Taine vechi ( 2)


Taine vechi – prima parte

Tentaţia redefinirii

Până în acest moment al vieţii, se poate spune că s-au pus majoritatea jaloanelor vieţii prin creionarea unui drum către un destin – fac un act de curaj de a folosi un termen dur – contrafăcut. Din acel moment, tot ceea ce a urmat a purtat marca acestor jaloane. În afara propriei forţe lăuntrice şi a ajutorului divin, nimeni şi nimic nu s-a gândit şi nu s-ar fi gândit că normalitatea este una, realitatea este alta. Au urmat treceri prin ipostaze mai mult sau mai puţin dorite, mai mult sau mai puţin comcordant cu planul dorit. Au existat, aşa cum spuneam mai înainte încercări de forţare a notelor sau de cedări care să fi fost încercări de normalizare a realităţii. Lipsea ceva ce putea face să meargă maşinăria vieţii la parametri optimi.

După trecerea timpului nu e greu a se trage concluzii a se analiza în amănunt oricare dintre fapte. Însă nu este o necesitate, necesitate putând fi mult mai repede nescormonirea trecutului. De aceea am preferat să fac eu o trecere prin câmpul amprentelor lăsate de fiecare faptă, căci neutralitatea faţă de acele timpuri lasă obiectivitatea la cote maxime şi nu readuce în prim plan trăirile cu tentă dură, negativă.

O concluzie însă este sigură fiind verficată şi reverificată prin timpuri şi peste timpuri: cei ce se aseamănă se adună, spusă aşa cum este găsită în înţelepciunea proverbelor. Asemenea spusei se poate vorbi de planul energetic şi spiritual: vei atrage ceea ce eşti, atât timp cât nu-ţi conştientizezi starea în care eşti.

***

Pentru că am făcut referire la preoţi, la metode de atac ce pot fi făcute împotriva luminii, dar şi pentru că au existat şi asemenea atacuri, şi la care voi face referire în continuare, este necesară o explicaţie privind alte forme de atac, aparent imposibilie şi fără de motiv. Am resimţit şi eu, din plin efectele unor asemenea atacuri aşa că pot, fără ruşine, fără teamă să vorbesc despre asta.

Legarea îngerului şi furtul luminii, atac ce pare neverosimil, prin faptul că până şi binele cu care este dăruit omul poate fi legat şi împiedicat în îndeplinirea menirii sale. Este tristă constatarea, dar este prea adevărată.

Explicaţia este simplă: Prin naştere, omului i se dă un înger păzitor, mai rar şi doar în cazul în care are o misiune spe­cială de îndeplinit pe Pământ primeşte de la început mai mulţi; în timp, prin greşelile pe care le face, indiferent câţi are, ei se îndepărtează, faptele bune fiind motiv pentru care se primesc alţi îngeri. Odată cu îndepărtarea lor, omul devine vulnerabil în faţa răului.

Harul unui om este dat, de la început sau pe parcursul vieţii. Harul de a scrie, de a cânta, de a picta, se datorează unor îngeri pe care Dumnezeu îi dă oame­nilor pentru a-i ajuta în menirea lor de pe pământ.

Posibilitatea de a lua prizonier un înger este o bagatelă. Lumina nu se poate fura, însă se taie legătura cu ea. În acest fel un om poate fi îngropat într-o grămadă de întuneric, poate fi izolat în diferite spaţii pline de întuneric (cilindri, sfere, cuburi) şi atunci omul nu mai are acces la lumină, la Harul Duhului Sfânt, enegia vitală ce-l ţine în viaţă.

Legarea îngerilor se face chiar în biserică; cu acordul sau cu ignoranţa preoţilor se face un ritual de legare de noduri în timpul citirii evangheliilor (cele 12 evanghelii). Pe fundamentul energetic al acelui moment înălţător, cei cu asemenea intenţii emit, prin similitudine propriu-zis de a lega, emit intenţia către îngerii de pază ai celor cărora vor să fie lăsaţi fără aceştia. Ritualul se repetă pentru fiecarevictimă. De multe ori pot fi văzute femei (în general, dar nu-i de mirare că sunt şi bărtbaţi!) care ies din biserică având în mâine două-trei batiste înnodate şi apoi prinse jurul unei lumânări…

De asemnea, există oameni care au lumina inte­rioară mai mare decât a îngerilor păzitori şi atunci îi pot lega; preoţii, chiar dacă nu au o lumină aşa de mare, o pot face folosind Tainele Bisericii, precum mirul sfinţit o dată la cinci ani.

Când îngerul nu face faţă vieţii omului respectiv, fiind atacat de multe ori, el poate fi schimbat de Ierarhia Cerurilor la rugămintea celor care au căpătat acest har, chiar şi simpli oameni.

Un alt mod, asemănător furtului, este condiţionarea îngerilor ca să nu îl asculte pe om. De obicei, o face cineva cu cunoaştere şi care, într-un fel sau în altul, are acces la lumină.

Mi-am pus mereu o întrebare, pe care şi acum, fără să vreau, mi-o pun: De ce oamenii nu se raportează, în ceea ce fac, la Dumnezeu, la planul divin? De ce preferă, de ce le este mai uşor să greşească?

De cîteva ori mi s-a întâmplat să nu-mi mai simt îngerii aproape, când încercam să scriu ceva şi mai ales pe tema sau ideea atacurilor date de anumite persoane pe care le identificasem. Îi găseam în astral, stând precum nişte statui de lumină, în nemişcare.

Sunt unii care, din păcate, în nesomnul nopţilor, având oarecare cunoaştere spirituală, sau chiar, mai rar, unii inconştient, invocă îngerii altora. Mie mi se întâmpla cu îngerii ce îmi erau de ajutor în ale scrisului. Ajungeam să scriu ceva asemănător formei fără conţinut, ori ceea ce scriam nu era recepţionat ca atare de către cititori. Atacatorul încerca să-i folosească pentru a-i goli de informaţii, pentru a-i informa cu altceva,  ca, în final să scriu ceva care să nu îi pună într-o lumină nefavorabilă. Mi-i legau, mă întârziau în ceea ce aveam de făcut, de scris, de avertizat, dar cum aveam dreptul meu de a deţine acele informaţii, în exclusivitate, deveneau statui, aşteptând eliberarea, aşteptând revenirea înspre mine. Aici era vorba de ceea ce-mi era mie permis şi nu era lui, atacatorului, aşa că nu am de ce mă teme, dacă e vorba de pierderea informaţiei. Ceea ce scriu este din propria-mi experienţă, aşa că nimeni nu-mi poate lua acest drept. Bună sau rea, în curăţenie sau în păcat este viaţa mea şi ceea ce fac ţine de meritul sau nemeritul meu.

