21-30 August 1968 – „Aliaţi au vrut, aliaţi au găsit” (1- 3)


Dr. Larry Watts

Larry Watts-Fereste-ma-doamne-de-prieteni 28 august 1968Planurile de apărare a României în faţa invaziei U.R.S.S., Ungariei şi Bulgariei

Denunţarea invaziei

Continuarea acţiunilor trupelor sovietice şi ale membrilor Tratatului la frontierele române au făcut ca paradei militare, programate pentru 23 august, să cuprindă şi modificări prin includerea unităţilor Gărzilor Patriotice, ceea ce indica intenţia clară a guvernului român de a opune rezistenţă. Dupa o constatare explicita că nu exista nici o posibilă justificare pentru invadarea militară a unui stat socialist şi că, printr-o astfel de acţiune, URSS şi aliaţii săi „încălcau flagrant independenţa şi integritatea altui stat”, constituindu-se într-o „gravă ameninţare la adresa păcii în Europa” şi a „socialismului mondial”, Ceauşescu a făcut următoarea declaraţie: „S-a spus că în Cehoslovacia există pericolul unei contrarevoluţii. Probabil că mâine cineva va afirma că această întrunire are tendinţe contrarevoluţionare. Dacă se va întâmpla aşa, avertizăm pe oricine că poporul român nu va permite niciodată, nici unei forţe străine, să ne ocupe ţara… începând de astăzi, am hotărât să înfiinţăm gărzile patriotice armate, formate din muncitori, ţărani şi intelectuali a căror menire este aceea de a apăra independenţa patriei noastre socialiste”[1].

Agenţii sovietici din ţară şi din afara ei au început să propage zvonuri şi informaţii care negau hotărârea României de a rezista şi, în schimb, insistând că Ceauşescu „s-a lăsat dus de val” şi a devenit „iraţional” în luările sale de poziţie[2]. În contrast cu o astfel de imagine, spionajul american a evaluat performanta lui total diferit, raportând că după ce îşi exprimase „totala solidaritate cu poporul cehoslovac şi cu partidul comunist cehoslovac” şi a declarat limpede că „nimic nu poate justifica intervenţia armată” şi „violarea flagrantă a suveranităţii naţionale”, „Ceauşescu a apelat la populaţie să fie calmă dar fermă şi vigilentă şi gata să apere în orice moment patria socialistă, România”, după care a anunţat înfiinţarea „Gărzilor patriotice”[3]. Este interesant că, deşi a îndeplinit întocmai instrucţiunile lui Ceauşescu referitoare la angajamentul României de a se apăra, Ion Gheorghe Maurer, care nu luase parte la şedinţa Comitetului Executiva al P.C.R., a fost puternic afectat de fermitatea declaraţiilor şi, ulterior, a afirmat că o asemenea atitudine violentă era pur şi simplu o provocare inutilă. Printre altele, i-a ameninţat pe ruşi că, dacă vor intra în ţară, întreaga populaţie se va ridica împotriva lor. Asta a fost pur şi simplu o invitaţie la invazie, cu o opoziţie care oricum nu avea nici o şansă de succes! Prin ceea ce a făcut Ceauşescu a creat doar un risc enorm pentru ţară. Ar fi putut să condamne invadarea Cehoslovaciei, dar în nişte termeni mult mai diplomatici şi raţionali[4].

Dezinformarea intenţionată a fost sprijinită de diplomaţii români care au perceput enormele riscuri, dar nu au înţeles nici mecanismele de descurajare sau importanţa „semnalelor” transmise în politica internațională. Unii dintre aceşti diplomaţi, fie din teamă, fie din alte motive au încercat chiar să amelioreze pe cont propriu ceea ce ei considerau a fi o gravă eroare[5]. În consecinţă, dezinformarea că Ceauşescu realizase cât de mare era eroarea făcută şi bătea în retragere a fost sprijinită de iniţiativele oficialilor români şi a devenit curând un truism al interpretărilor occidentale[6]. În realitate, aprecierile lui Ceauşescu erau mult mai moderate decât cele ale Comitetului Executiv. Ele nu conţineau nimic care să nu fi fost deja susţinut în perioada lui Gheorghiu-Dej şi au fost prezentată oficial în publicaţiile partidului, pe tot parcursul anului 1968 şi 1969. Opinia publică a coincis cu linia partidului, ceea ce sugera că organele de partid promovau o politică cu adevărat românească. Dezinformarea concertată deforma ceea ce reprezenta un indiciu clar al determinării şi obiectivele comune ale conducerii şi ale poporului român, indicând că era vorba de o „isterie” a lui Ceauşescu, mai degrabă ridicolă decât demnă de admiraţie.

Participanţii la invazie erau furioşi din cauza faptului că, în loc să fie copleşit de demonstraţia forţei lor militare, regimul de la Bucureşti condamna public acţiunea, atât în presa română, cât şi în forumurile internaţionale. La plenara comună a Comitetului Central al Partidului Socialist Muncitoresc Ungar (P.S.M.U.) şi a guvernului ungar din 23 august, reacţia partidului a instituit ceea ce va reprezenta elementul central al unei campanii de dezinformare pe termen lung: „Comitetul Central al Partidului Comunist Român a publicat o declaraţie prin care condamnă această acţiune. La Bucureşti, în faţa a peste 80.000 de oameni, Ceauşescu a protestat vehement şi pe un ton isteric. El a anunţat înfiinţarea armatei unite a muncitorilor, ţăranilor şi intelectualilor, care va apăra patria şi socialismul. În această privinţă, ne întrebăm: să le apere de ce?”[7]. Stasi-ul est-german a fost mai puţin aluziv, declarând făţiş că regimul de la Bucureşti „a înfiinţat imediat aşa-numitele miliţii, formate din muncitori, ţărani şi intelectuali, constituite în mod clar sub forma unor trupe de luptă, cu scopul evident de a se opune oricăror măsuri întreprinse de ţările socialiste”[8]

China se alătură

Pentru a rezista presiunilor militare exercitate de sovietici şi membrii Tratatului, era nevoie de aliaţi. Este relevant faptul că regimul de la Bucureşti a abordat în primul rând Republica Populară Chineză, de fapt, singura putere căreia guvernul român i-a cerut în mod direct sprijinul:„În seara zilei de 21 august 1968 – menţiona un fost ambasador chinez – Bodnăraş i-a solicitat însărcinatului cu afaceri chinez o întrevedere urgentă, în cadrul căreia ne-a informat că trupele sovietice invadaseră Cehoslovacia şi că România se afla în faţa unei forţe sovietice enorme. Românii credeau că un război era iminent şi erau hotărâţi să reziste până la sfârşit. Astfel că ei doreau să ştie dacă se pot baza pe sprijinul guvernului chinez sau nu”[9]. Ambasadorul României la Beijing a continuat discuţiile mai detaliate privitoare la „sprijinul chinez”, cu premierul Zhou Enlai, iar conducerea chineză a acceptat să acorde sprijin României, sprijin pe care românii îl considerau vital pentru o „viitoare poziţie a României faţă de evenimentele din Cehoslovacia şi relaţiile cu Uniunea Sovietică”[10]. Curând, guvernul de la Bucureşti a simţit nevoia unui sprijin şi mai direct, întrucât trupele sovietice, bulgare şi ungare începeau să se concentreze şi se pregăteau ostentativ pentru acţiuni ofensive, la graniţele României. Moscova controla mai mult de patru cincimi din frontiera de 3.150 km a României, fie direct – frontiera sovieto-română de 1.330 km şi coasta Mării Negre de 193 km controlată de sovietici, fie indirect – prin forţele militare subordonate Moscovei din Ungaria si Bulgaria, la graniţa comuna cu România de 1.079 km.[11]. După cum observa şeful de atunci al statului major, Ion Gheorghe, nu numai că armata română era depăşită numeric şi împresurată, dar „adversarii prezumtivi ne cunoşteau bine forţa şi dispersarea forţelor armate”[12]. Serviciile de informaţii elveţiene i-au contactat urgent pe omologii lor de la Bucureşti, confirmându-le ceea ce armata română deja ştia, şi anume că 14-15 divizii sovietice, 2-3 divizii ungare şi 4-5 divizii bulgare au fost mobilizate la frontierele române[13].

Imediat după parada din 23 august, Bodnăraş l-a contactat pe ambasadorul chinez la Bucureşti, solicitând o declaraţie publică privind sprijinul guvernului chinez, cu scopul de a domoli presiunile militare tot mai mari ale sovieticilor. În acelaşi scop, ambasadorul român la Bejing i-a solicitat urgent lui Zhou Enlai o întrevedere. Deşi vicepreşedintele Congresului Poporul Chinez urma să participe la celebrarea zilei naţionale a României, organizată la ambasada română din Beijing, Mao a decis să îl trimită pe Zhou. Potrivit unui diplomat chinez care a activat în regiune: „După consultări cu preşedintele Mao, premierul Zhou Enlai a decis să participe la recepţia organizată de ambasada română cu ocazia zilei naţionale a României. La recepţie, Zhou a condamnat Uniunea Sovietică şi a exprimat ferm sprijinul Chinei pentru lupta dreaptă a poporului cehoslovac. Totodată, el a subliniat faptul că România se confruntă cu pericolul unei intervenţii şi agresiuni străine şi că poporul chinez este ferm hotărât să sprijine lupta dreaptă a poporului român”[14].

