Bătrânul. Iubirea a-nviat! Adevărat…


Bătrânul.

Era un bătrân cu tabieturi. Îşi rotea firul firav de barbă pe după inelar. Sau îşi vâra toate degetele prin părul nebărbierit de pe faţă şi le pieptăna de parcă ar merita să fie alintate mecanic, de multe ori fără furie, tandru ca pe o femeie gentil mânâiată, tiptil pe sâni, imperceptibil pe buze, presiune uşoară pe tâmple, înconjorul umerilor, alunecat pe gât, patinat pe picioare până jos şi-napoi, plămădită pe spate, înviorată pe ceafă, pe mâini sărutată. Ofta des. Mai ales când ploua peste pământul roşu. Cu buruieni. Nu le ura. Nu le strivea cu piciorul, sapa ori trimmerul pe benzină. N-avea electricitate alternativă. Erau inutile. Asemenea lui. Combustibilul i se terminase de câţiva ani. Nu-şi mai realimentase canistrele. N-avea cu ce. Ajunsese în momentul în care nu-şi găsea rostul şi, mai ales, ceilalţi nu-i mai oferiseră niciun rol, ce sens avea să-i sâcâie cu false probleme?

– Tu! Mă mai iubeşti? Ţi-aminteşti de mine? singura  vociferare pe care-o arunca în aer, dimineaţa, devreme, când ieşea afară, trezit de zorii ispititori, ademenitori după ce se pregătea cum se cuvine, schimbat, spălat, dezlănţuit de o bucurie mocnită. Nimeni nu ştia dacă o adresează unui Dumnezeu sau pământean. Mai degrabă amândoura. Câştigase încă o zi, nu dorea s-o piardă! Graba, nemulţumirea şi superficialitatea sunt ancorele nefericiţilor care au uitat că mai au şi suflet, ceva între milă şi compasiune, scamele reacţiilor isterizate şi ascunse prin calm. Cum să renunţe? Nicio zi nu seamănă cu vreuna anterioară, oricâte tertipuri identice descopereau nevăzătorii.

Dădea din umeri. Periodic. Devenise un fel de tic. N-aştepta răspuns. Ştia că nu apare vreo replică, ecou, reacţie. Dădea din umeri de mai multe ori după câteva secunde încordate de aşteptare şi-şi continua drumul, totuşi saluta muţenia revărsată din datorie.

– …aminteşti…

Se simţea împlinit, împăcat că a pus-o. Un fel de sex c-o necunoscută ori un capriciu atins, pipăit, descoperit. Nimic nu e identic, aerul, mâncarea, zgomotul insectelor fiinţelor sau al animalelor flămânde, timorate, timide, niciun obiect din interior. Exteriorul e fleaşcă de suferi de cataracta generalizării, a uniformizărilor asupra aceluiaşi subiect. Nimic nu-i identic cu sine în timpi diferiţi. Nu-i stătea în obicei. Se trezea trist că e singur, alteori bucuros din aceleaşi motive, uneori avea amintiri intense, alteori deloc caz în care cerceta lucrurile din jur cu atenţia unei prime întâlniri. Cum să se îndrăgostească de-ar fi setat în modul obosit? Mai bine lăsa baltă prejudecăţile şi descoperea lumea. Nu-i totul o apă şi-un pământ, cum afirmă naivii, ignoranţii, surmenaţii. De-i era greu zăcea în pat, nu ieşea din casă, visa la lucrurile şi persoanele pe care nu le avea în zonă şi renăştea când renunţa la vise. Nu se cădea a visa, dar prefera uneori realităţile alternative. Se bucura de ce n-are şi nu resimţea nicio frustrare, dimpotrivă. Ar sta în deşert, la mare, în oraşe câteva ore, apoi s-ar plictisi de singurătăţile găsite. Nimic nu e mai rău decât să fii un individ singur în mulţime! Dar să fie o mulţime de indivizi siguri în societate. Tragic.  Ofilire afectivă generică. Ce să caute în urbe? Pe sine se suporta cu stoicism. Ce să facă, nu-i un ales modelabil, e un dat pe care nu-l compara, cântărea, judeca. El. Şi întrebarea: tu? O punea şi unor gâze pe care le căuta printre funze. Fascinat de culori le lua în palme şi le lăsa să-i alerge printre degetele. Nu le mânca. Strivea. Colecţiona. Nu era un englez frantuzit, sedus de substantive care de egoism nu mai vede în jur nimic fără să încerce să le posede. Cădeau libere de amprenta individuală şi-şi continuau drumul. Le dădea pace.