Am câteva idei la care ţin foarte mult, sunt mai mult decât nişte principii. Este vorba de respectul pentru cuvânt, cerinţa pentru gând bun şi curat, precum şi atenţia înspre fapte. Nu sunt idei pe care să mi le fi format aici, vin cu ele şi ştiu că am să plec cu ele, aşa cum am făcut-o de atâtea ori. Şi aceste idei sunt ale mele, înţelese pe deplin de prin începuturi. Aceste idei nu prea sunt cele care să mă ajute aici, acum, în această societate ce merge spre pierzanie, aceste idei sunt o parte din cele ce îmi dau nuanţa de om radical, om rău. Şi iată de ce:

Gândul face ca omul să se racordeze la anumite planuri de energie de diferite vibraţii. Gândind pozitiv omul se va racorda la entităţile spirituale de lumină, gândind negativ va face să rezoneze cu entităţile joase şi va avea parte doar de rău. Toate câmpurile omului se modifică după ceea ce gândeşte, pentru că nu poate face sau spune ceva bun gândind greşit. Totul porneşte de la modul cum gândeşte şi singurii în măsură să facă o schimbare în gândirea personală este omul însuşi.

Cuvântul este rezultatul gândirii, împlinirea ei, şi este o împlinire materială a gândului, iar dacă gândul are o putere în sine datorată gânditorului însuşi, odată devenită cuvânt ideea capătă o putere enormă prin energia rostirii ei, a sufletului pus în emiterea ei, de aceea omul este ceea ce vorbeşte. Ceea ce spune, rămâne înregistrat pururi determinant, inclusiv în vieţile viitoare. Cuvântul, odată ce a fost rostit, nu poate fi anihilat prin nici o retractare sau împotrivire. Împotrivirea, negarea primei spuse nu poate anihila prima spusă căci este de ajuns chiar şi o secundă diferenţă între cele două rostiri pentru ca energia primei spuse să să fie de câteva ori mai mare decât a celei următoare. Îşi aduce cineva aminte că se spune Verba volant? De ce oare omul crede că a zbura înseamnă că a dispărut şi nu că a luat calea cerurilor şi nu se mai întoarce decât ca efect? Blestemul are putere tocmai pentru că este rostit, blestemul în gând este doar o formă-gând.

Fapta înseamnă punerea tuturor energiilor în reali­zarea unei idei bune sau rele. Faptele sunt cele care pot schimba cel mai repede pe om. De multe ori este greu a gândi bine, dar ştiind ceea ce este bine trebuie şi fapta să fie bună. Acţiunea îl poate schimba pe om din străfunduri.

O altă idee pe care am avut-o în vedere în căutările mele, o verificare a ceea ce aveam în bagajul de informaţii cu care am venit, a fost cea legată de relaţia dintre bărbat şi femeie, în cadrul intim, adică sexualitatea. Oameni fiind, suntem de asemenea dragostea fizică pe care o facem. Dragoste sau sex. Dacă în timpul actului sexual participă şi sufletul şi lumina proprie, dorinţa de celălalt, se poate spune că se hrănesc îngerii. Dacă se face doar sex ca pe un sport şi pentru plăcerea actului, în definitiv a frecării şi efectelor sale, atunci se hrănesc demonii şi cei doi se încărcă negativ. Actul sexual poate fi înălţător şi poate ridica în sferele înalte sau poate coborî în tenebrele anti-cerurilor în funcţie de intenţie şi de realizarea lui. În cultura creştină actul sexual este văzut ca un mod de concepere de care omului trebuie să îi fie ruşine, în alte culturi, pe care le-aş numi evoluate spiritual pe acest plan, ca o modalitate de terapie şi înălţare spiri­tuală. În plus, în timpul actului sexual se produce o armonizareîntre parteneri care face ca ambii să crească sau să scadă vibraţional în funcţie de chakrele care se deschid atunci.

***

Date fiind spuse şi aceste precizări importante, este necesar să revin la subiectul în sine. Precizările erau necesare pentru că, pe parcurs, o ideile de mai sus au importanta lor.

Parametri optimi ai maşinăriei vieţii este obiectivul normal al fiecărui om. Aceşti parametri sunt totdeauna personali şi sunt definiţi înainte de venirea pe Pământ a spiritului. În timpul vieţii, factorii care concură la realizarea acestor parametri induc faptele. În mod natural, cu gândul la Dumnezeucum se spune, omul ar merge ţintă către ceea ce este menit dă fie şi să facă. Impactul social, acest păienjeniş ce constrânge personalitatea, manifestarea spiritului, în sensul minimalizării şi egalizării conştiinţelor, încadrării în tiparele impuse de ea. Din fericire, divinitatea nu stă la negocieri cu societatea, care, la un moment dat, se află în opoziţie. Nu stă la negociere nici cu indivizii ce îşi încearcă forţele într-un mod, cred ei, neştiut, cu alţi semeni, încercând să le conducă drumul pe calea ce o vor ei. Mai mult atât, nici cu persoana în cauză nu negociază, atunci când i s-a aprobat un rol, special aş spune, în această viaţă, iar ea, tentată de viaţa de aici, influenţată sau forţată de cei de aici, acţionează împotriva a ceea ce şi-a ales, încearcă să rezilieze unilateral un contract care nu i-a fost impus, ci l-a cerut. Deşi aici, în acest articol discut în esenţă despre un caz (nu-mi este drag deloc, acum acest termen, dar nu am găsit altul pe măsură), trebuie să fac remarca, pe care o fac şi alţii[1], că omul nu vrea să accepte, să înţeleagă faptul că a ales ceva ce trebuie să ducă la îndeplinire, că orice şi oricine i-ar forţa nota, i-ar impune altceva, el trebuie să meargă pe acel drum. Faptul contrar, manifestat chiar şi prin gând, îl va duce inevitabil la stări şi manifestări ce nu îi fac bine, nu îi fac viaţa uşoară. Totul îi va fi pe dos, totul va avea un mers anevoios, până când, renunţând la a se mai considera Dumnezeul său, sau a considera pe alţii mai presus de Dumnezeu, în relaţia cu ei, de a se considera stăpân absolut şi absolutist al vieţii sale, şi a reintra pe drumul pe care şi l-a făgăduit pentru viaţa pe Pământ.

Mulţi pun şi îşi pun întrebarea: Îşi poate cunoaşte sau îşi cunoaşte omul destinul?

Răspunsul n-ar putea fi complet de aş încerca să-l generalizez. Pentru spiritele obişnuite, care au vârstă astrală mică, răspunsul este: Nu, nu-l cunoaşte, greu este să-l cunoască, îl poate cunoaşte prin interpuşi, dar cu o plată foarte mare, însă, în anumite momente i se poate releva, total sau parţial.

Pentru spiritele cu totul şi cu totul speciale, rare, foarte rare chiar, venite aici cu o misiune foarte clară, destinul nu este un secret!