Paradoxul relaţiilor româno-iugoslave

La şedinţa Comitetului Executiv din 21 august, câţiva participanţi au cerut insistent iniţierea unui contact cu Belgradul, în scopul coordonării reacţiei lor la potenţiala ameninţare militară sovietică. Deşi era ezitant, Ceauşescu a fost de acord. Aceste ezitări erau dublu motivate. Întrucât guvernul român a negat public „rolul de lider” şi autoritatea supra-naţională a U.R.S.S., Belgradul a perceput această acţiune ca fiind cea a unui concurent egal în ceea ce priveşte relaţiile cu lumea nealiniata si, in special, cu S.U.A., pe care guvernul iugoslav le considera ca fiind cruciale pentru propria sa politică independentă[15]. Iugoslavii îşi făceau griji justificate, mai ales că influenţi observatori politici americani deja considerau că Bucureştiul este „în mod clar cel putin la fel de independent de Moscova ca şi Belgradul,” şi că va depăşi Belgradul foarte curând din punct de vedere al distanţării pe plan militar[16]. În iulie 1964, Comitetul Executiv Federal al lui Tito a constatat că „S.U.A. începea să dezvolte contacte intensive cu ţările din estul Europei”, în timp ce relaţiile dintre Belgrad şi Washington coborâseră chiar sub nivelul existent înainte de deténte. Guvernul american devine tot mai dezinteresat de Iugoslavia, în primul rând datorită independenţei crescânde a unor ţări est europene, România fiind prima dintre ele, cu care SUA a iniţiat „numeroase şi fructuoase contacte” [17]. Comitetul a concluzionat că Iugoslavia nu-şi putea permite să fie înlocuita în aprecierile americane din cauza faptului că „succesul relaţiilor cu S.U.A.” era vital pentru „poziţionarea sa internaţională, ca stat independent” şi „într-o mare măsură”, responsabil pentru prestigiul si influenţa Iugoslaviei faţă de „Uniunea Sovietică şi alte state est-europene”.

Lui Tito i s-a amintit că relaţiile Belgradului cu U.R.S.S. erau „în principal, relaţii de dependenţă” şi nu se refereau la „sinceritatea comună în efortul de construire a socialismului”, ci la „forţa poziţiei internaţionale” a Iugoslaviei. De aceea, era absolut necesar ca Belgradul să-şi menţină „avantajul” în relaţiile cu Washingtonul, „mai ales” într-o perioadă în care alte state socialiste „iniţiau eforturi deloc discrete pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu S.U.A.”. Altfel spus, în pofida sentimentelor prieteneşti ale Iugoslaviei faţă de România, România era mai mult o ţară problemă, decât un partener. Riscul ca România să ia locul Iugoslaviei, de partener privilegiat al Washingtonului era real. Iată ce se menţiona într-un raport pentru Directorul C.I.A. elaborat cu câteva săptămâni înainte: „Dată fiind intensificarea relaţiilor România-S.U.A., înrăutăţirea relaţiilor româno-sovietice şi renaşterea cu vigoare a naţionalismului românesc, sprijinit de guvern, Statele Unite trebuie să fie precaute pentru a se evitaaugust-1968 cazul în care iniţiativele americane şi răspunsul Bucureştiului vor depăşi limitele tolerate de blocul sovietic… Problema în privinţa relaţiilor S.U.A.-Iugoslavia nu este cea de construire a punţilor de comunicare, ci de a le reface pe cele subminate de Congresul S.U.A., în ultimii patru ani, ca reacţie la neutralitatea pro-sovietică a Belgradului”[18].

La rândul său, Ceauşescu manifesta reticenţă faţă de ţara vecină, de altfel, prietenă, datorită faptului că Iugoslavia avea un cu totul alt tip de relaţie cu Moscova. Moştenirea comună slavă şi o istorie bogată în ceea ce priveşte sprijinul masiv acordat de Rusia împotriva Otomanilor au influenţat relaţiile Moscova-Belgrad, uneori în mod deschis, alteori în mod subtil. Tito se temea cu adevărat de Moscova, mai ales în urma experienţelor din 1948-1951. În acelaşi timp, el simţea că are o legătură adevărată cu ruşii, ceea ce contrabalansa sentimentul de frică. Fără să aibă astfel de legături etnice sau istorice, românii aveau mai multe motive să se teamă de Moscova. În mod paradoxal, în chestiuni de securitate şi politică externă, Iugoslavia independentă a lui Tito era mult mai apropiată de U.R.S.S., decât România[19]. Aşa cum remarca C.I.A., după decesul lui Stalin, Tito se alinia cu Moscova împotriva Washingtonului referitor la „aproape orice problemă de politică externă”[20]. De asemenea, Departamentul de Stat se plângea de „atitudinea tot mai ostilă a Belgradului” faţă de Washington referitor la „aproape orice problemă internaţională care implica interesele naţionale ale S.U.A.”[21]. În chestiuni de importanţă vitală pentru Moscova şi Washington, cum erau relaţiile cu China, războiul din Vietnam, Orientul Mijlociu, Tito era de partea U.R.S.S., în timp ce Ceauşescu era de partea Statelor Unite.

Un paradox şi mai mare este faptul că legăturile Iugoslaviei cu Moscova în domeniul cooperării militare erau mult mai strânse, deşi, formal, România era aliatul militar al U.R.S.S., iar Iugoslavia nu. În 1962, la mai puţin de un an de când Romania pusese capăt practicii de a trimite ofiţeri români la Moscova pentru stagii de instruire pe probleme militare şi de securitate, Iugoslavia a început să-şi trimită ofiţerii la instruire în U.R.S.S.[22]. În 1965, Belgradul nu achiziţiona şi nici nu primea arme de la guvernul american – o schimbare radicală faţă de situaţia existentă în urmă cu un deceniu – în timp ce Moscova devenise singurul furnizor de echipamente militare moderne al Iugoslaviei[23]. Între timp, Bucureştiul îşi lansa propria industrie de armament şi îşi diversifica sursele de aprovizionare, cu scopul de a-şi reduce dependenţa de U.R.S.S. (şi, curând, va solicita arme de la S.U.A.). M.A.A.G., grupul de asistenţă militară al S.U.A., a avut o influenţă predominantă la Belgrad în perioada rupturii dintre Tito şi Stalin. Acum, serviciile de informaţii americane raportau o înmulţire a misiunilor de pregătire ale sovieticilor, în timp ce România a refuzat categoric instruirea sovieticilor pe teritoriul său (sau în altă parte) [24]. Astfel, în timp ce Bucureştiul nu a permis aliatului său sovietic să utilizeze facilităţile portuare de la Marea Neagră (ceea ce nu era o pierdere prea mare, dat fiind că sovieticii aveau facilităţi în vecinătate), Belgradul a acordat, în mod generos, navelor sovietice drepturi şi servicii portuare[25]. După ce i-a declarat lui Kennedy în 1963 că România nu se va alătura U.R.S.S. în nici un război provocat de aceasta şi după ce a fost lăsată în afara planurilor de război ale Tratatului de la Varşovia în 1965, este limpede că guvernul de la Bucureşti considera U.R.S.S. ca pe un agresor periculos.
– Va urma –

Notă: Textul face parte din volumul istoricului american Larry Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Bucureşti, Ed. RAO, 2012, cap. 15, p.385-392.

partea a doua

Spre mijlocul anilor 70, într-un discurs adresat ofiţerilor cehoslovaci, Tito a făcut următoarele afirmaţii: „Noi nu suntem membri oficiali ai Tratatului de la Varşovia. Însă, atunci când cauza socialismului, comunismului şi a clasei muncitoare va fi în pericol, vom şti ce atitudine să luăm. Obiectivele noastre sunt comune cu ale Uniunii Sovietice”[26]. După cum explica Emil Bodnăraş, ambasadorului american la Bucureşti, în aceeaşi perioadă: „…România s-a gândit să se retragă din Pactul de la Varşovia, la fel cum făcuseră şi albanezii în 1968, dar a ajuns la concluzia că era mai bine să rămână la consiliile Pactului unde, deşi nu avea nici o influenţă în conducerea problemelor militare, putea măcar să pună întrebări şi să se menţină informată”[27]. Adesea, politica externă a Iugoslaviei era în conflict cu cea promovată de România, mai ales în ceea ce priveşte confruntarea U.R.S.S.-S.U.A. şi relaţiile Est-Vest. Şi competiţia dintre cele două state est-europene era uneori făţişă şi acerbă, în ceea ce priveşte interesele lor în ţările în curs de dezvoltare. Belgradul îşi pierduse protejatul egipetan, Nasser, în 1969, iar înlocuitorul acestuia, Anwar al Sadat, era un aliat apropiat al României, fapt care a dus la un considerabil resentiment. Această concurenţă şi afinităţile politice iugoslavo-sovietice s-au manifestat cu claritate în perioada războiului arabo-izraelian din 1967. România a refuzat Moscovei orice ajutor militar – material sau drept de tranzitare a teritoriului – în schimb Tito i-a acordat dreptul de survolare a teritoriului, folosire a căiilor ferate , a aeroporturilor şi porturile, şi chiar dreptul de staţionare temporară pentru unităţile armatei sovietice (Divizia 106 de Atac Aerian, în Belgrad) în eventualitatea unei redesfăşurări a trupelor în regiune pentru a-i sprijini pe clienţii arabi.[28] Mai mult, Belgradul a participat la întrunirile ministeriale ale Tratatului de la Varşovia de la care Bucureştiul a fost exclus, unde a condamnat Israelul şi SUA şi a aprobat tacit atacarea României pentru atitudinea sa lipsită de spirit „frăţesc”[29]. Tito a mers şi mai departe, asumându-şi rolul de agent „sub steag străin”, în manipularea lui Nasser[30].

