Apele din miturile şi poveştile românilor


  Pentru români şi strămoşii lor geto-daci, apa a fost şi este unul dintre cele patru elemente din care s-a […]

 

Pentru români şi strămoşii lor geto-daci, apa a fost şi este unul dintre cele patru elemente din care s-a clădit lumea. În miturile cosmogonice stră-române elementul apei este omniprezent, la fel ca în mitologiile tuturor popoarelor arhaice ale lumii. Prezenţa şi simbolistica apei în tradiţiile, basmele şi spiritualitatea românească este surprinzătoare prin definiţie, plină de semnificaţii şi personaje proprii din panteonul credinţelor populare autohtone. O călătorie în lumea apelor strămoşilor noştri este o incursiune fascinantă într-una dintre cele mai interesante şi concomitent puţin cunoscute mitologii şi culturi arhaice ale lumii!

                                 Apele începuturilor

Toţi marii folclorişti care au studiat şi cercetat miturile şi credinţele străvechi ale populaţiilor româneşti din înteriorul şi exteriorul graniţelor ţării au descoperit aceeaşi credinţă în privinţa apei asociată haosului primordial.
La începutul începutului, înainte de Moş Adam şi chiar de Dumnezeu, n-a fost pe lume decât întuneric beznă. Nu era nici Pământ, nici Soare, nici Lună, nici stele, nimic altceva decât o mare de apă ce se întindea în tot hăul cel fără de margini. Oriunde de-ai fi uitat era numai apă. Apa aceasta stătea nemişcată ca o oglindă, căci nici vânturi care să o tulbure nu existau pe atunci”, scria regretatul cercetător, etnolog şi artist Marcel Olinescu, în lucrarea sa de referinţă despre mitologia românilor.
Alte credinţe despre facerea lumii din ape au fost culese de către toţi marii folclorişti precum Tudor Pamfile, Simion Florea Marian, Moses Gastner, Ion Aureliu Candrea, Elena N. Voronca, Artur Gorovei, Ion Muşlea, Simenon Mangiuca, Romulus Vulcănescu. Toate aceste mituri cosmogonice ne vorbesc despre apă ca materia primară, fundamentală din care a apărut universul, lumea şi implicit, viaţa (surprinzător sau întâmplător, toate teoriile ştiinţifice actuale susţin că viaţa pe Terra a apărut în apă, acum sute de milioane de ani).
Lacul Sfânta Ana    Lacul Sfânta Ana
Din început era numai apă, Dumnezeu zbura pe sus ca un hulub, iar Necuratul cu trei rânduri de aripi stă sub apă şi a strâns nişte spumă cât casa” , Datinile şi credinţele poporul român adunate şi aşezate în ordine mitologică, Cernăuţi 1903 – Elena Niculiţă Voronca.
Pentru români, indiferent de provincia unde trăiau sau de perioada istorică, apa a fost un simbol la materiei prime, al curăţeniei şi castităţii, al stihiilor regenerării şi purificării, şi chiar al izvorului vieţii. Apa pentru strămoşii noştri era un preţuit simbol ambivalent. O substanţă şi o esenţă primordială din care iau naştere toate cele văzute. Şi în care acestea revin prin regresiune şi dizolvare. Bunăoară să nu uităm de multitudinea basmelor şi poveştilor noastre care ne vorbesc despre Apa Vie şi Apa Moartă.
La fel ca la alte popoare, şi la români apa este un simbol al inconstanţei şi perisabilităţii formelor, şi al trecerii timpului. Românii au surprins minunat într-un proverb înţelept apa care se opune focului masculin şi mistuitor, precum şi lumii mineralelor :
Apa trece, pietrele rămân”.
Cultul apei şi mai ales al apelor are rădăcini în spiritualitatea geto-dacă şi s-a transmis în mare parte şi în creştinism. Anumite fântâni, izvoare, cursuri de apă erau venerate şi lângă ele se organizau ceremonii religioase şi rituri de trecere. Apa curată a acestor surse, era colectată în vase diverse întotdeauna înainte de răsăritul soarelui şi era considerată aşa zis-a „apă neîncepută”, folosită în toate ritualurile de purificare, de vindecare a bolilor şi de izgonire a duhurilor rele.
Imagine din Delta Dunării    (Foto: Shutterstock.com)Imagine din Delta Dunării
Să nu uităm că dacii înainte de a porni la luptă aveau ritualuri solemne în care se împărtăşeau şi beau din apa Istrului (a Dunării), fluviu considerat de ei un adevărat strămoş-zeu. Geţii venerau apa râului Ialomiţa, care în Antichitate se numea Naparis, Arumeti sau Helivakia. Romanii veniţi aici au venerat şi ei apa lui Danubis, căruia i-au adus numeroase ofrande pentru a câştiga bunăvoinţa zeului-fluviu.
Regretatul etnolog şi antropolog Romulus Vulpescu relatează şi despre o tradiţie ascunsă a românilor legată de apă, aşa numit-a hidromancie sau divinaţie în apă. Ghicitul în apă era o taină ascunsă, transmisă doar celor selectaţi după nişte criterii necunoscute în prezent. Unii vrăjitori şi vrăjitoare din lumea satului de odinioară prevesteau viitorul prin invovarea unor duhuri, entităţi şi divinităţi acvatice.
Vrăjitorii foloseau în acest scop vase din metal sau lut în care puneau apă neîncepută pentru a citi în oglinda apei. Tot ei erau capabili de a citi în suprafaţa apelor liniştite din fântâni, sau în locurile unde se strângea apa de la ploi şi zăpezi.
Peste aceste rituri şi credinţe străvechi s-a grefat şi folosirea apei sfinţite la biserică. În credinţele românilor apa sfinţită la biserică devine pură şi miraculoasă. Are puterea de a izgoni spiritele rele, de aceea aghiazma a devenit un antidot universal folosită şi în prevenirea sau tratarea anumitor afecţiuni medicale. Proprietăţi magice aveau şi apele luate din râuri şi lacuri în anumite zile de sărbătoare: Bobotează, Paşti, Sânziene, Sângiorz.

