Identitatea naţională a poporului român, necesitatea conservării acesteia şi importanţa studierii istoriei


Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Membru A.O.Ş.R.

Titus Gîrbea, Revista ABCJuridic: Domnule profesor, trebuie să constat ab initio că aveţi o întreagă carieră închinată istoriei şi cercetării. De ce aţi ales acest domeniu şi ce înseamnă pentru dumneavoastră istoria în general şi istoria românilor, în special?

Prof. univ. dr. Ioan Scurtu: Mi-am ales Istoria cu puţin timp înainte de absolvirea liceului. Până atunci voisem să urmez Filologia, eram secretarul cenaclului „Slova Nouă” din Piatra Neamţ condus de profesorul de română Haralambie Mihăilescu, câştigasem locul II pe ţară la concursul „Răscoala din 1907 reflectată în literatură”, publicasem mai multe poezii, lucram la un roman etc. Opţiunea mi-a fost schimbată de profesorul de istorie Aurelian Rotundu, care în clasa a X-a ne-a arătat cu „un cărţoi” de vreo 800 de pagini, zicând că acesta era manualul nostru (Istoria R.P.R. Sub redacţia acad. Mihail Roller), dar a menţionat că nu ne cere să-l citim pentru că-i prea gros, în realitate nu era de acord cu conţinutul acestuia, ci să învăţăm după notiţele luate în clasă. Domnul Rotundu vorbea atât de frumos şi de convingător, încât mi-am zis că viaţa reală este mai profundă şi complexă decât mi-o puteam imagina şi reda eu. Pe de altă parte, unchiul meu Dumitru Almaş, scriitor şi conferenţiar la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, mi-a spus că Istoria este o ştiinţă despre oameni, pe care-i bine să-i cunosc în evoluţia lor de-a lungul secolelor şi mileniilor. În plus, dacă dau admiterea în Bucureşti, eu preferam Universitatea din Iaşi, voi avea posibilitatea să-i văd şi chiar să discut cu „idolii” mei, marii scriitori Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, Eusebiu Camilar, să particip la conferinţele de la Uniunea Scriitorilor şi să-mi dau seama în ce măsură voi putea intra şi eu în „tagma” literaţilor. M-am lăsat convins, am dat examenul de admitere la Facultatea de Istorie din Bucureşti. Am avut noroc, eram 12 candidaţi pe un loc şi am reuşit printre primii. În cei cinci ani de facultate (1957-1962) am avut bursă. Altfel ar fi trebuit să mă retrag, deoarece părinţii mei, ţărani „cu gospodărie mică”, nu ar fi putut să mă întreţină (căminul şi cantina costau destul de mult). După absolvirea Facultăţii, Istoria a devenit profesia mea. Am fost repartizat la Catedra de Istoria României, unde am parcurs toate treptele carierei universitare: preparator, asistent suplinitor, asistent, lector, conferenţiar, profesor. După 1989, colegii m-au ales şeful Catedrei de Istoria Românilor şi decanul Facultăţii de Arhivistică, la întemeierea căreia am avut un rol important. Am fost şi cercetător ştiinţific gradul I la Institutul de Istorie „N. Iorga”, unde eram director, şi la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, numărându-mă printre fondatorii acestuia.

M-am specializat în istoria contemporană a României, deoarece în anii de studenţie, la cursuri şi în istoriografia vremii, aceasta era prezentată trunchiat (greve, revolte ţărăneşti, oameni politici reacţionari, susţinători ai fascismului şi hitlerismului etc). Voiam să cunosc şi alte aspecte, cu deosebire despre viaţa politică. După ani de studiu la Arhivele Statului şi la Biblioteca Academiei mi-am format o cu totul altă imagine, pe care am transmis-o studenţilor la seminar şi apoi la curs. Din 1975 am început să public despre viaţa politică din perioada interbelică, mai întâi volume de documente, apoi studii şi monografii. Concluzia mea era şi este că perioada interbelică a fost una rodnică, pozitivă din istoria poporului român. Iar România, prin personalităţile ei politice Ion I.C. Brătianu, Iuliu Maniu, Nicolae Titulescu etc, ştiinţifice şi culturale N. Paulescu, Henri Coandă, N. Iorga, Constantin Brâncuşi, George Enescu şi mulţi alţii, a avut un rol important în viaţa Europei şi a lumii în general.