Analizele ştiinţifice şi evaluările serviciilor de informaţii americane, referitoare la Iugoslavia nu au luat în considerare posibilitatea ca între Moscova şi Belgrad să fie mai mult decât ceea ce se vedea, mai ales în ceea ce priveşte domeniile militar şi cel al informaţiilor[31]. Deşi analiştii au remarcat existenţa unei înţelegeri sovieto-iugoslave, fără excepţie, interpretările exprimate au găsit o altă explicaţie decât cea a unei colaborări strânse. Acest lucru a dăunat în special României, în analizarea poziţiei sale, întrucât mulţi dintre analiştii care au evaluat ambele ţări, au sfârşit prin a minimaliza independenţa sa în faţa Moscovei si a concluziona că România încerca o apropiere de U.R.S.S.[32]. Astfel, deşi, o evaluare C.I.A. din 1965, admitea că Moscova era „unicul furnizor de echipamente militare moderne al Iugoslaviei”, că nu doar cadrele militare iugoslave „se instruiau în U.R.S.S.”, ci şi echipe sovietice se instruiau în Iugoslavia şi că Belgradul era de acord cu Moscova „în majoritatea problemelor de politică externă”[33]. În pofida unor astfel de indicii, potrivit aceleiaşi evaluări, se concluziona că „nu s-au găsit dovezi solide în favoarea unei înţelegeri între U.R.S.S. şi Iugoslavia privind intensificarea cooperării bilaterale şi asistenţa reciprocă în probleme de natură militară.”[34] Asemenea evaluări erau total în contradicție cu rapoartele despre practicile de recrutare folosite de sovietici în rândul participanţilor străini la programele lor de instruire militară. Mai mult, după cum menţiona un memorandum ulterior al comunităţii informative a S.U.A., grupurile de asistenţă militară sovietice ofereau atât „beneficii deschise, cât şi unele acoperite”, sporind dependenţa de „consilierii şi tehnicienii lor, în conjuncţie cu marile livrări de armament sofisticat” , perpetuând prezenţa sovietică şi prin includerea unor „alte genuri de consilieri (precum specialiştii în informaţii ai KGB),” şi prin folosirea grupurilor „pentru a furniza informaţii, pentru atragerea de aliaţi şi citirea pulsului de nemulţumire al armatei.”[35]. Memorandumul sublinia că se căutau îndeosebi „relaţiile din sfera informativă”, deoarece ofereau „acces la organizaţiile informative din ţara gazdă” care permiteau penetrarea sovietică şi neutralizarea „uneia din metodele de control al guvernelor cliente asupra activităţilor subversive sovietice”[36]. Deşi relaţiile româno-iugoslave au rămas bune până la moartea lui Tito, cooperarea dintre cele două ţări este adesea condiţionată şi nu a permis niciodată ca Belgradul să fie privit în Statele Unite ca unicul stat european socialist independent de Moscova. La rândul său, concluzionând că diminuarea importanţei Iugoslaviei pentru SUA se datora „noilor posibilităţi pe care S.U.A. le-a câştigat în relaţiile cu lumea socialistă”, în principal cu România, Belgradul şi-a concentrat eforturile spre limitarea acestor posibilităţi, astfel încât Washingtonul să rămână interesat de Belgrad[37].

Întâlnirea Ceauşescu-Bodnăraş-Tito
Această condiţie a ieşit repede la iveală în timpul întrevederii dintre Tito şi Ceauşescu, din 24 august 1968, de la graniţa româno-iugoslavă. Întâlnirea a fost stabilită atât de confidenţial încât nici măcar primul ministru, Ion Gheorghe Maurer, nu a fost informat[38]. Ceauşescu, însoţit de Pregatiri de aparare 1968-1969Emil Bodnăraş, a adus rapoartele informative cu privire la planurile sovieticilor de a interveni în România, şi apoi în Iugoslavia, pornind de la premisa că cei doi „vor trebui să lupte împreună”. El a evidenţiat coeziunea internă din România, în ceea ce privea condamnarea acţiunii sovietice, refuzul de a adopta soluţia capitulării asemeni Cehoslovaciei şi rezistenţa militară „în faţa oricărei tentative de pătrundere pe teritoriul ţărilor lor” [39]. De asemenea, el i-a formulat lui Tito a solicitare precisă. Precizând că „nu e chiar egală corelarea forţelor” şi că ţara sa depinde „într-o anumită măsură” de sprijinul Chinei – care a afirmat de două ori că „România poate conta pe sprijinul poporului chinez pentru apărarea independenţei sale” – Bodnăraş şi Ceauşescu l-au întrebat pe Tito dacă pot conta pe el în ceea ce privea asigurarea unicei căii de aprovizionare.
Bodnăraş: Având în vedere cum au procedat în Cehoslovacia, nu putem exclude posibilitatea ca ei să procedeze la fel cu noi. Aşa cum a explicat tovarăşul Ceauşescu, decizia noastră este fără echivoc. Vom lupta cu armele în mână… În cazul unui atac împotriva României trei frontiere vor fi atacate. Singurul nostru flanc deschis este cel cu Iugoslavia.
Tito: Poate vom fi în spatele frontului.
Bodnăraş: Vom face tot ce ne stă în putinţă, cu toate mijloacele pe care le avem, ca acest flanc să rămână deschis. Avem în vedere sectorul Timişoara-Turnu Severin. În eventualitatea unor evenimente neprevăzute, am vrea să ştim dacă putem conta pe voi că acest culoar va rămâne deschis şi va fi apărat.
Tito: La ce vă referiţi când spuneţi că acest culoar să fie apărat?
Bodnăraş: Dacă se ajunge la asta, nu ştim dacă se vor opri pe teritoriul României. Dispunem de forţe care li se vor opune pe teritoriul nostru. Cu toate acestea, ne temem că poate fi o acţiune surpriză care să cuprindă şi teritoriul Iugoslaviei.
Tito: Nu vom permite un astfel de lucru. Sunteţi convinşi că şi noi suntem vizaţi?
Ceauşescu: Aceasta este problema. Prin urmare, aş vrea să încheiem această discuţie cu asigurarea că avem o legătură sigură cu voi, întrucât este singura rută prin care ne putem aproviziona cu arme, mijloace de luptă şi alte mijloace.
Tito: Este în regulă[40].
Apoi, Tito a făcut o altă digresiune, punând în discuţie acceptul său privind coridorul de aprovizionare. El a citat acordurile juridice internaţionale privind predarea armelor de către soldaţii români în cazul în care aceştia pătrund pe teritoriul Iugoslaviei, astfel încât U.R.S.S.-ului „să nu i se ofere pretextul” de „a ne ataca şi pe noi”, provocând următoarele discuţii:
Bodnăraş: Noi nu intenţionăm să părăsim teritoriul nostru. Vom lupta. Coridorul nu este pentru retragerea noastră.
Tito: Pur şi simplu, vorbesc din perspectiva reglementărilor juridice internaţionale. Mă gândesc la armamentul greu. Cred că putem controla Dunărea.
Bodnăraş: Tovarăşul Ceauşescu s-a referit la această legătură, pentru orice eventualitate. Termenul „coridor” nu este tocmai adecvat. Mai precis, dorim să avem contact cu Iugoslavia socialistă.
Ceauşescu: Desigur, principala problemă pentru noi este că trebuie să luptăm, întrucât am luat decizia de a apăra independenţa ţării noastre, în orice condiţii. Cu siguranţă, acest lucru va necesita eforturi deosebite şi, poate, sub diverse modalităţi. Din multe puncte de vedere, relieful nostru este avantajos, avem Carpaţii…
Tito: Nu discutăm despre asta. Mă refeream doar la eventualitatea retragerii voastre, având armament greu şi analizam această situaţie din perspectiva reglementărilor juridice internaţionale.
Bodnăraş: Nu am cunoştinţă despre nici o lege care să împiedice partizanatul.
Tito: Să nu vorbim aşa, să fim realişti. Mă refer la artileria grea care nu a încăput pe mâinile lor, şi care, atunci când soseşte pe teritoriul nostru, nu trebuie să fie utilizată de noi, pentru a nu le oferi pretextul de a începe un război şi împotriva Iugoslaviei. […]
Ceauşescu: Dacă România va fi atacată, mai devreme sau mai târziu, şi Iugoslavia va fi atacată. […] [41]