Spiritele înalte, speciale, venite aici cu un rol determinant la un anumit moment, în mare îşi ştiu rolul şi aş putea să spun destinul. De copii au manifestări, dar mai ales spuse, care par poveşti, pe care cei mari, spirite obişnuite le pun pe seama imaginaţiei de copil (oare nu toţi ceilalţi copii sunt copii?!) şi sunt lăsaţi în joaca lor. Apoi, când manifestările se maturizează, aceste spirite dau veste, într-un mod foarte modest, că ştiu ceea ce  urmează în viaţa lor. Uneori, chiar şi de către ei, spusele sunt trecute cu vederea şi se aruncă în lupta existenţială. Au şi ei caracteristică umană, au de învăţat, de recapitulat şi de verificat unele dintre cele ce le cunosc dar nu cred suficient în ele. Li se relevă prin imagini, prin spuse, prin percepţii şi senzaţii, viitorul. Dacă ar fi să conştientizeze, ar lua calea directă, însă dotaţi fiind cu o forţă mare, rezistă drumului ce şi l-au luat până când termină de acumulat ceea ce mai aveau de acumulat. În acest timp însăă şi ei se nărăvesc în a se considera dictatorii propriei vieţi. Atunci intervine “partenerul de contract” şi prin fapte ce se întâmplă, prin contracţii de neimaginat, în scurt timp, revin în drum, căci, în timpul acelor contracţii –probleme, suferinţe, boli– li se relevă tot ceea ce au de făcut. Din acel moment ei îşi cunosc destinul. Şi-l zugrăvesc, aparent fără suport real cu destule argumente reale. Văd mulţi din cei ce-l înconjoară asta, văd şi ştiu că de data asta ceea ce spun este un adevăr pur, doar ei continuă să nege, de cele mai multe ori din teama de a nu fi consideraţi în afara lumii, cel mai adesea de cei din propria familie, de teama repercursiunilor sociale. Până când… nu mai pot opoziţiona cu nimic…

Aceste spirite sunt cunoscute chiar de la venire şi de tabăra opusă. Nimeni nu se poate îndoi că există aceeaşi ierarhie şi a întunericului. Şi el îşi trimite aici spiritele sale. Ierarhia luminii ştie de venirea lor, aşa cum cea a întunericului ştie de venirea spiritelor înalte ale luminii. Diferenţele în acţiunile celor două tabere sunt foarte mari; totdeauna tabăra întunericului acţionează dur, chiar de la apariţia spiritului înalt pe Pământ. Aşa se pot recunoaşte spiritele înalte, iar din vârsta la care începe acţiunea împotriva lor se poate extrage informaţia despre înălţimea propriu-zisă a acestora. Cu cât sunt mai înalte cu atât vârsta de la care sunt atacaţi este mai mică; cu cât sunt mai puternice cu atât atacatorii sunt mai apropiaţi (până la nivelul mamă, tată, fraţi, copii; atacatorii sunt uneori recrutaţi pe parcurs, înainte de apariţia acestor spirite ei fiind în totală opoziţie cu ideea de a ataca, de a face rău. Cum şi de ce se face recrutarea nu este aici momentul de a vorbi).

Înainte de a epuiza ideea trebuie să fac şi alte două precizări: sexul spiritului întrupat este dat şi de problemele karmice pe care le mai are de rezolvat. Şi trebuie să le rezolve, având în vedere că după viaţa ce o duce pe pământ face un salt, iar un salt nu poate fi făcut dacă în spate duce o greutate mare. Aşadar, spiritele cu datorii karmice pe un anumit segment, se vor întrupa în femei iar cele pe un alt segment, în bărbaţi. Care sunt acele segmente nu vreau să fac aici referiri, dar ele sunt uşor de înţeles…

O altă precizare este legată de spiritele ce sunt destinate la a fi pereche. Ele vin din întâmplare unul în calea celuilalt. Totul se derulează rapid, pentru că nimic nu le e străin şi nimic nu le este opus în Ceruri. Datorită pre-destinării, trăirile lor se amestecă, se poate spune că există mari segmente existenţiale – cele vegetative, nu cele raţionale – ce sunt preluate/predate celuilalt. Efectiv viaţa la nivel vegetativ, a celor doi, este ca una singură, altfel spus dacă se ajunge să moară unul, moare şi celălalt (dacă divinitatea nu hotărăşte altfel…)

***

A fost necesar să vorbesc şi despre ideea de destin şi despre spirite, pentru că acest caz intră sub“incidenţa” vieţii unui spirit înalt. Nu este cazul să spun cât de înalt sau cât de puternic. Cert îmi este faptul că este acolo unde puţini nu se tem să vorbească despre spiritul persoanei resprective şi la fel de cert îmi este că tocmai datprită acestei caracteristici spirituale, nu este deloc un om comod în apropierea oamenilor mici ce-i doresc îngenuncherea. Până la urmă o comparaţie pe plan real, prin analogie cu cei care au o valoare intelectuală mare, e uşor să se vadă că tocmai cei cu valoare mică încearcă să le devină superiori social, ca să poată să-i domine.

***

Sub efectele atacurilor, cu încăpăţânarea caracteristică de a arăta că nu este cu nimic mai prejos de ceilalţi ce mereu îi erau daţi ca exemplu, a urmat o perioadă a vieţii cu mari meandre. N-a fost o perioadă de ridicare, de înălţare, ci mai repede una de coborâre. Prea multele-i cedări, mai ales pe planul ce-i era reproşat, încercarea de a rezolva rapid ideea reproşurilor, unele drumuri repetate, dar şi aspectul divin ce îi permitea o anumită largheţe pentru ca, după o suficientă coborâre să-i arate că este necesară o mare schimbare, au lăsat amprente cu sensuri, direcţii, mărimi şi intensităţi care, deşi au avut per total o mare însemnătate, pe bucăţi luate, au o însemnătate mai mică în acest moment. A fost necesarul drum de a se ajunge într-un anumit punct al vieţii în care să intervină karma. Şi chiar şi în după momentul acela, al începerii plăţii karmice s-a manifestat încă drumul cu meandre, dar s-au manifestat, din plin şi efectele atacului şi ajutorului de dinainte. Corzile erau întinse la maxim şi puterea informaţiei era şi ea maximă.

[1] Drunvalo Melchizedek, Omraam Mickael Aivanhoff, Osho, Ovidiu Dragoş Argeşanu, Oliviu Matei

Nobleţea răscumpărării

Cu acest bagaj, destul de greu, şi la o înălţime spirituală (energetică) mică, viaţa a intrat într-un alt ciclu din ceea ce se numeşte desăvârşire. Au fost faptele cele care se poate spune că au dus la o asemenea mică înălţime, dar nu trebuie să fie neglijat şi factorul extern deosebit de nefavorabil. O realitate însă poate fi considerată şi necesitatea de a se ajunge în acel punct în care plata karmică se putea face, căci, independent spiritele ce trebuiau să-şi primească plata se aflau, şi au rămas, pe un nivel scăzut, mult prea scăzut ca, după ce datoriile erau plătite să mai poată avea influenţă (cu excepţia manifestărilor egotice) asupra celui ce intra în relaţionarea karmică dator. Repet, necesitatea exista, poate doar momentul ar fi fost să fie altul, efectele ieşirii din această relaţie să fi fost altele, dar plata, cu sau fără voie, cu sau fără conştientizare, trebuia făcută!

Stând sub semnul trecuturilor, prima mare datorie karmică (până la acest moment au fost şi altele, dar irelevante) nu se poate vorbi de o normalitate a relaţie. Chiar şi în plan uman, real, dorinţa de supunere a unui spirit înalt, ajuns, din necesitate, la cheremul unui altul mic, iar ca om dominat de ego, alimentat de propriile-i rădăcini, era marcată de cedarea unor drepturi elementare, drepturi statuate (însă imposibil de verificat) şi de legile omenşti. Pe drept vorbind, omeneşte, totul ar fi trebuit să se încheie repede, la scurt timp după ce a început. Pe acest plan nu se poate vorbi decât de presiunea, la nivel verbal, a apropiaţilor, presiunea faptelor şi întâmplărilor anterioare şi presiunea unei realităţi existente în acel moment. Încă existenţa meandrelor era semnul că relaţia se afla sub imperiul altor legi decât cele vizibile, palpabile.

