4 Iulie 1776. Rolul Masoneriei în obținerea independenței Statelor Unite ale Americii. Activitățile masonice ale lui George Washington – primul președinte al Statelor Unite ale Americii.


Istoria conflictului coloniilor nord-americane cu Marea Britanie – Cele treisprezece colonii americane (sursa Wikipedia)

Thomas Jefferson este autorul primei schițe a Declarației de independență, făcând apoi corecțiile și schimbările cerute cu ajutorul lui Benjamin Franklin, John Adams și mai apoi cu întregul Congres Continental.

De-a lungul decadelor 1750 și 1760, relațiile dintre Regatul Marii Britanii și cele treisprezece din coloniile sale în America de Nord au devenit din ce în ce mai tensionate, până când, în ziua de 19 aprilie 1775, precedând cu peste un an Declarația de independență, războiul a izbucnit cu adevărat prin confruntarea militară cunoscută sub numele de Bătăliile de la Lexington și Concord (conform, Battles of Lexington and Concord).

Aceste bătalii, care au fost de fapt conflicte armate multiple la scări diferite, s-au desfășurat în aceeași zi, de 19 aprilie, în apropiere de Boston, cuprinzând o suprafață delimitată de localitățile Lexington, Concord, Lincoln, Menotomy (Arlington) și Cambridge, toate din același comitat, Middlesex County, Province of Massachusetts Bay. Aceste confruntări militare, ale căror efective participante de ambele părți au putut fi doar estimate, au produs următoarele victime exact numărate: 73 de morți, 26 de dispăruți și 174 de răniți de partea britanică, respectiv 50 de morți, 5 dispăruți și 39 de răniți de partea americană. Simultan, aceste bătălii multiple sunt considerate de către toți istoricii ca fiind începerea efectivă a Războiului Revoluționar American (1775 – 1783).

Așa cum se poate observa atât ca număr de victime cât și ca durată confruntările armate nu au fost majore, britanicii cedând relativ ușor.

Deși inițial fusese prea puțină dorință de independență de partea americană și mult mai mult o puternică convingere că „jugul colonial” va fi „îmbunătățit,” dacă americanii vor arăta că sunt gata să lupte pe viață și pe moarte, totuși în doar câteva luni, se va manifesta o creșterea exponențială a dorinței de a scăpa pentru întotdeauna de „tutela” Marii Britanii și, în același timp, o puternică manifestare a sentimentului de patriotism național.

Cel puțin două documente pot fi menționate aici de a fi contribuit decisiv la transformarea unor colonii de agricultori, meșteșugari și comercianți, care au avut prea puține legături puternice între ele, într-o viitoare națiune, având o clară conștiință colectivă și o dorință intensă de a fi independentă.

Primul este actul britanic puternic restrictiv, perceput de coloniști ca un act de opresiune, cunoscut sub numele de Intolerable Acts și care aproape a sugrumat auto-guvernarea coloniilor americane ale Angliei.

Cel de-al doilea este violentul pamflet a lui Thomas Paine (unul dintre marii agitatori ai acelor vremi prezent mai târziu și în Franța, în timpul revoluției franceze), intitulat „Common Sense”, publicat în ziua de 10 ianuarie 1776, care a avut un puternic rol de galvanizare a minților, sufletelor și mândriei coloniștilor, dându-le tuturora impulsul esențial de a trece de la cântărirea pragmatică a șanselor și a avantajelor și/sau dezavantajelor la radicala atitudine exprimată hiper-sintetic de Patrick Henry, „Give me Liberty or give me Death”, „Dați-mi Libertate(a) sau dați-mi Moarte(a)”.

Prima frază a Declarației afirmă ca o chestiune de lege naturală abilitatea unui popor de a-și asuma independența politică și recunoaște că motivele unei asemenea independențe trebuie să fie rezonabile și, prin urmare, explicabile, de aceea trebuiau să fie explicate.

Următoarea secțiune, faimosul preambul, include ideile și idealurile care au stat la baza Declarației. Este deasemenea o afirmație a ceea ce este cunoscut ca „dreptul la revoluție” și în linie cu ideile Iluminismului Britanic:

« Noi considerăm aceste adevăruri evidente, că toți oamenii sunt egali, că ei sunt înzestrați de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea sunt Viața, Libertatea și căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Guverne sunt instituite printre oameni, izvorând puterile lor doar din consimțământul celor guvernați, Că atunci când orice Formă de Guvernare devine distructivă acestor scopuri, este dreptul poporului de a o modifica sau elimina, și să instituie nouă Guvernare, stabilindu-i fundația pe astfel de principii și organizandu-i puterile în asemenea formă, încât să le pară lor cel mai probabil să producă Siguranță și Fericire. »

Cei 56 de semnatari ai Declarației de Independență a Statelor Unite ale Americii

Următorii sunt cei 56 de semnatari ai Declarației de Independență, pe care toți au semnat-o în calitatea lor de delegați ai Congresului Continental din partea celor treisprezece colonii originare, care au devenit cele 13 state originare ale Statelor Unite ale Americii. Este demn de remarcat că toți erau oameni educați și avuți (printre ei se găseau 24 de juriști și avocați, 11 erau comercianți, iar 9 erau fermieri și deținători de plantații), absolut toți fiind cetățeni britanici.

Prima semnătură, cea mai mare și cea care a devenit de-a lungul timpului cea mai cunoscută a fost a lui John Hancock, președintele Congresului Continental. Doi viitori președinți ai Statelor Unite au semnat Declarația, John Adams, al doilea președinte și Thomas Jefferson, al treilea președinte. Cel mai în vârstă semnatar a fost Benjamin Franklin, la 70 de ani, în timp ce Edward Rutledge, la 26 de ani, a fost cel mai tânăr.

 


Cine a fost George Washington (sursa Wikipedia)

George Washington s-a născut pe 22 februarie 1732, fiind primul copil al lui Augustine Washington și a doua sa soție, Mary Ball Washington la Pope’s Creek Estate lângă actualul Colonial Beach în ținutul Westmoreland, Virginia. Tatăl lui a avut patru copii cu prima sa soție, Jane Butler: doi au murit de mici, iar doi fii au supraviețuit (Lawrence, născut circa 1718 și Augustine, născut circa 1720) George devenind astfel al treilea fiu dar mult mai tânăr. Mutându-se la Ferry Farm în Stafford County la vârsta de 6 ani, George a fost educat acasă de către tatăl său și de către fratele mai mare. Creșterea tutunului în Virginia pentru vânzare, putea fi măsurat la vremea aceea prin numărul de sclavi folosiți pentru a-l cultiva.

La nașterea lui George Washington populația coloniei era 50% de culoare, majoritatea sclavi Africani sau Afro-Americani.

În tinerețea sa George Washington a lucrat ca topograf dobândind astfel o cunoaștere a terenului coloniei sale natale Virginia care mai târziu se va dovedi de neprețuit.

Căsătoria fratelui său cel mai mare în puternica familie Fairfax i-a adus tânărului George protecția lui Thomas Fairfax, al șaselea Lord Fairfax of Cameron guvernator și latifundiar al regiunii Northern Neck care se întindea pe circa 5 milioane de acri.

Către sfârșitul lunii iulie 1749, imediat după înființarea orașului Alexandria, Virginia de-a lungul râului Potomac, George, în vârstă de 17 ani a fost numit primul topografist al ținutului nou creat Culpeper County, Virginia în interiorul coloniei.

Fără îndoială, această numire i se datorează intervenției Lordului Fairfax și a vărului acestuia William Fairfax of Belvoir, arendaș și membru în Consiliul Guvernatorului.

Urmasul unei familii de aristocrati englezi emigrati in America, G. Washington a fost unul dintre cei mai bogati plantatori.

Alaturi de Jefferson el a reprezentat in Congres statul Virginia.

Experienta militara a capatat-o participind la conflictul dintre englezi si francezi din cadrul Razboiului de 7 ani (1756-1763).

In 1775 a fost numit comandant suprem al armatei coloniilor.

Dupa adoptarea Constitutiei din 1787, elaborarea careia s-a facut sub conducerea sa,la 16 aprilie 1789 a devenit primul presedinte al S.U.A.,indeplinind doua mandate(1789-1797).

In testamentul sau politic a indemnat americanii sa dea intregii lumi un exemplu…,fiind calauziti in mod consecvent de notiunea de dreptate.

Așa cum puteți vedea ascensiunea politică a lui George Washington s-a datorat celui de-al 6-lea Lord de Fairfax care l-a numit pe George Washington ca supraveghetor al uriașului său domeniu din Virginia. Nu întâmplător al 6-lea Lord Fairfax a fost membru al Lojii Masonice, Alexandria din Virginia

Prin urmare putem lega crearea și orientarea lojilor masonice americane împotriva Coroanei Britanice de luptele intestine de la Londra atât pentru putere cât și legate de proprietățile și de interesele economice de peste Ocean. Al Șaselea Lord de Fairfax a jucat un rol cheie în ascensiunea lui George Washington și în evenimentele revoluționare de mai tărziu.

Deși pe față a fost și a rămas întotdeauna un Loialist al Coroanei Britanice, uriașa proprietate din Virginia a Lordului Fairfax nu a fost confiscată de revoluționarii americani. Mai mult, lordul s-a aflat în cele mai bune relații cu revoluționarii până la moartea sa din 1781

Pictură: Al șaselea Lor de Fairfax pictat în Templul Masonic al Lojei „Alexandria” al cărui membru era.

Rolul Masoneriei în obținerea independenței Statelor Unite ale Americii.

Ordinul Masonilor Antic, Liber și Acceptat a fost inițiat pentru prima dată în Londra, anului 1717.

În ciuda încercărilor de trasare a rădăcinile lor istorice de la Solomon, primul zidarul a Templului lui Solomon, şi trecând pe la Cavalerii Templieri, masonii din secolul al XVIII-lea au avut prea puțin de a face cu profesia de arhitectură sau cu cea de zidărie.

Fondată în scopul strângerii elitelor politice, culturale și intelectuale în cadrul unei singure „fraternități”, francmasoneria a evoluat într-o organizație foarte proeminentă şi puternică în secolul al XVIII-lea, care și-a croit drum şi spre coloniile britanice din America, la scurt timp după aceea.

Organizație în exclusivitate masculină, Masoneria a avut legături puternice cu Iluminismul Britanic, așa cum reiese din toate capitolele sale ideologice.

Lojele sale, au devenit faimoase pentru întâlnirile lor închise şi secrete, care includeau mulți dintre gânditorii cei mai importanți din lumea britanică de dincoace şi dincolo de Atlantic.

Cu toate că elitele americane s-au alăturat inițial francmasonilor cu intenția de a mima comportamentul englez gentilom, organizația masonică din America a contribuit, în cele din urmă, la inițierea şi dezvoltarea Revoluției Americane.

Un punct cheie în înțelegerea istoriei americane este de a stabili cine au fost cei din Europa care au inițiat şi condus lojele masonice americane şi cum au reușit ei să le orienteze împotriva Imperiului Britanic.

In timpul erei revoluționare, din rândul masonilor cu grade înalte s-au remarcat printre revoluționari: George Washington, Alexander Hamilton, Benjamin Franklin, Samuel Adams, Richard Henry Lee, John Hancock, și James Madison.

Acești oameni și alți revoluționari de conducere s-au folosit de lojile masonice ca locuri de adunare pentru a discuta problemele relevante ale zilei, de a dwzvolta rețeaua cu indivizi „ce împărtășeau aceleași idealuri”, precum și de a face un plan de rezistență împotriva politicilor britanice nepopulare.

De cea mai mare importanță, a fost însă, organizarea de loji masonice în interiorul armatei insurgenților.

George Washington, a intrat în Ordinul francmasonilor în octombrie 1752, la vârsta de 20 de ani,odată cu aderarea la Fredericksburg Lodge No. 4 din Fredericksburg, Virginia.

Washington a devenit membru alături de un număr de oameni influenți din Virginia, inclusiv ofițerii de miliție ca Hugh Mercer, George Weedon, și Thomas Posey.

Mulți dintre frații masoni ai lui Washington din Fredericksburg Lodge au servit mai târziu alături de el în Armata Continentală.

Apartenența sa la Masinerie începută în 1782 a continuat pentru tot restul vieții sale.

Washingtonul a păstrat o corespondență activă cu diverse alte loji masonice și cu frații masoni din alte loje

O cronologie a Activităților Masonice ale lui George Washington – atât cât s-a păstrat din documentei vremii

1752

04 noiembrie 1752 – La 20 de ani, este inițiat ca Ucenic şi înscris în Loja No. 4, Fredericksburg, din localitatea Fredericksburg, statul Virginia.

1753

03 martie 1753 – Trece la gradul de „Fellow Craft” în Loja No. 4, Fredericksburg

04 august 1753 – Creşte în grad fiind înaintat la gradul de Maestru Mason în Loja No. 4, Fredericksburg

1778

28 decembrie 1778 – Mărșăluieşte într-o procesiune masonică la celebrarea Zilei Sfântului Ioan Evanghelistul

1779

24 iunie 1779 – Sărbătoreşte Ziua Sfântului Ioan Botezătorul cu Loja Masonică Militară a Uniunii Americane de la West Point, New York

27 decembrie 1779 – Sărbătoreşte Ziua Sfântul Ioan Evanghelistul cu Loja Masonică Militară a Uniunii Americane de la Morristown, New Jersey

1781

Octombrie – Vizitează conform relatărilor, Loja No. 9 din Yorktown, VA, împreună cu generalul Lafayette după înfrângerea generalului britanic Cornwallis.

1782

Frații Watson și Cassoul din Nantes, Franța i se prezintă lui Washington aducându-i un șorț masonic rafinat făcut din mătase, conform unei scrisori datate „10 August”.

24 iunie 1782 – Îl celebrează pe Sf. Ioan Botezătorul – împreună cu Loja Masonică Militară a Uniunii Americane de la West Point, New York.

27 decembrie 1782 – Îl celebrează pe Sf. Ioan Ziua Evanghelistul – împreună cu Loja No. 1 „Solomon”, din Poughkeepsie, New York.

1784

24 iunie 1784 – Îl celebrează pe Sf. Ioan Botezătorul – împreună cu Loja „Alexandria”, din localitatea Alexandria, Virginia

24 iunie 1784 – Este făcut membru de onoare al Lojei No. 39 „Alexandria” din localitatea Alexandria, Virginia (în prezent Loja No. 22 „Alexandria-Washington”)

August 1784 – Poartă un șorț masonic făcut de doamna de Lafayette, soția generalului și Fratelui, de Lafayette

1785

12 februarie 1785 – Participă la Procesiunea Funerară Masonică pentru Fratele William Ramsey la Alexandria, Virginia 1788

28 aprilie 1788 – Este numit „Charter Worshipful Master” al Lojei No. 22 „Alexandria”, atunci când a fost emisă o nouă cartă de la Marea Lojă din Virginia. Este reales în unanimitate Maestru pe data de 20 decembrie 1788, timp de un an.

