BUNIC DE ÎMPRUMUT


Când l-am întâlnit pentru prima oară pe badea Gheorghe, mi s-a părut un om răutăcios și scump la vorbă. Rămăsesem fără benzină în Trabant, chiar în apropierea pompei de alimentare a intreprinderii unde lucram amândoi. Eu, tânăr și proaspăt angajat. El, bătrân și sătul de toanele șoferilor. L-am rugat frumos să-mi dea un litru de benzină, dar el m-a privit încruntat, trântindu-mi-o:

– Pleacă de-aici, băiete! Asta nu-i benzinăria lui tat-tu sau a mea.

– Dă-mi, bade, măcar o jumătate de litru, să ajung până la PECO, doar ți-l plătesc.

– Nici măcar un gram. Că eu nu mă joc, înțelegi? Uite acolo o sticlă în care a mai rămas niște petrol. Ia-l, până nu mă răzgândesc, și valea!

Necăjit de lipsa de înțelegere a benzinarului, am turnat petrolul în rezervorul gol și, cu chiu cu vai, am ajuns la prima stație publică de alimentare.

Au trecut câteva luni de atunci, fără să ne mai vedem. Într-o zi, însă, mă prezint la el cu un act ștampilat și parafat de inginerul șef, prin care eram îndreptățit să-mi facă plinul Trabantului. Se uită moșul la mine, își pune ochelarii și citește bine ce scrie pe hârtie, apoi mă fixează iar cu privirea.

– Pă tine te-am mai văzut. Cu ce șmecherie vii de data asta?

– Nu-i nicio șmecherie, bade. Inginerul șef mă trimite să umplu un portbagaj cu sticle de bere din Reghin. Pentru toată conducerea, dar îți aduc și matale dacă vrei.

Pe atunci se găsea greu bere, mai ales una de calitate. Omul dă din cap și bolborosește:

– Nu mă mir că-s atât de grași șefii ăștia. Numai cu bere se respectă, de parcă vinul nostru n-ar mai fi bun. Hai, dară, să-ți pun benzina.

A trecut și vara, iar iarna care a venit a fost prea darnică în ninsori. De-acu’ mă salutam cu badea Gheorghe, deși mă privea încă prea încruntat și nu zăbovea din drumul lui. Și totuși, eu simțeam o atracție misterioasă în a-l cunoaște mai bine, bănuind că are o față ascunsă, cu totul deosebită decât cea pe care o afișa. Soarta a făcut să-l văd odată în stația de autobuz din oraș, așteptând cursa care să-l ducă la serviciu. Am oprit în dreptul lui și l-am rugat să urce. După un moment de chibzuială și o nouă cercetare din priviri, a acceptat invitația. N-am avut mult de mers și nici cuvinte n-am schimbat pe drum, dar măcar am auzit la urmă un „mulțam” din gura lui. Gheața dintre noi s-a spart, iar pasul următor l-a făcut el.

M-a oprit într-o zi, interesându-se dacă-l pot duce acasă, la sfârșit de săptămână. Cumpărase mai multe lucruri din oraș și era greu să le care până în Asuaju de Sus, chiar și cu autobuzul. Am acceptat bucuros, mai ales că mi-a oferit o canistră de 20 de litri cu benzină, iar drumul nu era mai lung de 100 km, dus-întors. A nins toată ziua, dar șoseaua era curățată și n-am întâmpinat probleme nici când am ajuns la destinație. Conversația a început să curgă încet, iar pe când am ajuns eram deja prieteni. Baba lui ne aștepta cu masa pusă, alături de fiica lor, soprană la Teatrul Dramatic din Baia Mare.

Aperitive din slănină afumată, cârnați afumați, caș, ceapă zdrobită în prosop, tobă și murături. Au urmat răciturile și o porție bună de fasole frecată cu șuncă prăjită în untură. La desert, nelipsitul cozonac. Firește că pălinca și vinul stăteau la loc de cinste pe masă, doar că eu nu puteam să beau. Trebuia făcut drumul înapoi, împreună cu cântăreața familiei, care avea concert de la ora zece. Atmosfera a fost destinsă și am povestit până a început să se întunece. La plecare, mi-au făcut un pachet cu merinde și băutură, iar calea de întoarcere a fost de pomină, soprana delectându-mă cu câteva arii cunoscute, mai ales că ea băuse câteva pahare, ca orice artist care se respectă.

De atunci, timp de doi ani, badea Gheorghe mă vizita de fiecare dată când ieșea de la serviciu. Se așeza pe scaunul de la intrarea în dormitor și îmi vorbea molcom despre nevastă, despre fată, despre ginere, dar adăuga și alte povestiri cu tâlc, trăite sau auzite. Îmi plăcea compania lui, prin care apartamentul era mai plin de viață și mai cald. Mă întreba și de-ale mele, ascultându-mă cu atenție și dându-mi sfaturi de om trecut prin multe.

A venit vremea să mă mut din acel cartier, locuința fiind prea mare pentru o singură persoană. Despărțirea de badea Gheorghe a fost dureroasă, bănuind amândoi că nu ne-om mai vedea. Ne-am făcut câte un cadou, dar cel mai mare dar pentru mine au fost lacrimile pe care le-am zărit în ochii bătrânului, când ne-am îmbrățișat. N-am avut norocul să-mi cunosc bunicii, și poate că ăsta-i unul din motivele care mă face să fiu atras de oamenii în vârstă, care știu să povestească și lângă care îmi caut un loc cât mai aproape. Să le admir surâsul dulce-amar, precum al cireșelor de mai. Ca al unor bunici de împrumut. Am mai cunoscut astfel de oameni, cum ar fi nea Tudoran, badea Ion sau nea Vasile, dar pe badea Gheorghe nu l-am mai văzut niciodată de atunci, după cum presimțiserăm amândoi.

https://racoltapetru6.wordpress.com/

Acest articol a fost publicat în POVESTIRI-NUVELE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s