Se pare că Tito nu a acceptat concluziile serviciilor române de informaţii, potrivit cărora o pătrundere pe teritoriul României va cuprinde şi Iugoslavia, şi nici asigurările lor că linia de retragere era în România, în munţii Carpaţi. Cu toate acestea, la sfaturile „colaboratorilor săi militari”, el a cerut „restabilirea contactelor dintre serviciile de contra-informaţii” şi instituţionalizarea „schimbului de informaţii”. Ceauşescu a fost de acord, insistând asupra intenţiilor agresive ale U.R.S.S. şi asupra necesităţii unei mai ferme cooperări militare româno-iugoslave. Din nou, Tito a amânat un răspuns, spunând că va aştepta „să vadă cum evoluează situaţia în următoarele zile”. Apoi, şi-a exprimat temerile cu privire la invadarea Iugoslaviei de forţele N.A.T.O. şi ale Tratatului de la Varşovia. Trebuie să vă spun că pentru noi, situaţia la frontiera cu Italia este foarte dificilă. Trebuie să ne întărim forţele acolo. Avem informaţii potrivit cărora armata italiană crede că, în cazul în care Iugoslavia are probleme, va putea redobândi teritoriile iugoslave pe care le-am luat de la ei, la sfârşitul războiului… De asemenea, avem informaţii că Italia se bazează pe Albania. În Albania se duce o campanie pro-Kosovo şi trebuie să ne păstrăm trupele acolo, în continuare. Mai mult, trebuie să ne concentrăm forţele împotriva Bulgariei şi Greciei, aşadar situaţia noastră nu este mai bună decât a voastră.[42]

Competiţia pentru titlul erou

Liderul iugoslav a oferit apoi interlocutorilor săi români sfaturi în propriul său folos, prin care urmărea să-şi întărească poziţia de unic opozant al Moscovei, în Balcani, contribuind în acelaşi timp la campania sovietică de dezinformare, deja demarată împotriva României, prin care guvernul de la Bucureşti era prezentat ca fiind ezitant în acţiunea sa de condamnare a invaziei, că se reconciliase cu Moscova şi revenise în Blocul sovietic. Tematica acestei dezinformări se va regăsi în cele mai importante studii şi lucrări occidentale, din următorii 40 de ani. În ceea ce priveşte atitudinea lui Tito, acesta a sfătuit România să-şi diminueze opoziţia publică faţă de Moscova: „Cred că ar fi mai bine pentru voi să adoptaţi poziţii pozitive, ca ţară socialistă, oricât de des aveţi ocazia, şi în privinţa tipului de relaţii pe care doriţi să le aveţi cu statele socialiste, de o aşa manieră încât nimeni să nu vă poată acuza de comportament negativ, ceea ce ar crea pretexte pentru ceva. Trebuie să confirmaţi fidelitatea voastră faţă de Tratatul de la Varşovia, fără a menţiona, pentru moment, necesitatea unor progrese, astfel ca ei să nu aibă nici un pretext. Nu li se va oferi nici un pretext pentru a lua măsuri. Ştim că presa bulgară, ungară şi sovietică va inventa, va spune minciuni. Trebuie să arătaţi în presa voastră că nimic din ce spun ei nu este adevărat”[43]. Ceauşescu a încheiat discuţia refuzând invitaţia lui Tito de a rămâne să ia masa împreună, pentru discuţii detaliate, dată fiind presiunea evenimentelor. Apoi Tito l-a prevenit, „cu toată sinceritatea”, fără a-i da explicaţii despre sursa informaţiei: „ai grijă de tine, de siguranţa ta, chiar şi la Bucureşti”. A doua zi, Ceauşescu nu a cugetat prea mult la întâlnirea pe care a avut-o cu Tito. În particular şi-a exprimat dezamăgirea că liderul iugoslav i-a oferit în loc de solidaritate, azil[44]. Însă, în faţa Comitetului Executiv a declarat doar că iugoslavii: „…ne-au spus că sunt de acord cu noi, dar că ar trebui să avem grijă şi să dăm dovadă de cumpătare, singura diferenţă fiind că ei fac exact invers. […] Ne-au explicat că şi ei se află într-o situaţie dificilă de care italienii ar putea profita, aceştia având unele pretenţii teritoriale, precum şi albanezii şi grecii, care ar putea profita de o anumită stare de fapt” [45].

Nu după mult timp, evaluările şi rapoartele făcute de serviciile secrete americane au început imediat să trâmbiţeze pe tema „rezistenţei îndârjite a iugoslavilor şi privind baterea în retragere a României”[46]. Faptul era cu atât mai uimitor cu cât remarcile liderului român fuseseră mult mai „îndrăzneţe” şi neechivoce în condamnarea invaziei decât expresiile „mai blânde” de „îngrijorarea” pe care le folosise Tito până în acel moment[47]. Era o mare discrepanţă între protestele zgomotoase ale lui Tito din occident şi acţiunile discrete făcute de Ceauşescu în sprijinul Cehoslovaciei şi cu scopul de a pune piedici U.R.S.S.. În tot acest timp, Bucureştiul condamna invazia, în mod repetat, dar nu mass-media occidentală, ci la consiliile Tratatului de la Varşovia, în interiorul comunităţii socialiste, şi la sesiunile de lucru ale O.N.U. Discrepanţa a fost reflectată şi de atacurile din media sovietică în care Ceauşescu a fost „atacat direct, în termeni foarte critici, de presa maghiară şi sovietică”, în timp ce Tito nu a fost „atât de expus”[48]. Era o şi mai mare contradicţie între rapoartele despre reconcilierea româno – sovietică, presiunile militare sovietice constante şi măsurile economice punitive. Moscova nu a exercitat niciun fel de presiune economică asupra Iugoslaviei în urma protestelor politice ale lui Tito. Dimpotrivă, la finele anului 1968, când, după toate aparenţele, „atitudinea ostilă manifestată de Uniunea Sovietică faţă de Iugoslavia atinsese un nivel nemaiauzit de la excomunicarea din Cominform, cu 20 de ani în urmă”, Belgradul şi Moscova au încheiat un acord „în vederea unei creşteri semnificative a comerţului în spaţiul iugoslav, cu ţările semnatare ale Tratatului de la Varşovia”, acord ce prevedea un schimb de mărfuri de bază cu U.R.S.S. cu 30% peste nivelul estimat pentru 1968″[49]. În plus, „se pare că U.R.S.S. şi aliaţii săi dădeau garanţii că vor menţine relaţii normale”, indiferent de opoziţia manifestată public de Tito faţă de invazie, sugerând că aceasta nu avea de ce să deranjeze cât de puţin Moscova, după cum se anticipase în Occident.

În acest timp, un grup de înalţi oficiali ai Departamentului de Stat analizau febril împrejurările ce făceau trimitere la o invazie a României de tipul invaziei Cehoslovaciei, date fiind probele ce indicau comasarea trupelor militare sovietice şi ale ţărilor Tratatului de la Varşovia la graniţele sale, precum şi „războiul economic declanşat de sovietici împotriva României”, probe care indicau cu totul altceva decât o reconciliere[50]. Evaluările SUA excludeau posibilitatea ca Iugoslavia să fie complicele Kremlinului. Anomalia nu a condus la o re-examinare mai atentă a relaţiei economice care se îmbunătăţise semnificativ. În schimb, C.I.A. descria relaţia ca fiind „puţin afectată de înrăutăţirea relaţiilor politice după invazia Cehoslovaciei”, datorită „deciziei U.R.S.S. de a nu exercita presiuni economice”, prezentând, astfel, îmbunătăţirea semnificativă a relaţiilor ca o lipsă a sancţiunilor[51].
– Va urma –

