O scurtă incursiune edificatoare în teoriile psihologice referitoare la memoria fiinţei umane


Filosofii, psihologii, medicii şi biologii au fost preocupaţi întotdeauna de memoria umană şi au urmărit sistematic să îi studieze cât mai atent modul specific de funcţionare, făcând astfel să evolueze gradat înţelegerea oamenilor asupra acestei funcţii esenţiale a fiinţei umane.

Celebrul Napoleon, care a avut o excelentă memorie, a înţeles foarte bine rolul ei decisiv. Deloc întâmplător, el afirma: „Un cap de om fără memorie este ca un loc nepăzit, fără garnizoană“. De asemenea, este cunoscută celebra afirmaţie care subliniază importanţa memoriei umane individuale, precum şi a memoriei colective: „Așa cum un om fără memorie este un om fără viaţă, tot așa un popor fără memorie este un popor fără viitor“.

Memoria umană este una dintre funcţiile cognitive cele mai importante. Memoria este stâlpul amintirilor noastre, al învăţăturilor noastre şi al cunoștințelor noastre. Fără memorie, suntem fără apărare, suntem fără identitate, suntem, cum s-ar spune, „nimeni“. Mai mult decât atât, înţelegerea acestei funcţii cognitive a fost multă vreme secvențială şi limitată la anumite modele teoretice abstracte, destul de îndepărtate de realitatea efectivă. Doar recent, progresele neuroştiinței au permis repunerea în discuţie a acestor modele, valorificând concepții mai rafinate şi mai realiste.

Să facem în continuare o mică incursiune înapoi în timp, spre a înţelege ce era pentru oameni memoria în urmă cu patruzeci de ani şi cum este înţeleasă memoria astăzi, survolând sumar principalele teorii ce au existat şi care continuă să fie avansate despre memorie.

Incursiunea noastră începe în anii ʼ70 ai secolului trecut. Cercetătorii americani Richard Atkinson şi Richard Shiffrin au imaginat un model serial al memoriei cuprinzând trei sisteme:

1) În primul rând, la ieşirea din receptorii senzoriali (vizuali, auditivi, olfactivi), informația este stocată într-o memorie senzorială, pentru o perioadă foarte scurtă de timp, în jur de 300 milisecunde. Chiar şi pentru o durată de 300 milisecunde, vorbim totuşi despre o memorie, pentru că proprietățile senzoriale ale unui obiect observat sunt conservate chiar şi după dispariţia din câmpul atenţiei a obiectului. O parte a acestei informaţii colectate, pentru că ne interesează, este selecționată de către atenţia umană. Aceasta basculează atunci în memoria de scurtă durată, a cărei durată de stocare este situată în jur de 30 secunde, iar restul se uită.

2) În memoria de scurtă durată informația poate fi utilizată şi imediat uitată, sau la fel de bine poate să tranziteze apoi spre memoria de lungă durată, memoria cu stocaj permanent. La momentul potrivit, această informaţie se va putea întoarce în memoria de scurtă durată, pentru a fi utilizată.

Să ne oprim pentru un moment asupra conceptului de memorie pe termen scurt. Rolul memoriei pe termen scurt este acela de a reţine temporar o informaţie care va fi utilizată rapid, pentru a nu supraîncărca sistemul cognitiv, deoarece resursele acestei memorii de scurtă durată sunt limitate. Atunci când citim un număr de telefon într-o carte de telefon şi îl reţinem doar atât timp cât avem nevoie pentru a-l tasta la telefonul nostru, după care îl uităm aproape imediat, recurgem la resursele memoriei de scurtă durată. Totodată, această memorie de scurtă durată nu este limitată doar ca durată de stocare.

Să facem un mic test. Să ne propunem să memorăm aceste cifre: „725“. Să le scriem în ordine pe o foaie, să le memorăm şi apoi să ascundem foia și să verificăm dacă ne mai amintim numerele. Pare a fi uşor! Reîncepem acum, dar cu ceva puţin mai complicat: „9148620“. Desigur, este deja mai dificil. Să facem o ultimă probă: „85214973627510“. Probabil că cei mai mulţi dintre noi nu vor reuşi să transcrie prea multe cifre, cel mult între cinci şi nouă cifre din această serie. De ce oare? Pentru că 7 ± 2 cifre este capacitatea medie a memoriei noastre de scurtă durată. Aceasta înseamnă că, în medie, memoria noastră de scurtă durată este capabilă să reţină 7 ± 2 elemente. Putem oare să reţinem mai multe? Dacă da, atunci înseamnă că avem o memorie de scurtă durată excelentă, cu o calitate peste medie.

