Insecuritatea naţională, un rezultat al „muncii” de fiecare zi


General Br. (r) Aurel I. Rogojan

La ce duce autismul clasei politice

Brexitul şi Uniunea Statelor Riverane Mării Nordului, neoimperialismul otoman şi axa Ankara-Moscova-Teheran-Beijing, reamorsarea crizei din Ucraina, pericolul federalizării celui de al doilea stat românesc şi avansul Rusiei către Prut, „Slavic Brotherhood 2016”, alerta inopinată a Armatei Ruse pe direcţiile strategice sud şi vest, revigorarea propagandei neorevizioniste antiromâneşti şi notabilele absenţe ale preşedintelui şi prim-ministrului României din realităţile politice ale vieţii internaţionale, dar şi ale celei interne, sunt doar câteva dintre motivele de îngrijorare şi reflecţie fără loc pe agenda unei clase politice în permanentă vacanţă.

Brexitul şi Uniunea Statelor Riverane Mării Nordului

Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord a dat startul destrămării Uniunii Europene. Sunt tot mai evidente semnele că şi alţi membri ai Uniunii doresc să evadeze din corsetajul eurobirocraţiei devenite o ameninţare la adresa libertăţii naţiunilor. Statele din regiunile mărilor Nordului şi Baltice par serios afectate de perspectiva pierderii rolului Marii Britanii în Uniunea Europeană, un rol important pentru securitatea şi cooperarea „Nordului”, fapt pentru care ele se arată dispuse la „propuneri şi eforturi pentru a crea relaţii pragmatice care vor redefini viitorul Europei. În pofida naturii lor cooperante, aceste propuneri – subliniază Stratfor.com – favorizează fragmentarea Uniunii Europene” (s.n.). Analiştii de peste Atlantic văd lucrurile într-un orizont mult mai larg, mai clar, cu detaşare şi, în consecinţă, mai aproape de adevăr. Referendumul britanicilor a acoperit şi ambalat în poleiala democraţiei pur specifice Uniunii Europene intenţiile ceva mai vechi ale Regatului Unit de a nu mai accepta dictatul neoimperial german. Discursul Reginei Elisabeta a II-a cu prilejul vizitei efectuate în Germania (iunie 2015) a fost nu doar elocvent, cât mai cu seamă diplomatic sugestiv în privinţa primatului Regatului Unit în evoluţia lumii moderne şi, de aici bineînţeles, imposibilitatea de a accepta pretenţiile hegemoniste ale Reichului Economic German.

Brexitul a determinat apariţia unor oportunităţi pentru forţele care ameninţă să destrame Uniunea Europeană. Unele state doresc extinderea cooperării dincolo de graniţele UE. Politicianul belgian Geert Bourgeois a avansat (22.08.2016) proiectul unei uniuni a statelor riverane Mării Nordului, din care să facă parte Marea Britanie, Franţa, Germania, Danemarca şi Belgia. Concomitent, Finlanda a accelerat negocierile pentru încheierea unui acord de cooperare în domeniul militar cu S.U.A. Pentru statele riverane Mării Nordului, fără Marea Britanie există posibilitatea ca la nivelul U.E. să nu se mai dea atenţia cuvenită problemelor importante pentru regiunea Mării Nordului, care sunt relevante doar pentru puţine state membre ale Uniunii. În regiunea Mării Baltice, la frontiera nordică a U.E., Suedia şi Finlanda iau măsuri similare pentru accelerarea securităţii. Deşi cele două state şi-au păstrat neutralitatea pe parcursul Războiului Rece, Helsinki urmează în prezent exemplul Stockholmului, prin negocierea unei colaborări militare cu S.U.A. Asemenea statelor membre U.E. din estul Europei, Suedia şi Finlanda tind să adopte propriile politici distincte, pe baza intereselor lor comune. În cazul în care U.E. îşi va pierde însemnătatea, cele două state ar putea ajunge în situaţia de a depinde unul de celălalt pentru susţinere în mai multe aspecte. Semnificativă este şi decizia „Nordea Bank” din Suedia şi „D,N,B,” din Norvegia, două dintre cele mai mari bănci din nordul Europei, care au convenit să îşi combine operaţiunile din ţările baltice, pentru a beneficia de o prezenţă mai mare în regiune, pe fondul intensificării concurenţei.

