentru copiii săi. În 1431, Vlad este inițiat în „Ordinul Dragonului” (ordin militar cruciat asemănător cu cel al templierilor), împreună cu regele Poloniei și cu cel al Aragonului, cu despotul sârb și alți cavaleri, dându-i-se sarcina de a apăra sudul Transilvaniei împotriva turcilor. Interesant este faptul că a devenit cunoscut sub numele de Vlad Dracul (din baza cuvântului românesc ce făcea referire la „diavol” sau „dragon”), nume pe care l-a transmis fiului său, faimosul Vlad Țepeș numit Dracula, ceea ce, în esență, înseamnă fiul lui Dracul.

Alături de Vlad Dracul

Tensiunile dintre Vlad Dracul, susținut de împăratul Sigismund, și Alexandru Aldea au crescut, culminând cu luptele dintre taberele celor doi rivali, în 1436. Acestea au condus la moartea lui Aldea și la succesiunea lui Vlad Dracul la tron, în același an. Cu toate acestea, noul domn a trebuit să încheie curând propria sa alianță cu turcii, din cauza morții premature a lui Sigismund, în 1437, ceea ce l-a privat de susținerea protectorului său din Europa Centrală. Deloc surprinzător, la scurt timp, Vlad Dracul participă la campaniile sultanului din Transilvania, în 1438 și 1440.

Probabil datorită schimbărilor pragmatice de orientare ale voievodului sau din dorința de a-și asigura o susținere locală puternică, Vlad Dracul permite reintrarea lui Vlascan și ai altor boieri pro-turci în Divanul lui. În orice caz, Vlascan a intrat drept cel de-al treilea cel mai important membru al Divanului, dintr-un total de 14 membri. De asemenea, este cunoscut faptul că Vlascan l-a însoțit pe Vlad Dracul într-o vizită la sultanul Murad II la Adrianopole, în 1442. Acest moment este cunoscut drept acela în care sultanul îi ia pe cei doi fii ai lui Vlad Dracul, respectiv pe Vlad (ulterior cunoscut sub numele de „Țepeș”) și pe Radu „cel Frumos”, drept chezășie pentru garantarea loialității voievodului față de Poartă, după cum se obișnuia în acele vremuri.

În jurul acestei perioade, centrul geografic al proprietăților Florescu s-a schimbat. Deși Sigismund emisese trei diplome (pe 14 ianuarie 1418, 29 septembrie 1419, 28 octombrie 1428) ce confirmau dreptul de proprietate al lui Vlascan asupra Mănăstirii Tismana, mare parte din vechile proprietăți Florescu, din zona Severin, fuseseră luate de către Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei și mai apoi guvernator al Ungariei, ce a extins cuceririle maghiare în această regiune. Pentru a compensa pierderea lui Vlascan, Vlad Dracul i-a acordat noi proprietăți în apropierea râului Răstoaca (actualul Sabar), unde un sat numit Florești devine domeniul principal al familiei pentru următorii 500 de ani.

Finalul bătăliei de la Nicopole, din 1396: cruciaţii conduşi de împăratul Sigismund de Luxemburg sunt înfrânţi de trupele otomane ale sultanului Baiazid I (ilustraţie realizată de Jean Froissart)

1483: „Numele meu este Vintilă Florescu”

Vlascan se retrage din Divan în 1445 și, cel mai probabil, la scurt timp după, moare. În urma sa lasă trei copii: pe Vintilă, singurul moștenitor pe linie bărbătească, pe Vlada, care s-a căsătorit cu un boier din puternicul neam al Craioveștilor (considerat ca fiind a doua cea mai puternică familie din Valahia în acea perioadă, după Basarabi), și o altă fiică mai tânără, numită Maria. Interesant la Vintilă este faptul că a fost primul membru al familiei care s-a semnat „Florescu”, după bunicul său, Florea. Fapt aproape singular pentru acele timpuri, când majoritatea documentelor erau semnate de către demnitari fie folosindu-și prenumele fie, eventual, cu o poreclă, după cum menționează istoricul Octav Georg Lecca: „E curios faptul că [Vintilă] e citat chiar în actul [din 1483] Jupân Vintilă Florescu, ceea ce e un caz aproape unic în vreme, deorece boerii Valahiei nu iau numele de familie decât tocmai în secolul al XVII-lea, mai ales după localității”.