Oare în ce fel reţine aceste informaţii memoria pe termen scurt? Se crede că memoria de scurtă durată foloseşte un mecanism de repetiţie care menţine informaţia activă un anumit timp necesar. Acesta este motivul pentru care, atunci când formăm numărul de telefon, nu ne putem gândi la altceva. Doar repetăm informaţia, pentru a o menţine activă. Când informaţia nu mai este utilă, aceasta nu mai este repetată şi este imediat uitată. Dacă informaţia este utilă, repetiţia continuă până la trecerea informaţiei în memoria de lungă durată.

Să mai facem şi de data aceasta un test. Iată o nouă serie de cifre: „7495428“. Să memorăm aceste cifre, apoi să ascundem coala pe care le-am scris. Acum să le înmulţim cu doi înainte de a le scrie. Este indubitabil ceva mult mai complicat. Efectiv, nu mai este vorba doar de faptul de a reţine o informaţie, ci mai curând de a opera cu această informaţie. În acest caz, nu mai vorbim doar de memoria de scurtă durată, ci de aşa-numita memorie de lucru. Durata medie a memoriei de lucru variază mult, în funcţie de gradul de dificultate al operării mentale implicate. Când facem un calcul mental, memoria pe care o utilizăm este chiar cea pe care o numim memorie de lucru.

Britanicul Alan Baddeley a propus sistemul memoriei de lucru, sistem care a înlocuit treptat memoria pe termen scurt. În versiunea sa clasică, memoria de lucru este constituită dintr-o buclă fonologică, care se ocupă în special de informaţii verbale, ca fiind comparabilă cu un fel de note-book spaţial, care procesează informațiile vizuale. Memoria de lucru acţionează precum un administrator, care gestionează ambele sisteme. Atunci când facem calcule mentale, este utilizată memoria de lucru. Chiar dacă ne-ar propune cineva să ne imaginăm un pinguin dansând, pentru aceasta, de asemenea, vom utiliza memoria de lucru!

Memoria de lucru nu se mulţumeşte să repete informaţia, ci de asemenea, ne permite să şi operăm cu informaţia colectată, iar acest aspect o diferenţiază net de memoria pe termen scurt.

3) Să trecem acum la memoria pe termen lung şi să avansăm pe axa timpului cu 10 ani. Vom avansa în incursiunea noastră temporală de la memoria amintirilor secvenţiale la memoria semantică şi la memoria pe termen lung. În spatele acestei ultime expresii se ascund o mulţime de subsisteme, fiecare jucând propriul său rol în memorare.

În anul 1980, americanul Larry R. Squire a împărțit memoria pe termen lung în două mari ansambluri.
a) Primul ansamblu definit de acest cercetător american este memoria aşa-zis declarativăsau, altfel spus, memoria explicită. Memoria declarativă este cea care corespunde amintirilor noastre conștiente și exprimabile în cuvinte.
b) Pe de altă parte, memoria non-declarativă sau, altfel spus, memoria implicită, include amintirile noastre non-conștiente și inexprimabile în cuvinte.

Să analizăm mai întâi memoria declarativă. Potrivit afirmaţiilor făcute în anul 1972 de către cercetătorul canadian Endel Tulving, omul dispune de o memorie episodică şi de o memorie semantică.
Memoria episodică este asociată cu amintirile noastre trăite şi contextualizate în timp și spațiu. De exemplu, atunci când ne gândim la ultima vacanţă în care ne-am simţit foarte bine, atunci în fiinţa noastră funcționează memoria episodică. Pe de altă parte, dacă ne întrebăm ce țară are capitala la Roma, şi răspundem Italia, aceasta va fi posibil datorită memoriei noastre semantice.
Memoria semantică regrupează cunoştinţele noastre generale și decontextualizate despre lume și despre mediul înconjurător.

Există o continuitate între aceste două tipuri de memorie şi anume memoria episodică şi memoria semantică. Cu siguranță am întâlnit de multe ori informația „Roma este capitala Italiei“, chiar de mii de ori în viață, în diferite contexte. Aceste amintiri episodice s-au acumulat, chiar dacă, de fiecare dată, contextul, care variază de la o amintire la alta, s-a șters treptat, nelăsând în memorie decât un „nucleu stabil“ de cunoştinţe. Prin această decontextualizare, prin forţa caracterului de repetiţie a informației, o multitudine de amintiri episodice sunt transformate într-o cunoaștere semantică.