***

Karma (din sanscrită: – efect, faptă) este un concept filosofic-religios, prin care fiecare acțiune – fizică sau spirituală – are în mod inevitabil o urmare. Aceasta nu se manifestă neapărat în actuala viață.

Karma înseamnă acțiune. Pentru a înțelege mai bine conceptul de karma, Swami Vivekananda, folosește exemplul unei pietre aruncată în vid (unde forța gravitațională a planetelor nu există). Orice piatră arunci în acest mediu se va întoarce în cele din urmă la tine, cu un moment (masă x viteză) egal cu cel care l-ai folosit pentru a o arunca. În același fel, orice acțiune se întoarce în cele din urmă, egal și in aceeași formă, la cel care a inițiat-o.

De ce nu este acest concept evident pentru noi toți? Explicația o dau suficient de bine yoginii:pentru că uităm. Uneori, efectul acțiunilor din trecut se manifestă la un moment ulterior în aceeași viață, alteori se actualizează doar într-o viață viitoare, când condițiile sunt propice. Chiar când se manifestă în viața actuală, omul a uitat de mult acțiunea respectivă şi nici se poate vedea întotdeauna legătura, pentru ca ea nu este doar la nivelul fizic, material. Căile Domnului nu sunt întotdeauna ușor de înțeles. Este nevoie de o adâncă profunzime spirituală.

Chiar mai dificil este să se poată vedea conexiunea cu o faptă dintr-o viață anterioară, mai ales acum când cei mai mulți se întrebă încă dacă așa ceva chiar există.

Karma nu înseamna neapărat ceva rău, și nu are decât o legătură extrem de vagă cu ideea creștină de „păcat”. Nu este o pedeapsă. Este pur și simplu legea firii, unde ceea ce semeni, aia culegi. Faptele bune se vor întoarce cândva la cel ce le face, la fel cum se vor întoarce și cele negative. Depinde ceea ce face, depinde ce ceea ce proiectează în viață, în fiecare moment.

Legea karmei este descrisă în foarte multe tradiţii spirituale. Chiar în Biblie Iisus face mai multe referiri la ea, într-un mod foarte explicit: cine seamănă vânt culege furtună, cel ce ridică sabia de sabie va fi tăiat, cu măsura cu care judeci vei fi judecat.

Este evident faptul că oamenii nu se nasc egali, unii având încă de la naştere tot felul de malformaţii, boli genetice, debilitate mentală sau fizică, etc. În aceste condiţii oricine se poate întreba:unde este dreptatea divină? Pentru ce trebuie să pătimească un copil inocent care se naşte cu malformaţii?. Creştinismul nu poate răspunde la aceasta întrebare decât cu ideea că acele persoane trebuie să pătimească pentru păcatele părinţilor, ceea ce este total nedrept. Chiar şi cea mai simplă lege umana spune că cineva trebuie pedepsit doar pentru ceea ce el a făcut şi nu pentru faptele comise de o altă persoană. Cu atât mai mult legile divine, care sunt în mod perfect drepte, trebuie să răsplătească pe fiecare după faptele sale şi nu ale altuia.

Chiar şi dacă se poate considera o persoană cu cele mai mari păcate imaginabile, care în fiecare secundă din viaţa ei a comis un păcat de moarte, totuşi toate aceste păcate luate la un loc nu vor echivala niciodată cu necesitatea unei pedepse veşnice. Până şi justitia umană acordă pedepse proporţional cu gravitatea faptei rele comise şi cu atât mai mult justiţia divină face la fel.

La multele întrebări legate de un mod neînţeles de pedepsire, legea karmei răspunde foarte simplu: fiecare primeşte exact ceea ce merită, nici mai mult nici mai puţin. Chiar dacă această recompensă nu vine imediat, la un moment dat ea tot va veni.

Alte întrebăre care se pot pune sunt următoarele: dacă tot Universul este guvernat de legea cauzalităţii şi deci există o cauză pentru tot ceea ce se petrece, înseamnă că nu există liberul arbitru? Înseamnă că toate alegerile umane sunt făcute în mod determinist datorită karmei şi a cauzelor active din acel moment? Răspunsul la această întrebare este mai complicat şi necesită explicarea mai multor aspecte. Ceea ce se poate spune acum este faptul că în Univers într-adevar totul este determinist, deci nimic nu este întâmplător, aleator sau haotic ci totul respectă anumite legi. Pe de altă parte însă, o parte a fiinţei umane este constituită de spirit sau scânteia divină care exista în fiecare şi care conferă filiaţia divină. Această scânteie divină sau spiritul, este dincolo de spaţiu şi de timp şi, de fapt, este dincolo de orice lege fizică din Creaţie, la fel cum şi Dumnezeu este deasupra oricărei legi. Dacă spiritul este dincolo de timp, evident că legea cauzalităţii nu i se mai aplică, fiindcă nu se mai poate vorbi de o cauză care să fie anterioară efectului. De aici rezultă clar că orice om care devine din ce în ce mai mult una cu spiritul divin din el va constata totodată şi o mult mai mare stare de libertate şi un liber arbitru din ce în ce mai extins, relativ la karmă. Din acest motiv chiar gradul suprem de desăvârşire (îndumnezeire) este numit uneori ca fiind suprema eliberare spirituală. Pe de altă parte, o persoană care se menţine cu conştiinta doar la nivelul corpului fizic, în mod cert se va afla aproape complet sub influenţa determinismelor pe care legile Universului i le impun şi astfel liberul său arbitru va fi aproape inexistent.

***

Aşadar, o relaţie de acest tip, pe latura emoţional-sentimentală, dezvoltă sentimente multiple, care pot să se identifice cu dragostea dar pe lângă cele ce pot duce la o asemenea identificare, există altele care o pot scoate de sub această identitate: mila, superioritatea/inferitatea, cu cele ce vin din acestea: minciună, dualitate, infidelitate reciprocă, chiar dacă nu totdeauna cu manifestare fizică… Relaţiile karmice pot include, fără a fi obligatorii, şi copii. Dar apariţia unui copil, în cazul unui bărbat nu este tot una cu apariţia unui copil în cazul unei femei. Pentru o femeie copilul poate fi, şi de multe ori chiar asta este, o binecuvântare, un semn al protecţiei divine.

Momentul vieţii cerea o intervenţie a divinităţii, cu mai multe roluri. Cel mai importat rol era acela de protecţie a vieţii, căci la nivelul energetic din acel moment, acele cedări şi contrări coborâtoare, mediul negativ, erau factori ce puteau agrava starea fizică. Motivul venirii pe Pământ a spiritului cerea din plin această intervenţie.