Potrivit „EuroNews” (Marea Britanie), „[…] cel mai probabil, Franţa este ţara care ar putea urma exemplul Marii Britanii de a vota pentru ieşirea din Uniunea Europeană, pe fondul unei lipse complete de idei în privinţa modului de abordare a euroscepticilor săi bine plasaţi. Problemele economice, atacurile teroriste şi revenirea lui Nicolas Sarkozy ar putea constitui un avantaj pentru Marine Le Pen la alegerile prezidenţiale de anul viitor, potrivit expertului în euroscepticism Simon Usherwood, creând condiţiile care ar putea deschide drumul unui referendum similar celui din Marea Britanie”. Experţii au catalogat, de asemenea, Olanda, Danemarca, Italia şi Austria ca fiind, cel mai probabil, următoarele ţări, după Franţa, care ar putea solicita sau obţine o nouă relaţie cu Bruxelles-ul. După succesul referendumului pentru Brexit, cancelarul Germaniei şi şeful de facto al Uniunii Europene şi-a reconsiderat substanţial poziţia şi tonul, vorbind despre „o fază de ascultare, de înţelegere şi de învăţare unul de la celălalt, astfel încât să putem cu adevărat înţelege şi dezvolta un nou echilibru cu Uniunea Europeană de 27 de membri care vor rămâne […]. Cele 27 de state care vor rămâne în Uniunea Europeană după ce Marea Britanie va ieşi din blocul comunitar vor trebui să se asculte unul pe celălalt cu atenţie şi să evite adoptarea precipitată a unor decizii, a recomandat (24.08.2016, Tallinn) Angela Merkel, potrivit Reuters. De asemenea, viitorul Summit informal al celor 27, prevăzut să aibă loc (16.09.2016) la Bratislava, are drept obiectiv stabilirea unei agende pentru viitor, nu adoptarea unor decizii ferme, a subliniat şeful Guvernului german”.

Conturarea unei „Ligi a Nordului Europei” era previzibilă chiar de la debutul celei mai recente crize economice, când propaganda eurosceptică a mutat diferendele dintre membrii Uniunii în interiorul bisericilor şi a nuanţelor catolicismului reformat, care face diferenţa specifică şi ar conferi o altă identitate, net superioară popoarelor din nord, faţă de cele mediteraneene. Ce se va întâmpla, însă, cu Franţa, care este riverană atât Mării Nordului, cât şi Mării Mediterane?! Va ridica, asemenea Norvegiei, un zid de oţel pentru stăvilirea valurilor de emigraţi, sau va continua partitura începută sub bagheta dirijorului Merkel? Nu răspunsul la această ipotetică întrebare ne interesează, ci incertitudinile ce pândesc viitorul statelor foste comuniste şi neeliberate pe deplin de propriul trecut.

Neoimperialismul otoman

Nu este un joc de cuvinte, ci o direcţie de acţiune strategică de mai mult timp pregătită. Turcia face parte dintr-o cu totul altă lume şi continuă să fie fidelă doctrinei turcice, a cărei făclii se străduie să o ţină aprinsă pe tot arealul dintre China şi Balcanii de Vest, cu ambiţia nedisimulată de a-i pune torţa în inima Europei. Turcia este, de departe, cea mai mare putere a Islamului, iar resursele sale militare şi economice ar putea reface cel mai bine unitatea acestei lumi speciale şi puţin, ori superficial, înţelese de lumea creştin-occidentală. Turcia nu face nimic întâmplător şi se pare că ştie foarte bine ce vrea, unde şi cum doreşte să ajungă. Într-o seară de sfârşit de săptămână, şapte canale de televiziune din Bucureşti transmiteau concomitent filme turceşti. „Le dau gratis sau le vând ieftin”, suntem tentaţi să credem. Posibil, dar asta se întâmplă fiindcă suntem deliberat în prezenţa unei forme de propagandă cu mare audienţă şi ţinte exacte. Cancelarul german Angela Merkel, spre deosebire de politicienii autişti ai României, a respins în permanenţă poziţia preşedintelui turc, Recep Tayyip Erdogan, care consideră comunitatea turcă drept o extensie a Guvernului său în Germania. Într-un răspuns clasificat drept confidenţial, la o interpelare parlamentară formulată după încercările „Uniunii Democrate a Turcilor Europeni” (U.E.T.D.) de a-i atrage pe turcii din străinătate de partea obiectivelor politice ale partidului de guvernământ AKP, se menţionează: „În opinia Guvernului Federal, diasporei sub Guvernele AKP îi este acordată o importanţă deosebită. Acest lucru este susţinut şi de înfiinţarea, în 2010, a Oficiului pentru turcii din străinătate’. Potrivit aprecierii Turciei, diaspora este un instrument important al unei ‘politici externe proactive’ care se bazează pe ‘doctrina strategică’ formulată de fostul premier şi ministru de externe, Ahmet Davutoglu”. Nimeni altul decât revendicatorul, de acum câţiva ani, al aspiraţiei Turciei de a pune întreaga zonă balcanică sub noua ordine otomană.