1789

Este ales membru de onoare al Lojei No. 8, „Olanda”, din New York, NY.

Aprilie 30 – Este instaurat Președinte al Statelor Unite, şi jură folosind Biblia Lojei No. 1 – Loja „St.John”, din New York

1791

15 aprilie 1791 – Primeşte salutul de la membrii Lojei No. 2 „St. John”, din New Bern, NC

Fie 1791 – Primeşte salutul Marii Loji din Carolina de Sud de la Generalul Mordecai Gist, Mare Maestru, din localitatea Charleston, SC

1793

18 septembrie – În calitate de „Mare Maestru” – pune piatra de temelie a Capitoliului Statele Unite ale Americii, în localitatea Washington, D.C.

1794

Pozează pictorului portretist Williams, în „Masonic regalia”, la cererea Lojei „Alexandria”.

1797

28 martie – Primește o delegație masonică din partea Lojei „Alexandria”

1798

O aprilie 1798 – Participă la adunarea Lojei No. 22, „Alexandria”, unde ține un toast la banchetul care a urmat reuniunii.

1799

18 decembrie 1799 – Este înmormântat la Mount Vernon, cu ritualurile masonice precum și cu ritualurile bisericii, evenimentul fiind organizat de Loja Alexandria

 

The Fairfax Grant

The final boundaries of the Fairfax Grant, defined 97 years after the initial grant in 1649, included 5.2 million acres Source: ESRI, ArcGIS Online

Foto: Uriașa suprafață de pământ deținută în Virginia de al 6-lea Lord de Fairfax. Proprietatea a fost obținută la 97 de ani după ce regele Charles II i-a făcut cadou această uriașă suprafață de teren unui strămoș al său.

Familia Culpeper a fost cea care s-a luptat pentru obținerea, consolidarea și reținerea Fairfax Grant pe parcursul a 50 de ani în timpul erei a doi regi, Charles I si Charles al II-lea. Numele Fairfax este asociat cu titlul de astăzi, deoarece fiica unui Culpeper s-a căsătorit cu un Fairfax în 1690.

Cel mai mare fiu rezultat din căsătorie, Thomas a șasea Lord de Fairfax, a obținut 100% controlul asupra terenului, prin moștenire și căsătorie.

Ceea ce astăzi se numește Fairfax Grant, s-a datorat succesului manevrelor sale făcute de-a lungul anilor 1730 până în anii 1740, de către Thomas al Șaselea Lor de Fairfax, cel care a cerut și în cele din urmă a obținut cererea sa de teren în Virginia, blocând eforturile guvernului colonial pentru a stinge sau limita uriașul teritoriu donat familiei lui de regele Charles II .

Oficialii Virginia Williamsburg au contestat dreptul agenților de teren angajați de Lord Fairfax pentru a vinde terenuri în Shenandoah Valley. Care a declanșat o anchetă oficială a 1649 de limitele de grant. Deciziile în Londra, în cele din urmă a definit amploarea Fairfax Grant în 1745, iar granițele au fost chestionate în mod oficial un an mai târziu.

Baza inițială pentru acordarea datează din engleză Războiul Civil, câștigat de partid parlamentar, sub Oliver Cromwell. John Culpeper a fost pe partea care pierde, condusă de regele Carol I. Regele ridicat Culpeper la nobiliare în 1644 și l-au făcut primul baron Colepeper al Thoresway sau John Primul Lord Culpeper.

Puritanii victorioși l-au executat pe Carol I la 30 ianuarie, în anul 1649 (1648, folosind calendarul pe stil vechi) și au controlat Anglia timp de un deceniu. După execuția regelui, a fost regele Carol al II-lea, fiul lui Carol I, dar acesta a trebuit să fugă în Franța, cu puținii săi susținători. Unul dintre acei suporteri ai regelui Carol II, a fost John Primul Lord Culpeper, cel care a rămas un aliat loial al laturii regaliste.

În timp ce era în exil în Franța, Carol al II-lea a dăruit resurse importante pentru a-i recompensa susținătorii săi cheie și ca să le păstreze loialitatea lor limitată. Regele in exil a pretins că el a păstrat dreptul de a guverna coloniile peste Oceanul Atlantic în America de Nord și de a dispune de țara lui de dincolo de Atlantic.

În septembrie, 1649 Carol al II-lea, pe baza aceste autorități invpocate de el, a acordat toată țara de dincolo de Atlantic dintre râurile Rappahannock și Potomac din colonia Virginia, către șapte susținători ai săi: Sir John Culpeper (primul Baron de Thoresway); Ralph Lord Hopton, baron de Stratton; Henry Lord Jermyn, baron de Sf. Edmundsbury; Sir John Berkeley; Sir William Morton; D-le Dudley Wyatt; și Thomas Culpeper (văr al lui Sir John Culpeper).

În timp ce era în exil în Franța, Charles al II-lea a dăruit atât active cu o valoare imediată, cum ar fi bijuterii cât și terenurile de peste ocean, în dorința imediată de a recâștiga tronul în Anglia. Donația acestor terenuri a fost un cadou strategic, cu beneficii pe termen lung.

TRADUCERE NEEDITATĂ

Pentru primul deceniu de după darul Carol al II-lea, valoarea subvenției părea să fie aproape de zero. Cei șapte aliați care au primit subvenția au fost pe partea care pierde a razboiului civil englez de-a lungul anilor 1650.

La fel ca Sir John Culpeper, guvernator Virginia William Berkeley si Casa coloniei de Burgesses au declarat loialitatea față de regele Carol al II-lea după ce regele Carol I a fost executat. Elita politică din Virginia și guvernatorul sa temut de guvernul parlamentar în Anglia (the „Commonwealth”) s-ar confisca terenurile lor sau de a bloca capacitatea lor de a obține granturi noi.

În plus, Parlamentul a adoptat noi legi, care subminau economia Virginia. Actele de navigație din anii 1650 au exclus olandezii de la tranzacționare în Virginia. Interzicând nave olandeze de concurență redusă pentru achiziționarea de tutun Virginia. Controlul monopolului de către transportatori engleză a condus la prețuri mai mici pentru export primar al coloniei, și costuri mai mari pentru bunurile importate din Europa și Caribbean.2

Parlamentul a trimis o flotă peste Oceanul Atlantic și a preluat controlul asupra coloniei Virginia 1652. Guvernatorul William Berkeley, sa retras la conacul său de la Green Springs si un Puritan, Richard Bennett, în locul lui. titluri de teren existente ale regaliștilor din Virginia nu au fost provocate de guvernator Bennett, dar 1649 de Nord Neck teren grant a fost ignorată.

Indiferent de care parte a fost în control la Londra, liderii coloniei în Jamestown au considerat că nu are obligația de a șapte „proprietari” de peste ocean, cu doar o revendicare de hârtie într-un procent mare din Virginia. Înainte de sosirea flotei Parlamentare, guvernatorul William Berkeley și Adunarea Generală – încă loiali lui Carol al II-lea – a creat Lancaster County în 1651. În 1653 Adunarea Generală a creat două noi județe în zona gâtului de Nord. Northumberland județul a fost împărțit și Westmoreland județul format în 1653. În 1656, Lancaster County a fost împărțit și un nou județ creeat Rappahannock (acum Essex si Richmond judete) .3

În Anglia, Parlamentul a făcut-o să profite de proprietatea aliaților regelui, inclusiv moșiile lui Sir John Culpeper. Carol al II-lea a stabilit dreptul său la această proprietate confiscate după restaurarea din 1660, dar Sir John Culpeper a murit curând după aceea. Fiul său, Thomas, al doilea Lord Culpeper, apoi a moștenit semnificativ Culpeper cererile de rambursare de £ 12.000 de rege, în plus față de partea 1 / a 6-a tatălui său a subvenției de Nord Neck.

În 1669, patru dintre proprietarii Neck Nord (dar nu și moștenitorii celor două Culpepers) negociată o reînnoire de 21 de ani a subventiei de la Charles al II-lea. Această reînnoire a clarificat pretenția de a ateriza în Virginia era încă valabilă, în ciuda confuziei razboiului civil englez, dar terenul era încă departe peste Oceanul Atlantic. Prin procesul de headrights cu sediul în Jamestown, coloniști au fost achiziționarea unui teren în limitele de grant Northern Neck, fără a fi nevoie să plătească bursierii.

Reînnoirea 1669 a subvenției a declarat că transferurile de terenuri efectuate de către guvernatorul și consiliul său în Jamestown înainte de douăzeci și unu septembrie 1661 ar rămâne valabile. Cu toate acestea, coloniști și speculatori cu patente emise după această dată au fost necesare pentru a re-achiziționarea de terenuri lor, de data aceasta să plătească grantees.

Sir Thomas Culpeper a văzut o oportunitate de a crește valoarea acestei subvenții. Celelalte bursierii s-au axat pe mai multe oportunități imediate pentru a obține bogăție în Anglia, așa că el a fost capabil să achiziționeze patru din cele cinci actiuni deținute de alte persoane. Împreună cu 1/6, care a moștenit, Sir Thomas Culpeper deținut 5 / 6ths grantului de către 1681. Varul lui Alexander Culpeper deținut ultimele 1/6, dar a acționat ca un partener tăcut în timp ce Sir Thomas Culpeper a reușit subvenția.

Efectuarea unui profit din acordarea necesitat vânzarea terenurilor și colectarea quitrents, care erau echivalentul a taxelor anuale de proprietate moderne. vânzări terenuri și de colectare a quitrent ar putea fi realizată nici din Anglia; un agent local din Virginia, a fost esențială.

Primul agent de teren Northern Neck angajat de către Lordul Culpeper a fost Thomas Kirton. El a deschis biroul inițial teren în Northumberland County, și l-au menținut între 1670 la 1673. William Aretkin servit între 1673-1677. Între 1677-1689, Daniel Parke și Nicholas Spencer erau agenții, și-au menținut biroul din Westmoreland County. Philip Ludwell a servit ca agent 1690-1693. George Brent și William Fitzhugh mutat biroul de teren la Woodstock, când au devenit agenți în 1693.

Cumpărători interesați în teren în sudul râului Rappahannock întotdeauna a mers du-te la Jamestown (Williamsburg după 1699) să plătească quitrents sau pentru achiziționarea de terenuri la biroul de teren operat de guvernul colonial. Dupa ce Lordul Culpeper a angajat primul său agent de teren, cumpărătorii interesați de terenuri între RAPPAHANNOCK și Potomac Rivers a mers la un Northern Neck birou separat teren care a fost localizat, în mod logic, în zona gâtului de Nord. Site-ul specific al acestui birou de teren schimbat ca oameni diferiți a servit ca agent. Ultima dintre (1762-1781) a fost la vest de Blue Ridge în apropierea râului Shenandoah, dar încă în limitele grantului.

Lordul Culpeper a văzut oportunitate în Virginia, care a trecut dincolo de controlul gâtului de Nord. El a decis să-și folosească influența lui Charles al II-lea pentru a crește averea prin vânzări de terenuri și de colectare de quitrents din întreaga colonie.

În 1673 el și Henry Bennett, foarte influent conte de Arlington, a obținut un alt grant din partea regelui Carol al II-lea. Subvenția suplimentară 1673 a dat Culpeper și Arlington dreptul de a vinde terenul și se colectează quitrents de restul Virginia – in afara de grant existente Culpeper la Northern Neck – pentru următorii 31 de ani.

In conformitate cu termenii noului grant, guvernul colonial în Jamestown ar rămâne responsabil pentru deciziile administrative și judiciare precum și apărarea militară, dar toate veniturile bazate pe Virginia teren ar curge spre Culpeper și Arlington. Guvernatorul și Adunarea Generală în capitalul colonial ar fi limitată la taxele privind transportul și taxele aplicate importurilor / exporturilor, plus taxe „poll” impuse tuturor rezidenților, separat de dreptul lor de proprietate asupra terenurilor.

1673 Culpeper / Arlington grant deturnat finanțarea fiscală de bază utilizat pentru a plăti cheltuielile de exploatare, precum și de a plăti salariile funcționarilor județene și membri ai Casei Burgesses. Carol al II-lea a fost în mod evident, mai mult preocupat de asigurarea unui sprijin din nobilii din Anglia decât în furnizarea de guvern eficient în Virginia.

Sir Thomas Culpeper a lucrat din greu pentru a face un profit din speculațiile sale în țările Virginia, dar nu a reușit să vândă mult teren. El nu a reușit, de asemenea, să colecteze multe dintre quitrents pe care proprietarii de terenuri datorate. În întreaga colonie, Virginia proprietarii de terenuri care nu au dezvoltat o puternică tradiție de a plăti quitrents datorate guvernului colonial. Din moment ce Culpeper revendicat de Nord Gâtul, guvernul colonial a avut nici un stimulent pentru colectarea quitrents la nord de râul Rappahannock.

Pentru a înlocui fondurile pierdute din quitrents și vânzări terenuri, Adunarea Generala a impus taxe nou sondaj, excesiv de mare. Ca o strategie pe termen lung, oficialii Virginia îndreptate unele fonduri suplimentare la un plan pentru a cumpăra subvenția Culpeper / Arlington. Mulți coloniști s-au plâns cu înverșunare despre impozitele ridicate, în parte, deoarece o parte din venituri fiscale suplimentare a fost deturnate pentru a subvenționa stilul de viață al funcționarilor coloniale, mai degrabă decât retrase din circuitul agricol pentru a cumpăra subvenția Culpeper / Arlington.

Culpeper a negociat în cele din urmă un acord cu guvernul colonial Jamestown să accepte un procent din quitrents care erau datorate, teoretic, să-l, și, de asemenea, a fost de acord să vândă subvenția 1673 la colonie. Odată ce regele a finalizat încorporarea Virginia și achiziționarea de grant, guvernul colonial în Jamestown ar fi în măsură să colecteze venituri din nou din vânzări terenuri și quitrents – cu excepția gâtului de Nord, care Culpeper încă reținute în baza grantului 1649.

Impozitele mari pentru a cumpăra subvenția Culpeper / Arlington a ajutat la declanșarea revoltei 1676 cunoscut sub numele de Rebeliunea lui Bacon. Veștile despre rebeliune au blocat aprobarea regală a planului de a încorpora Virginia. Care a oprit achiziția coloniei de 1673 grant Culpeper / Arlington, iar Culpeper a eșuat în efortul său de a încasa o parte din cererile sale de teren din Virginia.