Care consideraţi că sunt căile ce ar trebui urmate pentru a reuşi ca poporul român să conştientizeze mai bine importanţa pe care el a avut-o în trecut şi cum anume ar putea fi acest popor mai bine promovat pentru a nu se ajunge la ştergerea identităţii naţionale? Cred că o clarificare a acestei linii de acţiune este de bun augur, având în vedere că la alte popoare precum cel francez sau american patriotismul este un sentiment ce se inoculează de la cele mai fragede vârste, în timp ce există români care se ruşinează cu istoria lor.

N. Iorga scria că Istoria „este o necesitate pentru conştiinţa umană: şi pentru chibzuirea împrejurărilor şi pentru tragerea concluziilor şi pentru îndemnuri şi pentru mângâieri”. Pentru a face un popor să-şi uite trecutul, lipsindu-l de propria identitate, inamicii acestuia folosesc o gamă largă de metode şi mijloace. De-a lungul vremii, poporul român a fost supus agresiunii marilor puteri, nu numai prin războaie, ci şi din punct de vedere spiritual. Scopul urmărit a fost, şi este, dezarmarea sa morală, cultivarea ideii că el nu reprezintă ceva viabil la scara istoriei, nu a creat valori autentice. Ca urmare, trebuie să urmeze directivele transmise sau impuse din afară. Denigrarea istoriei naţionale se înscrie în acest „scenariu”, pentru ca românii să nu-şi cunoască trecutul şi să nu se inspire din lecţiile de demnitate ale înaintaşilor. Această „teorie” este promovată de o bună parte a mass-mediei, dar şi de partide şi oficialităţi guvernamentale. Aşa îmi explic faptul că de la TVR, televiziunea naţională, s-au scos emisiunile de istoria românilor, dar se promovează istoria minorităţilor naţionale, în primul rând a celei maghiare. Anumite ziare abordează, ocolesc, cu obstinaţie momentele esenţiale din istoria poporului român, sau le tratează în batjocură, insistă pe subiecte „senzaţionale”, cu totul false, de exemplu că soţia lui Octavian Goga a fost „privighetoarea lui Hitler” şi spiona pentru Stalin.

Îndreptarea va fi grea, deoarece răul a fost deja făcut şi a prins rădăcini. Eu sper că, cu timpul, tinerii îşi vor da seama că nu trebuie să aibă o comportare de slugă, acceptând mereu jignirile la adresa părinţilor, moşilor şi strămoşilor lor fără să replice, pentru că acestea se răsfrâng asupra statutului lor într-o Europă a oamenilor egali. Vor lua aminte cum este tratată istoria naţională în S.U.A., Franţa, Germania, Marea Britanie şi celelalte state democratice şi civilizate. Vor pretinde şi vor acţiona ca şi în România să procedeze la fel. Până atunci este necesar ca Ministerul Educaţiei (chiar aşa se numeşte!) şi Învăţământului să aşeze Istoria la locul ce i se cuvine, iar mass-media să promoveze realitatea, renunţând la minciuni şi invective. Oficialităţile să restaureze şi să protejeze monumentele istorice, să ia măsurile legale împotriva celor care profanează drapelul naţional, cer revizuirea graniţelor sau vor să constituie enclave teritoriale pe criterii etnice în interiorul României, „stat naţional unitar”, potrivit Constituţiei. Dar, mai presus de toate, românii trebuie să-şi recapete încrederea în capacitatea lor de a se conduce pe sine, de a duce mai departe şi multiplica zestrea materială şi spirituală preluată de la înaintaşii lor

Dacă ar fi să vorbiţi cu o persoană total străină de istoria poporului român despre o personalitate marcantă din istoria noastră contemporană, la cine v-aţi opri şi de ce?