Intervenţia era necesară şi pentru a arăta o altă faţă a trăirilor, a raportării la mediul social. Cum aspectele karmice erau agravate de comportamente, de dorinţe egotice, o prea mare scădere a liberului arbitru ar fi putut duce la puternice stări de alienare, de ieşire din normal. Astfel Dumnezeu a luat o hotărâre: întreruperea efectelor vechi şi noi, şi, în colaborare cu un alt spirit, ce şi-a ales venirea aici, a încercat să dea de veste, să arate ceea ce este bine, ceea ce nu este bine. Legea divină spune că:Cine are ochi să vadă… iar nerespectarea acestei legi îşi avea plata ei…

Despre spiritul ce a venit nu voi face o prea mare discuţie. Nu pentru că nu aş avea dreptul de a şti, nu pentru că aş avea teamă de a vorbi, dar regula deontologică trebuie resprectată. Motivul venirii acestui spirit (despre care am spus ceea ce era normal să spun referitor la egalitatea dintre noi) era şi acela de a arăta lipsa acelei părţi, înlocuită, de suflet, de a arăta capabilitatea sentimentală. Dar era un spirit atins, lovit de nişte unde ce i-au vrut deviat drumul. Aşa cum şi eu port semnul arsurii, aşa şi el îl poartă! Un spirit ce-şi caută acum adevăratul drum. Dar, atunci, a arătat că vorbele celor ce nu voiau să tacă erau vorbe în vânt!

Tot ceea ce a urmat, o lungă perioadă de timp, s-a trecut sub semnul acestei protecţii, timp în care, de o parte şi de alta au existat frământări şi transformări. Relaţia depăşise deja faza karmică, meandre reapăruseră, viaţa, la început stând într-o aşa-zisă plafonare, arăta necesitatea apariţiei unui final ce nu putea fi evitat. Se estompaseră multe din efectele atacului vechi şi multe din efectele acelui ajutor ce se manifestase continuu, însă erau doar estompate. Finalul, în forma în care se prefigura şi în forma în care s-a şi întâmplat, pe plan uman spunea şi nu spunea ceva, dar dacă atenţia era deplină, pe plan spiritul erau multe concluzii de tras. Unul urcase, altul coborâse. Însă durata de plată depăşind valoarea datoriei s-a întors puţin împotriva protagoniştilor. S-ar putea folosi aici expresia Ocaziile ratate se răzbună. Urcuşul la care am făcut referire urma să se manifeste printr-o formă de plată rapidă, în această viaţă, formă specifică iniţiaţilor, ascensionaţilor. Şi totul se corobora cu intrarea în poate cea mai grea datorie, de altă factură, o plată ce se putea solda cu întreruperea misiunii, o plată karmică ce avea alternative. Ceea ce fusese se terminase, ceea ce venea începea. O meandră emoţională şi pe planul gândirii. Una dintre alternativele plăţii karmice următoare era însă anihilată de acele forme-gând estompate. Fusese anihilată şi de frică. În plus suportul energetic al vieţii, dat de mediu, apropierea de un spirit în decădere, lăsau poarta deschisă unor întâmplări fără comparaţie, unor întâmplări asemănătoare vieţii în condiţii de război medieval.

Ca o paranteză, trebuie să completez ceva referitoare la spiritul salvator (fără exagerare): eu ştiu ce înseamnă să fii lovit înainte de a para macar cu un gând. Şi mai ştiu şi ce însemnă cutremurul social în faţa căruia te pune viaţa. Dar, totodată, ştiu şi ceea ce are de făcut. Dacă cineva se mai întreabă de ce am ajuns eu în preajma unui spirit de această anvergură, e cazul să caute prin Ceruri un răspuns satisfăcător sau…

Ruperea a însemnat o translaţie. Avea un suport pe care se putea face această translaţie, un suport artificial pe plan spiritual, un suport real pe plan material…

Cealaltă parte intra într-un ciclu de decădere, ce se va demonstra si foarte repede, dar şi mai târziu. De fapt grosul manifestării abia începe. S-ar prea putea ca finalul să-l salveze de ceva ce poate însemna o mare suferinţă. Dar mai mult ca sigur că nu se va întâmpla aşa. Adaosul de plată, o dobândă nemeritată ce şi-a însuşit-o, nemaifind posibil să meargă pe linia karmei (celălalt spirit, ascensionând, nu mai poate relaţiona vreodată cu el) plata se va face, în timpul vieţii, prin propriile-i trăiri. Aşa cum am spus zbaterile deja există, oricâte ar încerca pentru a avea câştig de cauză…

Extreme translatorii

O translaţie. Încă o translaţie… Obişnuit sau neobişnuit, viaţa oferă omului diferite ipostaze. Pe unele le-ar fi putut gestiona, pe altele nicidecum. Conjuncturi, motive, motivaţii, factori externi, sfaturi, idei, împotriviri, idei fixate, necesităţi, cerinţe, vise, speranţe, dezamăgiri… sunt suficient de multe motive ce duc la un mod sau un alt mod de a gestiona o situaţie, un moment de cotitură, de inflexiune a graficului de evoluţie. Aceştia sunt factori umani, sociali, personali, care au relevanţa lor sub aspect subtil, spiritual. Pe lângă acestea se adaugă ceea ce este implicit, ceea ce era chiar necesar într-o oarecare măsură. Necesitatea însă, putea, aşa cum am spus, să fie îndeplinită mai uşor, mai frumos. Se putea întâmpla ceva de acest gen în urmă cu circa 15-16 ani. Se putea şi în momentul la care a ajuns viaţa de nu ar fi existat cele trecute şi petrecute, dacă nu existau binevoitorii cu toată facerea lor de bine.

Ce era vechi, ceea ce se estompase, era la fel, era în cea mai mare parte existent. Existau şi noutăţi. Noutăţile pozitice aveau un anumit rol în minimalizarea modului de manifestare, dar şi un rol care, la momentul resprectiv fiind exploatate împotrivă, factorul de pozitivitate nu avea sprijinul suportului. Erau însă şi aspecte de câştig pe structura negativă.

***

Ingerii răi, sau demonii, sunt fiinţe personale şi reale, ca şi îngerii buni. La început mulţi au fost îngeri buni, dar folosindu-se rău de libertatea lor, şi răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu, din mândrie, au fost izgoniţi din cer.

Numărul lor este foarte mare. Unii dintre demoni sunt în iad, alţii pe pământ, unde ispitesc pe oameni, şi alţii sunt în văzduh.

Despre aceştia, Sf. Antonie cel Mare, care avea capacitatea duhovnicească de ai vedea, spune căroiesc în jurul nostru ca păsările prin aer.

Nici lumea demonică nu este o lume haotică, ci foarte bine organizată, dar numai în scopuri rele, căci demonii nu mai sunt capabili de lucruri bune.

Căderea lor a fost înainte de facerea omului, deoarece Adam a căzut din ascultare prin ispitirea lui Satan. Iisus le zicea fariseilor: Voi sunteţi fii ai diavolului, acela de la început a fost ucigător de oameni şi în adevar n-a stat.

Ei au şi acum firea îngerească, dar sunt lipsiţi de har. Demonii cred în Dumnezeu şi se cutremură(Iacov 2,19) , dar nu-l mai pot iubi. Ei au mare înrudire cu nălucirea sau imaginaţia păcătoasă, cu pofta iraţională şi cu mânia dobitocească, cu mândria şi lauda de sine.

Cu aceastea ispitesc apoi şi ei pe oameni. Sfântul Petru arată că diavolul umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită. Sfântul Teofan Zăvorâtul spune: Una din viclenele curse ale vrăjmaşului este să se ascundă pe sine, adică să-l încredinţeze pe păcătos că el nu există, în urma cărui fapt el face ce vrea în sufletul păcătos.