            Apa vie, Apa Moartă, Apa Sâmbetei!

Studiind mitologia strămoşilor noştri, descoperim şi Apa Vie. Prezentă în basme şi legende, apa vie a stră-românilor este nimic altceva decât unul dintre aspectele miraculoase ale apei cu care se vindecă sau este vindecat eroul principal, solar prin definiţie, care este răpus mişeleşte de un duşman. Ea nu se află în opoziţie cu Apa Morţii, cum s-ar crede la prima vedere, ci este într-o relaţie de complementaritate totală cu aceasta din urmă.
Apa vie din poveşti se găseşte în locuri inaccesibile, „unde se bat munţii în capete”, şi aducerea ei este o sarcină extrem de grea, deoarece aceşti munţi se odihnesc doar la amiază sau de câteva ori pe zi pentru un timp foarte scurt, când se poate lua apă. Adusă de un ajutor al eroului, ea îl învie numai dacă bucăţile din trupul său ciopârţit de duşman sunt în prealabil închegate cu ajutorul Apei Moarte.
Aceasta din urmă nu trebuie confundată cu aşa numit-a apă de mort sau apa morţilor.
Aici este vorba despre apa folosită la spălarea rituală a morţilor, obicei prezent şi astăzi.
Apa de mort este folosită în ritualuri puternice de magie neagră, prin urmare este temută în lumea satului şi nu numai. Toate tradiţiile româneşti recomandă aruncarea în pământ a apei cu care a fost scăldat mortul, pentru a se pierde rapid orice urmă a ei.
În mitologia noastră mai întâlnim două ape magice care străbat Universul văzut şi nevăzut. Apa Sâmbetei, care dă ocol Pământului, poartă obiectele pierdute şi se scuge în Tărâmul Celălalt şi Apa Duminicii care izvorăşte în Rai, ocoleşte cerurile şi coboară pe Pământ ca o apă curată şi sfântă, câteodată sub chip de rouă.
Lacul Petrimanu din Carpaţi    (Foto: Shutterstock.com)Lacul Petrimanu din Carpaţi
Astăzi, cunoaştem expresia „a se duce pe Apa Sâmbetei”, cu sensul de a se risipi, a se prăpădi, a se pierde. Ea poartă numele ultimei zile lucrătoare a săptămânii tradiţionale, deoarece sâmbăta este ziua consacrată amintirii sufletelor celor morţi, atât în calendarul popular, cât şi în cel bisericesc.
Sâmbăta nimic nu poate reuşi pentru că este la sfârşitul săptămânii. Sfârşitul fiind al morţii şi al morţilor”, după cum a notat Ernest Bernea în lucrarea Cadre ale gândirii populare.
Românii mai credeau că această apă care curge în tărâmul de dincolo este patronată de Sfânta Sâmbătă. Râu fabulos, izvorăşte de sub rădăcinile Arborelui Lumii, ca apă curată, dar după ce înconjoară Pământul de 3, 7, sau 9 ori, ca un şarpe, se îndreaptă spre iad. Doar că înainte de a ajunge în iad, Apa Sâmbetei mai trece pe lângă nişte ostroave (insule) populate se sufletele Blajinilor sau Rohmanilor, consideraţi în popor drept sufletele unor oameni cuvioşi, deosebit de blânzi şi drepţi, dar care erau mici şi nu puteau isprăvi nicio muncă. Dumnezeu a fost înduioşat de bunătatea şi dăruirea lor, şi i-a luat pentru a-i duce pe tărâmurile celelalte, pe sub pământ, pe acolo unde curge Apa Sâmbetei.
Această proprietate face ca orice curs de apă care curgea printr-un sat de pe vremuri să reprezinte simbolic principala cale de comunicare între cei vii şi cei morţi. De Paştele Blajinilor, românii de odinioară trimiteau acestor Rohmani coji de ouă roşii sfinţite la biserică pe calea apelor curgătoare. 
Tot pe ape curgătoare românii dădeau drumul ofrandelor rituale în diferite sâmbete calendaristice dedicate pomenirii morţilor. Pe aceleaşi ape se aruncau obiectele care au aparţinut mortului după înmormântare, sau se lăsau pe apă toate obiectele vechi, nefolosibile în gospodărie, considerându-se că au avut şi ele parte de moartea lor simbolică şi prin urmare aparţin deja strămoşilor la care trebuie să ajungă.
Lacul Bucura din Munţii Retezat    (Foto: Shutterstock.com)Lacul Bucura din Munţii Retezat
În magia populară, toate apele curgătoare aveau ca arhetip de raportare Apa Sâmbetei, şi deveneau astfel căi de exorcizare a tuturor bolilor şi relelor.