Culpeper apoi a căutat să îmbunătățească capacitatea sa de a colecta venituri din doua subventii sale. El a folosit influența lui din nou cu Carol al II-lea și a fost numit pentru înlocuirea lui Sir William Berkeley, ca urmatorul guvernator regal.

Atunci când guvernatorul Berkeley, a fost rechemat în 1677 în urma Rebeliunea lui Bacon, Sir Thomas Culpeper a devenit oficial de top numit pentru Virginia – dar nu și în Virginia. Guvernatorul Culpeper a rupt modelul urmat de toți guvernatorii anteriori. Inițial, el a ales să rămână în Anglia și a numit guvernatori locotenent pentru a face munca propriu-zisă peste Oceanul Atlantic.

Guvernatorul Culpeper a fost în cele din urmă forțat de către regele Carol al II-lea pentru a merge fizic la Virginia. După o scurtă ședere Jamestown în 1680, sa întors înapoi în Culpeper Anglia. El trebuie să fi considerat Virginia, pentru a fi o investiție mare potențial. În 1681, el a dobândit cota Arlington și a devenit% proprietar al subvenției de proprietate 1673 100, care să însoțească cota sa de 5 / 6ths în zona gâtului de Nord.

În 1682, regele Carol al II-lea a ordonat din nou guvernator Culpeper să navigheze înapoi peste Oceanul Atlantic și va servi ca guvernator în Jamestown. A fost o altă scurtă ședere; Culpeper sa întors înapoi în Anglia în 1683. Regele Carol al II-lea, apoi a numit un nou guvernator pentru Virginia și Culpeper a pierdut salariul din această poziție, dar el a aranjat ca să vândă subvenția 1673 înapoi la rege.

În 1684, în schimbul pentru restituirea subvenției Culpeper / Arlington, Charles al II-lea a acordat Culpeper o pensie de 20 de ani. Grație deciziei regelui de a achiziționa 1673 grant din propriile sale resurse, Virginia contribuabilii nu au mai împovărate de impozite excesiv de mare asociate acordării Culpeper / Arlington. După 1684, Lordul Culpeper nu mai era guvernator și nu mai putea revendica veniturile din toate din Virginia, dar el încă controlat donația pentru toate Neck.6 de Nord

Agenții lui Culpeper pentru gât de Nord a reușit să vândă unele parcele, inclusiv unele care „escheated” titularului subvenției. Aceste proprietăți s-au bazat pe subvențiile anterioare acordate de oficiali coloniale în Jamestown, dar reclamanții au murit fără să fi finalizat procesul de supraveghere și în cele din urmă de cumpărare a terenului.

Agenții au vândut doar două parcele mari în timpul vieții lui Culpeper. O singură vânzare a fost de 5.000 de acri înainte de Culpeper a fost guvernator, și a inclus viitoarea locatie Mount Vernon în 1675.

Vânzarea cealaltă mare a fost de 30.000 de acri Brent Town parcela in judetele Printul William / FAUQUIER în 1687. Trei investitori din Anglia au speculat ar putea convinge francezi hughenoți să se așeze pe acel teren, după ce regele francez Ludovic al XIV-lea a revocat Edictul de la Nantes, care a permis libertatea religioasă pentru protestanți. Cei trei investitori au inclus un al patrulea partener de viață în Virginia, George Brent, pentru a asigura o supraveghere locală și influence.

vanzari terenuri au fost puține, iar quitrents de colectare în zona gâtului de Nord a fost chiar mai greu. Culpeper a avut nimeni echivalent cu șeriful din fiecare județ, care a colectat taxele pentru guvernul colonial și sacristie. În ciuda provocarea monetizarea grantului de Nord Neck, valoarea potențială a terenului a rămas limpede ca agricultura de tutun expandat și populația din colonia Virginia a crescut.

Lordul Culpeper știa că donația pentru Nord Neck ar expira în 1690, ca urmare a 21 de ani, termenul limită stabilit în 1669. El a primit însă de la regele James al II-lea dreptul să reînnoiască subvenția în anul 1688, iar momentul găsit a unul excelent. La scurt timp după reînnoire, regele James al II-lea a fost expulzat și înlocuit de William și Mary în Revoluția glorioasă 1688.

Înnoirea din 1688 a eliminat termenul de soluționare a terenului în Virginia, oferind drepturi Culpeper pe termen nelimitat. Versiunea 1688 a definit, de asemenea, limitele de grant pentru a se extinde spre vest în mod specific la primele capetele sau izvoarele râurilor RAPPAHANNOCK și Potomac:

Tot ce tractul întreg, teritoriu sau parcelă de situa teren, situată și fiind în Virginia în America și delimitată de și în primele capetele sau izvoarele râurilor de Tappanhannocke alias Rappahanocke și Quiriough alias Patawomacke Rivers, cursurile râurilor menționate, de la primele lor capete sau de anumite izvoare, așa cum sunt numite în mod obișnuit și cunoscute de locuitorii și descrierile acelor părți, și Golful Chesapoyocke, împreună cu râurile menționate anterior și ale tuturor insulelor în cadrul băncilor ultraperiferice ale acestora, precum și solul tuturor și singular. premisele

Sir Thomas Culpeper a murit în 1689. Vaduva lui Margaret Culpeper a moștenit partea lui 5 / a 6-a, și a trăit 30 de ani mai mult, fără a mai recăsătorească.

Singurul copil legitim lord Culpeper lui, fiica lui Catherine (Katherine) Culpeper, a venit de la acea căsătorie. El a avut alte două fiice dintr-o amantă cu care a trăit în mod deschis, departe de soția lui. După moartea sa, Margaret Culpeper atacată pretențiile stăpânei active valoroase în Anglia. Eforturile sale juridice și politice nu a recuperat toate bunurile, dar Margaret Culpeper reținută revendicarea soțului ei la acordarea Northern Neck.

1/6 rămasă din acest grant a fost deținută de Alexander Culpeper, varul lui Sir Thomas Culpeper. La sfârșitul vieții sale, Alexander Culpeper locuia în castelul lui Leed. Acesta a fost, de asemenea, casa lui Margaret Culpeper după ce soțul ei, Sir Thomas Culpeper, a ales să trăiască în altă parte cu amanta lui. Acolo Alexander Culpeper trebuie să cunoască doar fiica lui Sir Thomas si Margaret Culpeper, Catherine Culpeper.

Alexander Culpeper a murit în 1694, și a avut nici un copil să moștenească averea sa. El a părăsit partea lui 1/6 în acordarea de Nord Neck Catherine Culpeper. Care a plecat Margaret danie Culpeper cu dreptul de proprietate de 5/6 al subvenției de Nord Neck moștenit de la soțul ei, în timp ce fiica Catherine Culpeper deținută de 1 / a 6-a moștenit de la vărul tatălui ei. Împreună, mama și fiica deținută 100% din proprietatea acordată.

Patru ani înainte de moartea lui Alexander Culpeper, fata Catherine Culpeper sa căsătorit cu Thomas a cincea Lord Fairfax Cameron. Familiile Culpeper și Fairfax au fost pe laturile opuse în timpul o mare parte din razboiului civil englez. Culpepers erau susținători ai lui Carol I și Carol al II-lea, în timp ce a treia Domnul Fairfax a poruncit armate care luptă pentru partea parlamentare în anii 1640. Al Treilea Lord Fairfax în cele din urmă a trecut la partea Regalist, iar după restaurarea lui Carol al II-lea în 1660 multe rivalități vechi au fost șlefuitǎ.

Thomas a cincea Lord Fairfax a gestionat 1/6-Northern Neck pretenția de teren soției sale, împreună cu revendicarea 5 / 6ths a lui mama soacră Margaret Culpeper. Ca și lui târziu socrul drept Sir Thomas Culpeper, a anticipat o valoare viitoare. Thomas a cincea Domnul Fairfax a refuzat să vândă revendicarea de proprietate al familiei atunci când colonia a făcut o ofertă în 1690, a blocat eforturile ulterioare ale oficialilor coloniale pentru a obține subvenția anulat, și au reușit cu regele William și Regina Maria reafirma statutul valabil al grantului din nou în 1693.

Spre deosebire de Sir Thomas Culpeper, Thomas a cincea Lord Fairfax nu a călătorit în Virginia. El a angajat membri influenți ai gentry pentru a servi ca agenții săi de teren, inclusiv Philip Ludwell, George Brent, și William Fitzhugh. Începând cu luna 1690, la doi ani după ce James al II-lea a reafirmat acordarea, agenții a început să vândă terenuri. Toate brevetele între râurile Rappahannock-Potomac s-au înregistrat în special cărți de grant Northern Neck, separat de alte cărți de grant de birou Terenurile utilizate pentru restul coloniei de Virginia.9

Robert Carter, a fost angajat ca agent în anul 1702, și a protejat în mod eficient pretențiile pentru acest teren ale lordului Fairfax împotriva tentativelor oficialilor din Williamsburg de a limita limitele grantului de Nord Neck.

Pentru că un proprietar de pământ cheie în zona gâtului de Nord, Richard Lee al II-lea, a recunoscut legitimitatea subvenției de Nord Neck, Carter a avut mai mult succes decât agenții anterioare în generarea de venituri din quitrents și vânzări terenuri. Carter a fost primul agent de teren pentru a trimite un venit substanțial înapoi la England.10

Robert Carter, brevetat, de asemenea, atât de mult teren pentru el însuși și membrilor de familie, care a devenit cunoscut sub numele de „Rege” Carter. Astfel de subvenții au beneficiat de terenuri din familia Carter mai mult decât familia Fairfax; Robert Carter a fost cel mai bogat om din Virginia și care este deținută de 300.000 de acri de la moartea sa. copiii lui Carter moștenit mari proprietăți, datorită acțiunilor agentului teren viu pe gât de Nord, care se presupune că a fost reprezintă interesele familiei Fairfax departe în Anglia.

Thomas al Cincelea Lord de Fairfax a murit în 1710. Margaret Culpeper, văduva lui Sir Thomas Culpeper și mama lui Catherine Culpeper Fairfax, de asemenea, a murit în 1710.

La moartea ei, Margaret Culpeper nu a dat-o cota de 5/6-a fiicei sale; ea a sărit peste o generație. Ei vor regizat că cota de 5/6-a nepotului său, Thomas Fairfax. El a fost cel mai mare fiu al lui Thomas Al cincilea Lord Fairfax și Catherine Culpeper Fairfax.

După moartea soțului ei în 1710, Catherine Culpeper Fairfax câștigat controlul asupra grantului, deși ea a deținut numai partea 1/6-a obținut de la Alexander Culpeper. Fiul ei, care a moștenit cota de 5/6-a, nu a ajuns la vârsta majoratului, în cazul în care el ar putea acționa în mod independent. Avea doar 16 ani când tatăl său, Thomas a cincea Lord Fairfax a murit. Thomas Al șaselea Lord Fairfax nu s-ar implica în mod activ în gestionarea subvenției Northern Neck pentru încă douăzeci de ani.

Catherine Culpeper Fairfax nu ar fi fost mulțumită cu conducerea soțului ei din averea familiei, si a dat vina managerii ei în Virginia pentru venitul inadecvat. Ea a înlocuit Robert Carter, agentul de teren soțul ei a ales. Ea a angajat în schimb rivalul colonial al lui Carter Edmund Jenings.

Jenings a acționat guvernator în colonie între 1706-1710; el a fost în Anglia, cu probleme personale, când Catherine Culpeper Fairfax l-au angajat. În timpul mandatului său ca agent de teren, Jenings a avut nepotul său, Thomas Lee face cea mai mare efectiv de lucru.

Catherine Culpeper Fairfax se pare că nu aveau încredere abilitatea fiului ei de a gestiona averea familiei, temându-se că ar face mai bine decât tatăl său. Când a murit în 1719, voință Catherine Culpeper Fairfax a dat fiului său, Thomas a șasea Lord Fairfax doar o proprietate de viață în interesul ei 5/6-a. Care i-au permis să genereze venituri din nordul Neck vânzări terenuri în timpul vieții sale, dar limitat capacitatea lui de a ipoteca sau de a vinde întreaga finanțare.

Dupa ce mama sa a murit în 1719, Thomas Al șaselea Lord de Fairfax a ajuns să dețină 100% din subvenția Northern Neck. Pentru prima dată, un individ al subvenției devenea unic „proprietar” al lui Nothern Neck.

Lordul Fairfax a permis executorul bunurilor mamei sale de a gestiona subvenția de peste un deceniu. Executor reangajat Robert Carter în 1722. Carter a servit un al doilea mandat ca agent de teren subvenția Northern Neck de la 1722 până la moartea sa în 1732. Lord Fairfax a decis să ia personal taxa după ce Robert „Regele” Carter a murit și cineva a trebuit să selecteze un nou teren agent.

Lordul Fairfax a fost aparent uimit să citească lui Carter necrologul și de a descoperi agentul lui a devenit atât de bogat. Poate că, ca urmare, Lord Fairfax a venit la Virginia în persoană pentru a gestiona activ acolo (spre deosebire de tatăl său, Thomas a cincea Lord Fairfax), și el nu a selectat un virginian pentru a servi ca agentul său teren. El a ales în schimb, un membru al familiei de încredere, William Fairfax, să-l înlocuiască pe Robert „Regele” Carter.

William Fairfax a trăit în Massachusetts, dar sa mutat la Westmoreland County și apoi Falmouth în Stafford County. În 1741 a construit Belvoir plantație de pe râul Potomac, în ceea ce a devenit Fairfax County un an mai târziu.

Atunci când Fairfax angajat William Fairfax, el a răspuns, de asemenea, la cea mai recentă provocare coloniale pentru a constrânge acorda lui prin depunerea costum Fairfax v. Virginia, la Londra. În cele din urmă acest costum stabilit dreptul de proprietate asupra gâtului de Nord și amploarea „de proprietate” Fairfax Grant.

De-a lungul erei coloniale, guvernul Virginia a obiectat în mod constant la acordarea „de proprietate”, a gâtului de Nord. În conformitate cu condițiile diferitelor subvenții emise în 1649, 1669 și 1688, guvernatorul colonial și Adunarea Generală a păstrat o autoritate politică și juridică asupra județelor în zona gâtului de Nord, dar proprietarii de grant (denumite „titularii”) a avut autoritatea de a vinde teren și se colectează quitrents.

În jurul anului 1700, drepturile de trezorerie înlocuiește headrights ca principalul mijloc de eliminare a terenurilor „deținut” de colonie. Vânzarea de drepturi de trezorerie, precum și studii de teren individuale și brevete, a generat venituri substanțiale pentru funcționarii coloniale.