Uşa de ieşire-intrare scârţâia, poarta scotea sunete, intestinele-i glăsuiau, nu intra în dialog cu chestiile fără raţiune. Surâdea convins că muţenia de la o stimă de sine prea mare i se trăgea, n-avea nevoie să înjure.

– mmff.

Privea cerul. Des. De parcă ar fi cazul să ajungă veşnicie hăt acolo, însă bănuia că tot jos o să rămână. Oamenii de jos rămân în lumea de jos, ceilalţi or arde, zâmbea pe sub mustaţă ignorând purificarea trufaşă. Devenea subiectiv, doar nu-i plăcea căldura excesivă. D-aia se retrăsese în munţi. Pustiu de bine-şi făcuse. Pietrele urlau sub paşi dar nu din cauza temperaturii sau a greutăţii. Vinovate erau mişcările involuntare. Mira pietrele care gemeau. Ceva se întâmpla deasupra şi surprinse, până se dezmeticeau, ajungeau să vocifereze scrâşnit. Îşi scăpărau dinţii. Bine. Cum ştiu pietrele, nu articulat ca delfinii. Mohorât, molcolm, indescifrabil… de parcă ar vorbi cu el. De când nu mai glăsuise. Nici nu-şi aducea aminte! Vorbea în minte. Sau, când se îmbăta, cu voce tare. Vin de zmeură şi afine. Pe care le strângea toată vara. Atunci striga şi putea să zbiere chiar greşit. Nu îl corecta nimeni. Simţea puterea adevărată. Să poţi spune orice porcărie fără să fii contrazis! Paradis. Adevărat. Roşu. De ce să fie raiul albastru, verde, luminos, mai bine roşu, monarhii n-au decât degenerativ sânge de altă culoare. El avea sângele negru, de la fructele de pădure, frunze şi pietre. Ajunsese în starea în care preţuia toate chestiile peste care călca efectiv. Nu era nerecunoscător. Aici se oprea şi se felicita. Nu era nerecunoscător. Valoarea supremă uitată în rest. Privea în jur şi realiza că ceilalţi au uitat cu adevărat … respira eliberat de grija constipaţiei.

– Tu! Mă mai iubeşti? Ţi-aminteşti … altă zi, inedită ca un orgasm înfiorător de diferit. Numai de-ar exista intenţia descoperirii. Din cap pleacă, purced afectele. Din cap. Nu din alte zone ce reacţionează ca un şarpe la stimuli, mişcare, suprapunerea a imaginilor. Prosteşte. Nevertebratele solzoase perene plâng de necaz când găsesc mâncare, dar au burta plină. Ca oamenii. Fără răspuns. Comentarii. De ce să se mintă zilnic? Au făcut-o alţii şi nu-i întrecea oricât nu se străduia. Se-accepta simplu, necomplicat, necondiţionat de vreo problemă lamentabilă: îmi dai, dă-mi, iau! Cele trei conjugări degradante care fac din om tot animal, oricâtă raţiune zic unii că simbolizează. De-ar fi înlocuite cu iubesc, dărui, accept animalele ar mai avea o şansă să nu se mai încurce cu umanioarele. Trăznise nu departe de locul în care era. Întinsese braţele pe post de antenă. Cel puţin aşa-şi închipuia. Fulgera mult. Ridică mâinile să intercepteze lumina. Nu-i era frică. Mai mult. Sărea ca un ţap dintr-o parte în alta, în locurile în care intrau fulgerele, gândind că se vor repeta şi le va prinde. Era instabile. N-avusese noroc. Îl ocoleau. Dădu din umeri, în cele din urmă.