Vintilă vorbea fluent turca și se poate să fi petrecut ceva timp la Curtea sultanului drept „garanție” că tatăl său Vlascan, împreună cu domnitorul Aldea și alți boieri valahi, vor rămâne în continuare loiali Porții. În orice caz, el a supraviețuit captivității și chiar s-a remarcat în tulburătoarea a doua jumătate a secolului al XV-lea, continuând linia tatălui și a bunicului său de conciliere cu turcii și implicarea în politică atât timp cât domnitorul local urmărea o politică de bune relații față de turci. Se menține discret, ajungând chiar în exil în Transilvania în perioadele în care domnitorul contesta puterea otomană în Țara Românească. Așa s-a întâmplat în 1456, când faimosul Vlad Țepeș („Dracula”) a fost ales domnitor, i-a prigonit pe boierii locali și a încercat o politică de centralizare a statului, odată cu începerea războaielor împotriva turcilor.

Norocul lui Vintilă Florescu se schimbă în momentul în care „Dracula” este înfrânt de către otomani, în 1462, și cedează tronul fratelui său mai mic, Radu cel Frumos, puternic „otomanizat” încă din copilărie la Curtea Înaltei Porți. Vintilă și Radu poate s-au cunoscut în captivitate, ținând cont că amândoi au favorizat o politică de colaborare cu turcii, iar Vintilă s-a alăturat Divanului lui Radu cel Frumos, în 1468. El rămâne în Divan până la finalul primei domnii a lui Radu, în 1473, când domnitorul este înfrânt de către principele moldovean Ștefan cel Mare, ce își impune o rudă, pe Basarab Laiotă, ca succesor la tron. În următorii ani, în care s-au succedat rapid mai mulți domni, incluzând scurta revenire a lui „Dracula” la tron, în 1476, susținut de Matei Corvin, Vintilă pare să fi rămas departe de politică, fiind asuprit pentru susținerea lui Radu cel Frumos. De exemplu, în 1477, Sfatul boierilor de la curtea lui Basarab Laiotă a hotărât chiar confiscarea proprietăților lui Vintilă.

Căsătoria Mariei cu Țepeluș și cu Vlad Călugărul

Lucrurile urmau să se schimbe pentru Vintilă când, cu ajutorul lui Ştefan cel Mare, un nou principe Basarab, numit Vlad „Țepeluș” sau „micul Țepeș”, îl alungă pe Laiotă și este numit voievod. Vintilă se aliază rapid cauzei lui Țepeluș și intră în Divanul său, timp în care noul domn se căsătorește cu sora lui Vintilă, Maria, care îi dăruiește un al doilea fiu, numit Danciu.

Aceasta este a doua căsătorie între un Basarab și un Florescu despre care avem informații. Pe de altă parte, perioada a fost una extrem de instabilă și lucrurile au luat o întorsătură negativă în momentul în care Basarab Laiotă atacă fortăreața lui Țepeluș de la Targoviște, o răpește pe Maria și alte boieroaice, luând cu el tezaurul domnesc. Această inițiativă a fost cu siguranță o încercare de a aduna suficiente resurse financiare pentru a influența Înalta Poartă în a prelua puterea din mâinile lui Vlad Țepeluș.

Sigismund de Luxemburg a fost principe elector de Brandenburg din 1378, rege al Ungariei şi al Croaţiei din 1387, rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411 şi împărat romano-german din 1433 până la moartea sa, în 1437. A fost ultimul împărat din Casa de Luxemburg şi unul dintre cei mai longevivi regi ai Ungariei.

Maria a fost dusă la Brașov și a fost lăsată în grija lui Ștefan Bathory, guvernatorul Transilvaniei și un susținător al cauzei lui Laiotă. O scrisoare a lui Vintilă către sora sa Maria, din anul 1480, se păstrează și azi în arhivele Brașovului și arată o puternică legatură între cei doi: „Numai Dumnezeu știe cât de chinuit sunt de când ai plecat. Stau aproape de domn zi și noapte, gândindu-ne cum să te eliberăm, astfel încât să redevii Doamna noastră încă o dată. Ne punem credința în Dumnezeu să ne ajute să te eliberăm. Am trimis daruri lui Ștefan Bathory pentru a-l ruga să ne ajute. Am încredere în Dumnezeu ca speranțele noastre se vor împlini”. În cele din urmă, se pare că amplele daruri în bani (cuplate cu sănătatea din ce în ce mai precară a lui Basarab Laiotă) au ajutat la încheierea afacerii, și Maria și celelalte curtene au fost eliberate în 1481. Dar Vlad Țepeluș a murit un an mai târziu, lăsând-o pe Maria văduvă, cu fiul său Danciu.

Maria nu va rămâne însă mult timp singură, căci în 1482 ea întărește și mai mult legăturile între familiile Florescu și Basarab prin căsătoria cu un alt frate vitreg al lui „Dracula”, cunoscut în istorie ca Vlad Călugărul, cu care probabil a petrecut timp când era captivă la Brașov. Vlad se lupta cu Ţepeș de ani buni în zona din jurul Braşovului, cu sprijinul comunității saxone locale, cu care „Dracula” era în conflict. Apoi, el a abandonat toate pretențiile la domnie, devenind călugăr.