Demonul nu e, deci, cum au afirmat unii, o iluzie a timpurilor vechi şi întunecate, sau o reprezentare sau o personificare sensibilă a răului care izvorăşte din om, ci are o existenţă reală şi incontestabilă.

Fiind fiinţe spirituale şi raţionale, demonii posedă o incredibilă putere de amăgire, influenţând, mai ales, imaginaţia şi gândurile omului. Genialul scriitor-psiholog Dostoievski, descriind în romanul Fraţii Karamazov, coşmarul lui Igor după uciderea de către Smerdeakov a tatălui său Fiodor, vorbeşte de apariţia unui musafir nedorit ce i-a intensificat mustrările de conştiinţă până la nebunie. Musafirul nedorit, care este zugrăvit ca o fiinţă reală, independentă de persoana lui Ivan, îi spune la un moment dat acestuia: Deşi sunt halucinaţia ta, dar, ca într-un coşmar, eu îţi spun lucruri originale, care nu ţi-au venit până acum în minte, aşa încât ele nu mai repetă deloc gândurile tale.

Demonii au un mare volum de cunoştinte din toate domeniile, deci şi cunoştinte religioase, cunosc şi pot vorbi în toate dialectele pământului şi pot reproduce cu lux de amănunte toate momentele din viaţa noastră, a strămoşilor noştri, precum şi din istoria lumii.

Lucrarea lor malefică a însoţit lumea încă de la creaţie. Astăzi demoni îşi fac simţită prezenţa în diverse cazuri de demonizări, crime, practici oculte etc.

***

Tristetea umple sufletul de obscuritate, acoperind în primul rând spiritul de tenebre, întunecând inteligenţa şi reducându-i considerabil facultatea de discernământ. Unul din efectele ei specifice este să îngreuneze sufletul. Ea produce, de altfel, în întreaga fiinţă omenească o stare de astenie şi de slăbiciune, îl face nevolnic şi-i paralizează activitatea. Acest ultim efect se dovedeşte deosebit de grav în planul spiritual, unde îl privează pe om de orice dinamism, îi contracarează eforturile ascetice,pustieşte rugăciunea, în special atunci cînd ea urmează unei greşeli.

Demonii joaca un rol important în naşterea, dezvoltarea şi perpetuarea tuturor formelor de tristeţe. Sfântul Ioan Casian remarcă faptul că uneori, fără nici o cauză aparentă care să ne provoace această prăbuşire, răutatea duşmanului ne copleşeşte dintr-o dată. Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre starea prietenului său Stagir, care suferea de o tristeţe adâncă, subliniaza şi el, în mai multe rânduri, rolul influenţei demonice. El îi scrie, printre altele: Demonul îţi învăluie sufletul cu aceste negre tristeţi ca şi cu un întuneric profund, şi se străduieşte să-ţi fure gândurile care te-ar putea linişti împotriva ta. Dar găsindu-ţi atunci sufletul singur, îl copleşeste de lovituri şi suferinţe.

Invazia unui sentiment de tristeţe în suflet este unul din efectele cele mai imediate ale acţiunii diabolice. Gândurile care vin de la demoni sunt în primul rând tulburi şi amestecate cu tristeţe, notează Sfântul Varsanufie. Şi, invers, se poate spune că orice stare de tristeţe în suflet este, în toate împrejurările, semnul unei acţiuni demonice. Tot ce se face cu tulburare şi tristeţe vine de la demoni, mai spune marele scriitor clasic.

Deşi unele evenimente exterioare pot naşte şi motiva tristeţea, trebuie subliniat faptul că în realitate nu în acestea îşi are ea sursa: ele sunt pentru ea ocazia, iar nu cauza, care se găseşte numai în însuşi sufletul omului, mai precis în atitudinea pe care o adoptă faţă de evenimentele exterioare, ca şi faţă de sine. El este, deci, responsabil de tristeţea care-l afectează, iar circumstanţele exterioare şi înseşi suferinţele pe care le poate suferi n-ar putea să-i servească temeinic drept scuze. Bucuriile şi tristeţile noastre, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, vin mai puţin din natura însăşi a lucrurilor, cât din propriile noastre stări sufleteşti. Dacă acestea din urmă sunt conduse cu înţelepciune, vom avea întotdeauna în inima noastră un mare temei de mulţumire. Bolile trupului au mai degrabă drept cauză vreo dezordine interioară decât o intemperie atmosferică sau vreo altă influenţă exterioară; dar cu atât mai mult se întâmplă asta cu bolile sufletului. Căci dacă acelea ale trupului sunt un apanaj al naturii noastre omeneşti, celelalte nu depind decât de voinţă noastră.

Chiar atunci când demonii sunt cei care generează sau întreţin stările de tristeţe, ei nu pot s-o facă decât pentru că găsesc în suflet un teren favorabil şi beneficiază de o anumita participare (mai mult sau mai puţin conştientă) din partea voinţei omului. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur îi poate spune lui Stagir: Demonul nu e câtuşi de puţin în tine autorul acestei întunecate tristeţi, ci însăşi această tristeţe îi vine în ajutor demonului, şi el îţi sugerează aceste gânduri rele. Adesea, tristeţea preexistă intervenţiei directe a diavolului, iar acesta din urma nu face decât să profite de situaţie pentru a creşte patima.

***

Patima tristeţii poate lua forma extremă a disperării. Aceasta e una din manifestările ei deosebit de grave. O prea mare tristeţe e periculoasă, evidenţiază Sfântul Ioan Gură de Aur, până-ntr-atât de periculoasă încât poate cauza moartea.

Diavolul joaca un rol deosebit de important în naşterea disperării şi poate provoca în suflet, prin intermediul acestei stări, consecinţe catastrofale. Demonul, spune Sfântul Ioan Gură de-Aur, n-are în mâinile lui arme mai redutabile decât disperarea; astfel, îi facem mai puţină plăcere păcătuind decât disperând. Într-adevăr, în aceasta stare omul îşi pierde speranţa în Dumnezeu şi, prin urmare, se rupe de El. Prin aceasta, el lasă câmp liber de acţiune diavolului, se dă legat fedeleş în puterea lui şi se sorteşte morţii spirituale. Întristarea lumii aduce moarte, spune Sfântul Apostol Pavel. Sub efectul disperării (şi, uneori, chiar al simplei tristeţi), adesea omul e împins să se consacre patimilor distrugătoare, crezând că ele ar putea aduce alinare stării sale, cruţându-l măcar de conştiinţa acesteia. Astfel, Sfântul Apostol constata: Din pricina împietririi inimii lor, aceştia petrec în nesimţire şi s-au dat pe sine desfrânării, săvârşind cu nesaţ toate faptele necurăţiei. Sfântul Grigore cel Mare notează, la rândul său că din tristeţe decurge rătăcirea sufletului către lucrurile oprite.