Potrivit „Frankfurter Allgemeine Zeitung” (Germania, 24.08.2016), răspunsul confidenţial la interpelare menţionează că diaspora este considerată drept „un actor politic legitim” în Europa, în special în Germania, diasporă a cărei loialitate este luată în calcul. Gradul înalt de organizare şi poziţia sa influentă în sfera socială au făcut-o să devină un multiplicator eficient […]. În şcolile din Turcia se învaţă despre România că este aparţinătoare spaţiului otoman, iar românilor trebuie, din acest motiv, să li se arate bunăvoinţă. Strângerile de mână turco-ruse ştim bine ce efecte au avut în istoria noastră. Acum, ca şi altădată, Occidentul considerând Rusia şi Turcia ca ţări de mâna a doua, nu face altceva, decât să le alieze. Împotriva cui? Este semnificativă şi, în acelaşi timp, sugestivă în acest sens recenta declaraţie, pentru grupul de presă „Sputnik”, a ministrului turc de Externe, Mevlüt Cavuşoglu: „Tratând Rusia şi Turcia drept ţări de categoria a doua, Occidentul nu poate tolera nici critica venită din partea lor, nici spiritul de dreptate care îi distinge pe liderii acestor două state […]. De aici provine motivul de animozitate din partea multor ţări şi politicieni cu privire la preşedintele rus, Vladimir Putin. Putin le spune foarte direct adevărul, adevărul despre erorile lor şi îi nemulţumeşte. Iar ei, tratând Rusia şi Turcia ca ţări de mâna a doua, se irită pentru că aceste ţări «de categoria a doua» îndrăznesc să-i critice. Consideră că doar ei au această prerogativă de a spune acest gen de lucruri în mod deschis şi, de aceea, încearcă o vie preocupare şi anxietate. Atâta vreme cât Occidentul nu îşi schimbă atitudinea, această anxietate va dura […]”.

Turcia, România şi Polonia au iniţiat o „Trilaterală”. De pe site-ul Ministerului turc al Afacerilor Externe aflăm că „pe agenda reuniunii miniştrilor afacerilor de externe, care a fost găzduită de către şeful diplomaţiei turce, au fost incluse subiecte de interes precum tentativa de lovitură de stat din 15.07.2016 şi ameninţarea constituită de către FETO, evoluţiile regionale, rezultatele Summitului NATO de la Varşovia şi evaluarea relaţiilor Turcia – U.E.”. Ni se spune: „În cadrul întâlnirii de la Ankara, discuţiile s-au concentrat asupra situaţiei de securitate regionale şi internaţionale, cu accent asupra evoluţiilor din estul şi din sudul Alianţei, a rezultatelor Summit-ului N.A.T.O. de la Varşovia şi a relaţiei Turciei cu UE. În mod concret, cei trei înalţi oficiali au avut un schimb de opinii cu privire la evoluţiile din Ucraina, subliniind sprijinul ferm pentru integritatea teritorială şi suveranitatea acesteia. Au abordat, de asemenea, aspecte privind asistenţa acordată Georgiei şi Republicii Moldova. In ceea ce priveşte vecinătatea sudică, discuţiile s-au axat asupra dezvoltărilor din Siria şi a progreselor înregistrate în combaterea DAESH. […]”[1]. Diferenţele notabile de conţinut pot însemna să credem fiecare ce ne convine?! Actualul regim de la Ankara a arestat şi internat din motive politice peste 40.000 de persoane. La ce alte precedente se poate raporta o represiune de asemenea dimensiuni? Sigur, peste 14.000 de firme turceşti cu o cifră de afaceri în România estimată la 6 miliarde de euro pot fi un argument pragmatic. Depre ce fel de afaceri, despre calitatea produselor şi serviciilor, ca şi despre îndeplinirea îndatoririlor fiscale este de discutat. Dar, în acelaşi timp, cât de stabil se prefigurează a fi un regim politic ale cărui servicii secrete trebuie curăţate de 6.500 de agenţi din totalul de 7.000, motivul fiind legăturile cu Organizaţia Teroristă Fetullah Gulen-FETO? Dacă teroarea instituită de Recep Erdogan se va nărui sub propria greutate, ce se va întâmpla cu Trilaterala, a cărei proximă întâlnire este planificată la Bucureşti, şi cum vor mai suna comunicatele oficiale?!

Cu câteva secole de istorie a românilor şi la limesul Imperiului Otoman ar fi de aşteptat ca politicienii şi diplomaţii de la Bucureşti să fi anticipat răspunsul.
– Va urma –
–––––––––––––
[1] www.mae.ro

http://www.art-emis.ro/

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în ANALIZA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s