Notă: Textul face parte din volumul istoricului american Larry Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Bucureşti, Ed. RAO, 2012, cap. 15, p.392-401.
–––––––––––––––
[26] Beloff (1985), p. 176.
[27] Discuţia Bodnăraş-Barnes (1974), p. 4, CWIHP.
[28] Spre deosebire de România, Iugoslavia „a declarat că este întru totul de partea arabilor, în timpul şi după terminarea războiului din iunie, adesea opunându-se intereselor SUA în regiune” şi „a adoptat în regiune politici care adesea coincideau şi le completau pe cele ale URSS”. Iugoslavia: O evaluare informativă (ca reacţie la NSSM 129) CIA, Biroul de Estimări Naţionale, reprezentanţi ai Comunităţii de Informaţii care au apărut la principalele dezbateri ale comunităţii, 27 iulie 1971 (declasificat: 21 septembrie 1999), p.52, CIA.
[29] Ambele părţi au avut aceleaşi poziţii în timpul războiului din Octombrie 1973, din Orientul Mijlociu.
[30] Înregistrările poloneze ale Întrunirii Liderilor Blocului Sovietic (şi Tito), la Budapesta, 11-12 iulie 1967, KCPZPR, XI A/13, AAN, Varşovia, James G.Hershberg, Blocul Sovietic şi consecinţele Războiului din iunie 1967: Documente selecţionate din arhivele poloneze şi româneşti, CWIHP e-Dosar nr.13.
[31] Se pare că exista o cooperare în domeniul informaţiilor mult mai strânsă decât se credea. Neil Barnett, Tito, Londra, Haus Publishing, 2006, p.138.
[32] Acesta a fost un fenomen obişnuit în perioada Războiului Rece, când comunităţile academice şi cele informative includeau toate statele comuniste non-sovietice într-o singură categorie, de „est-europene” ,cu subcategoria „balcanică”, urmând modelul instituţiilor şi practicilor sovietice. Astfel, „specialiştii est-europeni” erau responsabili pentru toate statele comuniste non-sovietice, cu „specialişti balcanici” responsabili pentru Ungaria, România, Bulgaria, Iugoslavia şi Albania, în ciuda diferenţelor extreme de ordin cultural, politic, economic şi lingvistic pe care foarte puţini specialişti le stăpâneau.
[33] CIA, Office of Current Intelligence, Raport Special: Politicile Iugoslaviei în Lumea Comunistă, 21 mai 1965 (declasificat în 02.05.2002), p. 5,7
[34] Ibidem, p.7 . CIA a menţionat în acest raport că „aparenta determinare a Belgradului de a evita o situaţie dificilă în ceea ce priveşte alinierea cu armata sovietică” poate fi zdruncinată de eşecul ei în a încheia cu SUA acorduri satisfăcătoare privind piese de schimb şi echipamente noi”. Se pare că CIA a ignorat aceste implicaţii când Belgradul a eşuat în următorii ani.
[35] Soviet Foreign Military Assistance: Interagency Intelligence Memorandum (NI IIM 87-10004C), mai 1987 (informare din 1 aprilie 1987), p. 18-19, CIA.
[36] Ibid.
[37] Raport privind relaţiile RSFI-SUA şi concluziile Comitetului Federal Executiv, 18 iulie 1964, Arhivele iugoslave, fond nr. VOT, dosar nr. IX, Tema nr. 109-V 1964, CWIHP, Iugoslavia în Războiul Rece. Spre sfârşitul anilor 70, păstrarea „avantajului Iugoslaviei” în relaţiile cu SUA, însemna colaborarea cu Moscova şi Budapesta pentru limitarea relaţiilor româno-americane (şi a legăturilor României cu Occidentul, în general..
[38] Maurer şi-a exprimat ulterior surprinderea şi opoziţia faţă de această întâlnire. Betea (2008), p. 332-333. Nici ministrul de externe, Mănescu, nu a fost informat. Op. cit., pp. 584-585.
[39] O stenogramă a discuţiei este reprodusă de Ioan Scurtu, în „Unanimitate deplină pentru condamnarea intervenţiei”, în Dosarele Istoriei nr. 8 (24)/1998, Bucureşti, p.50-58). O versiune scurtă este realizată de Ioan Scurtu, „Ceauşescu către Tito: Suntem hotărâţi să apărăm independenţa ţării”, Magazin istoric, nr.2, 1998, la www. magazinistoric.ro.
[40] Ibid.
[41] Ibid.
[42] Ibid.
[43] Ibidem. Oficialul iugoslav a subliniat diferenţa dintre atitudinea şovăitoare a României şi cea consecventă a Iugoslaviei, generalizând o schimbare inexistentă a politicii, pe baza absenţei demonstraţiilor în masă. Vezi: D.Hanekovic în Vjesnik (Belgrad), 28 septembrie 1968.
[44] Conform lui Corneliu Mănescu, reprezentant al României la ONu în acea perioadă, promisiunea lui Tito de a ne „deschide graniţele, dezarma şi a oferi azil politic” era echivalentă cu „internarea în lagăre, fără a folosi cuvântul lagăr.”Betea (2008), p. 584.
[45] Stenograma întâlnirii Comitetului executiv al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, 25 august 1968, ANIC, CC al PCR/Cancelarie, dosar nr. 135/1968, f. 6-29
[46] Ermarth (1969), p. 120. Belgradul s-a aliniat chiar ostentativ la poziţia Statelor Unite, solicitând o întâlnire a Consiliului de securitate al ONU pe această temă, la care România se opusese dată fiind împotrivirea conducerii Cehoslovaciei (care din cauza lipsei unei alternative imediate, i-au retras temporar pe Dubček şi Svoboda). Belgradul şi-a retras apoi tacit sprijinul pentru o asemenea reuniune, distanţându-se aparent de poziţia Bucureştiului.
[47] Vezi: USSR-Czechoslovakia (Information of 2300 EDT), 22 august 1968 (declasificat:15 ianuarie 2004), p. 3; USSR Resorts to Invasion in Czechoslovak Crisis (1968), p. 5, ambele în colecţia „Strategic Warning and the Role of Intelligence” (2010), CIA. CIA l-a scuzat pe Tito pentru linia sa „mai moderată” ca fiind probabil „o reflecţie a îngrijorării că mişcările s-ar fi putut răspândi în Iugoslavia.” Deci se implica faptul că liderul român nu împărtăşea griji similare. Se pare că SUA l-au întrebat pe Tito în legătură cu această linie mai moderată, astfel încât el l-a informat pe ambasadorul american de la Belgrad, curând după aceea, „că Iugoslavia va intensifica condamnarea puternică a intervenţiei sovietice.”
[48] Czechoslovak Crisis Inflames Divisions in Eastern Europe, Weekly Summary, 30 august 1968 (declasificat: 29 septembrie 2008), p. 7, „Strategic Warning and the Role of Intelligence: Lessons Learned From The 1968 Soviet Invasion of Czechoslovakia” (2010), CIA. Greul atacurilor împotriva României a fost dus de „presa din URSS, Ungaria şi Bulgaria.”
[49] Ermarth (1969), p. 120; Intelligence Memorandum: Economic Relations between Yugoslavia and the Warsaw Pact Countries (ER IM 69-5), 1 ianuarie 1969 (declasificat la 11 decembrie 1998). Analiza economică sovietică, Biroul de cercetare economică, coordonat de Biroul de informaţii, p. 15, CIA. Comerţul cu ţările membre ale Tratatului, programat să crească de la 900 milioane USD în 1968, la 1,1 miliarde USD în 1969 a sporit de fapt mai mult, în timp ce schimbul de mărfuri cu URSS a crescut la 500 milioane USD.
[50] Nota Preşedintelui Grupului Regional Interdepartamental pentru Afaceri Europene (Leddy) către Sub-secretarul de Stat (Katzenbach), Washington, 1 octombrie 1968, Documentul 23, FRUS, 1964-1968, Eastern Europe, vol. XVII.
[51] Intelligence Memorandum: Economic Relations Between Yugoslavia and the Warsaw Pact Countries (1969), p. 15. Vezi şi: Soviet Use of Economic Relations for Political Purposes, 9 mai 1983 (declasificat: 21 februarie 2001), p. 5-6, CIA.


partea a treia

Watts Larry-Fereste-ma-doamne-de-prieteni 28 august 1968Intervenţia preşedinţiei americană

În mod paradoxal, în timp ce căuta sprijinul Beijingului, în cadrul comunităţii socialiste, Bucureştiul a primit ajutorul nesolicitat al Washingtonului, care ar fi putut fi decisiv în schimbarea intenţiilor Moscovei de a interveni în România, în perioada august – octombrie 1968[52]. Evaluând intenţiile U.R.S.S., la o întâlnire a Consiliului de Securitate Naţională, pe 23 august, directorul C.I.A., Richard Helms, a declarat că România „a adoptat una dintre cele mai ferme poziţii publice luate de vreun guvern în ce priveşte Cehoslovacia”, fie el din Orient sau Occident, şi că există „temeri bine întemeiate” că U.R.S.S. ar putea să reacţioneze[53]. Şi Preşedintele Johnson era convins de acest lucru. Imediat, ambasadorul României a primit acces permanent la Secretarul de Stat Dean Rusk şi i s-a spus „că-l poate suna pe Secretar direct, în caz că era nevoie”. În aceeaşi zi, Rusk îl sunase pe ambasadorul Anatoli Dobrinin pentru a se interesa cu privire la intenţiile Moscovei faţă de România şi a lansa un avertisment în acest sens: „În ultimele ore am primit numeroase informaţii alarmante cu privire la o posibilă invazie sovietică în România. Secretarul de stat a subliniat că aceste informaţii nu vin de la partea română. Cu siguranţă că ambasadorul cunoaşte consecinţele pe care o asemenea acţiune le-ar avea asupra punctului de vedere al Statelor Unite, mai ales că vine după recenta acţiune sovietică în Cehoslovacia… Acesta a întrebat dacă Dobrinin are informaţii pe această temă[54]. Dobrinin îşi aminteşte că Rusk l-a avertizat „oarecum pe neaşteptate” să nu invadeze României, afirmând că „ar fi fost prea mult” şi peste puterea administraţiei S.U.A. de a controla „opinia publică”[55]. Moscova nu a dat niciun răspuns. Între timp, Comitetul executiv din România s-a întrunit din nou pe 25 august pentru a discuta noile mişcări ale U.R.S.S. şi ale trupelor aliate[56]. Deosebit de îngrijorătoare erau mişcările celor două divizii sovietice şi ale trupelor ungare în estul Ungariei, de la Debreţin către graniţa cu România, precum şi mişcările diviziilor sovietice staţionate permanent în RSS Moldovenească, la Chişinău şi pregătirile evidente pe care le făceau acestea pentru a trece pe teritoriul românesc.[57] Doi dintre participanţi, Gheorghe Stoica şi Gheorghe Apostol, şi-au exprimat îngrijorarea vecină cu panica, astfel încât Bodnăraş a încheiat şedinţa afirmând „pentru liniştea lor” că fuseseră luate „toate măsurile” necesare pentru a preîntâmpina un atac militar surpriză din partea celor cinci state membre ale Tratatului de la Varşovia.