Odată ce coloniale de decontare mutat în amonte de linia Fall în Piemont, disputa peste marginea interioară a subvenției de Nord Neck a devenit o problemă. Coloniștii care caută titlu clar a trebuit să știe dacă să depună documente și să plătească taxe la guvernul colonial din Williamsburg sau biroul de teren al familiei Fairfax. În cazul în care colonia ar putea stinge Neck de Nord acorda intr-un fel, veniturile ar curge din Williamsburg, mai degrabă decât la Castelul Leeds.

In anii 1720, oamenii din Williamsburg care au susținut pretenția Domnului Fairfax la vasta întindere a terenurilor la vest de Blue Ridge au fost în primul rând de oameni asociate cu statul lui de plată. Guvernanții au văzut mari subventii de teren, ca instrument pentru aliați recompensarea cu privire la Consiliul guvernatorilor, precum și pentru subvenționarea creșterii populației în zonele în care a fost dorit. Virginia nobilime a văzut subvențiile de teren ca o cale spre viitor averea personală. În timp ce populația coloniei sa extins și solurile din Tidewater au fost epuizate de tutun, terenuri occidentale ar deveni mai valoroase.

Conflictul primar implicat definirea limita sudică a subvenției (flux care a fost râul Rappahannock?), Și responsabilitatea pentru terenurile vest de Blue Ridge. Pintenului pentru Lord Fairfax să vină la Virginia și lupta pentru cererea sa a ajuns să fie subvențiile guvernului colonial în 1730 de 40.000 de acri la John și Isaac VanMeter și apoi 100.000 de acri la Jost Hite. Aceste subvenții le-a autorizat să ia titlul să aterizeze în apropierea râului Shenandoah în cazul în care ar putea atrage destui coloniști, cu nici o plată la Lord Fairfax.

Robert „King” Carter, ca agent de teren Northern Neck, a fost dispus să vândă acel teren pentru oricine era dispus să plătească – dar că a fost o opțiune scumpă. Guvernatorul Gooch și Consiliul său au fost dispuși să emită subvenții în Shenandoah Valley, la vest de Blue Ridge, fără a fi necesară plata.

În Williamsburg, oficialii coloniale erau nerăbdători să atragă noi coloniști la frontiera de departe de vest. Ele ar servi ca un tampon împotriva atacurilor anticipate de nativii americani aliat cu comercianții francezi și oficiali cu sediul în Montreal / Quebec.

Lordul Fairfax a ales un câmp de joc în cazul în care a avut avantajul față de Adunarea Generală prin depunerea costum Fairfax v. Virginia, la Londra. El a recunoscut că Tribunalul din Williamsburg, compus din guvernatorul și Consiliului său numit, nu s-ar pronunța în favoarea sa. Adunarea Generală, dominată de Burgesses aleși din județele din afara gâtului de Nord, a fost, de asemenea, este puțin probabil să susțină pretențiile sale.

Costum Fairfax v. Virginia a cerut Consiliul privat în Anglia pentru a reafirma autoritatea regelui englez pentru a elibera subvenția teren deținut acum de Lord Fairfax, și să stabilească amploarea subvenției de Nord Neck emise în 1688. The Virginians au fost forțați să contesta legitimitatea unui grant care a fost reafirmat de William și Mary în 1693, și să caute o interpretare a formulării grantului, care ar limita limitele darului monarhului.

Lordul Fairfax s-a plâns oficialilor de la Londra, că fiecare subvenție autorizată de guvernator Gooch a fost ilegală.

Fairfax a emis propriile sale subvenții pentru unele dintre aceleași parcele revendicate de către Hite, declanșând Hite v. Fairfax proces în instanțele de judecată Virginia care proprietatea asupra terenurilor de complicat timp de 50 de ani în zona Winchester.

Lordul Fairfax a venit în persoană la Virginia în 1735, pentru a-și apăra cererea sa de teren și să negocieze un studiu al limitelor sale cu Adunarea Generală. El sa întors în Anglia în 1737 pentru a negocia cu Consiliul privat, iar apoi a revenit din nou în Virginia în 1747.

Nimeni nu a avut un indiciu cu privire la locația headsprings și, astfel, limita vestică a Fairfax Grant în 1649, 1688, sau chiar 1735. Robert Carter, care acționează ca agent de teren din Virginia, a susținut că în 1706 la „primii șefi sau izvoare „ale râului Rappahannock și Potomac a inclus toate zona dintre rivers.11 Rapidan și Potomac

John Lederer și alții au explorat vest de Blue Ridge, începând din anii 1670, dar instrumentele nu aveau pentru a determina longitudinea. În 1716 guvernator Spottswood crezut că Lacul Erie a fost doar câteva zile marș departe de Blue Ridge.

După cum s-a menționat de către Curtea Supremă a Statelor Unite în 1910:

Se spune, iar recordul tinde să arate, că singura hartă a țării, apoi cunoscut a fi în existență a fost una pregătită și publicată de către căpitanul John Smith, pe care este prezentat doar o foarte mică parte a râului Potomac, și de la care obținem nici o lumină ca la sursa adevărată și cursul cursul superior al râului Potomac.

Oficialii Colonial din Virginia a susținut acordarea Fairfax a fost limitat la zona dintre confluența Shenandoah și Potomac (Harpers Ferry azi) și cade din Rappahannock (Fredericksburg azi). Opțiunile alternative sunt incluse definirea cursurile superioare ale RAPPAHANNOCK, nu Rapidan, ca sud si izvoarele, și definind izvoarele Filialei de Sud a râului Potomac ca de nord si izvoarele.

În 1733, Consiliul privat din Londra, a ordonat ca inspectorii trebuie să meargă pe teren și marchează limitele donației.

În 1736, guvernatorul Gooch și Lord Fairfax desemnat reprezentanți care să supravegheze anchetele ale râurilor Potomac și Rappahannock, astfel încât procesul ar putea fi decise pe baza hărților exacte. Fairfax a ales Charles Carter, William Beverley și William Fairfax pentru a servi ca reprezentanți ai săi. Guvernatorul Gooch a ales pe William Byrd al II-lea, John Robinson și John Grymes. Byrd a fost unchiul lui William Beverley, dar ei reprezentau laturi opuse.

Cei șase comisari s-au întâlnit la Fredericksburg și au ales echipe separate de inspectori. Echipele au fost trimise în câmp pentru a crea hărți ale ambelor râuri, în timp ce inspectorii au rămas în urmă și se comunice rezultatele de la distanță.

Pentru a mapa râul Potomac, comisarii Lord Fairfax a angajat Benjamin Winslow si John Savage; Comisarii Guvernatorul Gooch a angajat William Mayo si Robert Brooke. Partidul anchetă a început cu 17 de persoane, inclusiv operatorii de transport cu lanț și ghidul de Thomas Ashby.13

Ashby a fost concediat și înlocuit cu Israel prieten după ce inspectorii au ajuns la gura de vărsare a râului Shenandoah. Respectiva decizie poate fi, de asemenea, asociat cu trecerea de la cai la canoe pentru restul expediției. Inspectorii au lucrat în mod constant peste 200 de mai multe mile de documentare Metes și limite descrieri, mergând spre vest, dincolo de „abandonate câmpurile Shawno vechi” și trecut orice case de coloniști.

1747 harta din Fairfax Grant Peter Jefferson a remarcat locul casei lui Israel prieten, la gura de vărsare a râului Shenandoah

În amonte de linia de demarcație toamna, limitele gâtului de Nord au fost clar definite de către canalele principale ale râurilor Potomac și Rappahannock. În continuare în amonte, a devenit un apel mai dur și mai dur hotărârea de a decide, la fiecare flux de confluență, care ar trebui să fie numit râul Potomac și care fluxul era un afluent. Curentul de apă cu cea mai mare a fost considerată tulpina principală, iar fluxurile laterale s-au dat alte nume, cum ar fi Tonoloway Creek și râul Savage.

La data de 13 noiembrie, inspectorii au decis filiala Nord a râului Potomac a fost tulpina principală. Canalele din ramura de Sud și Sucursala de Nord, în cazul în care Thomas Cresap ar stabili mai târziu, un sit de tranzacționare, sunt, în esență, aceeași mărime la confluența lor. Sucursala de Sud intră într-un unghi mai ascuțit, și care este posibil să fi fost motivul cheie pentru alegerea filiala Nord. În cazul în care inspectorii au ales să continue până Sucursala de Sud, s-ar fi descoperit extins în continuare în sus, în munți; vestul Maryland, s-ar fi ajuns mult mai mare.

Nu au existat reprezentanți ai Maryland cu inspectorii Virginia, chiar dacă determinarea s-ar defini si izvoarele marginea de sud-vest a colonia bazată pe 1632 statutul lui Lord Baltimore. Cei Virginians, dacă aliați ai coloniei sau de Lord Fairfax, probabil, în comun un interes comun pentru marcarea acestei limite, de departe spre vest, în scopul de a maximiza zona rezervata pentru Virginia si pentru a minimiza dimensiunea Maryland.

Winslow, Savage, Mayo, și Brooke cartografiat calea în sus filiala Nord până când au ajuns la ceea ce a fost de acord să fie al râului si izvoarele Potomac, la data de 14 decembrie 1736. Acolo, au marcat sau „neumblate” copaci pentru a identifica site-ul. (Prima Fairfax Piatra nu a fost marcat acolo pentru încă un deceniu, atunci când un al doilea studiu al Fairfax Grant a fost finalizat.)

Pe râul Rappahannock, echipe separate explorate în amonte de la Fredericksburg la harta din nord și sud furci. Colonia a angajat pe John Graeme și George Hume a harta folclorului sudic al râului Rappahannock, și James Wood pentru a examina ramura nordică. Lordul Fairfax a ales James Thomas pentru a supraveghea ramura sudica, si James Thomas Jr. pentru a supraveghea ramura de nord.

După ce 1736 anchetele au fost finalizate, William Mayo a produs o harta consolidată pentru colonie intitulată „O hartă a gâtului de Nord din Virginia, teritoriul dreapta Hon Thomas, Lord Fairfax situăm între râurile Patomack și Rappahanock potrivit unui sondaj târziu.”

Mayo a atras două „linii din spate” care leagă de râul si izvoarele Potomac la un punct de pe Blue Ridge, care ar putea fi considerat al râului si izvoarele Rappahannock. O linie de conectat izvoarele râului Conway cu râul Potomac, reflectând pretenția Domnului Fairfax la cel mai teritoriu posibil.

Cealaltă linie a fost trasată în continuare spre nord, limitând teritoriul care ar putea fi incluse în cadrul grantului. Această linie înapoi reflecta opinia liderilor coloniale că limitele de grant ar trebui să urmeze canalul nordic al râului Rappahannock, la confluența cu râul Rapidan, și ajung la începutul râului Hedgemans. Vest de Blue Ridge, Mayo a subliniat pretenția coloniei la terenurile vestice prin marcarea în partea de jos Shenandoah Valley: 16

Multe familii ale Frăției de externe au fost soluționate prin aceste locuri, granturile Guvernatorului Majestății sale

Ca răspuns, Fairfax l-a angajat pe John Warner, care a fost topograf în King George County, și care a produs o hartă consolidată diferită. Harta a ajutat Lord Fairfax să câștig.

Liniile alternative pentru limitele Fairfax Grant, 1737 (Virginia a propus linia roșie, Fairfax a propus linia verde inclusiv a terenului între râurile Rapphannock-Rapidan)

Thomas Lord Fairfax Baron Cameron, mărginit de & în Golful Chesapoyocke și între râurile RAPPAHANNOCK și Potowmack: Cu cursurile râurilor RAPPAHANNOCK și Potowmack, în Virginia, așa cum au realizat studii în funcție de ordinea în anii 1736 și 1737

În 1745, Consiliul privat din Londra, a decis în favoarea lui Lord Fairfax, care desemnează arcul la capul râului Conway ca bază pentru limita sudică a subvenției. Oficialii au declarat la Londra la 11 aprilie 1745 că:

hotarul țării petiționarilor -a începe de la primul izvor al Filialei Sud a râului Rappahannack numit acum Rappidan [,], care în primul rând de primăvară este izvorul acelei părți a spus râul Rappidan așa cum este numit în planurile returnate de numele Conway River [,] și că granița a spus să fie de acolo trasată într-o linie dreaptă de Nord-Vest până la locul în Munții Allagany în cazul în care acea parte a Potowmack alias râul Pattawomeck, care este acum numit Cohongoroota alias Cohongoronton rezultă prima dată.

în 1745 Consiliul privat a decis că râul Rapidan era furca de sud a râului Rappahannock, iar al râului si izvoarele Conway (cerc roșu) ar defini limita sudică a Fairfax Grant

Definirea „linia dreaptă Nord-Vest” de la râul Conway la „loc în Munții Allagany în cazul în care acea parte a râului Pattawomeck … poate apărea” necesară încă un alt studiu.

Din septembrie-noiembrie 1746 o „linie spate” de 75 de mile lungime a fost supravegheat între punctul respectiv și începutul râului Rappahannock. Patru inspectori au fost angajați. Peter Jefferson și Robert Brooke III (al cărui tată Robert Brooke al II-lea a fost pe sondajul 1736) a reprezentat Virginia, în timp ce Lord Fairfax angajat Benjamin Winslow și Thomas Lewis.

Inspectorii finalizat o linie de studiu inițial între Conway și Potomac, în cazul în care au marcat inițialele de pe numeroși copaci, la izvoarele râului Potomac (plus FX pe o piatră …). Odată ce au ajuns la capătul acestei traverse, au ajustat rulmenți lor, a început din nou de la punctul de plecare al râului Potomac și anchetate înapoi.

Actualul Fairfax Linia a fost definită pe drumul de întoarcere la punctul de plecare al râului Rappahannock pe partea de est a Blue Ridge. Călătoria de întoarcere a fost puțin peste 75 de mile, au existat diversiuni în jurul obstacolelor și excursii laterale necesare pentru conectarea la linia de studiu au realizat studii cu privire la călătoria inițială, astfel încât inspectorii mers la aproximativ 200 de mile în timpul aproape trei luni în domeniu.

Studiul a 1746 a început la al râului si izvoarele Conway pe partea de est a Blue Ridge. După cum este stabilit de către Consiliul privat, punctul de plecare al ramurii sudic al râului Rappahannock (cunoscut sub numele de râul Rapidan) a definit la punctul de plecare pentru râul Rappahannock, iar marginea Fairfax Grant.

Gasirea ca punct de plecare, la sfârșitul verii lui 1746, la zece ani după ce a fost identificat pentru prima data si izvoarele, ar fi fost o provocare. Copaci în sondaj trasate 1736 ar fi fost un ghid valoros pentru a decide exact unde să înceapă, în cazul în care arcurile erau uscate normal în luna septembrie.