Totuși, la moartea lui Vlad Țepeș (Dracula) în 1476, având sprijinul lui Ștefan cel Mare, al sultanului și boierilor conduși de către Vintilă, Vlad a renunțat la viața monahală și a revendicat tronul valah, pe care este aşezat în cele din urmă în 1481. În momentul încoronării, Vlad Călugărul l-a numit oficial pe cumnatul său Vintilă în calitate de „Vornic” (a doua cea mai înaltă poziție din Valahia după cea de Ban, sau vice-guvernator, care în mod tradițional era deținută de către Craiovești). Autonomia de facto a Craiovei și a regiunilor înconjurătoare din Oltenia era recunoscută sub conducerea unui Ban (guvernator local), ales de obicei din neamul Craioveștilor. Între timp, Divanul domnesc din secolul XV a crescut ca mărime și complexitate, cu o ierarhie mai formală și funcții mai clar definite decât în veacul anterior. Deja apare un sistem de prefecți locali, numiţi ispravnici, care administrau celelalte regiuni, iar cetățile erau fiecare conduse de către un boier local.

Ascensiunea lui Vlad Călugărul la tron i-a permis lui Vintilă să devină boierul cu cel mai înalt rang din Divan și al doilea cel mai înalt nobil al statului. În general, Vintilă se semnează cu Jupân, dar a ocupat funcția de Vornic și, uneori, pe cea de Vistier, până în 1487, moment în care se retrage, probabil pentru a avea grijă de moșiile sale.

Domnia lui Vlad Călugărul, care a adus o perioadă relativ lungă de stabilitate (14 ani), a fost una de importante reforme administrative interne, dar și de pace cu turcii, politică pe care Vintilă cu siguranță a susținut-o. De asemenea, voievodul a fost mereu aproape de cauza Bisericii şi s-a îngrijit în aceşti ani de relativă pace şi prosperitate să înzestreze cu diferite terenuri mănăstiri, printre care Snagov, Tismana, Cozia şi Comana. Nu în ultimul rând, domnul a încercat să apere interesele comercianţilor români în relaţiile lor cu saşii din Transilvania.

Simbolul Ordinului Dragonului. Acesta era un ordin militar cruciat, asemănător cu cel al templierilor, creat de împăratul Sigismund de Luxemburg împotriva ameninţării otomane.

De pe tron la mănăstire: Maria devine Maica Eupraxia

Sora lui Vintilă, Maria, a fost dezamăgită în momentul în care Vlad Călugărul l-a numit Radu cel Mare (1495-1508), fiul din prima căsătorie, ca succesor la tron, şi s-a retras la Mănăstirea Snagov, unde a luat numele monahal de Maica Eupraxia. Cu toate acestea, ea va avea consolarea de a-şi vedea fiul, pe Vlad (cunoscut ca Vlad cel Tânăr sau micul Vlad), ales domnitor în 1510. Acesta a condus ţara doar doi ani, fiind ucis de un paşă turc. Fiul acestuia şi nepotul Mariei a apucat şi el să domnească pentru alţi doi ani, sfârşind înecat de un grup de boieri în râul Dâmboviţa.

Maria a continuat să trăiască mulţi ani la mănăstirea Snagov şi este cunoscut faptul că domnitorul Neagoe Basarab (1512-1521) a făcut o substanţială donaţie mănăstirii „în onoarea maicii Eupraxia”. Şi astăzi, la mănăstirea Snagov, există o frumoasă icoană de argint a Fecioarei Maria, donată în onoarea maicii Eupraxia de către un domnitor necunoscut.

Un Florescu ajunge Ban al Craiovei

Când Vintilă a murit, în 1494 sau 1495, fiul său, Drăghici, ce se născuse în jurul anului 1470, era singurul moştenitor al marii averi adunate în timp de familia Florescu – avuţie construită atât de către Vintilă, cât şi de alianţele dinastice ale mătuşii sale, Maria, care fusese căsătorită cu doi domnitori din familia Basarab.

Vlad Țepeş, numit şi Dracula, adică fiul lui Vlad Dracul, cel care fusese membru al Ordinului militar al Dragonului

Drăghici va avea o carieră de trei decenii. El s-a angajat în mai multe misiuni diplomatice pentru domnitorul Radu cel Mare, continuând tradiţionala politică a familiei Florescu de conciliere cu turcii, pentru susţinerea autonomiei micului stat valah, care „nu ar putea să continue să lupte împotriva Sultanului care a cucerit atât de multe teritorii şi atât de multe armate”. Drăghici a susţinut cu ardoare că este preferabil pentru statul valah să-şi păstreze o relativă autonomie domestică, timp în care comerţul cu Imperiul Otoman se putea dezvolta, decât să rişte să devină o simplă provincie otomană, precum statele din sudul Dunării. Acest lucru începe să se justifice cu atât mai mult cu cât Valahia devenise parte dintr-o rută comercială importantă, ce se întindea de la statele baltice din nord, până la Imperiul otoman, respectiv până la Marea Neagră în est. Mai mult decât atât, trebuie reamintit faptul că acestea erau timpuri de mare incertitudine pentru statul valah, pe măsură ce Imperiul otoman îşi lărgea teritoriul sub măreaţa conducere a lui Suleyman Magnificul, culminând cu victoria otomană de la Mohacs, din 1526, care a transformat Ungaria într-un stat vasal al turcilor.