             Entităţile apelor şi chemătorii ploilor

Panteonul mitologic popular românesc al apelor cuprinde o serie de entităţi ale apelor cu rol de patronare a acestui important element existenţial. Multe dintre ele au un caracter malefic, negativ, ca o reminiscenţă ancestrală a fricii omului de apă, precum şi de respect faţă de puterea şi importanţa apei în viaţa oamenilor.
Apele periculoase precum râurile vijelioase, lacurile şi tăurile adânci, care prezentau pericol de înec, de asemenea marea pe timp de furtună, sunt populate de ştimele apei, de faraonoaice şi alte spirite feminine ale apelor care cântă, dansează lasciv şi caută să atragă în special bărbaţii pentru a-i îneca şi a le ţine sufletele robite în lumea lor din adâncuri.
În Marea Neagră există şi singura entitate mitologică marină a românilor, anume Dulful. Este peştele ce iese din apa mării pentru a se transforma în om şi încearcă mereu să fure nişte mere de aur dintr-un pom crescut pe o insulă. Numele său este probabil o contopire dintre termenii de delfin şi duh.
Un alt personaj relativ puţin cunoscut este si Muma Apelor sau Muma Ploii, o entitate feminină principală din ritul magic de oprire a ploilor torenţiale, fiind patroana ploilor prea abundente. Cu toate că face parte din complexul mitic al Caloianului şi Paparudelor, ţăranii români apelau la Muma Ploii doar atunci când ploile curgeau neîncetat iar apa ameninţa să inunde ogoarele şi locuinţele. Atunci femeile şi fetele se duceau la fântână şi modelau din lut două chipuri omeneşti. Bărbatul este Tatăl Soarelui, iar femeia Muma Ploii, care este îngropată cu tot tipicul unei înmormântări, în felul acesta fiind îngropate şi ploile. Pe timp de secetă însă, se proceda invers…
În lacuri şi în mare mai sălăşluiesc Sorbul Mărilor şi Sorbul Iezerelor, nişte peşti uriaşi cu aspect de balauri care sorb în gurile lor apele din albii cu tot ce se găseşte în ele şi le aruncă în ceruri, descărcându-le în nori de ploaie. Alte entităţi de anvergură mai mică sunt Oamenii de Apă, Împăratul Peştilor, Împăratul Racilor şi Crăiasa Broaştelor. În multe locuri din Munţii Carpaţi, se află Cumpenele Apelor, locuri tainice unde ar coborî însuşi Curcubeul să se adape.
Tot apa poate fi adăpost şi sălas pentru Diavol. În special în apele stagnante, lacuri, bălţi izolate cu apă stătută şi urât mirositoare se putea cuibări cu uşurinţă necuratul. De fapt, Cel din Baltă este unul dintre sinonimele dracului la români.
Imagine de epocă cu ritualul Paparudelor    Imagine de epocă cu ritualul Paparudelor
Deosebit de interesante sunt şi ritualurile pluviomatrice autohtone, în speţă Paparudele şi Caloianul. Paparuda, după cum a demonstrat folcloristul şi etnologul Ion Ghinoiu este o zeitate a ploii invocată de o ceată feminină să dezlege ploile în ziua ci poartă numele. Rolul entităţii ploii este de obicei jucat de o persoană pură, o fetiţă sau o fată nemăritată.
Aceasta intră în rolul paparudei îmbrăcându-se cu frunze de boz, brusture şi mai rar frunze şi tulpine de la alte plante, la o fântână sau pe malul unui râu, lac, iaz. Uneori poartă pe cap coroniţe de flori şi ţine în mână o cruce de lemn. Ceata Paparudelor colindă satele de la un capăt la altul, intră în curţi şi vizitează fântâni.
Paparuda este aşteptată pe uliţe cu vase pline cu apă din care este stropită din belşug. Ceremonialul de invocare a divinităţii pluviometrice cuprinde trei secvenţe: naştererea sau alcătuirea cetei Paparudei, celebrarea zeităţii şi ritul funerar. La apariţia secetelor mari din sud-estul României, obiceiul Paparudei este practicat şi în zilele noastre.
Deosebit de Paparudă, Caloianul este o păpuşă din lut, cârpe, paie şi crenguţe, îmbrăcată cu hăinuţe de pânză. Este o păpuşă cu chip pronunţat bărbătesc, având uneori ataşate organe genitale proeminente. Cu toate acestea, unii cercetători îl consideră o efigie a Marii Zeiţe neolitice ale cărei atribuţii de fertilitate şi reînoire a naturii au fost preluate de divinităţile spelializate în aducerea ploii precum Moaşa Ploii, Mama Caloiana, Zâna Scaloiana, Caloianul, Scaloianul.
Aducerea sau oprirea ploilor se face conform modelului universal prin diverse rituri funerare preistorice precum abandonarea  cadavrului simbolic al Caloianului într-un loc ascuns, sfărâmarea şi aruncarea bucăţilor în holdele semănate, aruncarea lui într-o apă curgătoare, îngroparea sau incinerarea. Urma inevitabil o petrecere de pomenire a Caloianului.
Ritualul Caloianului începe de obicei într-o zi de marţi, iar acest obicei a fost atestat în diferite stadii de evoluţie, pe tot întinsul României.