Sursă de moarte spirituală, disperarea poate, de asemenea, să îndemne omul la a-şi dărui morţii trupul: împingându-l să nu mai aştepte nimic de la viaţă, ea imprimă sufletului său idei de sinucidere şi îl incită să le pună în practică. Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru a explica acest fapt, reţine posibilitatea unei intervenţii diabolice, dar afirmă că, în orice caz, ea nu este singură implicată, vrând să insiste şi aici asupra responsabilităţii omului însuşi: Aceste ganduri funeste, ii scrie el lui Stagir, nu vin doar de la demon, iar melancolia ta contribuie la aceasta cu mult. Da, această întunecată tristeţe le provoacă cu mult mai mult decât duhul rau, şi poate că ea le este cauza unică. E într-adevăr sigur că unii, în afara acestei obsesii diabolice, resimt această mânie a sinuciderii ca urmare a unor suferinţe violente. O profundă tristeţe, mai spune el, chiar fără ajutorul diavolului dă naştere celor mai mari suferinţe. … Sub apăsarea unei descurajări întunecate, nefericiţii împletesc un laţ, se străpung cu un pumnal, se aruncă în apa, recurg la orice alt fel de moarte violentă. Chiar cei în care se relevează acţiunea duhului rău trebuie să-l acuze mai puţin pe acesta de pierzania lor decât tirania şi lipsa de măsură a tristeţilor lor.

Tristeţea, din toate aceste motive, poate fi considerată drept o boală a sufletului a cărei importanţă e mare, iar efectele – puternice. Mare e împarăţia tristeţii, spune Sfântul Ioan Gură de Aur: e o boală a spiritului care cere multă putere pentru a-i rezista cu curaj şi pentru a respinge ce are ea mai rău.

Sfinţii Părinţi prezintă adesea această patimă drept o formă de nebunie, stare care se manifestă într-un mod deosebit de clar în disperare. Sfânta Singlitichia, invocând tristeţea care vine de la duşman, spune cum că ea este plină de nebunie. Şi Sfântul Ioan Casian evidenţiază că dacă o lăsăm să pună stăpânire încetul cu încetul pe sufletul nostru, după voia diferitelor împrejurări, atunci ea ne zdruncină şi ne deprimă sufletul; o data adus (cel pe care-l afectează) în starea de a fi incapabil să ia o hotărâre salvatoare şi lipsit de pacea inimii, ea face din el un nebun … pe care-l doboară şi-l scufundă sub o disperare apăsătoare.

Efectele patologice ale tristeţii sunt importante şi de temut. Tristeţea i-a pierdut pe mulţi, constată Ecclesiastul. Sfântul Ioan Gură de Aur nu ezită să spună: O tristeţe profundă, ne este cu mult mai vătămătoare decât, toate atacurile duhului rău.

În afara de faptul că ea dă naştere, aproape inevitabil, disperării şi gravelor ei consecinţe, dacă e lăsată să se dezvolte, această patimă produce, de la primele manifestări, atitudini pătimaşe cum ar fi supărarea, răutatea, pizma, amărăciunea, ranchiuna (pe care am văzut-o generând tristeţea, dar pe care aceasta din urmă o sporeşte în schimb), nerăbdarea. Prin aceasta, ea perturbă în mod grav relaţiile omului cu aproapele său.

***

N-am adus întâmplător în discuţie ideile de mai sus. Tristeţea, cu toate efectele sale, este un factor deloc neglijabil în viaţa omului. Am preferat să reproduc un text pe care l-am păstrat de atunci când mie mi-a fost de folos, text care m-a făcut să înţeleg ce-mi era pus în cale. După ce învinsesem, mai mult sau mai puţin conştient tristeţea dată de vestea unei morţi iminente, învingând cauza ce mă putea duce acolo, nu reuşeam să-mi înţeleg stări dure şi confuze ce-mi erau date să le am, să le trăiesc. Cu tristeţea mea avuseseră de luptat psihologii, rezultatul fiind absolut neînsemnat. Acest text, pe care l-am înţeles translatând îdeile în forma modernă a câmpurilor energetice, mi-a deschis calea spre ceea ce sunt acum, nu lecuit în întregime, dar în drum mereu spre desăvârşire.

Chiar dacă textul de mai sus este, fără dubii, un text religios, el nu are nimic arhaic şi vechi în el. El este, aşa condensat, asemenea unei ore de curs privind tristeţea şi disperarea.

Am spus de multe ori, chiar am făcut afirmaţia public, într-o emisiune TV în care pusesem în dezbatere o idee ce unii o considerau extremă, Cibernetica divină faptul că noţinea de demon, diavol, poate fi explicată şi înţeleasă prin teoria câmpurilor enegetice; gândul circulă în structura de neuroni, curentul său generând, ca orice curent în mişcare un câmp electromagnetic. Acest câmp se propagă şi ajunge la receptor care, dacă intră în rezonanţă cu acesta preia informaţia sa, pe care o prelucrează şi o pune în aplicare prin gândul generat de această informaţie. Aceasta este explicaţia tehnică aş spune, principială, bazată pe fizică, la nivel clasic (cuantic doar dacă luăm în calcul structura ce păstrează informaţia) a formelor-gând prin care omul poate fi atacat. De aici până la utilizarea tehnicii pentru atacul unei persoane sau a unei populaţii nu este decât un pas.

Oare persoana subiect al cazului de faţă se va fi gândit vreodată că are, de la venire, misiunea de a face conştientizaţi pe cât mai mulţi despre acest pericol? În momentul de faţă aş spune că nu este încă în acest punct, însă cele câteva episoade ce vor urma, vor schimba în documentarea şi motivarea acţiunilor sale. Nimic nu este întâmplător…. Dar, haideţi să las ideea de o parte, să nu mă duc pe panta anticipării…

Ei bine, şi demonul este un astfel de câmp care este peste tot. Este necesară doar condiţia de rezonanţă între acest câmp şi structura umană, influenţată – atacată, cum e şi corect, cu forme-gând care o aduc în aproape de acest punct de rezonanţă. Şi totdeauna acest lucru se întâmplă când omul este dominat de frică, frica fiind generatoarea oscilaţiilor a vibraţiei. În această oscilaţie, ce baleiază un întreg spectru, se ajunge şi la acest punct grav. Rezonanţa permite transferul maxim de energie între cele două sisteme. Astfel spus aproape tot ce este negativ (demonic) se transferă omului.

***

Prin cele scrise mai sus nu am vrut să fug de a vorbi despre momentul vieţii la care făceam referire în acest episod. Era necesară însă o clarificare prin explicaţii a unei stări care exista şi venea din vechime. Pe structura ei, împreună cu toate celelalte, s-au grevat trăiri, sentimente, fapte care au influenţat toată viaţa. Şi încă, în acest moment o influenţează, fiind cauză a multor încă neîmpliniri şi neînţelegeri a vieţii, dar mai ales a rolului în viaţa sa, a altora şi a destinului.

***

În momentul în care translaţia se definea ca o ruptură a ceea ce fusese, încărcătura suportului era mare, suportul era extrem de lunecos. Suportul în sine era generator de translaţii în mai multe planuri, şi chiar dacă acum avea direcţie preponderentă, nu avea anulate şi celelalte direcţii. Problema karmică era una legată de o valoare materială, venită dintr-o viaţă în care, pe fondul imperativelor momentului, cuvântul dat nu fusese respectat: şi haiducia îşi avea legile ei. Venise viaţa plăţii şi această plată fusese asumată conştient de spirit, ştia de existenţa ei, de necesitatea ei. Şi s-ar fi făcut fără de traume mari, căci dat îi era spiritului-trup să nu fie în imposibilitate de a o face. Dar cele toate întîmplate, acea nebunie a începutului, gândului materialist ce tot timpul presa asupra sa, deşi nu era unul propriu, crea opoziţie la efectuarea plăţii. O opoziţie care, pe plan uman era de înţeles şi obiectivă. Datornicul nu era deloc absurd în această privinţă. Cel care avea de primit însă dovedea o mare nesăbuinţă, o mare grabă şi, dominat de spiritul vechi al bogatului ce acapara şi fiinţa umană în schimbul banului, a acţionat ca şi în vremurile respective. Era de pe atunci vândut celor mai de jos principii şi n-avea cum înţelege schimbul propus de datornic, acela al plăţii în formă şi nu în conţinut, în timp şi nu în valoare numărabilă imediat.

