Doctorul


Pe vremea aceea eram prieten cu o familie de oameni înstăriți care aveau un adevarat palat pe post de casă, situat exact în centrul urbei, o zonă în care nu găseai așa ceva decât poate la capetele încoronate sau la prinții ce moșteniseră averile unei familii cu un trecut bogat. În general, în mijlocul orașului, străzile sunt mici, înguste, pline ce calești și pierde-vară. Atmosfera nu e tocmai liniștită, cu excepția a patru străzi late ce sunt sosite parcă din altă lume. Aici sunt doar câteva case mari, boierești, adevărate oaze de liniște, înconjurate de copaci falnici și bătrâni printre care poți zări uneori cele trei generații de aleși ai sorții care locuiesc în ele, de la copiii purtați de doicile cu pielea arămie până la matusalemicile personaje care nu se pot mișca singure.

Cu toții stau la umbră sub un nuc sau vreo boltă iscusită de vie care se întinde peste umbrarele meșteșugit făcute. Eram un tânăr dintr-o familie modestă care se împrietenise cu vecinul lui de bancă din facultate, fiu de negustor bogat. Familia lui este și azi vestită până departe în țări străine. Grâul din șapte regate trece doar prin hambarele lor, e cărat de oamenii lor și transportat cu vasele lor.

În acea dupamasă toridă de august, am fost întâmpinat de majordomul dolofan al familiei, care m-a anunțat că-l pot găsi pe conașul în bibliotecă, dar, m-a informat cu tristețe că domnul e căzut la pat și se pare că are zilele numărate. Apoi, până să-mi aranjez pantalonii și să-mi scutur cămașa, acesta a dispărut. Nu știu cum face, parcă-l înghite pământul când nu sunt atent. Mă gândesc serios că are pe undeva o trapă secretă, pe care o folosește anume ca să mă zăpăcească pe mine.

Evident, când ajung la bibliotecă, ușa masivă a acesteia se deschide din interior, și majordomul mă poftește înăuntru. Cum o fi ajuns aici? Părea să stea să mă aștepte de mult. Poate sunt mai mulți frați gemeni, care comunică telepatic.

Prietenul meu are o față tristă și mă îmbrățișează în semn de bun venit. Cu un costum la modă, de o culoare vișiniu închis, la fel de elegant ca întodeauna, începe să se plimbe fără stare înainte și înapoi prin încăperea largă. E vorba de tatăl său. Îmi povestește agitat cum s-a simțit din ce în ce mai rău în ultima săptămână și cum de patru zile a căzut la pat. Îmi pare rău pentru suferința lui, mai ales că domnul era un om bun, iar pe mine mă ajutase mult de-a lungul timpului.

Mi-am exprimat regretul să aud asemenea vești neplăcute și mi-am arătat convingerea că el se va face bine în scurt timp. Amicul mi-a spus că au trimis să-l cheme pe Marele Doctor Helmut pentru a-i consulta tatăl. Trebuie să vă spun că pe vremea aceea Marele Doctor Helmut era o figură legendară, o somitate a medicinei fără egal. Cuvântul lui era mai presus de orice lege omenească și verdictele lui în domeniu erau considerate incontestabile. Avusese nenumărate succese, ca nimeni altul până la el, în acest domeniu atât de dificil al medicinei. E drept că existau și familii vestite, inclusiv capete încoronate care-l proslăveau aproape ca pe un zeu pe Marele Doctor Helmut.

Părinții prietenului meu nu erau oameni religioși în sensul că nu-și petreceau duminicile în biserică și se bazau mai mult pe rațiune decât pe niște credințe vechi venite din negurile timpului. Totuși, acum dacă stau bine să mă gândesc, admirația lor pentru medicină și în special încrederea oarbă în Marele Doctor Helmut era mai aproape de fanatismul religios decât ar fi fost ei dispuși să admită.

Eu eram curios să-l văd și să-l cunosc pe acest medic deosebit, pe seama căruia circulau atâtea legende. În acea zi, întâmplarea m-a ajutat să-mi potolesc curiozitatea întrucât aproape imediat cum prietenul meu a terminat povestirea despre tatăl lui a și intrat majordomul cu vestea că Marele Doctor Helmut a sosit și se îndreaptă spre dormitorul stăpânului, unde acesta bolește.

Am pornit plin de curiozitate către dormitor urmându-mi prietenul. Figura imperială, mândră și plină de hotărâre m-a izbit din prima clipă. Ochii albaștri, aproape hipnotici te impresionau prin intensitatea cu care te priveau și îți creau o stare de neliniște astfel încât nu te simțeai în siguranță, parcă ai fi fost încă pe băncile școlii și profesorul te privește știind în sinea lui că ești nepregătit. Fața ascuțită și nasul mare îl făceau să semene cu o pasăre de pradă iar hainele negre îi întăreau această asemănare.

Tacticos, își așeză geanta încăpătoare pe masuță în timp ce noi, tinerii stăteam liniștiți într-un colț cu grijă să nu-l deranjăm pe doctor și nici să nu obturăm ferestrele. Mama prietenului meu stătea la căpătâiul bolnavului. Se vedea clar că acesta nu era în cea mai bună zi a sa. Palid și fără vlagă acesta nu mișca deloc.

Marele Doctor Helmut o îndepărtă cu un glas gros și hârâit apoi începu să consulte bolnavul. Îl ascultă, intâi pe piept, apoi îl întoarse pe partea stângă, îl apăsă cu palmele, îl bătu ușor cu pumnul, apoi pe dreapta, și tot așa ca într-un ritual complicat. Din geanta lui apăreau instrumente ale căror denumiri sau mod de utilizare nu îl știu nici astăzi. Bolavul fu răsucit în toate pozițiile posibile și fu consultat cu minuțiozitate timp de aproape un ceas.

La final, când Marele Doctor Helmut își strânse tot instrumentarul, mama îngrijorată îl întrebă cu sfială:

– Care este situația doctore?

– Stimată doamnă, toate instrumentele mele îmi arată același lucru. Întreaga mea experiență de decenii pe altarul nobilei științe a medicinei îmi confirmă faptul că soțul dumneavoastră este decedat de peste cinci ore.

– Vai! Ce mă fac? spuse sărmana femeie începând să plângă amar.

Exact în acel moment, tatăl începu să miște și șuieră printre dinți:

– Nu sunt mort doctore!

Mama interveni atunci cu brutalitate:

– Ce știi tu bărbate, îl contrazici pe doctor? Să-ți fie rușine! El știe mai bine, are experiență, are multe diplome și este un doctor strălucit. Te poftesc să stai acolo și să nu mai fii împotrivă!

În acel moment, pe mine mă pufnea râsul, însă întreaga casă, inclusiv prietenul meu, era deja în doliu. Nici astăzi, după atâția ani, nu-mi dau seama cum s-au împăcat cu ideea că domnul s-a făcut bine și într-o săptămână putea merge pe picioarele lui.

http://filedelumina.ro

Acest articol a fost publicat în POVESTIOARE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s