                        Izvoarele tămăduirii

Apariţia creştinismului pe meleagurile noastre a adus sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, precum alături de consacrarea unor cursuri de apă cu puteri vindecătoare. Probabil primul astfel de izvor este cel de la Mănăstirea Dervent de astăzi, pe locul unde Sfântul Andrei a făcut o minune. Un alt izvor tămăduitor este cel care curge la Mănăstirea Ghighiu din judeţul Prahova.
Mănăstirea Horăicioara din judeţul Neamţ adăposteşte de asemenea un izvor despre care credincioşii ortodocşi susţin că are puterea de a vindeca anumite afecţiuni.
Cascada Duruitoarea din Ceahlău    (Foto: Shutterstock.com)Cascada Duruitoarea din Ceahlău
Conform cercetărilor Bisericii Ortodoxe Române şi mărturiilor credincioşilor ortodocşi pe teritoriul de azi al României se află un număr de 33 de izvoare tămăduitoare. Ca protectori şi patroni divini ai tuturor apelor şi activităţilor legate de acest element la români apar Maica Domnului şi Sfântul Nicolae.
Astăzi, credinţele şi respectul avut odinioară de români la adresa apelor este aproape inexistent. Este nevoie doar de o iesire în natură şi o contemplare a oricărui lac, izvor sau râu luat la întâmplare…
Apele de azi ale României au devenit locuri de aruncat dejecţiile, substanţele poluante, reziduurile de orice fel, gunoaiele, recipientele de plastic, cadavrele de animale şi aproape orice lucru imaginabil. Poate doar mitologica Apă a Sâmbetei va avea puterea să spele dispreţul şi nepăsarea oamenilor faţă de elementul fără de care orice formă de viaţă nu poate supravieţui.
                                                                                                                      Nicu PÂRLOG
Sursa articol: http://www.descopera.ro/
Anunțuri
Acest articol a fost publicat în TRADITII ROMANESTI. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s