„Comisari Gentleman” însoțit inspectorii greu de lucru din nou, pentru a asigura interesele coloniei și a Domnului

Fairfax au fost reprezentate pe deplin. Comisarii luat decizia pe care se primăvară în izvoarele râului Conway a fost „si izvoarele.” După aceea, se pare că inspectorii au fost în măsură să ia decizii fără a apela la acei comisari, spre deosebire de experiența din 1728, când a fost supravegheat linia de demarcație care separă Virginia-Carolina. În cadrul acestui sondaj, William Byrd al II-lea și colegii săi comisari au luat decizii importante în ceea ce privește cazul în care să se încheie cu o linie și să înceapă o alta, mai ales la confluența râurilor Blackwater / Nottoway.

Nivelment a fost munca grea în 1746. „bărbați în lanț” întinse lanțuri de fier, cu un număr fix de legături între poli pentru a măsura distanța, 66 ‘la o întindere. Topografi a determinat rulmenți cu o busolă, și cel puțin unul a fost rupt în timpul expediției. Tehnologia liniei de vizare necesară tăierea unei linii drepte prin perie, mlaștini și păduri virgine la vedere polii, așa că orice dealuri și văi erau pe drum și a trebuit să fie traversat decât ocolite mediocritate.

Topografia a fost o provocare la început în Blue Ridge și apoi trecând Massanutten Mountain; Caii au fost uciși în teren accidentat. Inspectorii au urmat linii drepte, în ciuda dificultăților de trecere și văi Stream alpinism stânci abrupte, dar comisarii au luat bagajul pe o cale mai ușoară atunci când este necesar. În data de 25 septembrie, prima zi de topografie nord-vest de la „copaci stejar rosu si 5 Bumbac” la capul râului Conway până peste Blue Ridge

Domnii Comsr au considerat că Impractcable să ne urmeze peste munți, prin urmare, s-au despărțit de noi și a făcut cel mai bun din drumul lor spre Shanando [Shenandoah] Leveing Unii cai bagage Cary corturile noastre si unele prevederi.

După topografie timp de 35 de zile, expediția a ajuns la „si izvoarele” al Filialei de Nord a râului Potomac. Site-ul respectiv a fost marcată în 1736 de către aprins inițialele și simbolurile de pe copaci din apropiere. Echipa 1746 sondaj a marcat „rulment cu” copaci din nou, dar, de asemenea, sculptata FX într-o stâncă pentru a crea primul Fairfax Stone.

Unul dintre inspectorii angajați de colonia Virginia în 1736 pentru examinarea folclorului sudic al râului Rappahannock poate fi făcut propriile sale semne de acolo, în 1743. George Hume a supravegheat granița dintre Frederick și Augusta County în acel an, documentarea o linie de delimitare si izvoarele râului Hedgemans la al râului si izvoarele Potomac.

Linia de inițială de râul Conway a fost oprit aproximativ 4 mile; rulmenți și distanțele nu au fost corecte în călătorie originală nord-vest de la Blue Ridge. După efectuarea acestor ajustări adecvate pentru un lagăr de întoarcere, sondajul de întoarcere la sud-vest necesară numai 24 de zile. Chainmen și inspectorii tras 80 de lanturi, fiecare cu 100 de link-uri, pentru a defini o mile de distanță.

Linia finală „oficială”, definită în acea călătorie de întoarcere sa încheiat la 13 noiembrie anul 1746 cu doar o eroare de 100 de curte, departe de punctul inițial de plecare. Sondajul a fost onest și precis; nici colonie, nici Lord Fairfax a beneficiat de orice interpretări îndoielnice în cazul în care să atragă line.22 înapoi

Topografi repetate la al râului si izvoarele Conway ceea ce au făcut pentru a marca locul de la al râului si izvoarele Potomac. O altă piatră a fost marcată cu inițialele FX și copaci neumblate pentru a ajuta viitorii inspectori și proprietari identifică locația.

In anul 1999, peste 250 de ani după sondajul linia din spate, o societate Rendezvous Surveyors istorică a încercat să localizeze Fairfax Piatra pe râul Conway. Cel mai bun candidat, ceea ce poate fi păstrat o impresie slabă a unui F, a fost excavat de către arheologi în anul 2000. Nu a existat nici o dovadă evidentă pentru a dovedi că a fost stabilit în sol de către inspectorii din 1746.23

în 1747, după ce a câștigat cazul său în Consiliul privat. In perioada 1747-1751, el a trăit cu William Fairfax la Belvoir. Acolo a întâlnit vecinul lui William Fairfax, George Washington, și l-au angajat ca inspector. În limitele Fairfax Grant, Lord Fairfax ar putea stabili propriile standarde, iar George Washington, nu a fost necesară pentru a obține o licență sau să plătească taxe de la colegiu la William și Mary.

Lordul Fairfax s-a mutat spre vest, peste Blue Ridge la Shenandoah Valley în 1751, după ce a aranjat pentru nepotul său, Thomas Bryan Martin să i se alăture în Virginia. Au trăit în sferturi simple, la conacul Greenway Court, în ceea ce este acum Clarke County. Ultimul Northern Neck biroul de teren grant pentru eliberarea actelor și colectarea quitrents a fost construit acolo în anul 1762, când

Lordul Fairfax nu se va mai baza pe William Fairfax pentru a servi ca agentul său. Planurile pentru un conac mai mare, potrivit statutului Domnului Fairfax, nu au fost niciodată implementate.

Dupa intoarcerea în Virginia în 1747, Thomas a șasea Domnul Fairfax locuia acasă vărul său William Fairfax lui, Belvoir (acum site-ul de la Fort Belvoir). Mai târziu, el a construit propria casă în Valea Shenandoah, la vest de Gap Ashby în cazul în care modernă Route 50 traversează munții. El a numit casa de piatră mică în Valea Shenandoah „Greenway Curte” și sa stabilit acolo permanent în 1762.

La acea vreme, Valea Shenandoah era marginea de vest a decontării coloniale. Tratatul de la Lancaster a 1744 deplasat oficial Iroquois din terenurile lor de vânătoare tradiționale, dar tratatul încă permis Iroquois să se deplaseze pe „Marele Road” pentru a comerțului / lupta cu Cherokee si Catawba din Carolina de Nord. În prima parte a războiului francez și indian, de la 1754 până la Fort Duquesne, a fost capturat de englezi în 1758, cabine din vale au fost percheziționat de către Shawnee și coloniști uciși.

Lordul Fairfax a ales să trăiască departe de TIDEWATER decontate și gentry sofisticate, clasa socială, care a venit cel mai apropiat de societatea în care a crescut în Anglia. Cu toate că motivele sale nu va fi niciodată cunoscut pentru sigur, există unele dovezi că el a fost respins de o femeie pe care intenționa să se căsătorească înainte de a veni în Virginia în 1735; Lordul Fairfax era un burlac de-a lungul vieții.

Lordul Fairfax a rămas neutră în timpul războiului revoluționar, a murit în 1781 la scurt timp după ce a aflat de înfrângerea Cornwalis „, și a fost îngropat în Winchester. Casa lui de la Greenway Court a fost rupt în jos, după ce acoperișul sa prăbușit în 1734. Nu există ruine vizibile astăzi ale casei sale, sau din cabine din apropiere ocupate de sclavii săi, dar clădirea reputația de a fi vechi Oficiul pentru Land supraviețuiește încă.

Studiul din 1746 a rezolvat locația sudică a limitei de grant din cadrul Virginia. Alte litigii privind dreptul de proprietate a terenurilor în cadrul grantului și colțul de nord-vest a frontierei încă păstrat instanțele ocupat timp de 150 de ani mai mult.

Hite vs Fairfax proces a continuat până în 1786, în cele din urmă fiind decis în favoarea creanțelor Hite. Lordul Fairfax inițial a pierdut la Hite în instanțele Virginia, dar limba engleză Domnului a făcut apel la Consiliul privat din 1771. Oficialii de la Londra au fost lent pentru a răspunde, cu toate acestea.

Dupa Revolutia Americana, oficialii de la Londra a avut o influență minimă asupra politicii de teren Virginia. Instanțele de judecată Virginia rezolvat în cele din urmă Hite vs Fairfax în favoarea Hite.

Virginia a început să confiște terenurile care nu sunt deja brevetate în Fairfax Grant o lege adoptată în 1779, în timpul războiului revoluționar. Cu toate acestea, procesul nu a fost finalizat înainte de Tratatul de la Paris (1783) și Tratatul Jay (ratificat în 1795), drepturile de proprietate protejate de suporteri în limba engleză Virginia.

Un deceniu de negocieri și procese au urmat în ceea ce privește titlurile de teren, inclusiv un caz (Martin v. Hunter Locatarul), care a declanșat Curtea Supremă a Statelor Unite să-și afirme că avea autoritate asupra tribunalele de stat să interpreteze legea federală.

Noul Commonwealth din Virginia, dobândite din titlu la terenurile Fairfax Grant, care nu au fost deja vândute. Cei care au achizitionat terenuri direct de la Fairfax sau a avut titlu care datează din brevetele coloniale eliberate înainte de douăzeci și unu septembrie 1661 a primit titlu clar pentru terenurile lor.

Locația exactă a fluviului si izvoarele Potomac a devenit o chestiune de dispută în 1852. Maryland a afirmat: „locația reală a liniei de vest a Maryland, intre statele Maryland si Virginia, care începe la sau aproape de piatra Fairfax pe filiala Nord al râului Potomac, la sau aproape de sursa acesteia, și să fie difuzate într-o linie de nord din cauza stării Pennsylvania, este acum pierdută și necunoscute, precum și toate mărcile au fost distruse de timp sau în alt mod.

Punctul inițial al lucrării – pentru Piatra Fairfax – stă pe loc înconjurat de mai multe fluxuri de mici, care curg din izvoare despre ea. Se compune dintr-o bucată de gresie aspră, indiferentă și friabil, plantate la adâncimea de câțiva picioare în pământ și ridicarea unui picior sau mai mult deasupra suprafeței, fără formă în formă, aceasta ar atrage rar atenția trecătorilor. Constatarea lui era fără dificultate, precum și recunoașterea și identificarea acestuia de către inscripția Fx, acum aproape ștearsă prin acțiunea corodare a apei și a aerului.

Până la 1884, vandalii au distrus originalul Fairfax Stone. Davis și Coca-Cola Coal Company instalat un înlocuitor. Pana in 1911, că înlocuirea a fost plecat, și doar baza unui marker de mare sondaj 4-picior construit de locotenentul Michler în 1859 încă au supraviețuit. În 1910, un marker de beton înlocuitor a fost ridicat, iar în 1957 Conservarea Comisia Virginia de Vest plasat un marker de gresie de 6 tone la site.27

Ca rezultat al unui proces între Maryland și Virginia de Vest, Curtea Suprema a Statelor Unite a redefinit limita vestică a Maryland, în 1912. colțul sud-vestic al Maryland, a fost definit ca un punct cu privire la nord de mile de Fairfax de Piatra, unde curbele Potomac River în jurul să se intersecteze din nou linia dreaptă mergând spre nord de piatra. Modern de șase tone de gresie de reper (a cincea Fairfax Stone) este complet in Virginia de Vest, acum într-un parc de stat Virginia de Vest, iar Fairfax Piatra nu se mai învecinează cu Maryland.

Granița de astăzi între județele Shenandoah și Rockingham rezultă că 1746 linie spate care lega izvoarele Rapidan la izvoarele Filialei de Nord a râului Potomac. Această linie traversează Skyline Drive în Parcul Național Shenandoah între Overlook Hazeltop și teren de campare Lewis Mountain. Est a Skyline Drive, Linia Fairfax se oprește la izvoarele râului Conway în cazul în care județele Greene, Madison, și Page întâlni. Greene County, Orange County, iar județul Spottsylvania au limite definite, astfel încât acestea sunt la sud de râul Rapidan și în afara Fairfax Grant.

Washington as a Freemason / Strobridge & Gerlach lithographers, Pike’s Opera House, Cincinnati, O.

The Order of Ancient, Free, and Accepted Masons was first established in London in 1717.

Despite tracing their historical roots to the first mason of the Temple of Solomon, the masons of the eighteenth century had little to do with the profession of architecture or masonry.

Founded for the purpose of gathering political, cultural, and intellectual elites within a single fraternity, freemasonry evolved into a prominent organization in the eighteenth century and made its way to Britain’s American colonies sometime shortly thereafter.

The all-male organization had rich connections to the British Enlightenment, as its associated chapters, or lodges, became famous for closed meetings that included many of the most prominent thinkers in the British Atlantic world.

Although American elites initially joined the Freemasons with the intention of mimicking English genteel behavior, the organization ultimately contributed to the development of the American Revolution.

During the revolutionary era, masons of note included George Washington, Alexander Hamilton, Benjamin Franklin, Samuel Adams, Richard Henry Lee, John Hancock, and James Madison.

These men and other leading revolutionaries used masonic lodges as gathering places to discuss the relevant issues of the day, network with likeminded individuals, and plan resistance against unpopular British policies.

Washington entered the Order of the Freemasons in October 1752 at the age of 20. Upon joining the Fredericksburg Lodge No. 4 in Fredericksburg, Virginia, Washington became a member alongside a number of influential Virginians, including the militia officers Hugh Mercer, George Weedon, and Thomas Posey. Many of Washington’s brothers in the Fredericksburg Lodge later served beside him in the Continental Army.

Beginning in 1782 and continuing through the remainder of his life, Washington kept an active correspondence with various other Masonic lodges and brothers.

On August 10, 1782, for example, Washington happily received a Masonic apron as a gift from the firm of Watson and Cassoul.4 Washington responded with a note of gracious thanks, writing,

„For your affectionate Vows, permit me to be grateful and offer mine for true Brothers in all parts of the world.”

In 1783, at the close of the Revolutionary War, a masonic lodge in Alexandria, Virginia was chartered. The new lodge asked General Washington to be its first Master.

Washington, in support of the organization and its proximity to his home at Mount Vernon, accepted the position and became Master of the newly formed Alexandria Lodge No. 22.6

After the war, freemasonry remained important to Washington, as evidenced by its prominent role in his first presidential inauguration on April 30, 1789.

In taking the oath of office, Washington used the Bible of the St. John’s Masonic Lodge No. 1 of New York. Robert Livingston, the Chancellor of New York and a prominent mason, administered the oath.

In 1794, Washington agreed to sit for a portrait commissioned by his Alexandria Lodge No. 22 for specific use by his fellow Freemasons.

Joseph Williams painted the portrait of Washington dressed in full Masonic regalia.

In 1805, the lodge renamed itself the Alexandria-Washington Lodge No. 22 in honor of the late president.

The Alexandria-Washington Lodge No. 22 bought a plot of land in Alexandria in 1909 for the purpose of creating a memorial to Washington as a Freemason.