Este greu să aleg o singură personalitate, dar mă opresc la N. Iorga de la moartea căruia s-au împlinit 75 de ani, la 27 noiembrie 2015, moment trecut sub tăcere de oficialităţi , inclusiv de Academia Română şi de mass-media. Remarc faptul că Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România a organizat, în ziua de 26 noiembrie 2015, simpozionul Nicolae Iorga – contemporanul nostru. Iorga a fost profesor universitar (1894-1940), directorul unor institute pe care le-a înfiinţat (între acestea Institutul de Istorie Universală, ulterior Institutul de Istorie „N.Iorga”), rector al Universităţii din Bucureşti, preşedintele Partidului Naţionalist-Democrat, fondatorul ziarului „Neamul Românesc”, pe care l-a condus timp de 34 de ani, editor al unor prestigioase reviste, între acestea „Revista Istorică”, întemeiată în 1918, deputat, senator, preşedintele Consiliului de Miniştri (1931-1932), militant pentru drepturile românilor şi pentru ridicarea lor morală şi spirituală, numit, pe drept cuvânt, „apostolul neamului”. Iorga a desfăşurat o activitate ştiinţifică şi publicistică uluitoare. A publicat 1.003 volume, 12.775 studii şi articole, 4.693 recenzii. A scris sute de volume privind istoria românilor, dar a abordat şi istoria Bizanţului, Imperiului Otoman, Bulgariei, Albaniei, Franţei, istoria comerţului, armatei, literaturii, presei, bisericii etc etc. Cărţile sale – peste 300 scrise în limbi de circulaţie internaţională – se găsesc în toate marile biblioteci ale lumii, de la Washington la Beijing, de la Paris la Moscova, de la Cambera la Santiago de Chile. A fost membru a peste 30 de Academii, de pe toate meridianele, şi Doctor Honoris Causa a unor mari Universităţi, precum Sorbona (Franţa) şi Oxford (Marea Britanie). În 1938 a fost ales vicepreşedintele Comitetului Internaţional al Istoricilor, cea mai înaltă demnitate ocupată de un istoric român, care nu a fost egalată până în prezent.

Dimitrie Gusti, preşedintele Academiei Române, scria în decembrie 1944: „Cine ar cunoaşte numai opera sa, ar crede că este vorba de o muncă de secole şi nu de produsul unei singure vieţi, ci al unei sume de personalităţi diferite, cu activităţi, gânduri şi simţiri diferite”. Marele sociolog conchidea: „N. Iorga a fost personalitatea cea mai reprezentativă şi sintetică a neamului românesc”. Îmi permit să adaug: a rămas o asemenea personalitate, cu care trebuie să ne mândrim. Din păcate, foarte mulţi nu-l cunosc şi nu-l pot aprecia, în timp ce unii, puţini dar vocali, caută să-l minimalizeze şi să-l denigreze pentru a ieşi ei în relief. Efortul lor este zadarnic, deoarece opera lui N. Iorga a depăşit, încă din timpul vieţii sale, graniţele României şi face parte din zestrea spirituală a omenirii.

Cum explicaţi faptul că poporul român a fost mereu preocupat de reconstrucţie în ciuda tuturor atacurilor venite din exterior?