Pe de altă parte, a merge pe bicicletă constituie o abilitate motorie care ţine de memoria procedurală şi, prin urmare, nu este deci exprimabilă în cuvinte. Cu siguranță știm foarte bine să mergem cu bicicleta, dar dacă ar trebui să explicăm cum facem, am constata că este dificil. Acest aspect este considerat destul de normal, într-adevăr, deoarece mersul pe bicicletă este o abilitate motorie şi nu este stocată în memoria semantică, ci în memoria procedurală, care face parte din memoria non-declarativă, deci nu e exprimabilă în cuvinte. Memoria procedurală este foarte fiabilă şi poate să stocheze complexe motorii și de know-how pentru o perioadă lungă sau foarte lungă de timp. Adeseori se spune că „mersul pe bicicletă nu poate fi uitat“.

În memoria non-declarativă există, de asemenea, ceea ce se numeşte învăţare asociativă, care este adesea numită „condiționare“. Condiționarea este o formă de învățare în care am asociat un eveniment special cu un anumit răspuns. De exemplu, de fiecare dată când îi spunem câinelui nostru „dă laba“ și el o face, câinele ştie într-un anume fel că poate spera la o recompensă. Câinele a asociat deja expresia noastră „dă laba“ cu o recompensă pe care el ştie că o va primi sub formă de hrană, astfel că va da laba de fiecare dată când i-o cerem. Aceasta este o condiţionare clasică, ce implică activarea unor funcţii ale memoriei non-declarative.

Edouard Claparède, un celebru neurolog elvețian, a urmărit comportamentul unei paciente, o femeie ce avea sindrom Korsakoff, tulburare care îi provocase acesteia perturbări grave la nivelul memoriei episodice, astfel încât femeia nu recunoștea niciodată nici măcar doctorul, atunci când acesta venea să o vadă periodic. Într-o zi, Claparède a decis să verifice dacă măcar o formă de memorie implicită mai era încă activă la pacienta sa. Pentru a face acest test, el şi-a poziţionat un mic ac în mână, între degete, cu vârful orientat spre exterior, înainte de a strânge mâna pacientei sale la începutul vizitei. Desigur, femeia s-a înțepat. A doua zi, pacienta nu l-a recunoscut pe neurolog, dar, fără să știe de ce, a refuzat de data aceasta să mai dea mâna cu el. Acesta a fost un bun exemplu al învățării asociative non-declarative.

Memoria non-declarativă conţine totodată şi un important proces de amorsare. Cu privire la memorie, se vorbeşte de un proces de amorsare atunci când procesarea unei informaţii primare, de fond, facilitează procesarea unei a doua informaţii, aşa-numita informaţie ţintă.

De exemplu, dacă ne gândim la cuvântul „cheie“, iar apoi la cuvântul „ușă“, vom prelucra cuvântul „ușă“ mult mai repede decât dacă ne-am fi gândit la cuvântul „ceainic“. Acest fenomen se explică prin faptul că prelucrarea mentală a cuvântului „cheie“ activează şi rețeaua semantică de care informaţia este legată, și care conţine şi cuvântul „ușă“. Prin urmare, pentru memorie este mai ușor să-l prelucreze, deoarece sistemul de prelucrare din memorie este deja activat.

Cu toate acestea, este important să alegem bine dintre toate informațiile activate! De fapt, alegerea greșită a unui cuvânt dintre toate cuvintele activate se numeşte lapsus. Să luăm exemplul celebru al unui candidat la funcția de președinte, care a vorbit cu un mare entuziasm oratoric despre reducerea nedreptăților sociale, înainte de a încheia cu o „magnifică“ afirmaţie, ce a rămas celebră, datorită nonsensului rezultat în urma asocierii greşite ce s-a produs fulgerător în memoria sa: „Vreau să mă pun în serviciul nedreptăţilor cu mult mai mult!“.

Memoria procedurală este aşadar o parte importantă a memoriei non-declarative. Într-adevăr, aceasta permite să ne amintim abilitățile motorii, de exemplu modul în care pornim o mașină sau modul în care înotăm.

În anul 1995, Endel Tulving a propus pentru memorie modelul SPI, expresie prescurtată care înseamnă „seriat, paralel și independent“, deoarece el considera că în procesul de codificare a informației există trei procese: informaţia este seriată, prin trecerea de la un sistem la altul, stocarea este paralelă, în sensul că informațiile pot fi stocate în mai multe sisteme în acelaşi timp şi recuperarea este independentă, fiind proprie fiecărui sistem.