In recognition of Freemasonry’s connection to the architectural professions, the lodge chose a design similar to the Lighthouse at Alexandria, Egypt, one of the original Seven Wonders of the World.8 The George Washington Masonic Memorial houses the Masonic painting of George Washington as well as the Masonic apron that was the subject of his 1782 letter.

Today, the Alexandria-Washington Lodge No. 22 holds its meetings at the memorial while welcoming visitors and other organizations in the city of Alexandria to use the ornate space

A Timeline of George Washington’s Masonic Activities

1752

November 4, 1752 – Initiated as Entered Apprentice at Fredericksburg Lodge No. 4, Fredericksburg, Virginia.

1753 March 3, 1753 – Passed to the Degree of Fellow Craft at Fredericksburg Lodge No. 4 August 4, 1753 – Raised a Master Masaon at Fredericksburg Lodge No. 4.

1778

December 28, 1778 – Marched in a Masonic procession in celebration of Saint John the Evangelist Day

1779

June 24, 1779 – Celebrated Saint John the Baptist Day with American Union Military Lodge at West Point, New York

December 27, 1779 – Celebrated Saint John the Evangelist Day with American Union Military Lodge at Morristown, New Jersey

1781

October – Reportedly visited Lodge No. 9 at Yorktown, VA with General Lafayette after defeat of British General Cornwallis

1782

Brothers Watson and Cassoul of Nantes, France present Washington with exquisite silk Masonic apron, acknowledged by letter dated August 10

June 24, 1782 – St. John the Baptist celebration – Marked with American Union Military Lodge at West Point, New York.

December 27, 1782 – St. John the Evangelist Day – Celebrated with Solomon’s Lodge No. 1, Poughkeepsie, New York.

1784

June 24, 1784 – St. John the Baptist celebration – Marked with Alexandria Lodge, Alexandria, Virginia

June 24, 1784 – Made an honorary member of Alexandria Lodge No. 39 (Now Alexandria-Washington Lodge No. 22) Alexandria, Virginia

August 1784 – Presented a Masonic apron made by Madame de Lafayette to General and Bro. de Lafayette

1785

February 12, 1785 – Walked in Masonic funeral procession for Bro. William Ramsay at Alexandria, Virginia

1788

April 28, 1788 – Named Charter Worshipful Master of Alexandria Lodge No. 22 when a new charter from the Grand Lodge of Virginia was issued. Unanimously re-elected Master December 20, 1788 for one year.

1789

Elected honorary member of Holland Lodge No. 8, New York, NY

April 30- Inaugurated President of the United States using Bible from St. John’s Lodge No. 1, New York

1791

April 15, 1791 – Welcomed by members of St. John’s Lodge No. 2, New Bern, NC

May 1791 – Received the greetings of the Grand Lodge of South Carolina by General Mordecai Gist, Grand Master, Charleston, SC

1793

September 18 Acting Grand Master – Laid the cornerstone for the United States Capitol, Washington, D.C.

1794 Sat for William Williams, portraitist, in Masonic regalia at the request of Alexandria Lodge

1797 March 28 Received a Masonic delegation from Alexandria Lodge

1798

April 1, 1798 – Attended Alexandria Lodge No. 22 Proposed a toast at the banquet that followed

1799

December 18, 1799 – Buried at Mount Vernon with Masonic rites as well as those of the church, conducted by Alexandria Lodge

 

The Fairfax Grant

The final boundaries of the Fairfax Grant, defined 97 years after the initial grant in 1649, included 5.2 million acres Source: ESRI, ArcGIS Online

The Fairfax Grant in Virginia was created as a result of the English Civil War in the mid-1600’s. It was a political payoff to allies of King Charles II.

The Culpeper family was responsible for obtaining, consolidating, and retaining the Fairfax Grant over the course of 50 years during the era of two kings, Charles I and Charles II. The Fairfax name is associated with the grant today because a daughter of a Culpeper married a Fairfax in 1690.

The oldest son of that marriage, Thomas Sixth Lord Fairfax, obtained 100% control through inheritance and that marriage. What today is called the Fairfax Grant acknowledges his success in maneuvering throughout the 1730’s and 1740’s to assert his land claim, blocking efforts of the colonial government to extinguish or limit the territory that would be included within the boundaries.

Virginia officials in Williamsburg disputed the right of land agents employed by Lord Fairfax to sell land in the Shenandoah Valley. That triggered an official survey of the 1649 grant boundaries. Decisions in London finally defined the extent of the Fairfax Grant in 1745, and the boundaries were surveyed officially a year later.

The original basis for the grant dates back to the English Civil War, won by the Parliamentary party under Oliver Cromwell. John Culpeper was on the losing side, led by King Charles I. The king elevated Culpeper to the peerage in 1644 and made him the first Baron Colepeper of Thoresway, or John First Lord Culpeper.

The victorious Puritans executed Charles I on January 30, 1649 (1648, using the Old Style calendar) and controlled England for a decade. After the king’s execution, the son of Charles I declared himself to be King Charles II, but had to flee to France with his few supporters. One of those supporters was John First Lord Culpeper, who stayed an ally of the royalist side.

While in exile in France, Charles II had limited resources to reward his key supporters and retain their allegiance. The king-in-exile did claim that he retained the right to govern the colonies across the Atlantic Ocean in North America, and could dispose of his land there.

In September, 1649 Charles II used that authority and granted all the land between the Rappahannock and Potomac rivers in the Virginia colony to seven supporters: Sir John Culpeper (1st Baron of Thoresway); Ralph Lord Hopton, Baron of Stratton; Henry Lord Jermyn, Baron of St. Edmundsbury; Sir John Berkeley; Sir William Morton; Sir Dudley Wyatt; and Thomas Culpeper (cousin of Sir John Culpeper).1

While in exile in France, Charles II devoted assets with immediate value such as jewels to the immediate challenge of gaining the throne in England. The land grant was a strategic gift, with long-term benefits.

It was easy for King Charles II to transfer his ownership of a large chunk of Virginia. That land was far away and generating no income for him, and he needed short-term loyalty for fighting the English Civil War far more than he needed long-term revenue from a colony. The grant helped solidify support for the royalist side; it would have value only if Charles II became king in fact as well as in name. The king’s seven supporters would not gain legal title to all the land between the Rappahannock and Potomac rivers if Charles II was defeated, so the gift reduced the chances of someone shifting allegiance to the Parliamentary side.

The gift of the entire Northern Neck, later called the Fairfax Grant, affected development of Virginia until the American Revolution. Northern Virginia became „different” in the middle of the Seventeenth Century, long before the modern regional classifications of NOVA (Northern Virginia) and ROVA (Rest of Virginia).

The seven grantees knew the grant had the potential to be valuable in future years, but had very little understanding of the location of that land. It took almost 100 years before descendant of Sir John Culpeper, Thomas Sixth Lord Fairfax converted the king’s gift into clear title. The gift from Charles II in 1649 ended up as the biggest successful land speculation in Virginia, ultimately involving 5.2 million acres.

Thomas Lord Fairfax Baron Cameron, bounded by & within the Bay of Chesapoyocke and between the rivers Rappahannock and Potowmack:With the courses of the rivers Rappahannock and Potowmack, in Virginia, as surveyed according to order in the years 1736 & 1737

For the first decade after Charles II’s gift, the value of the grant appeared to be close to zero. The seven allies who received the grant were on the losing side of the English Civil War throughout the 1650’s.

Like Sir John Culpeper, Virginia Governor William Berkeley and the colony’s House of Burgesses declared loyalty to King Charles II after King Charles I was executed. The political elite in Virginia and the governor feared the Parliamentary government in England (the „Commonwealth”) would confiscate their land or block their ability to obtain new grants.

In addition, Parliament passed new laws that disrupted Virginia’s economy. The Navigation Acts in the 1650’s excluded the Dutch from trading in Virginia. Banning Dutch ships reduced competition for purchasing Virginia’s tobacco. Monopoly control by English shippers led to lower prices for the colony’s primary export, and higher costs for goods imported from Europe and the Caribbean.2

Parliament sent a fleet across the Atlantic Ocean and took control over the Virginia colony in 1652. Governor William Berkeley retired to his mansion at Green Springs and a Puritan, Richard Bennett, took his place. Existing land titles of the royalists in Virginia were not challenged by Governor Bennett, but the 1649 Northern Neck land grant was ignored.

No matter which side was in control in London, leaders of the colony in Jamestown felt no obligation to seven „proprietors” across the ocean with just a paper claim to a large percentage of Virginia. Prior to the arrival of the Parliamentary fleet, Governor William Berkeley and the General Assembly – still loyal to Charles II – had created Lancaster County in 1651. In 1653 the General Assembly created two new counties in the Northern Neck. Northumberland County was split and Westmoreland County formed in 1653. In 1656, Lancaster County was divided and a new county created named Rappahannock (now Essex and Richmond counties).3

In England, Parliament did seize the property of the king’s allies, including the estates of Sir John Culpeper. Charles II established his right to that seized property after the Restoration in 1660, but Sir John Culpeper died soon afterwards. His son Thomas, the Second Lord Culpeper, then inherited the significant Culpeper claims for repayment of £12,000 from the king, in addition to his father’s 1/6th share of the Northern Neck grant.

In 1669, four of the Northern Neck proprietors (but not the heirs of the two Culpepers) negotiated a 21-year renewal of the grant from Charles II. That renewal clarified the claim to land in Virginia was still valid despite the confusion of the English Civil War, but the land was still far away across the Atlantic Ocean. Through the headrights process based in Jamestown, colonists were acquiring land within the boundaries of the Northern Neck grant without having to pay the grantees.

The 1669 renewal of the grant declared that transfers of land made by the governor and his council in Jamestown prior to September 21, 1661 would remain valid. However, settlers and speculators with patents issued after that date were required to re-purchase their land, this time paying the grantees.4

Sir Thomas Culpeper saw an opportunity to increase the value of that grant. The other grantees were focused on more-immediate opportunities for gaining wealth in England, so he was able to acquire four of the five shares owned by others. Together with the 1/6th that he inherited, Sir Thomas Culpeper owned 5/6ths of the grant by 1681. His cousin Alexander Culpeper owned the last 1/6th, but acted as a silent partner while Sir Thomas Culpeper managed the grant.

Making a profit from the grant required selling land and collecting quitrents, which were the equivalent of modern annual property taxes. Land sales and quitrent collection could no be accomplished from England; a local agent in Virginia was essential.

The first Northern Neck land agent hired by Lord Culpeper was Thomas Kirton. He opened the initial land office in Northumberland County, and maintained it between 1670 to 1673. William Aretkin served between 1673-1677. Between 1677-1689, Daniel Parke and Nicholas Spencer were the agents, and they maintained the office in Westmoreland County. Philip Ludwell served as agent from 1690-1693. George Brent and William Fitzhugh moved the land office to Woodstock when they became agents in 1693.5

Buyers interested in land south of the Rappahannock River always went go to Jamestown (Williamsburg after 1699) to pay quitrents or to purchase land at the land office operated by the colonial government. After Lord Culpeper hired his first land agent, buyers interested in land between the Rappahannock and Potomac Rivers went to a separate Northern Neck land office that was located, logically enough, in the Northern Neck. The specific site of that land office changed as different people served as the agent. The last one (1762-1781) was west of the Blue Ridge near the Shenandoah River, but still within the boundaries of the grant.

Lord Culpeper saw opportunity in Virginia that went beyond control of the Northern Neck. He decided to use his influence with Charles II to increase his wealth through land sales and collection of quitrents from the entire colony.

In 1673 he and Henry Bennett, the very influential Earl of Arlington, obtained another grant from King Charles II. The additional 1673 grant gave Culpeper and Arlington the right to sell the land and collect the quitrents from the rest of Virginia – outside of Culpeper’s existing grant to the Northern Neck – for the next 31 years.

Under the terms of the new grant, the colonial government in Jamestown would remain responsible for administrative and judicial decisions as well as military defense, but all revenue based on Virginia land would flow to Culpeper and Arlington. The governor and General Assembly in the colonial capital would be limited to fees on shipping and taxes imposed on imports/exports, plus „poll” taxes imposed on all residents separate from their ownership of land.

The 1673 Culpeper/Arlington grant diverted the basic tax funding used to pay operating expenses, and to pay salaries of county officials and members of the House of Burgesses. Charles II was obviously more concerned about ensuring support from his nobles in England than in providing for effective government in Virginia.

Sir Thomas Culpeper worked hard to make a profit from his speculation in Virginia lands, but failed to sell much land. He also failed to collect many of the quitrents that landowners owed. Across the colony, Virginia landowners had not developed a strong tradition of paying the quitrents owed to the colonial government. Since Culpeper claimed the Northern Neck, the colonial government had no incentive for quitrents collection north of the Rappahannock River.

To replace the lost funding from quitrents and land sales, the General Assembly imposed new, excessively-high poll taxes. As a long-term strategy, the Virginia officials directed some of the extra funds to a plan to buy the Culpeper/Arlington grant. Many colonists complained strenuously about the high taxes, in part because some of the extra tax revenue was diverted to subsidize the lifestyle of the colonial officials rather than set aside to purchase the Culpeper/Arlington grant.

Culpeper finally negotiated a deal with the colonial government at Jamestown to accept a percentage of the quitrents that were theoretically owed to him, and also agreed to sell the 1673 grant to the colony. Once the king finalized the incorporation of Virginia and its purchase of the grant, the colonial government in Jamestown would be able to collect revenue again from land sales and quitrents – excluding the Northern Neck, which Culpeper still retained based on the 1649 grant.

The high taxes to purchase the Culpeper/Arlington grant helped trigger the 1676 uprising known as Bacon’s Rebellion. News of the rebellion blocked royal approval of the plan to incorporate Virginia. That stopped the colony’s purchase of the 1673 Culpeper/Arlington grant, and Culpeper failed in his effort to cash out some of his land claims in Virginia.

Culpeper then sought to enhance his capacity to collect revenue from his two grants. He used his influence again with Charles II and was appointed to replaced Sir William Berkeley as the next royal governor.

When Governor Berkeley was recalled in 1677 following Bacon’s Rebellion, Sir Thomas Culpeper became the top appointed official for Virginia – but not in Virginia. Governor Culpeper broke the pattern followed by all previous governors. He initially chose to stay in England and appointed lieutenant governors to do the actual work across the Atlantic Ocean.

Governor Culpeper was finally forced by King Charles II to go physically to Virginia. After a brief Jamestown stay in 1680, Culpeper returned back to England. He must have considered Virginia to be a high-potential investment. In 1681, he acquired Arlington’s share and became 100% owner of the 1673 proprietary grant, to accompany his 5/6ths share in the Northern Neck.