De-a lungul istoriei, românii au fost nevoiţi să suporte numeroase năvăliri, de la cele barbare, la cele otomane şi altele mai recente. În evul mediu au adoptat tactica distrugerii a tot ce se putea afla în calea invadatorilor: case, provizii, au otrăvit fântânile, au dat foc la nutreţul pentru animale etc, după care se retrăgeau în păduri. Când valul inamicilor trecea, reveneau în satele lor şi se apucau de reconstrucţie. Asemenea realităţi s-au repetat de zeci şi zeci de ori. Mai este un aspect: Imperiul Habsburgic, după ce a anexat Transilvania, a decis dărâmarea tuturor bisericilor ortodoxe, pentru a-i determina pe români să treacă la catolicism. Aceştia şi-au păstrat credinţa, au construit biserici de lemn, care nu intrau în vizorul ocupanţilor, devenite adevărate monumente de artă. Când au avut răgazul necesar, românii au realizat construcţii de o certă valoare arhitecturală şi istorică. Citez, cu titlul de exemplu, mănăstiri la: Câmpulung, Curtea de Argeş, Putna, Sâmbăta, Iaşi-Trei Ierarhi, Bucureşti-Sfântu Gheorghe, palate: Mogoşoaia, Potlogi, Bucureşti-Paltul Regal, lăcaşe de cultură şi învăţământ: Ateneul Român, Universitatea din Iaşi, Universitatea din Bucureşti, poduri: Cernavoda, canale: Dunăre-Marea-Neagră. Din păcate, după 1989, s-a distrus mult şi s-a construit extrem de puţin, pe fondul unei deteriorări grave a situaţiei economice şi sociale a României. Profesorul universitar Florin Georgescu, prim-viceguvernator al BNR, a prezentat recent câteva date statistice:
1989
industria – 46,2% din PIB,
datoria publică – zero
salariaţi – 8,2 milioane
pensionari – 3,7 milioane

2014
25,2% din PIB
54 miliarde (36% din PIB)
4,4 milioane
5,2 milioane

S-au distrus marile uzine şi combinate, între care „Tractorul” – Braşov, „Semănătoarea” -Bucureşti, „CONTIM” – Timişoarea, iar lucrătorii au devenit muritori de foame. S-a înregistrat o dramă pe care România nu a mai întâlnit-o de-a lungul istoriei: foarte mulţi cetăţeni, cei mai mulţi în puterea vârstei, circa 3 milioane, au fost nevoiţi să-şi părăsească familia, casa, ţara plecând în străinătate, pentru a câştiga „o pâine”. Aceşti dezrădăcinaţi contribuie – prin munca lor – la prosperitatea Occidentului, în timp ce România devine tot mai săracă. Este semnificativ faptul că, după 2007, ţara noastră a ajuns pe penultimul loc în cadrul U.E. la principalii indicatori privind economia, salariul mediu, cuantumul pensiei, starea de sănătate etc. etc. Această situaţie se datorează politicienilor care, în covârşitoarea lor majoritate, au urmărit doar câştigul propriu, cu preţul sacrificării valorilor naţionale. Este cel puţin bizar faptul că românii, care au construit Transfăgărăşanul, nu sunt în stare să realizeze autostrăzi, lucrările fiind concesionate unor firme străine care şi-au bătut joc de statul român, cazul companiei americane „Becktel” şi al unor firme italiene. Sau: încă din 1908, tânărul savant român Dimitrie Leonida a elaborat proiectul metroului din Bucureşti. În 1979 s-a dat în folosinţă prima linie, iar până în 1989 s-a mai construit alte trei. Şi, dintr-odată, românii nu au mai fost în stare să construiască tronsonul Spitalul Municipal-Drumul Taberei, lucrările fiind concesionate unei firme străine, care a întârziat lucrările cu doi ani, timp în care, în loc să plătească penalizări, au urcat preţul prevăzut prin contract. Argumentul că statul România nu are bani este fals, D.N.A. a constatat miile de miliarde cu care a fost devalizat statul, dar nu decide confiscarea averilor obţinută prin fraudă. Explicaţia este alta: guvernanţii români execută directivele U.E., care stabileşte cine trebuie să realizeze asemenea lucrări, firmele româneşti fiind excluse din start.

În momentul de faţă care este aplecarea societăţii către studiul istoriei şi cât de mult se predă în şcoli o istorie bazată pe informaţii şi nu pe supoziţii?