Pe 27 august Comitetul politic al Partidului Socialist Muncitoresc Ungar (H.W.S.P.) observa că: „Atât iugoslavii, cât şi românii au protestat faţă de guvernele celor cinci ţări socialiste cu privire la invazia trupelor aliate pe teritoriul Cehoslovaciei şi ambele ţări au făcut demersuri militare. Aceste demersuri au un scop politic pe plan intern, dat fiind că sunt menite să vină în sprijinul politicii adoptate de conducere, dar, dintr-o perspectivă obiectivă, acestea sprijină politica anti-sovietică şi propaganda imperialiştilor. Efectivele forţelor armate şi natura activităţii lor indica faptul că atât România cât şi Iugoslavia se pregătesc în scopuri defensive”. Politica Ungariei faţă de ambele ţări a fost de „respingere fermă a atacurile nedrepte în apărarea poziţiilor noastre corecte” şi să se angajeze în luarea de măsuri „pentru a dezvolta şi normaliza relaţiile noastre bilaterale în domeniul social, cultural, economic şi comercial.” Comitetul politic al HWSP a ajuns la concluzia că: „Trebuie să-i informăm pe conducătorii român şi iugoslav, într-o manieră corespunzătoare, că propaganda Occidentului privind ameninţarea unui atac iminent este neîntemeiată”[58]. Două zile mai târziu, pe 29 august, Statele Unite, N.A.T.O., serviciile de informaţii ale României şi Iugoslaviei au informat la unison că trupele U.R.S.S., ale Ungariei şi Bulgariei şi-au intensificat pregătirile de a se desfăşura de-a lungul graniţelor cu România. În consecinţă, colectivul Cehoslovacia din Departamentul de Stat a fost convins să „includă planurile pentru evoluţiile care ar afecta România”, inclusiv pregătirile pentru „planurile corespunzătoare de contingenţă în eventualitatea unei acţiuni militare sovietice în România[59]. Cât de serios lua în considerare această posibilitate administraţia Johnson este reflectat de faptul că consilierul preşedintelui a luat chiar măsura extraordinară de a întocmi proiectul unei declaraţii de condamnare a atacului împotriva României: „Lumea este şocată de vestea că Uniunea Sovietică şi câţiva dintre sateliţii săi au întreprins încă o agresiune brutală împotriva unui stat independent din Europa. Atacul împotriva României şi invazia Cehoslovaciei, care l-a precedat, dovedesc o ignorare gravă a integrităţii şi suveranităţii unor naţiuni independente. Această acţiune este total opusă declaraţiilor repetate ale guvernului sovietic care condamnă amestecul în afacerile interne ale altor state”[60].

Acest mesaj reitera că „atacul asupra României din partea Uniunii Sovietice şi a aliaţilor săi ridica probleme adânci şi grave” şi va genera un răspuns internaţional. Pe 30 august, ambasadorii sovietici acreditaţi în cele patru state importante membre N.A.T.O. şi-au programat întâlniri simultane pentru a doua zi. O mişcare similară a precedat anunţul privind acţiunea militară în Cehoslovacia după ce aceasta se afla deja în plină desfăşurare de câteva ore. Semnalele primite de Agenţia Naţională de Securitate arătau şi ele dovezile unei posibile „mişcări a sovieticilor în România” pentru „a-l aduce pe Ceauşescu pe linie”: „Casa Albă a fost preocupată de această posibilitate încă de pe data de 23. România a dus o politică externă independentă încă din 1964, iar în timpul crizei din Cehoslovacia a sprijinit guvernul Dubcek (singura din Blocul Sovietic). Mişcările de trupe sovietice din zonele periferice României pot fi interpretate ca reprezentând o ameninţare pentru această ţară”[61].

Administraţia Johnson a decis să preîntâmpine acţiunea Kremlinului cu angajamente răspicate şi credibile că va declanşa represalii grave. Rusk l-a convocat urgent pe Dobrinin la o întâlnire ,în cursul aceleiaşi seri (la ora 21.00). Cu o oră înaintea întâlnirii, într-o declaraţie televizată, preşedintele Johnson a făcut o referire cu privire la Europa de est, avertizând că vor fi repercusiuni cumplite în cazul în care Moscova ar „elibera câinii războiului”, cu referire directă la „temerile legate de posibilitatea ca sovieticii să intervină în România”[62]. Ulterior, Rusk i-a informat pe români că Washingtonul primise „informaţii complexe în cursul acelei zile care nu ne-au plăcut deloc” şi, prin urmare, a fost obligat să acţioneze rapid[63]. Rusk a trecut direct la subiect cu reprezentantul sovietic, indicând lipsa unui răspuns la solicitarea formulată de S.U.A. privind exprimarea intenţiilor pe care le avea U.R.S.S. Dimpotrivă, a evidenţiat Rusk: „… noi primim în continuare informări deranjante şi în ultimele 24 de ore am primit numeroase rapoarte privind mişcarea trupelor, incidente la frontieră etc. El a întrebat dacă ambasadorul avea vreo justificare să-i dea asigurări că nu intenţionau să declanşeze o acţiune împotriva României… Secretarul a afirmat că, dacă se avea în vedere o asemenea acţiune, atunci, în numele întregii lumi, îi cere să nu o ducă la bun sfârşit. Consecinţele unei asemenea acţiuni asupra afacerilor internaţionale ar fi inimaginabile”[64] .

Încercând să îndepărteze temerile cu privire la isteria iscată în jurul României, „Dobrinin a întrebat dacă românii sunt de aceeaşi părere”, răspunsul primit fiind că Washingtonul „nu deţine niciun fel de informaţii de la români.” „Pentru a face ceea ce era corect”, preşedintele Johnson „a emis un avertisment public către U.R.S.S., în prima săptămână din septembrie”, iar „invazia asupra României nu a mai avut loc”[65]. Într-adevăr, Rusk a informat Consiliul Naţional de Securitate, la şedinţa din 4 septembrie, că deşi sovieticii bătuseră în retragere imediat după discursul preşedintelui Johnson, „nu putem fi siguri că sovietici nu vor ataca Berlinul sau România în zilele următoare. Generalul Wheeler a împărtăşit şi el această îngrijorare, explicând că: „19 divizii sovietice vor putea intra în România în decurs de două-trei zile. Această forţă poate înăbuşi rapid orice opoziţie românească. Vor exista puţine informaţii ale serviciilor de spionaj. Vom putea însă să detectăm mişcările avioanelor sovietice”[66].

Intenţiile Pactului de la Varşovia vizavi de hotărârea României

Peste câţiva ani, deşi negând intenţia „serioasă” privind o eventuală invazie şi denaturând dezacordul sovietic cu Bucureştiul ca fiind limitat la „refuzul acestuia de a lua parte la acţiunea comună a Pactului împotriva Cehoslovaciei”, ambasadorul sovietic a confirmat că existau motive legitime de îngrijorare. Dobrinin, care avea să părăsească în sfârşit Washingtonul, în anul 1986, pentru a conduce Departamentul internaţional care coordona şi superviza operaţiunile de dezinformare, a informat că trupele sovietice erau într-adevăr „angajate în manevre tactice demonstrative” de-a lungul frontierei cu România, care erau „atent monitorizate” de serviciile secrete occidentale, astfel încât „informaţiile cu privire la acestea au ajuns repede la preşedintele Johnson”[67]. Cu siguranţă, aşteptările legate de o mişcare împotriva României erau larg răspândite în rândul forţelor sovietice şi ale statelor membre ale Tratatului de la Varşovia care au participat la invazia Cehoslovaciei. Pe 26 august, ministrul polonez al apărării, Generalul Wojciech Iaruzelski, a declarat auditoriului său de la Academia Statului Major General al Poloniei că România va avea de suferit pentru lipsa de obedienţă şi că „trebuie să se supună ordinelor sau să suporte consecinţele”[68]. Aproape patruzeci de ani mai târziu, pe când susţinea că nu a făcut parte din grupul de decizie şi strategie al Tratatului de la Varşovia, Iaruzelski şi-a amintit că „la timpul respectiv şi, de asemenea, ulterior, s-au vehiculat unele informaţii potrivit cărora forţele noastre se puteau folosi de un „fir” pentru a invada România şi pentru a scăpa de Ceauşescu”, informaţii care „probabil” că „reprezentau intenţiile unor persoane”[69]. Recunoaşterea lui Jarujelski este şi mai interesantă având în vedere că el a respins în mod repetat propunerea României de a se uni pentru a contrabalansa dominaţia sovietică, a denaturat frecvent poziţiile (militare şi politice) ale României în faţa conducerii partidului şi guvernului polonez şi lucra, se pare, pentru spionajul militar sovietic[70].