Bătrânul ţopăitor. Şi-a făcut un şotron la ieşirea din catacombă. Casa şi-o săpase în pământ, de-o fi fiind să moară o rămâne acolo unde îi era locul. Jos. În adâncuri. Din prudenţă. Lemnul de consolidare putrezeşte şi o să-l astupe cedând, cu timpul, bradul ştie ce face. Cea mai sensibilă esenţă din zonă. Nu se naşte şi moare singur. Se vor deshuma împreună. Gogoaşă oferită proştilor. Singurătatea-i faină! Pentru idioţi, desigur. Au nevoie de ajutor, îndeosebi în clipele-n care vin şi pleacă. Nu-i păsa, respingea falsul cum resping unii bunătatea. De aceea îşi desenase un şotron din pietre de râu imense, le nivelase perfect, numai conturul să se vadă la suprafaţă. Şi-l juca, din când în când, să uite idioţeniile împrăştiate indivizilor tot mai izolaţi. Un moş sărea după o piatră pe care o arunca până la opt. Cifra magică. Cunoscută, desigur. Opt îngeri decăzuţi, opt copii, opt ani, opt zile.

– Şopteşte! Iubirea a-nviat! Şopteşte. Adevărat!

Frunze. Multe. Uscate de câţiva ani, umede, sau elastice, proaspăt împrăştiate de vânt, făptura ludică, singura ce ştie de glumă, liberul arbitru, şi-are posibilitatea de-a ajunge oriunde, inclusiv în locurile în care nu doreşte, da-i obligat de conjunctură, accident.

– Suflă! Sari! Privea înainte cu dârzenie. Se împotrivea mişcării impuse. Cu tărie. Vântul adună şi împrăştie cum are chef, răcoreşte sau încălzeşte pământul, tot cum i se năzare, curăţă ori murdăreşte lucrurile, le inundă sau le sărăceşte de apă. Hainele îi zburau în toate părţile. Împleticit din cauza vârstei, mergea şi mai caraghios din pricina curenţilor puternici. Se punea de-o furtună. Părea că se bucură. De ce să se necăjească? Zâmbea urmărind norii ce se adunau dinspre nord, ochii îşi schimbau nuanţele după umbrele de deasupra. Ploaie. Groaznică. Nu-i era frică de boală. În condiţii instinctive ar fi fugit la adăpost. Dar ignora înţelepciunea clasică. Uneori îi plăcea să zacă în pat cu motiv, temperatură, greaţă, fără tratament, ghicind de va muri ori ba la inspiraţii. Păreau că se termină şi se răresc. Aparenţele astea! Nu era pregătit. Altminteni nu sătea locului şi se punea să trebăluiască. Tristeţea apare din nemulţumire şi teamă de insuficienţă. Le contesta pe ambele. Zâmbise şi când primii stropi i-au căzut pe fruntea descoperită. Mulţumea în gând vântului că primeşte apă gratis. Îl ploua dar stătea ca prostul nemişcat de parcă ar fi fost în saună. Începuse să tremure repede. Îmbrăcat subţire, penetrabil, fără a se clinti din loc. Ce atâta grabă?

Când aerul încremenea simţea că miroase a bătrâneţe. A lucru stabil, statornicit, stătut. Doar de  ploua uita aroma vârstei, detestată, evitată şi-şi împrospăta nările cu aburi proaspeţi, binevoitori, veneau dezinteresat înăuntru. Se zbenguia ici şi colo până cămaşa-i scotea aburi, era un fel de vis, nălucă a diferenţelor termice, o vedea oglindindu-se într-o butoi în care strângea norii şi-i înghesuia să nu rămână şi fără apă când venea uscăciunea, tot un fel de pustiu asumat.

– Tu! Mă mai iubeşti? o întrebare pe care o adresa în gând unei femei. Primăverii, nu alteia. Unicii iubiri, nu restului de gen. Bineînţeles, răspunsul nu venea, n-avea cine să-i mărturisească. Singurătatea este o alegere, un unic preţ plătit de vreme ce iubirea resimţită se menţinuse la cote constante. Nu inundase, nu secase, rămăsese la acelaşi nivel. S-au despărţit din comoditate, servicii mutate-n oraşe şi ţări diferite, indolenţă, şi se supărase pe segregările civilizaţiei aşa că fugise cu laşitate de organizările idioate impuse.