Nu este întâmplător faptul că după 1989 s-a declanşat o amplă campanie împotriva Istoriei şi a valorilor naţionale în general. În şcoală, Istoria a ajuns o materie periferică. Extrem de gravă este decizia Ministerului Educaţiei şi Învăţământului de a elimina Istoria românilor ca obiect de studiu în liceu, astfel că elevii nu mai învaţă despre Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul, despre lupta pentru independenţă sau pentru realizarea Marii Uniri din 1918. Cu alte cuvinte, nu au posibilitatea de a cunoaşte faptele de rezonanţă naţională şi internaţională a faptelor şi rolului înaintaşilor. Această decizie are o certă semnificaţie politică: tineretul să nu poată face comparaţii între politica din trecut şi cea din prezent, să nu ştie că un Ion I.C. Brătianu sau un Nicolae Titulescu erau personalităţi de prim rang în Europa interbelică, apărând cu demnitate şi curaj interesele naţionale, şi să-i compare cu cei care conduc astăzi România, simpli executanţi ai directivelor primite de la U.E. şi N.A.T.O. În acest timp sunt foarte mediatizate cărţile lui Lucian Boia, apărute la Editura „Humanitas”, care afirmă că istoria românilor este o succesiune de mituri şi că „Marile decizii pe care trebuie să le ia astăzi societatea românească reprezintă o ruptură de trecut, faţă de orice trecut”. În aceste condiţii, profesorii de istorie – în covârşitoarea lor majoritate – se străduiesc să prezinte elevilor istoria adevărată, cu luminile şi umbrele ei, şi chiar să facă educaţie patriotică deşi cuvântul patriot, cu variantele sale, pare a fi „arestat” în România de astăzi.

Luând în considerare faptul că sunteţi profesor universitar şi că aţi lucrat în perioada 1979-2006 ca inspector general şi expert în cadrul Ministerului Învăţământului, consideraţi că există vreo diferenţă între modul în care se învăţa/ preda istoria în şcoli, licee, universităţi şi modul în care se procedează acum? Cu alte cuvinte, asistăm la o evoluţie, involuţie sau la o stagnare?

Aici este o întreagă „poveste”. În aprilie 1979 am fost chemat la George Ciucu, rectorul Universităţii, care mi-a spus că a venit solicitarea de la Ministerul Educaţiei şi Învăţământului ca un „cadru tânăr şi bine pregătit profesional” să lucreze la Direcţia Ştiinţe Sociale în funcţia de inspector general. A discutat cu Ştefan Ştefănescu – decanul Facultăţii de Istorie, şi cu Vasile Maciu – şeful Catedrei de Istoria României, care m-au recomandat pe mine. Înainte de a trimite propunerea la Minister a dorit să să avem o discuţie. După părerea sa era foarte bine să accept, acolo voi fi în „miezul evenimentelor”, va fi un avantaj şi pentru Universitate, care va avea un om de bază la nivel central. I-am amintit rectorului că postul meu de lector fusese transformat în post de conferenţiar şi urma să fie scos la concurs, iar potrivit normelor legale cei care lucrau în structuri de conducere la nivel naţional nu aveau dreptul să participe la concursurile de ocupare a posturilor didactice în învăţământul superior. Rectorul Ciucu mi-a spus că va vorbi cu ministrul adjunct Petre Constantin, care coordona Direcţia Ştiinţe Sociale, ca, după ce concursul se va publica, să mă elibereze din funcţia de inspector general şi să revin la Universitate, urmând ca după validarea acestuia să mă întorc la Minister. Cu această promisiune, am acceptat, contractul de muncă fiind semnat în ziua de 5 mai 1979 de ministrul Suzana Gâdea. Fişa postului prevedea activitate de „îndrumare şi control” în domeniul predării şi cercetării istoriei în învăţământul superior. În mod concret, trebuia să mă ocup de Facultăţile de Istorie din Bucureşti, Cluj şi Iaşi. În cadrul acestora funcţionau şi institutele de cercetare: în Bucureşti – Institutul de istorie „N. Iorga”, Institutul de Studii Sud-Est Europene, Institutul de Arheologie; în Iaşi – Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, Institutul de Arheologie; în Cluj – Institutul de Istorie, Institutul de Arheologie. După două luni, la 7 iulie 1979, s-a publicat în „Buletinul oficial” concursul pentru postul de conferenţiar la Facultatea de Istorie, termenul de înscriere fiind de 30 de zile. M-am prezentat la Petre Constantin cu cererea de a mă elibera din funcţia de inspector general pentru a reveni la Universitate şi a participa la concurs. Precizam în cerere că sunt de acord să-mi îndeplinesc în continuare obligaţiile la Minister, fără a fi retribuit. Spre surprinderea mea, ministrul adjunct a refuzat să aprobe cererea, zicând că abia am venit în Minister, „vor mai fi concursuri”, nu trebuia să mă grăbesc. Mă găseam într-o situaţie limită: dacă nu mă prezentam la concurs, postul era ocupat de altcineva, iar eu trebuia să renunţ la profesia mea, la cariera universitară, devenind un birocrat. Între timp, Suzana Gâdea – pe care o cunoşteam din vremea când era prorector la Institutul Politehnic – a fost înlocuită cu Aneta Spornic, pe care nu o văzusem în viaţa mea. Se zicea că este o femeie rea, dură, nu discută cu subordonaţii, ci dă ordine. Mai erau cinci zile până la expirarea termenului de înscriere, când mi-am luat „inima în dinţi” şi m-am prezentat la cabinet. Privindu-mă nedumerită, doamna ministru m-a întrebat cu o voce severă: „Ce doreşti?” I-am pus cererea pe birou, a citit-o, a scris „De acord” şi mi-a înapoiat-o, urându-mi succes! Totul a durat mai puţin de trei minute. M-am înscris la concurs, l-am câştigat şi am devenit conferenţiar. Dar, din experienţa trăită, am învăţat o lecţie: să nu mă încred în promisiunea unora şi altora, să-mi păstrez postul de la Universitate, iar cine avea nevoie de mine să accepte decizia mea.