Endel Tulving se referă, aşadar, la cinci sisteme de memorie, care se dezvoltă fiecare pe baza sistemului care îl precede. Cercetătorul distinge astfel memoria procedurală, sistemele de reprezentări perceptive (SRP), care cuprind spaţii perceptive ale conținutului memoriei semantice, memoria semantică, memoria de lucru, și în cele din urmă memoria episodică. De ce oare a optat Tulving pentru această organizare a memoriei? Pur și simplu pentru că această ierarhie urmărește dezvoltarea speciei umane şi a creierului său. Să luăm, de exemplu, un Homo sapiens de la începuturi, deci fără vreun smartphone, aşa cum avem în prezent.

Inițial, acum câteva sute de mii de ani, omul nu avea nevoie decât de un singur aspect esenţial şi anume să răspundă adecvat mediului în care trăia pentru a supraviețui, să atace atunci când voia să mănânce, sau să fugă atunci când el nu mai voia să fie acolo. Pentru a face aceasta, memoria procedurală îi era foarte suficientă.

Apoi, treptat, omul s-a organizat în grupuri sociale și a dezvoltat necesitatea de a face schimb de informaţii și cunoştințe cu cei din jur, folosind pentru aceasta limbajul, de unde şi apariţia memoriei semantice.

În cele din urmă, omul se va diferenția de ceilalţi prin acţiunea asupra mediului înconjurător, acţiune realizată în felul său propriu, folosind memoria de lucru, pentru a genera în cele din urmă propriile sale experienţe, folosind pentru aceasta memoria episodică.

Tocmai de aceea, Endel Tulving consideră că memoria procedurală este anoetică, deoarece aceasta nu necesită priza de conştiinţă asupra obiectului pe care îl prelucrează, în vreme ce memoria semantică este noetică, deoarece necesită o conștientizare a obiectului în sine. Memoria episodică este auto-noetică, deoarece necesită conştientizarea atât a obiectului în sine, cât şi a procesului de prelucrare a obiectului. Astfel, dezvoltarea sistemelor de memorie în cascadă ar corespunde evoluției cunoașterii umane și creşterii complexităţii interacțiunilor rezultante cu mediul înconjurător. Dintr-un punct de vedere filogenetic, aspectele par să funcţioneze împreună.

Pe de altă parte, memoria semantică este legată de amintirea cunoştințelor dobândite. Memoria semantică aparţine memoriei declarative, deoarece aici se pot verbaliza cunoştințele. Memoria semantică ne permite să ne amintim numărul de zile dintr-un an sau numele capitalei unei țări. Memoria episodică aparţine, de asemenea, memoriei declarative. Acesta este dedicată amintirilor evenimentelor din trecut.

Cu toate acestea, atunci când se studiază activitatea creierului unei fiinţe umane în cursul efectuării diferitelor sarcini de memorie, noi nu găsim niciunul din aceste sisteme. În schimb, observăm mai multe conexiuni simultane, în mai multe părţi ale creierului, dar nu putem distinge nicio „zonă“ a memoriei de lucru sau a memoriei episodice. Atunci, oare cum se petrece această interacţiune? Nu ar trebui să existe o activare într-o regiune exactă a creierului care să corespundă unui anumit sistem de memorie special?

Pentru a rezolva această problemă aparent insolvabilă, mai mulţi cercetători au avut o idee foarte simplă: să refacă drumul înapoi. Ei s-au gândit: Oare de ce să dezvoltăm un model teoretic în speranța de a se potrivi cu arhitectura creierului, când am putea să ne folosim de aceeași arhitectură a creierului, pe care o cunoaştem, pentru a deduce modelul? Memoria apare chiar din arhitectura creierului, prin urmare, memoria trebuie să fie definită în funcţie de această arhitectură.

Prin urmare, un aspect esenţial este clar: creierul nostru este dotat cu o foarte mare plasticitate. Diferitele regiuni ale creierului sunt extrem de complex interconectate. Cu alte cuvinte, creierul nostru este o rețea în care conectivitatea și arhitectura evoluează ca urmare a interacțiunilor noastre cu mediul înconjurător. Prin urmare, putem presupune că amintirile și cunoştințele noastre nu sunt concepte abstracte și rigide, ci acestea sunt realităţi informaţionale dinamice.

Articol preluat din Programul Taberei spirituale yoghine de vacanță Herculane 2016, publicat laEditura Shambala, tipărit de Ganesha Publishing House.

http://www.yogaesoteric.net/

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în VIATA LIBERA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s