Un fost ofiţer G.R.U. aflat la vremea respectivă la comandă, considera că era „destul de evident” că armata sovietică „va invada România”[71].Dean Rusk august 1968 Motivele pentru care s-au întors atât de rapid împotriva ei erau „foarte convingătoare”. Acestea conţineau denunţarea de către România a intervenţiei în Cehoslovacia ca fiind „un act de agresiune”, refuzul ei de a permite trupelor statelor Tratatului de la Varşovia să desfăşoare misiuni pe teritoriul său, declaraţia că, „în eventualitatea unui război în Europa, va decide în mod independent dacă va intra sau nu în război şi de partea cui” şi exercitarea dreptului de veto pentru crearea unei legături pe teritoriul său între U.R.S.S. şi Bulgaria pentru transferul trupelor[72]. Astfel, este uşor de înţeles de ce Administraţia Johnson a depus eforturi atât de mari „pentru a sublinia gravitatea acestei probleme”. Potrivit arhivelor Departamentului de Stat, Rusk a declarat că Washingtonul „era foarte îngrijorat”, iar Dobrinin „nu ar trebui să interpreteze greşit atitudinea lor moderată”. Statele Unite doreau să specifice clar, „în cei mai duri termeni”, că se aşteptau ca Uniunea Sovietică „să nu mai ia în calcul pe viitor utilizarea forţei militare împotriva oricăror ţări din estul Europei”[73]. Dobrinin îşi aminteşte că Rusk şi-a exprimat îngrijorarea în termeni emoţionali: „În numele omenirii, vă cerem să nu invadaţi România, deoarece consecinţele vor fi imposibil de prevăzut” şi „vor fi dezastruoase pentru relaţiile sovieto-americane şi pentru întreaga lume”[74].

A doua zi, într-un mesaj urgent, asistentul special al preşedintelui observa că „dacă avea să se întâmple ceva în România, acest lucru se putea întâmpla în prima săptămâna a lunii septembrie”, altfel spus, exact conform planificării furnizate Bucureştiului de către ofiţerul polonez din grupul de strategie al Tratatului de la Varşovia[75]. Mesajul era însoţită de o scrisoare a preşedintelui Johnson adresată şefului statului, Alexei Kosîgin, invocând posibilitatea unui Al Treilea Război Mondial în cazul în care Moscova invada România: „De două ori în decursul vieţii dumneavoastră şi al vieţii mele ne-am confruntat cu un război mondial, provocat de evenimente care s-au petrecut în estul Europei […] Aşa cum secretarul Rusk sublinia în discuţia cu ambasadorul Dobrinin, sper că guvernul dumneavoastră se va abţine, dacă se pune problema unei intervenţii militare în România sau în orice altă ţară din Europa de est[76]. În acelaşi timp, Rostow i-a comunicat preşedintelui Johnson că, deşi „există puţine informaţii adiţionale” asupra ameninţării militare sovietice la adresa României: „Reţeaua meteorologică a forţelor aeriene sovietice a difuzat condiţiile meteorologice din România şi Iugoslavia, începând din 28 august, sugerând prin aceasta că se aşteaptă să fie efectuate zboruri în Balcani… În acelaşi timp, rapoartele meteorologice despre Cehoslovacia s-au diminuat considerabil”[77].

În 24 de ore, Dobrinin s-a întors cu răspunsul oficial al U.R.S.S., însă nu scris, ci verbal. Se declara oficial, pentru prima dată de la începutul crizei, în urmă cu 10 zile, că „temerile şi informaţiile privind intervenţia militară a U.R.S.S. împotriva României erau total nefondate”[78]. Dobrinin se referă la atacul indirect al Moscovei asupra credibilităţii României în declaraţia sa că „rapoartele despre viitoare deplasări de forţe sovietice în România sunt create special de anumite cercuri pentru a induce în eroare guvernul american şi ele nu corespund realităţii”[79]. Operaţiunile deschise de recunoaştere şi pregătirile pentru traversarea frontierei cu România s-au oprit într-o săptămână. Ulterior, Rusk le-a spus românilor că au avut „patru cărţi” de jucat împotriva Moscovei. Din păcate, primele două – „conştiinţa sovieticilor şi a aliaţilor din cadrul Tratatului de la Varşovia” şi „reacţia furioasă a opiniei publice mondiale” – se dovediseră deja inutile în cazul Cehoslovaciei[80]. Celelalte două cărţi, unitatea şi „atitudinea poporului român” şi „faptul că o invazie în România ar risca o rupere a relaţiilor dintre U.R.S.S. şi Occident” (la care Rusk a adăugat asigurarea sa „că o repetare a acţiunii sovieticilor în România ar provoca o reacţie mult mai puternică din partea Occidentului decât în cazul Cehoslovaciei”) au fost cele care au constituit, într-adevăr, atuurile României[81].

După cum se menţiona în unul din rapoartele C.I.A. ulterioare invaziei, controlul sovietic asupra sateliţilor săi funcţiona numai dacă erau îndeplinite patru precondiţii:
– Partidul comunist trebuie să deţină monopolul puterii;
– Dorinţa sovieticilor de a interveni militar trebuie să fie credibilă;
– Legătura dintre partid şi popor trebuie să fie ruptă; [şi]
– Conducerea locală trebuie să fie capabilă de divizare[82].
Primele două precondiţii – sau vulnerabilităţi din perspectiva regimului ţintă – existau cu siguranţă şi în cazul României. Ultimele două au reprezentat ţinta „măsurilor active” sovietice pe tot parcursul războiului rece. Chinezii aveau o opinie similară în privinţa importanţei unităţii românilor. La observaţia lui Maurer că România era doar o ţară mică, Kang Sheng a ripostat: „India este o ţară mare, dar nu este unită; România este o ţară mică, dar este unită. În acest caz, care dintre ele este mai mare?”[83].