De-a lungul anilor am îndeplinit diverse funcţii – între care director general al Arhivelor Statului (Naţionale) şi director al Institutului de Istorie „N. Iorga” al Academiei Române – dar cartea mea de muncă a rămas la Universitate. După concurs, Petre Constantin m-a rugat să vin în continuare la Minister. Am acceptat, astfel că am îndeplinit timp de 10 ani funcţia de inspector general fără salariu. În această calitate am avut posibilitatea să merg în facultăţi şi institute, să discut cu cele mai importante personalităţi ale istoriografiei româneşti: Ştefan Pascu, Pompiliu Teodor, David Prodan, Hadrian Daicoviciu – la Cluj, Gheorghe Platon, Mircea Petrescu-Dâmboviţa, Vasile Cristian, Ion Agrigoroaei – la Iaşi, să particip la şedinţe de catedră şi de consilii profesorale, la dezbateri şi sesiuni ştiinţifice, să rezolv unele probleme delicate. De exemplu, în 1981 doamna ministru Spornic mi-a returnat statele de funcţiuni de la cele trei facultăţi, cerându-mi să scot din planul de învăţământ disciplina Ştiinţe Auxiliare ale Istoriei. Mi-a reproşat: „Dacă sunt auxiliare, de ce le menţineţi, ca să plătim oamenii pentru nimic?” Doamna nu suporta explicaţii: aşa a zis, aşa trebuia făcut. M-am frământat câteva zile bune. Nu puteam să-mi leg numele de eliminarea unei discipline esenţiale pentru un istoric, ştiinţele auxiliare cuprindeau paleografia, epigrafia, heraldiuca, numismatica. În plus, ar fi însemnat ca şase cadre didactice, câte două de la fiecare facultate, să rămână fără normă, adică fără post. Până la urmă am reuşit să ies din încurcătură: am înlocuit disciplina Ştiinţe Auxiliare ale Istoriei cu Ştiinţe Speciale ale Istoriei. Cu statele de funcţiuni refăcute, m-am prezentat la doamna ministru. Aceasta le-a analizat cu atenţie, a văzut modificarea şi mi-a spus satisfăcută: „Vezi, dacă nu-ţi atrăgeam eu atenţia, rămâneaţi cu Ştiinţele Auxiliare, de care nimeni nu are nevoie”. I-am mulţumit pentru „ajutor”, dânsa le-a semnat şi mi-a cerut să comunic că statele de funcţiuni au fost aprobate. Ajuns în birou, am dat telefon celor trei decani, dându-le „vestea cea bună” şi precizând că noua disciplină din planul de învăţământ nu implică nici o modificare.