Cum poţi iubi, uitând, distanţându-te, înşelând? Ca şi cum ai cere unui eunuc să procreeze. Nu dorea să fie în nicio alternativă. Nu mai accepta cu seninătate impostura. Stătuse prost cu nervii. Preferase ascunderea, izolarea, găsise un loc în care nu era ajuns. De ce să-l înşele sau părăsească iubirea, să se diminueze, scadă în intensitate, dispară? Mai bine nostalgia neîmplinită, dorul. Aşa, dorul, să-l mănânce. Dorul este o reptilă indestructibilă şi crudă. Şi idealul. Vai ce bine ar fi fost! Ar fi fost. Dar laşitatea l-a caracterizat în tinereţe. Frica de imperfecţiune şi trădare. Gândea ca o domnişoară bătrână. He, he, râdea în gând, şi de asta fugise. Devenise moş. Prea multă sensibilitate strică. Ştia că-i stricat. Ramurile copacilor se încovoiau tot mai tare. Furtuna era deasupra dar nu dăduse în spate, în adăpost, catacombă, bordei. Şi fricoşii pot da dovadă de mult curaj, în anumite conjuncturi. Cam aşa ceva făcea Golescu în pădure. Sfida răzvrătirea naturii. Nu păţise nimic, până la urmă, adunase crengi, ciuperci şi câteva căpuşe pe care şi le desprinsese cu un cuţit vechi. Pe cele pe care le văzuse, normal, doar nu s-o apuca să se ciopârţească de teamă!

– Tu! Mă mai…

Florile de pădure miros a pădure, a viaţă, ceva între naştere şi putrefacţie. Conţin totul în uleiurile pe care le poartă în pântece. Nu-s nici vesele, nici triste, sunt. Când nu fuma, avea şi obiceiul ăsta trist, când nu fuma simţea toate mesajele plantelor. Îşi cultiva singur tutunul. Seminţe aduse din civilizaţie.  Animale nu prea erau, fuseseră vânate, probabil, şi de ar fi nu le-ar ucide. Nu punea capcane, arme n-avea. Moartea prin schinjuire ori laţ i se părea înjositoare şi nedreaptă. Cum ai prinde libertatea şi ai încorseta-o în propagandă ieftină, vulgară, ar fi, până la urmă, ca acolo, în locul din care evadase. Mai degrabă mânca scoarţă de copaci, de arini, ghinzi căzute şi usturoi sălbatic decât să înghită cadavre. Dar când nu fuma îşi redescoperea memoria olfactivă şi se minuna, înfiorându-se. Ce bine mirosea iubita lui lăsată acolo, departe, în oraşe, păstrându-şi aceeaşi imagine adolescentină. Şi parfumul îi umplea plămânii cu zâmbetul ei cald. Acolo l-a ascuns pentru totdeauna, niciodată n-o să dispară. Cârlionţi aurii vara, şateni în rest. N-ar suporta s-o vadă bătrână, îndurerată, ofilită, scofâlcită. Tinereţea nu moare în minte! N-avea poze dar chipul nu dispăruse, nu se opacizase, nici măcar remodelat tot rămăsese fix aşa. De ce s-o dezamăgească. Se cunoştea bine. S-ar fi produs lamentabilul, sfârşitul. Dependenţa de sex ar fi învins. Mai bine aşa. Normal. Teama de iubire ca alint nemângâiat. Nu crezuse că o să fie acceptat cum era în realitate şi dezertase. Laşitatea învingătorului. Nu-şi cântărise bine şansele de câştig şi părăsise jocul. O creangă-i atinse spatele. Un pas lipsă ar fi însemnat vătămare, comă, cine ştie? Dădu din umeri nepăsător. Totuşi s-a întors şi i-a măsurat greutatea. L-ar fi terminat. Avea la bază un diametru mai mare decât trupul lui. O să o ia în altă zi pentru foc. Răul înseamnă bine dacă ştii să-mblânzeşti accidentul! Nu genera un rău în cascadă. Aşa. Aşa da.

– Tu? murmură într-o zi binecuvântată Golescu. Furtuna trecuse, deveniseră istorie anotimpurile, bătrânul îmbătrânise şi mai mult. N-avea duşmani pe care să-i aştepte, n-avea prieteni pe care să-i înţeleagă, doar o femeie pe care o visa zilnic, iubita lui cu care coresponda fără telepatie. Îi vorbea mereu. Avea multe să-i spună.