Faţă de ceea ce ar fi fost normal, acţiunea liberului arbitru la cel care trebuia să primească, îl dusese cu câteva planuri mai jos, din punct de vedere spiritual. Aproape de pragul de jos, adept al forţei şi al impunerii cu forţa al propriei voinţe. Şi, în caz de refuz, inducerea ideii de moarte fizică, pprin fapte nu doar prin vorbe. Învăţase în joacă să terorizeze, să chinuiască, o mai încercase şi văzuse că avusese rezultate, aşa că era o altă joacă punerea în practivă.

Structura adusă la rezonanţă a datornicului a făcut posibilă rezonanţa cu ideile sale. Vorbă mieroasă şi comportament dulce întâlnind, nu a reuşit să perceapă o capcană. Era mai sus spiritual, dar îngerul de pază, primit mai târziu, după ce îi fusese furat cel venit cu el, la începutul vieţii, ţi el supus multor traume, nu avea toată ştinţa necesară pentru a apăra pe cel ce-l avea în pază (aici pe cea care o avea în pază) şi, ca oricine care nu are acel înger păzitor ce-i atrage atenţia, s-a lăsat pradă naivităţii de a crede înainte de toate în bunătatea şi sinceritatea semenului ce şi avea motive să nu se arate a fi rău. Da, chiar dacă pare a fi dură exprimarea mea, spun că a şi greşit folosindu-se de liberul arbitru, dar nu pot, oricât aş vrea să exclud alţi factori, să pun totul pe seama sa, căci greşeala de care vorbeam nu a cauzat altora probleme ci doar sieşi, punându-se în situaţia de a se lăsa fără nici un fel de sprijin, mai mult decât era cauza problemei karmice, când nu avusese în faţă pe cineva lipsit complet de posibilitatea de apărare.

E cazul să o spun direct: neîmplinirea planului material pe care tot au bătut mulţi a creat vulnerabilitate şi a lăsat posibilitatea ca liberul arbitru să se sprijine pe ideea socială generalizată în societatea modernă, că totul trebuie să înceapă bazat pe un anumit suport. Ori, se ştie, spiritelor înalte le este dată menirea dar şi obligaţia de a construi de la nivel zero, sau mai jos de nivelul zero, pentru că sunt şi trebuie să fie un exemplu pentru ceilalţi care altfel nu ar avea puterea de a continua viaţa, când ea îi aduce la acel nivel.

Totodată, el, spiritul înalt, mai adunase pe lângă el o entităţi ce sporeau efectul sufletului înlocuit, dar şi efectul unor corzi la care am mai făcut referire: o entitate ce trebuia să facă în aşa fel încât nimeni să nu-i fie împrejur, de fapt alături, mai ales dacă ar fi un spirit înalt (iar această entitate încă există!) şi una a generării de boală incurabilă, dacă el ia cumva un drum pe care spiritul ce trebuia să fie mai de mult lăsat în colivia sa, nu i-l vroia.

Tot ceea ce s-a întâmplat într-o perioadă scurtă de timp a fost un extrem al manifestărilor răului şi binelui. Se vlăguise forţa interioară şi intervenţia cadrului divin a fost extrem de mare. Interfaţa dintre suflet şi trup, subconştientul a fost practic anihilat de manifestările de forţă. A fost îngheţat, căci asemenea momentului când un om vine din frig şi intră într-o încăpere, în care vede o sobă, pune mâna pe ea să se încălzească. Dar când simte că soba nu are căldură, copleşit de dezamăgire simte frigul cum îl paralizează. Îngheţând această interfaţă, triada suflet-psihic-trup nu a mai fost ceva concordant, faptele devenind doar instinct de conservare. A fost un prag al nebuniei, un prag pe care s-au încrestat toate cele întâmplate, un prag ce trebuia şi trebuie slefuit bine pentru a se şterge acele încrustaţii.

Îngerul acela, neştiutor şi el, uneori, mereu şi mereu cerea intervenţia divinităţii care a şi acţionat prin cei scoşi în cale, pentru nepieirea trupului. Dar omul a pierdut mult. Fac o analogie spunând că pierderea a fost aşa de mare ca a unuia care pierde procese, bani, agoniseală, imagine, sănătate şi chiar o parte din minte. Şi a pierdut şi datorită acelor entităţi ce impuneau ideea singurătăţii (o vulnerabilitate necesară controlului celor ce creaseră acele entităţi) şi care-i paralizau dorinţa de luptă, care-i induceau ideea de perdant dintr-un început, când de fapt, nimic nu ar fi trebuit să stea în cale.

Asemenea tuturor nebunilor lumii, cel care-şi dorea înapoi bogăţia nu s-a sfiit să încerce să se folosească de cele sfinte pentru a creea o punte, o legătură definitivă pentru a subjuga un suflet şi un trup. Acolo el nici nu ştie cât rau a făcut să rămână asupra lui şi a celor ce îi vor urma, căci atunci Dumnezeu s-a arătat la faţă. Sângele ce a curs va cere sânge să curgă. Să nu se creadă că Dumnezeu este atât de iertător; Dumnezeu nu doarme, spune vorba populară… Şi sângele va curge, când îi va fi mai bine…

Dumnezeu n-a dormit, nici pentru spiritul ce-l ştia că nu s-a lăsat pierdut. Că a depăşit şi momentul în care risca să-şi  vândă existenţa fizică în contul datoriei, riscând şi pierzând mult, aproape totul. Făcătura de apropiere de locul rău a înlăturat-o prin chiar gândul şi fapta făcătorului. Trebuia să se depărteze pentru a se regăsi, măcar parţial, pe sine. Trebuia să se îndepărteze şi cum altă legătură şi datorie o ţinea prea aproape de un generator de radiaţie malefică ar fi ţinut-o strânsă în chingi, a fost împinsă să se depărteze. Trebuia. Acum trebuie dusă mai departe datoria şi ceea ce a rămas ca necesară revenire, periodică, acolo, trebuie să fie scoasă de sub imperiul necesităţii. Este o indatorire de onoare faţă de un alt spirit, mai înalt, salvator la un moment dat, ce trebuie şi el scos din flăcări. De acum încolo cale este deschisă… Acelui spirit îi trebuie redată libertatea şi datornic este lui de a i se da libertatea viitorului, prin scoaterea de sub platoşa ce îi induce idei ce-i sunt şi lui şi altora împotrivă.

Lumina s-a ivit…

 

http://3d-actualitatealumii.blogspot.ro/

continuarea miine …

Acest articol a fost publicat în VIATA INTERIOARA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s