Înainte de 1989, Istoria devenise tot mai politizată. O analiză a modului cum arăta un manual de Istorie pentru clasa a X-a (perioada contemporană) aprobat în 1965 cu unul apărut în 1988 arată această masivă ingerinţă a factorului politic. Din 1980, după fiecare cuvântare rostită de Nicolae Ceauşescu se trimetea la Minister o adresă din partea Secţiei Propagandă a C.C. al P.C.R. prin care se cerea să „îmbunătăţim” programele de învăţământ „în lumina ideilor formulate de secretarul general”. Aceasta ar fi însemnat să modificăm programele de cel puţin 5-6 ori pe an, ceea ce ar fi creat un adevărat haos în predarea istoriei. Petre Constantin a găsit soluţia: ne chema pe Gheorghe P. Apostol, director adjunct, şi pe mine la dânsul în birou, operam modificările în programe şi le trimeteam la Secţie, cu o adresă în care se menţiona că a fost îndeplinită „sarcina trasată”. Evident, nu comunicam Inspectoratelor Şcolare „îmbunătăţirile” aduse. După Revoluţie am fost desemnat preşedintele Comisiei de Istorie a Ministerului Învăţământului. Am lucrat săptămâni în şir cu inspectorii de specialitate şi cu alţi dascăli la noile programe, am citit şi recitit noile manuale, am făcut zeci, poate sute de observaţii şi sugestii pe care le-am discutat în Comisie şi cu autorii. Aceştia, din dorinţa de a fi cât mai convingători, au cam exagerat, iar manualele au ieşit cam stufoase şi încărcate, mai ales cel de clasa a XII-a. Cert este că după evenimentele din decembrie 1989 au intervenit mai multe elemente pozitive: s-a înregistrat o dezideolgizare a învăţământului, s-a asigurat un acces mai larg la cartea străină, s-a mers spre adâncirea specializării. Pe de altă parte, reducerea duratei învăţământului superior de la patru la trei ani, diminuarea exigenţei pe fondul deteriorării situaţiei generale din România, amplificarea cazurilor de indisciplină în rândul cadrelor didactice şi studenţilor, dispreţul guvernanţilor faţă de istorie, diminuarea orelor la această materie în învăţământul preuniversitar, campania antinaţională desfăşurată printr-o bună parte din mass-media, deteriorarea situaţiei materiale a populaţiei au contribuit la o involuţie a învăţământului ca şi a celorlalte componente ale societăţii româneşti. Este semnificativ faptul că, deşi legea prevede ca din bugetul de stat să se aloce pentru învăţământ 6% din PIB, niciodată nu s-a atins acest procent. Se adaugă faptul că în privinţa bugetului alocat pentru ştiinţă, România este pe ultimul loc din U.E.

Din anul 2007 sunteţi Preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologice din cadrul Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România. Care este rolul arheologiei şi câtă vreme consideraţi că aceasta va mai avea aplicabilitate practică, cum vedeţi proiectată în viitor arheologia?

Eu sunt specialist în istoria contemporană şi, ca urmare, apelez întotdeauna la specialişti, în cazul de faţă la arheologi. Aceştia se plâng că nu primesc fonduri pentru săpături şi că, în general, sunt priviţi ca nişte persoane „exotice”. În realitate, arheologia aduce contribuţii esenţiale privind istoria veche, iar descoperirile – inclusiv cele recente – dovedesc existenţa unei civilizaţii avansate pe teritoriul de astăzi al României. Pe unii asemenea aprecieri îi deranjează, pentru că le „încurcă” mesajul lor de contestare a „vechimii şi continuităţii poporului român”. Arheologii sunt oameni pasionaţi, dedicaţi meseriei lor şi, indiferent de atitudinea oficialităţilor şi de incisivitatea celor care denigrează istoria naţională, ei vor continua să scoată la iveală noi şi noi mărturii ale vechilor civilizaţii.

Notă: Interviu acordat revistei „ABCJuridic”, 2016

http://www.art-emis.ro/

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în EDITORIALE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s