In 1682, King Charles II again ordered Governor Culpeper to sail back across the Atlantic Ocean and serve as governor in Jamestown. It was another short stay; Culpeper returned back to England in 1683. King Charles II then appointed a new governor for Virginia and Culpeper lost the salary of that position, but he did arrange to sell the 1673 grant back to the king.

In 1684, in exchange for surrendering the Culpeper/Arlington grant, Charles II granted Culpeper a 20-year pension. Thanks to the king’s decision to purchase the 1673 grant from his own resources, Virginia taxpayers were no longer burdened by excessively-high taxes associated with the Culpeper/Arlington grant. After 1684, Lord Culpeper was no longer governor and no longer able to claim revenues from all of Virginia, but he still controlled the grant for all of the Northern Neck.6

Culpeper’s agents for the Northern Neck managed to sell some parcels, including some that „escheated” to the proprietor of the grant. Those properties were based on grants previous awarded by colonial officials in Jamestown, but claimants died without having completed the process of surveying and finally purchasing the land.

The agents sold just two large parcels during Culpeper’s lifetime. One sale was for 5,000 acres before Culpeper was governor, and it included the future location of Mount Vernon in 1675.

The other large sale was the 30,000 acre Brent Town parcel in Prince William/Fauquier counties in 1687. Three investors in England speculated they could convince French Huguenots to settle on that land, after French King Louis XIV revoked the Edict of Nantes that permitted religious freedom for Protestants. The three investors included a fourth partner living in Virginia, George Brent, to ensure local oversight and influence.7

Land sales were scarce, and collecting quitrents in the Northern Neck was even harder. Culpeper had no one there equivalent to the sheriff in each county, who collected taxes for the colonial government and the vestry. Despite the challenge of monetizing the Northern Neck grant, the potential value of the land remained clear as tobacco farming expanded and the population in the Virginia colony increased.

Lord Culpeper knew the Northern Neck grant would expire in 1690, due to the 21-year deadline set in 1669. He got James II to renew the grant in 1688, and his timing was excellent. Soon after the renewal, King James II was expelled and replaced by William and Mary in the Glorious Revolution of 1688.

The 1688 renewal eliminated the deadline for settling the land in Virginia, giving Culpeper rights in perpetuity. The 1688 version also defined the grant boundaries to extend westward specifically to the first heads or springs of the Rappahannock and Potomac rivers:

All that entire tract, territory or parcel of land situate, lying and being in Virginia in America and bounded by and within the first heads or springs of the rivers of Tappanhannocke alias Rappahanocke and Quiriough alias Patawomacke Rivers, the courses of the said rivers, from their said first heads or springs, as they are commonly called and known by the inhabitants and descriptions of those parts, and the Bay of Chesapoyocke, together with the said rivers themselves and all the islands within the outermost banks thereof, and the soil of all and singular the premisses.

Sir Thomas Culpeper died in 1689. His widow Margaret Culpeper inherited his 5/6th’s share, and she lived 30 more years without ever remarrying.

Lord Culpeper’s only legitimate child, his daughter Catherine (Katherine) Culpeper, came from that marriage. He had two other daughters from a mistress with whom he lived openly, away from his wife. After his death, Margaret Culpeper contested the mistress’s claims to valuable assets in England. Her legal and political efforts did not recover all of the property, but Margaret Culpeper retained her husband’s claim to the Northern Neck grant.

The remaining 1/6th of that grant was owned by Alexander Culpeper, the cousin of Sir Thomas Culpeper. At the end of his life, Alexander Culpeper was living in Leed’s Castle. That was also the home of Margaret Culpeper after her husband, Sir Thomas Culpeper, had chosen to live elsewhere with his mistress. There Alexander Culpeper got to know the only daughter of Sir Thomas and Margaret Culpeper, Catherine Culpeper.

Alexander Culpeper died in 1694, and he had no children to inherit his estate. He left his 1/6th share in the Northern Neck grant to Catherine Culpeper. That bequest left Margaret Culpeper with ownership of 5/6th of the Northern Neck grant inherited from her husband, while daughter Catherine Culpeper owned 1/6th inherited from her father’s cousin. Together, mother and daughter owned 100% of the grant.

Four years before Alexander Culpeper’s death, the daughter Catherine Culpeper had married Thomas Fifth Lord Fairfax of Cameron. The Culpeper and Fairfax families had been on opposite sides during much of the English Civil War. Culpepers were supporters of Charles I and Charles II, while the Third Lord Fairfax commanded armies fighting for the Parliamentary side in the 1640’s. The Third Lord Fairfax ultimately switched to the Royalist side, and after the Restoration of Charles II in 1660 many old rivalries were finessed.

Thomas Fifth Lord Fairfax managed the 1/6th Northern Neck land claim of his wife together with the 5/6ths claim of his mother-in-law Margaret Culpeper. Like his late father-in-law Sir Thomas Culpeper, he anticipated future value. Thomas Fifth Lord Fairfax refused to sell the family’s proprietary claim when the colony made an offer in 1690, blocked subsequent efforts of colonial officials to get the grant cancelled, and succeeded in having King William and Queen Mary reaffirm the valid status of the grant again in 1693.

Unlike Sir Thomas Culpeper, Thomas Fifth Lord Fairfax never traveled to Virginia. He hired influential members of the gentry to serve as his land agents, including Philip Ludwell, George Brent, and William Fitzhugh. Starting in 1690, two years after James II had reaffirmed the grant, agents began selling land. All patents between the Rappahannock-Potomac rivers were recorded in special Northern Neck grant books, separate from other Land Office grant books used for the rest of the colony of Virginia.9

Robert Carter, hired as agent in 1702, effectively protected Fairfax’s land claims against attempts by Williamsburg officials to limit the boundaries of the Northern Neck grant.

Because a key landowner in the Northern Neck, Richard Lee II, acknowledged the legitimacy of the Northern Neck grant, Carter had more success than earlier agents in generating revenue from quitrents and land sales. Carter was the first land agent to send a substantial income back to England.10

Robert Carter also patented so much land to himself and to family members that he became known as „King” Carter. Such land grants benefitted the Carter family more than the Fairfax family; Robert Carter was the richest man in Virginia and owned 300,000 acres at his death. Carter’s children inherited large estates, thanks to the actions of the land agent living on the Northern Neck who supposedly was representing the interests of the Fairfax family far away in England.

Thomas Fifth Lord Fairfax died in 1710. Margaret Culpeper, widow of Sir Thomas Culpeper and mother of Catherine Culpeper Fairfax, also died in 1710.

At her death, Margaret Culpeper did not give her 5/6th share to her daughter; she skipped a generation. Her will directed that 5/6th share to her grandson Thomas Fairfax. He was the oldest son of Thomas Fifth Lord Fairfax and Catherine Culpeper Fairfax.

After her husband’s death in 1710, Catherine Culpeper Fairfax gained control of the grant, though she owned only the 1/6th share obtained from Alexander Culpeper. Her son, who inherited the 5/6th share, had not reached the age of majority where he could act independently. He was only 16 years old when his father Thomas Fifth Lord Fairfax died. Thomas Sixth Lord Fairfax would not get actively involved in managing the Northern Neck grant for another twenty years.

Catherine Culpeper Fairfax had not been satisfied with her husband’s management of the family’s wealth, and blamed her managers in Virginia for inadequate income. She replaced Robert Carter, the land agent her husband had chosen. She hired instead Carter’s colonial rival Edmund Jenings.

Jenings had been acting governor in the colony between 1706-1710; he was in England on personal business when Catherine Culpeper Fairfax hired him. During his tenure as land agent, Jenings had his nephew Thomas Lee do most of the actual work.

Catherine Culpeper Fairfax apparently distrusted her son’s ability to manage the family wealth, fearing he would do no better than his father. When she died in 1719, Catherine Culpeper Fairfax’s will gave her son Thomas Sixth Lord Fairfax just a life estate in her 5/6th interest. That allowed him to generate income from Northern Neck land sales during his life, but limited his ability to mortgage or sell the entire grant.

After his mother died in 1719, Thomas Sixth Lord Fairfax owned 100% of the Northern Neck grant. For the first time, one individual controlled 6/6ths of the grant as the sole „Proprietor” of the Northern Neck.

Lord Fairfax allowed the executor of his mother’s estate to manage the grant for over a decade. The executor rehired Robert Carter in 1722. Carter served a second term as the Northern Neck grant’s land agent from 1722 until his death in 1732. Lord Fairfax decided to personally take charge after Robert „King” Carter died and someone had to select a new land agent.

Lord Fairfax was apparently stunned to read Carter’s obituary and discover his agent had become so wealthy. Perhaps as a result, Lord Fairfax came to Virginia in person to manage his asset there (unlike his father Thomas Fifth Lord Fairfax), and he never selected a Virginian to serve as his land agent. He chose instead a trusted family member, William Fairfax, to replace Robert „King” Carter.

William Fairfax had been living in Massachusetts, but moved to Westmoreland County and then Falmouth in Stafford County. In 1741 he built Belvoir plantation on the Potomac River, in what became Fairfax County a year later.

When Fairfax hired William Fairfax, he also responded to the latest colonial challenge to constrain his grant by filing the Fairfax v. Virginia suit in London. That suit ultimately determined ownership of the Northern Neck and the extent of the „proprietary” Fairfax Grant.

Throughout the colonial era, the Virginia government had consistently objected to the „proprietary” grant of the Northern Neck. Under terms of the various grants issued in 1649, 1669, and 1688, the colonial governor and General Assembly retained political and legal authority over the counties in the Northern Neck, but the grant owners (the „proprietors”) had the authority to sell land and collect quitrents.

Around 1700, treasury rights replaced headrights as the primary vehicle for disposing of land „owned” by the colony. Sale of treasury rights, together with individual land surveys and patents, generated substantial revenue for colonial officials.

Once colonial settlement moved upstream of the Fall Line into the Piedmont, the dispute over the inland edge of the Northern Neck grant became an issue. Settlers seeking clear title had to know whether to file paperwork and pay fees to the colonial government in Williamsburg or the land office of the Fairfax family. If the colony could extinguish the Northern Neck grant somehow, revenues would flow to Williamsburg rather than to Leeds Castle.

In the 1720’s, the people in Williamsburg who supported Lord Fairfax’s claim to the vast expanse of lands west of the Blue Ridge were primarily people associated with his payroll. The governors saw large land grants as a tool for rewarding allies on the Governor’s Council, and for subsidizing population growth in areas where that was desired. The Virginia gentry saw land grants as a path to future personal wealth. As the colony’s population expanded and soils in Tidewater were exhausted by tobacco, western lands would become more valuable.

The primary conflict involved the definition of the southern boundary of the grant (which stream was the Rappahannock River?), and responsibility for lands west of the Blue Ridge. The spur for Lord Fairfax to come to Virginia and fight for his claim ended up being the colonial government’s grants in 1730 of 40,000 acres to John and Isaac VanMeter and then 100,000 acres to Jost Hite. Those grants authorized them to take title to land near the Shenandoah River if they could attract enough settlers, with no payment to Lord Fairfax.

Robert „King” Carter, as Northern Neck land agent, was willing to sell that land to whoever was willing to pay – but that was the expensive option. Governor Gooch and his Council were willing to issue grants in the Shenandoah Valley, west of the Blue Ridge, without requiring payment.

In Williamsburg, the colonial officials were anxious to attract new settlers to the far western frontier. They would serve as a buffer against anticipated attacks by Native Americans allied with French traders and officials based in Montreal/Quebec.

Lord Fairfax chose a playing field where he had the advantage over the General Assembly by filing the Fairfax v. Virginia suit in London. He recognized that the General Court in Williamsburg, composed of the governor and his appointed Council, would not rule in his favor. The General Assembly, dominated by burgesses elected from counties outside the Northern Neck, was also unlikely to support his claims.

The Fairfax v. Virginia suit asked the Privy Council in England to reaffirm the authority of the English king to issue the land grant now held by Lord Fairfax, and to establish the extent of the Northern Neck grant issued in 1688. The Virginians were forced to challenge the legitimacy of a grant that had been reaffirmed by William and Mary in 1693, and to seek an interpretation of the grant’s wording that would limit the boundaries of the monarch’s gift.

Lord Fairfax complained to officials in London that every grant authorized by Governor Gooch was illegal. Fairfax issued his own grants for some of the same parcels claimed by Hite, triggering the Hite v. Fairfax lawsuit in the Virginia courts that complicated land ownership for 50 years in the Winchester area.

Lord Fairfax came in person to Virginia in 1735 to defend his claim to the land and negotiate a survey of his boundaries with the General Assembly. He returned to England in 1737 to negotiate with the Privy Council, and then returned again to Virginia in 1747.

No one had a clue about the location of the headsprings and thus the western boundary of the Fairfax Grant in 1649, 1688, or even 1735. Robert Carter, acting as the land agent in Virginia, had claimed in 1706 that the „first heads or springs” of the Rappahannock and Potomac river included all the area between the Rapidan and Potomac rivers.11

John Lederer and others had explored west of the Blue Ridge starting in the 1670’s, but lacked instruments to determine longitude. In 1716 Governor Spottswood thought Lake Erie was only a few days march away from the Blue Ridge.

As noted by the US Supreme Court in 1910:

It is said, and the record tends to show, that the only map of the country then known to be in existence was one prepared and published by Captain John Smith, upon which only a very small part of the Potomac river is shown, and from which we get no light as to the true source and course of the upper reaches of the Potomac river.

Colonial officials in Virginia claimed the Fairfax grant was limited to the area between the confluence of the Shenandoah and the Potomac (Harpers Ferry today) and the falls of the Rappahannock (Fredericksburg today). Alternative options included defining the headwaters of the Rappahannock, not the Rapidan, as the southern headspring, and defining the headwaters of the South Branch of the Potomac River as the northern headspring.

In 1733, the Privy Council in London ordered that surveyors must go out on the ground and mark the grant boundaries.

In 1736, Governor Gooch and Lord Fairfax designated representatives to oversee the surveys of the Potomac and Rappahannock rivers, so the lawsuit could be decided based on accurate maps. Fairfax chose Charles Carter, William Beverley and William Fairfax to serve as his representatives. Governor Gooch chose William Byrd II, John Robinson and John Grymes. Byrd was the uncle of William Beverley, but they represented opposing sides.

The six commissioners met at Fredericksburg and chose separate teams of surveyors. The teams were sent into the field to create maps of both rivers, while the surveyors stayed behind and communicated from a distance.

To map the Potomac River, Lord Fairfax’s commissioners hired Benjamin Winslow and John Savage; Governor Gooch’s commissioners hired William Mayo and Robert Brooke. The survey party started with 17 people, including chain carriers and the guide Thomas Ashby.13

Ashby was fired and replaced with Israel Friend after the surveyors reached the mouth of the Shenandoah River. That decision may also be associated with the switch from horses to canoes for the rest of the expedition. The surveyors worked steadily for over 200 more miles of documenting metes and bounds descriptions, going westward beyond the abandoned „Shawno old fields” and past any houses of colonists.