Notă: Textul face parte din volumul istoricului american Larry Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Bucureşti, Ed. RAO, 2012, cap. 15, p.401-410.
–––––––––––––––––-
[52] O propunere a Casei Albe din iulie 1968 pentru coordonarea cu România şi Iugoslavia în scopul descurajării acţiunii militare împotriva Cehoslovaciei ridică posibilitatea ca asemenea discuţii neoficiale să fi existat, chiar şi anterior.
[53] Rezumatul întâlnirii, Cabinet Room, Washington, 23 august 19’68, Document 85, FRUS, 1964-1968, Eastern Europe, vol. XVII. Reprezentantul Pentagonului, generalul Wheeler, a subliniat teama Moscovei de a pierde controlul din moment ce „pierduse deja Iugoslavia, iar România devenise complet independentă în partea de politică externă”
[54]Minuta discuţiei, 23 august 1968, Document 87 in op. cit. Dean Rusk a constatat că „Dobrinin a declarat că nici nu a văzut, nici nu a auzit de vreo intenţie a URSS privind o acţiune împotriva României şi că nici nu crede aceste informaţii. Dimpotrivă, Moscova i-a trimis urări călduroase cu ocazia Zilei Naţionale.”
[55] Anatoly Dobrinin, In Confidence: Moscow’s Ambassador to Six American Cold War Presidents, Seattle, University of Washington, 2001, p. 181.
[56] Stenograma Întâlnirii Comitetului executiv al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, 25 august 1968, ANIC, Cancelaria, dosar nr. 135/1968, ff.6-29.
[57] Forţele SUA responsabile de criză au menţionat „o varietatea de rapoarte” privitoare „la posibilitatea unei mişcări militare sovietice împotriva României, „inclusiv deplasarea unor forţe sovietice şi maghiare între rîul Tisa şi frontiera României.” Situation Report, 0600 hours EDT, 24 august 1968, Department of State Czech Task Force, în „Strategic Warning and the Role of Intelligence” (2010), CIA. Însă, prin categorisirea rapoartelor ca având diverse grade de „credibilitate”, raportul implica faptul că nivelul de încredere era redus reducând importanţa observaţiei din acelaşi raport că anumite „servicii de informaţii sunt neliniştite de rapoartele despre mişcări de trupe ale Pactului de la Varşovia înspre România” şi anularea unei vizite oficiale sovietice „la Bucureşti din cauza „unor mari evenimente care vor avea lua curând acolo.”
[58] Retegan (2000), p. 203-4; M-K-S, 288, fond 5, dosar nr. 471, f. 50-51 şi 62.
[59] Expansion of Czechoslovak Task Force to Include Romanian Contingency, Dean Rusk, Memorandum pentru preşedinte, 29 august 1968, „Strategic Warning and the Role of Intelligence: Lessons Learned From The 1968 Soviet Invasion of Czechoslovakia” (2010), CIA.
[60] Ibidem, p. 2.
[61] Thomas R. Johnson, American Cryptology during the Cold War, 1945-1989, Book II: Centralization Wins, 1960-1972, National Security Agency, Center for Cryptologic History, 1995 (declasificat: 9 iulie 2007), p. 462, National Security Archive Electronic Briefing Book No. 260, http://www.gwu.edu.
[62] Textul discursului apare în Public Papers of the President of The United States: Lyndon B. Johnson, 1968 –69, Book II, pp. 917-920; Doc. 166, Telegrama Departamentului de Stat către Ambasada SUA în România, 31 august 1968, Conversaţia Bogdan – Leddy, semnată de Rusk, transmisă şi la Moscova, Belgrad, Praga.
[63] Minuta discuţiei, SecDel/MC/13, New York, 1 octombrie 1968, Document 170 in op. cit. despre întâlnirea pe tema situaţiei din Europa de Est dintre Rusk, ambasadorul Buffin, asistent Sisco, Kaplan EUR/EE, DeSeabra (translator), ministrul de externe Mănescu, adjunctul ministrului de externe Maliţa, ambasadorul Bogdan, ambasadorul la ONU Diaconescu, Celac (translator).
[64] Minuta discuţiei, 30 august 68, 9 pm, Document 165 in op. cit. Ambasadorul Llewellyn Thompson, un mare suporter al politicilor Departamentului de Stat concentrate pe sovietici, a participat de asemenea la întâlnirea Rusk-Dobrinin.
[65] Johnson (1995), p. 462. Dobrinin „ a spus că el nu primise nici un fel de instrucţiuni în acea privinţă”, dar, ca un punct de vedere personal, considera că Moscova „nu va face nici o mişcare împotriva României”, ca urmare a avertismentului lui Rusk. Vezi: Walt Rostow către Preşedinte, 30 august 1968, CIA, „Strategic Warning and the Role of Intelligence: Lessons Learned From the 1968 Soviet Invasion of Czechoslovakia” (2010), CIA.
[66] Note din cea de-a 59-a şedinţă a Consiliului Naţional de Securitate, septembrie 4, 1968 (extrase), Washington, 7:25 PM, Document No. 125, în Navrátil (1998), p. 494. Vezi şi: FRUS, 1964-1968, Eastern Europe, vol. XVII, Washington DC, US GPO, 1996, pp. 272-278. Rusk a subliniat din nou că: „românii nu lansaseră poveşti despre false ameninţări”.
[67] Dobrinin (1995), p. 178-183.
[68] Comentariul lui Jarujelski aş cum a fost citat în Immediate Warsaw, Telegram no. FOE 144, 19 noiembrie 1968, BNA, PRO, PREM 13/2638.
[69] Răspunsul dat de Generalul Iaruzelski lui David Dastych, Varşovia, 14 iunie 2007, la întrebarea pusă de autor. Amintirile lui Iaruzelski trebuie analizate cu grijă. Este interesant totuşi că el a re-afirmat dezinformarea sovietică privind o ofensivă din Occident (Germania) a justificat invazia şi că opoziţia României faţă de Moscova, chiar „în aspecte minore”, a fost ridicolă, înainte de a afirma că regimul lui Ceauşescu era „regim stalinist, dur şi caracterizat de cultul personalităţii”, fapt ne-adevărat în 1968, când Ceauşescu era încă pe linia deschisă de Gheorghiu Dej a liberalizării. Afirmaţia lui Iaruzelski că „Ungurii au unele motive să se opună lui Ceauşescu”, a fost in deplină conformitate cu dezinformarea că ostilitatea a fost dirijată împotriva liderului român şi nu a politicii independente şi anti-sovietice atât de populare.
[70] Vezi de ex.: Interviul colonelului Ryszard Kuklinski la CIA, „Jaruzelski’s Attitude, Behavior and Style,” (publicat parţial: HR70-14, 19 August 2008), p. 47, în „Preparing for Martial Law: Through the Eyes of Colonel Ryszard Kuklinski,” CIA; Marek Jan Chodakiewicz, „The Jaruzelski Case: The Ascent of Agent ‘Wolski’,” World Politics Review, 12 decembrie 2006, „The General’s Dark Past” Warsaw Voice, 15 iunie 2005.
[71] Viktor Suvorov, Inside the Soviet Army, New York, Berkeley Books, 1982, p. 7.
[72] Op. cit. p.8. Oportunitatea nu reprezenta o problemă deoarece, spre deosebire de Cehoslovacia care avea graniţă cu NATO (şi cu Austria, care era neutră), „România nu avea nici speranţa teoretică de a primi ajutor din partea Occidentului.”
[73] Memorandum al discuţiei, 30 august 68, Document 165, FRUS, 1964-1968, Eastern Europe, volum XVII.
[74] Dobrynin (2001), p. 183.
[75] Nota a fost întocmită de Secretarul de Stat Rusk şi de Secretarul Apărării, Clark Clifford. O săptămână mai târziu, Preşedintele Johnson şi Dean Rusk au informat conducerea Congresului că se părea că „sovieticii ar putea intra în România”, după care Johnson a transmis avertismente publice şi private şi „asigurarea verbală” a Ambasadorului Dobrinin că forţele sovietice nu vor intra în România (sau Berlin). Secretarul Clifford a 0065plicat că în timp ce „nu exista „nici o dovadă despre vreo intervenţie imediată în România”, Pactul îşi arătase capacitatea de a se deplasa rapid şi existau „şapte divizii în Ungaria, 12 în Bulgaria” şi „18 în URSS.” Preşedintele Johnson a adăugat apoi că administraţia rămânea îngrijorată „că poate vor dori să facă curăţenie în acelaşi timp în Iugoslavia, Românai şi Cehoslovacia.” Notes on President’s Meeting with House Leadership on Monday, septembrie 9, 1968, p. 1-2, 4, „Strategic Warning and the Role of Intelligence” (2010), CIA.
[76] Telegrama de la Asistentul special al Preşedintelui (Rostow) adresată Preşedintelui Johnson, în Texas, 31 august 1968, 1801Z, Document 91, FRUS, 1964-1968, Eastern Europe, Vol. XVII. Scrisoarea către Kosîgin, marcată „secret, sensibil, personal,” era aprobată de Departamentul de Stat şi cel al Apărării. Deşi nu se ştie dacă scrisoarea a fost vreodată trimisă, date fiind amintirile lui Dobrinin privind avertismentele formulate de SUA, mesajul pe care îl conţinea a ajuns în mod cert la destinatar.
[77] Cele mai recente aprecieri asupra situaţiei din Europa de Est (As Of 8:30 AM EDT), 31 august 1968, Walt Rostow către preşedinte, p. 2, punctele 7 şi 8, „Strategic Warning and the Role of Intelligence: Lessons Learned From The 1968 Soviet Invasion of Czechoslovakia” (2010), CIA.
[78] Telegrama de la Asistentul special al Preşedintelui (Rostow) adresată Preşedintelui Johnson, 1 septembrie 1968, 0344Z, Document 167 in op. cit. Telegrama a fost primită la ferma lui LBJ pe 31 august, ora 11:01 p.m. De asemenea, în răspuns se arăta că „nu se vor întreprinde astfel de acţiuni nici împotriva Berlinului”, dat fiind că SUA şi-au exprimat îngrijorarea în această privinţă.
[79] Dobrynin ((2001), p. 183.
[80] Memorandum al discuţiei, SecDel/MC/13, New York, 1 octombrie 1968, Document 170, FRUS, 1964-1968, Eastern Europe, Vol. XVII.
[81] Ibid. Rusk a mai adăugat şi un al cincilea atu, « puterea conducerii Partidului Comunist”. Fără îndoială un atu în 1968, avea să devină un joker 20 de ani mai târziu.
[82] Intelligence Memorandum: Czechoslovakia. The Problem of Soviet Control (Reference Title: ESAU XLIV), 16 ianuarie 1970, analiştii James Ogle, John Kerry King, Chief DD/I Special Research Staff, p. ii, CIA.
[83] Munteanu (2008), Doc. 8, p. 429, Minutele discuţiilor dintre delegaţia română la funeraliile lui Ho Chi Minh, condusă de Ion Gheorghe Maurer, şi delegaţia chineză, condusă de Ciu Enlai, 11 septembrie 1969, ANIC, fond CC al PCR – Departamentul politică externă, dos. 72/1969, p. 35-65, în Budura (2005), p. 963-982.

http://www.art-emis.ro/

Acest articol a fost publicat în ISTORIE ROMANEASCA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s