– Tată!… auzise după un şir de ani pe care nu-l ţinuse, o voce, un cuvând, venind din exterior. Nu-i venea a crede, precum celui care l-a rostit era mai uimit că-l găsise.

Momentul în care fiul îşi aminteşte de tată este unic. Au trecut mai mult de o duzină de ani, timp în care nu a fost căutat vreodată. Chiar uitase că-i lăsase o scrisoare cu locaţia topografică. Bănuia c-o rătăcise, n-ajunsese la destinatar, nu descifrase cifrele indicate. Ştia că-i supărat, antrenat în slujbe sau nepăsător. Tot avea impresia că visează, dăduse întrebarea de dimineaţă, se schimbase, se spălase cu apă de ploaie şi ieşise în periplul pădurii după ce-şi aprinsese pipa de mai multe ori. Mai visase aşa ceva, inclusiv că era căutat sau că se vedea cu persoane străine. Tutunul mucegăise şi până la noua recoltă se mulţumea să-l stimuleze de mai multe ori cu jarul. Păstrase cu sfinţenie coordonatele, acolo-şi făcuse bârlogul, deşi nu era tocmai un loc optim. Realiza greşeala amplasamentului primăvara când jumătate din adăpost se inunda. Dar de oferise date, matematica e certă, singura convenţie fixă, cum să le schimbe? Ar însemna că ar începe să mintă şi atunci ar fi condamnat să se reîntoarcă în societate. Nu dorea recivilizarea.

– Tu!

– Salut! Fiul îl saluta. Nu răspunsese, timorat că o să-l piardă odată cu trezirea. Se părea că nu doarme. Totuşi nesiguranţa este şi mai mare când relaţionezi. Nu ştii de se vorbeşte cu, despre tine sau despre altcineva. Hiba autentică! De la monolog treci la bârfă, şi invers.

– Tu.

– Salut. Ce nu mă recunoşti? tată! dăduse din mâini dezarmant. Venise până acolo, obosit, călăuzit de un pădurar şi mobilul personal şi-l găsise nebun. Prima impresie cu care venise deja era întărită, numai un dement fuge aiurea, nici nu credea că trăieşte, dar nu avea voie să-l declare mort juridic dacă nu-l căutase în locul în care anunţase în scrisoarea interpretată un fel de testament . Se foia călcând pe frontispiciul şotronului, pe opt fără să-şi dea seama că trebuia să înceapă invers, de la bază! Să termine odată. Zâmbea fals.  Indecis de ceea ce ar fi indicat să facă în continuare.

– Tu?

– Tată!

Lui Golescu i-au dat lacrimile. Ce sentimente puternice îl încercau în vis! Tot credea că visează. Dar era o reverie din care odată trezit o să se simtă uşurat nu că s-a trezit, că grozăvia nu era înspăimântătoare, ci că şi-a mai revăzut fiul. Odată. Oare avea copii? Nepoţi.

– Tu. Nu era în stare să rostească nepoţi. Ştia cuvântul dar nu-l putea articula. Îi era greu. Nu-l mai rostise de foarte mult şi uitase unele sunete, se pare. Nu-l putea scuipa afară. Mormăia doar, neinteligibil. Bîbbmm …

– Da. Eu. Am venit să văd ce mai faci! Nu ţi-am adus nimic. Nu ştiam că trăieşti. Scuze. Nu credeam că o să te găsesc chiar aici, unde ai indicat. Am luat totul în glumă. O mare păcăleală. Totuşi am venit că aşa se cădea. Minţea. Ce mai faci?

Golescu nu putea răspunde bine, rău, dădu din umeri mirat! Evidenţa se vede, nu-i musai să fie povestită. Dădu să facă un pas în faţă, să-şi îmbrăţişeze cu toată venerarea copilul, vis ori realitate, nu-i păsa, întinse braţele în exterior însă încremeni în clipa în care sesiză că produse un fel de refuz şi stupoare. Copilul lui tresărise şi făcuse un pas nesemnificativ în spate. Ieşise din casa mare. Nu se aştepta la aşa ceva! Clar, îl detesta. Lăsă mâinile pe lângă corp şi amuţi.