Peter Jefferson’s 1747 map of the Fairfax Grant noted the location of Israel Friend’s home at the mouth of the Shenandoah River

Upstream to the Fall Line, the boundaries of the Northern Neck were clearly defined by the main channels of the Potomac and Rappahannock rivers. Further upstream, it became a tougher and tougher judgment call to decide at each confluence which stream should be called the Potomac River and which stream was a tributary. The stream with the most water was considered the main stem, and side streams were given other names such as Tonoloway Creek and Savage River.

On November 13, the surveyors decided the North Branch of the Potomac River was the main stem. The channels of the South Branch and North Branch, where Thomas Cresap would later establish a trading site, are essentially the same size at their confluence. The South Branch enters at a sharper angle, and that may have been the key reason for choosing the North Branch. If the surveyors had chosen to continue up the South Branch, they would have discovered it extended further up into the mountains; western Maryland would have ended up much larger.

There were no Maryland representatives with the Virginia surveyors, even though the determination of the headspring would define the southwestern edge of that colony based on the 1632 charter to Lord Baltimore. The Virginians, whether allies of the colony or of Lord Fairfax, probably shared a common interest in marking that boundary far to the west in order to maximize the area reserved for Virginia and minimize the size of Maryland.

Winslow, Savage, Mayo, and Brooke mapped the path up the North Branch until they reached what was agreed to be the headspring of the Potomac River on December 14, 1736. There, they marked or „blazed” trees to identify the site. (The first Fairfax Stone was not marked there for another decade, when a second survey of the Fairfax Grant was completed.)14

On the Rappahannock River, separate teams explored upstream from Fredericksburg to map the north and south forks. The colony hired John Graeme and George Hume to map the southern folk of the Rappahannock River, and James Wood to examine the northern branch. Lord Fairfax chose James Thomas to survey the southern branch, and James Thomas Jr. to survey the northern branch.

After the 1736 surveys were completed, William Mayo produced a consolidated map for the colony titled „A Map of the Northern Neck in Virginia, the Territory of Right Hon Thomas, Lord Fairfax situate between the Rivers Patomack and Rappahanock according to a late survey.”

Mayo drew two „back lines” connecting the headspring of the Potomac River to a point on the Blue Ridge that could be considered the headspring of the Rappahannock River. One line connected the headwaters of the Conway River with the Potomac River, reflecting Lord Fairfax’s claim to the most territory possible.

The other line was drawn further north, limiting the territory that might be included within the grant. That back line reflected the view of colonial leaders that the grant boundaries should follow the northern channel of the Rappahannock River at its confluence with the Rapidan River, and end up at the start of the Hedgemans River. West of the Blue Ridge, Mayo emphasized the colony’s claim to the western lands by marking in the lower Shenandoah Valley:16

Many Families of Foreign Brotherhood were settled hereabouts, under Grants from his Majesty’s Governor

In response, Fairfax hired John Warner, who was surveyor in King George County, to produced a different consolidated map. It helped Lord Fairfax to win his case.17

Alternative lines for boundaries of the Fairfax Grant, 1737 (Virginia proposed the red line, Fairfax proposed the green line including the land between Rapphannock-Rapidan rivers)

Thomas Lord Fairfax Baron Cameron, bounded by & within the Bay of Chesapoyocke and between the rivers Rappahannock and Potowmack:With the courses of the rivers Rappahannock and Potowmack, in Virginia, as surveyed according to order in the years 1736 & 1737

In 1745, the Privy Council in London decided in favor of Lord Fairfax, designating the spring at the head of the Conway River as the basis for the southern boundary of the grant. The London officials declared on April 11, 1745 that:

the boundary of the petitioners land doth begin at the first spring of the South Branch of the River Rappahannack now called Rappidan[,] which first spring is the spring of that part of the said River Rappidan as is called in the plans returned by the name of Conway River[,] and that the said boundary be from thence drawn in a straight line North West to the place in the Allagany Mountains where that part of the River Pattawomeck alias Potowmack which is now called Cohongoroota alias Cohongoronton first arises.

in 1745 the Privy Council decided that the Rapidan River was the southern fork of the Rappahannock River, and the headspring of the Conway River (red circle) would define the southern boundary of the Fairfax Grant

Defining the „straight line North West” from the Conway River to the „place in the Allagany Mountains where that part of the River Pattawomeck… arises” required yet another survey.

From September-November, 1746 a 75-mile long „back line” was surveyed between that point and the start of the Rappahannock River. Four surveyors were hired. Peter Jefferson and Robert Brooke III (whose father Robert Brooke II had been on the 1736 survey) represented Virginia, while Lord Fairfax hired Benjamin Winslow and Thomas Lewis.

The surveyors completed an initial trial line between the Conway and Potomac, where they marked initials on numerous trees at the headwaters of the Potomac River (plus FX on one stone…). Once they reached the end of that traverse, they adjusted their bearings, started again from the starting point of the Potomac River, and surveyed back.

The actual Fairfax Line was defined on the return trip to the starting point of the Rappahannock River on the eastern side of the Blue Ridge. The return journey was slightly over 75 miles, There were diversions around obstacles and side trips required to connect to the trial line surveyed on the initial trip, so the surveyors walked about 200 miles during nearly three months in the field.

The 1746 survey started at the headspring of the Conway River on the east side of the Blue Ridge. As determined by the Privy Council, the starting point of the southern branch of the Rappahannock River (known as the Rapidan River) defined the point of beginning for the Rappahannock River, and the edge of the Fairfax Grant.

Finding that starting point at the end of the summer of 1746, ten years after the headspring was first identified, would have been a challenge. Trees blazed in the 1736 survey would have been a valuable guide for deciding exactly where to start, if the springs were dry as normal in September.

„Gentleman commissioners” accompanied the hard-working surveyors again to ensure the interests of the colony and Lord

Fairfax were fully represented. The commissioners made the decision on which spring in the headwaters of the Conway River was the „headspring.” Afterwards, it appears the surveyors were able to make decisions without appealing to those commissioners, unlike the experience in 1728 when the dividing line separating Virginia-Carolina was surveyed. In that survey, William Byrd II and his fellow commissioners made key decisions regarding where to end one line and start another, especially at the confluence of the Blackwater/Nottoway rivers.

Surveying was hard work in 1746. „Chain men” stretched iron chains with a fixed number of links between poles to measure distance, 66′ at a stretch. Surveyors determined bearings with a compass, and at least one was broken during the expedition. The line-of-sight technology required cutting a straight line through brush, swamps, and virgin forests to sight the poles, so whatever hills and valleys were on the way had to be crossed rater than bypassed.

The topography was challenging at the start in the Blue Ridge and then crossing Massanutten Mountain; horses were killed in the rough terrain. The surveyors followed straight lines despite the difficulties of crossing stream valleys and climbing steep cliffs, but commissioners took the baggage on an easier path when necessary. On September 25th, the first day of surveying northwest from „a Red oak and 5 Cotton trees” at the head of the Conway River up across the Blue Ridge

the Gentlemen Comsr thought it Impractcable to follow us over the mountains therefore parted from us & made the Best of their way to Shanando [Shenandoah] Leveing Some Bagage horses to Cary Our tents & Some provision.

After surveying for 35 days, the expedition reached the „headspring” of the North Branch of the Potomac River. That site had been marked in 1736 by blazing initials and symbols on nearby trees. The 1746 survey team marked „bearing” trees again, but also chiseled FX in a rock to create the first Fairfax Stone.

One of the surveyors hired by the colony of Virginia in 1736 for the examination of the southern folk of the Rappahannock River may have made his own marks there in 1743. George Hume surveyed the boundary between Frederick and Augusta County that year, documenting a boundary line from the headspring of the Hedgemans River to the headspring of the Potomac River.

The initial line from the Conway River was off roughly 4 miles; bearings and distances were not accurate on the original trip northwest from the Blue Ridge. After making appropriate adjustments for a return bearing, the return survey to the southwest required only 24 days. Chainmen and surveyors pulled 80 chains, each with 100 links, to define one mile of distance.

The final „official” line defined on that return trip ended on November 13, 1746 with just a 100-yard error away from the original point of beginning. The survey was honest and accurate; neither colony nor Lord Fairfax benefitted from any questionable interpretations of where to draw the back line.22

Surveyors repeated at the headspring of the Conway River what they had done to mark the spot at the headspring of the Potomac River. Another stone was marked with the initials FX, and trees blazed to help future surveyors and property owners identify the location.

In 1999, over 250 years after the back line survey, a Surveyors Historical Society Rendezvous attempted to locate the Fairfax Stone on the Conway River. The best candidate, with what may have retained a faint impression of an F, was excavated by archeologists in 2000. There was no obvious evidence to prove it was set in the ground by the surveyors in 1746.23

In 1747, after winning his case in the Privy Council, Thomas, Sixth Lord Fairfax returned to Virginia permanently in 1747, after winning his case in the Privy Council. Between 1747-1751, he lived with William Fairfax at Belvoir. There he encountered William Fairfax’s neighbor, George Washington, and hired him as a surveyor. Within the boundaries of the Fairfax Grant, Lord Fairfax could set his own standards, and George Washington was not required to get a license or pay fees to the college at William and Mary.

Lord Fairfax moved west across the Blue Ridge to the Shenandoah Valley in 1751, after arranging for his nephew Thomas Bryan Martin to join him in Virginia. They lived in simple quarters at the Manor of Greenway Court, in what is now Clarke County. The last Northern Neck grant land office for issuing deeds and collecting quitrents was built there in 1762, when

Lord Fairfax no longer relied upon William Fairfax to serve as his agent. Plans for a larger manor house, suitable to Lord Fairfax’s status, were never implemented.24

After coming back to Virginia in 1747, Thomas Sixth Lord Fairfax lived at his cousin William Fairfax’s home, Belvoir (now the site of Fort Belvoir). He later built his own home in the Shenandoah Valley, west of Ashby’s Gap where modern Route 50 crosses the mountains. He named his small stone house in the Shenandoah Valley „Greenway Court,” and settled there permanently in 1762.

At the time, the Shenandoah Valley was the western edge of colonial settlement. The 1744 Treaty of Lancaster had officially displaced the Iroquois from their traditional hunting grounds, but the treaty still permitted the Iroquois to travel on the „Great Road” to trade/fight with the Cherokee and Catawba in North Carolina. In the first part of the French and Indian War, from 1754 until Fort Duquesne was captured by the English in 1758, cabins in the valley were raided by Shawnee and settlers killed.

Lord Fairfax chose to live far away from the settled Tidewater and the sophisticated gentry, the social class that came closest to the society in which he grew up in England. Though his reasons will never be known for sure, there is some evidence that he was rejected by a woman he intended to marry before he came to Virginia in 1735; Lord Fairfax was a life-long bachelor.

Lord Fairfax stayed neutral during the Revolutionary War, died in 1781 soon after learning of Cornwallis’ defeat, and was buried in Winchester. His home at Greenway Court was torn down after the roof collapsed in 1734. There are no ruins visible today of his house, or of the nearby log cabins occupied by his slaves, but the building reputed to be the old Land Office still survives.

The 1746 survey resolved the southern location of the grant boundary within Virginia. Other disputes regarding land ownership within the grant and the northwestern corner of the boundary still kept the courts busy for 150 more years.

The Hite vs. Fairfax lawsuit continued until 1786, ultimately being decided in favor of Hite’s claims. Lord Fairfax initially lost to Hite in Virginia courts, but the English lord appealed to the Privy Council in 1771. The London officials were slow to respond, however.

After the American Revolution, officials in London had minimal influence on Virginia land policy. The Virginia courts finally resolved Hite vs. Fairfax in Hite’s favor.

Virginia had started to confiscate the lands not already patented within the Fairfax Grant under a law passed in 1779, during the Revolutionary War. However, the process was not completed before the Treaty of Paris (1783) and the Jay Treaty (ratified in 1795) protected property rights of English supporters in Virginia.

A decade of negotiating and lawsuits followed regarding land titles, including a case (Martin v. Hunter’s Lessee) that triggered the US Supreme Court to assert it had authority over state courts to interpret federal law.

The new Commonwealth of Virginia acquired title to the Fairfax Grant lands that had not already been sold. Those who had purchased lands directly from Fairfax or had title that dated to colonial patents issued prior to September 21, 1661 got clear title to their lands.

The exact location of the headspring of the Potomac River became a matter of dispute in 1852. Maryland claimed: „the true location of the western line of Maryland between the states of Maryland and Virginia, beginning at or near the Fairfax stone on the North Branch of the Potomac river, at or near its source, and running in a due north line to the state of Pennsylvania, is now lost and unknown, and all the marks have been destroyed by time or otherwise.

The initial point of the work – the Fairfax Stone – stands on the spot encircled by several small streams flowing from springs about it. It consists of a rough piece of sandstone, indifferent and friable, planted to the depth of a few feet in the ground and rising a foot or more above the surface, shapeless in form, it would scarce attract the attention of the passerby. The finding of it was without difficulty, and its recognition and identification by the inscription Fx, now almost obliterated by the corroding action of water and air.

By 1884, vandals had destroyed the original Fairfax Stone. The Davis Coke and Coal Company installed a replacement. By 1911, that replacement was gone, and only the base of a 4-foot high survey marker built by Lieutenant Michler in 1859 still survived. In 1910, a replacement concrete marker was erected, and in 1957 the West Virginia Conservation Commission placed a 6-ton sandstone marker at the site.27

Modern location of the long-vanished original Fairfax Stone

As a result of a lawsuit between Maryland and West Virginia, the US Supreme Court redefined the western boundary of Maryland in 1912. The southwestern corner of Maryland was defined as a point about a mile north of the Fairfax Stone, where the Potomac River curves around to intersect again the straight line going north from the stone. The modern six-ton sandstone marker (the fifth Fairfax Stone) is completely within West Virginia, now in a West Virginia state park, and the Fairfax Stone no longer borders Maryland.28

Today’s boundary between Shenandoah and Rockingham counties follows that 1746 back line that connected the headwaters of the Rapidan to the headwaters of the North Branch of the Potomac River. That line crosses Skyline Drive in Shenandoah National Park between the Hazeltop overlook and Lewis Mountain campground. East of Skyline Drive, the Fairfax Line stops at the headwaters of the Conway River where Greene, Madison, and Page counties meet. Greene County, Orange County, and Spottsylvania County have boundaries defined so they are south of the Rapidan River and outside the Fairfax Grant.

http://www.fluierul.ro/

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s