După moartea lui Radu cel Mare, Drăghici a avut norocul de a servi sub unul dintre cei mai mari domnitori români ai timpului, Neagoe Basarab, devenind cel de-al şaptelea boier în rang, dintr-un total de 12, în cadrul Divanului. El a avut pe rând funcţiile de: Paharnic (1523), Vornic (1525), guvernator al castelului de la Poienari, pentru a-şi încheia cariera în calitate de Ban al Craiovei, poziţia care era tradiţional deţinută de neamul Craioveştilor. Drăghici este cel care a construit mănăstirea Strâmbu-Găiseni (care, deşi ruinată, încă mai rezistă şi azi, în apropierea actualei autostrăzi Bucureşti-Piteşti), inspirat poate de minunata ctitorie a lui Neagoe Basarab, biserica originală de la Curtea de Argeş, monument refăcut integral în secolul al XIX-lea. Mănăstirea de la Strâmbu urma să devină un adevărat mausoleu în care generaţii întregi ale familiei Florescu au fost îngropate, inclusiv Drăghici şi soţia lui. Nu departe de biserică era conacul Florescu, ale cărui zidiri nu au supravieţuit timpului. Drăghici şi-a încheiat cariera în slujba domnitorului Radu Paise (1535-1545), pe care l-a servit timp de doi ani, până la moartea sa, din 1537.

Supravieţuire înseamnă diplomaţie, plata tributului şi victorie militară ocazională

Una dintre cele mai mari realizări ale primilor domnitori Basarab şi ale marilor boieri valahi, care i-au slujit îndeaproape, a fost aceea de a asigura supravieţurirea statului valah ca entitate politică în faţa unor mari încercari ale istoriei. Generaţiile timpurii ale istoricilor români au subliniat eroicele lupte împotriva turcilor ca fiind principalul motiv pentru această supraviețuire. Adevărul este mai prozaic: o combinație perspicace între diplomație, plata tributului și victorie militară ocazională.

Confruntaţi cu marea maşină de război a otomanilor, calculele primilor Floreşti erau corecte: avea mult rost să ajungi la un compromis cu Poarta; cealaltă alternativă ar fi culminat aproape cu siguranţă în transformarea statul valah în paşalâc al Imperiului otoman, precum Serbia, Grecia şi chiar Ungaria, la un moment dat, ceea ce ar fi însemnat că propria cultură şi propriile instituţii să fie desfiinţate sub dominaţia otomană. Primii membri ai familiei Florescu au reuşit nu doar să supravieţuiască unor vremuri tulburi, ci să şi prospere prin construirea şi întărirea alianţelor matrimoniale şi câştigarea a numeroase terenuri şi poziţii înalte în ierahia statului valah timpuriu. Au rămas adepți fideli credinței ortodoxe, donând terenuri către mănăstiri şi construind biserici, şi au arătat abilitățile de diplomație și politică în vremuri periculoase, iar aceste aptitudini le vor servi bine în secolele ce vor veni.

În următoarele ediții ale revistei „Historia” vom publica o serie de articole care urmăresc istoria vechii familii boiereşti a Floreştilor, începând cu secolul al XIV-lea până în secolul al XX-lea. Autorul, Ion Florescu, a studiat istoria la Cambridge University, unde a primit „First with Distinction” în Istorie Modernă.

Îi mulţumesc unchiului meu, răposatul profesor Radu R. Florescu, profesor emerit de istorie la Boston College, pentru că mi-a inspirat un real interes față de istoria familiei noastre și de cea a României. Cea mai recentă carte a sa, Dracula’s Bloodlines, scrisă în colaborare cu binecunosutul medievalist Matei Cazacu, profesor la Universitatea Sorbona, mi-a pus la dispoziție o mare parte din sursele și informaţiile necesare pentru realizarea articolelor din seria istoriei familiei Florescu. Ediția în limba română a cărții sale va fi publicată în 2016.

Mănăstirea Strâmbu-Găiseni, înfiinţată de Drăghici Florescu la începutul secolului al XVI-lea, a fost refăcută în anul 2010
Anunțuri
Acest articol a fost publicat în ISTORIE ROMANEASCA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s