– Văd că te descurci. Nu te-ai îmbolnăvit? Bravo! bărbatul din faţa bătrânului îşi freca mâinile cu zel, bucuros din motive personale. Va încheia afacerea instant, nu mai o să aştepte după sentinţe şi acte notariale. O să achiziţioneze chiar mâine proprietatea fixată ca target.

Golescu nu putea răspunde bine, rău, dădu din umeri neutru! Fiul nu ştia ce să-i spună, se bâlbâia ca un ţânc, poate-l dezamăgise că trăia. Cine ştie? Aştepta să vadă motivaţia, intenţia, ce dorea până la urmă. Ultimul cuvânt. O să-l asculte ca un copac, are vreme, nu se grăbea, de n-a murit încă o să-şi dea seama ce vrea omul civilizat.

– Mai ştii concesiunea pe care ai făcut-o înainte de a … te retrage aici? Se doreşte prelungirea contractului şi este nevoie de semnătura ta aici! Te rog! Şi să mă delegi să te reprezint! Una dincoace. Avem şi-un martor.

– mmmmm

Golescu semnă. Indescifrabil. Tremurat. Cam mare, dar aprobă actele în locurile indicate. Nu mai vedea bine scrisul de tipar. Puncte negre. Multe. Înghesuite. Ce bine că nu mai avusese de-a face cu ele!

– Mulţumesc. Îi venea să-l îmbrăţişeze pe bătrân. Eficienţă. Claritate. Îl scăpase de multe încurcături. Dar era murdar şi mirosea a bătrâneţe. Se limită a-i face cu mâna în sens de despărţire.

– fffffff….

– O să vin să te văd mai des. Acum ştiu unde trăieşti. Minţea pentru a treia oară. N-avea de gând să-l mai caute, spera să n-aibă nevoie de alte certificări. Îi părea rău că nu adusese şi o procură de reprezentare în situaţiile ulterioare. Chiar îi era ciudă că din lene nu făcuse actul înregistrat.

– Feli..mmmm.

– Cine? A. Ea. Imediat. Căuta ceva pe telefon. Îi introduse numele într-un motor de căutare. Iubirea lui. Viaţa lui. Îl înţelegea. Căutase un nume propriu şi considera că n-o să găsească vreo informaţie relevantă. Totuşi. Spre surprinderea lui găsise un necrolog. Murise. De opt zile. I-a spus ce descoperise, a văzut că paloarea lui Golescu s-a schimbat, zâmbetul i-a dispărut de pe buze. Devenise serios. Cum îl ştia. Din copilărie. Mai bine îl lăsa în pace. Şi pleca.

– Luni!

Auzise cu certitudine cuvântul. Luni. Îi făcea cu mâna.

– Luni, desigur. Pe naiba o să se întoarcă luni. Era sâmbătă şi lunea parafa afacerea, apoi urmau alte contracte în derulare. Repetă cu nonşalanţă ziua şi se pierdu printre frunzele copacilor, trebuiau să se grăbească să ajungă la cabana de la baza muntelui, apoi să prindă dimineaţa trenul, să-l schimbe, să ajungă la timp la avion. Familia, copiii, şcoala pentru unul, grădiniţa pentru altul. Nu. Luni în niciun caz! Depide în ce an.

Golescu murea accelerat pe dinăuntru. Dacă iubirea lui murise o să dispară. Simplu. În caverna-catacombă. Spera să nu supere brazii. Că pe altcineva, nu mai avea pe cine. Intră. Mirosul îi era familiar. Plante. Supa de lobodă şi usturoi sălbatic nu-l mai interesau. Tremura. Răşinile îl bucurau dar nu mai rezona ca pe vremuri la olfactivitatea lor. De la cap pleacă totul. O zi întreagă nu se mişcase din pat. Îşi controla respiraţia. Tot secretul consta în voinţă. În puterea dorinţei de-a fi cu persoana iubită pentru totdeauna. Ne naştem singuri, dar dacă nu găsim iubirea murim tot singuri. Golescu nu dorea să moară singur. Deşi, în realitate, tocmai acel lucru îl făcuse în ziua de luni. Cum îi spusese copilului lui! De la creier pleacă totul şi în amiază, luni, respiră pentru ultima oară sperând să fie alături de Fel..mmm!

https://regis8roman.wordpress.com

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în POVESTIRI-NUVELE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s