Scrisorile africane (I): „Aici, nou-născuţii cântăresc maxim 1,6 kilograme


Cristina Rusu are 32 ani și până în 2014 a muncit într-o multinațională. Terminase Academia de Științe Economice din București, iar cariera sa părea să urmeze o traiectorie previzibilă, în continuarea specializării obținute la universitate.

Apoi, după cum ea însăşi mărturiseşte, și-a dat seama că își dorea „să dea un sens muncii, dincolo de satisfacțiile financiare”. Așa că s-a alăturat organizației Médecins Sans Frontières (MSF) – Medici Fără Frontiere, care a trimis-o la un capăt de lume.

Căci oraşul Agok asta este: un capăt de lume. Zona în care se află localitatea e disputată între două ţări, Sudan și Sudanul de Sud, iar Médecins Sans Frontières a organizat acolo singurul spital din regiune.

Cristina a stat în Agok timp de 6 luni, până la sfârșitul lui aprilie 2015. S-a ocupat de situația administrativă și financiară a spitalului MSF. În plus, a făcut și comunicare și management pentru un proiect de promovare-donare de sânge.

Apoi, din decembrie 2015 până în mai 2016 s-a alăturat unei misiuni desfăşurate de MSF în Swaziland, un mic stat din sud-estul Africii. Cele mai mari probleme medicale din Swaziland sunt HIV-ul și tuberculoza.

În rarele momente de răgaz, Cristina Rusu le-a trimis scrisori de pe front prietenilor ei și familiei rămase în țară. Termenul de „front” nu e deloc exagerat: în Sudanul de Sud are loc unul dintre războaiele neştiute ale zilelor noastre, iar pierderile de vieți omenești sunt un fapt cotidian.

Cu o naturalețe copleșitoare, Cristina Rusu povestește despre viaţa simplă a localnicilor, despre foame şi violență, dar și despre micile bucurii care dau speranță într-o țară care nu mai aparține nimănui.

Cu acordul autoarei, PressOne va publica în trei episoade scrisorile trimise acasă de românca de la Medicii Fără Frontiere.

*

Dragii mei,

Mii de scuze că nu am dat niciun semn până acum, în mod special celor care mi-au scris și nu am apucat să le răspund. Dacă ar fi să fac un rezumat al drumului până aici, ar fi cam așa: București – Zürich – Geneva – Bruxelles – Amsterdam – Nairobi – Juba – Agok… La ultimul drum deja nu mai aveam răbdare.

Am ajuns în Juba vinerea trecută pe o căldură îngrozitoare (dar aveam să aflu că în Agok temperaturile sunt mult mai necruțătoare).

Juba e capitala celei mai sărace țări de pe glob (cel puțin din date oficiale, că, altfel, cred că Somalia întrece Sudanul de Sud, dar cum nu e inclusă în statistici, rămâne cap de listă) și a fost primul meu șoc…

Două zile, cred, orașul ăsta nu a încetat să mă surprindă, și nu într-un sens bun: e un mare maidan, o săracie lucie și o mizerie incredibilă; nu există electricitate sau apă curentă; cine are bani are și generator și apă livrată în tancuri etc, etc.

Prețurile sunt abominabile și, ca să dau două exemple, doar pentru birouri organizația (Médecins Sans Frontières, abreviat MSF – n.r.)plătește 11.000 de euro lunar chirie, iar pentru un șampon am dat 15 dolari.

Juba, ca și restul țării, e foarte instabilă, ca atare și procedurile de securitate sunt pe măsură: multe zone sunt no go area, singur nu ai voie să ieși prin oraș, iar per pedes poţi merge numai juma’ de km în jurul casei.

Am întâlnit un expat, un olandez care lucrează din ’89 pentru MSF și, pentru că cunoaște foarte bine orașul, îmi face turul. Cred că timp de 2 ore am condus prin tot orașul (există numai vreo 3 șosele asfaltate) și totul e foarte bizar; nu știu cu ce să compar…

Jakarta e curată și Cambodgia are infrastructură în comparație cu țara asta. Zeci de vulturi planează la o altitudine foarte mică, copacii sunt plini de ei…

E o senzație puțin macabră în tot orașul, dar după două zile mă obișnuiesc. Poate e și ritmul vieții de aici, zeci de oameni de pretutindeni, povești extraordinare, schimburi de idei, cafele și beri târzii… Mă rog, nu foarte târzii, ca sunt prea mulți țânțari și nu stăm foarte mult pe afară după lăsarea întunericului. Una peste alta, nu mi-a plăcut deloc în Juba, e ceva extrem de apăsător în orașul ăsta și abia așteptam să plec spre Agok.

Agok e foarte greu de descris: obișnuia să fie un sat foarte mic, acum găzduieşte peste 150.000 de oameni (majoritatea sunt internal displaced persons – persoane strămutate pe plan intern, traduceţi-l voi în limba română), și pare să fie o prelungire a maidanului în mijlocul pustietății.

Agok e în zona Abiey, o zonă oarecum autonomă, care nu aparține nici de Sudan, nici de Sudanul de Sud. Negocierile se poartă între cele două țări de foarte mult timp, dar nu s-a ajuns la niciun rezultat (zona are mult petrol, ca atare și interesul major al celor două părți).

Momentan, ONU e cea care, teoretic, controlează regiunea (conflictele în zona asta se poartă între două triburi, Misserya și Dinka, musulmanii din nord și tribul majoritar din sud).

În restul țării, conflictele sunt între cele două triburi majoritare, Dinka șiNuer, și, deși acum vreo săptămână și ceva au semnat un acord de încetare a focului în Etiopia, conflictele au continuat.

În zona de nord-est se așteaptă conflicte în zilele care urmează și aș putea detalia de ce și de când au început conflictele și de ce țara asta o să mai fie încă mulți ani într-un continuu război civil, dar altă dată….

Ce pot spune e că 27 de ani de război civil au nenorocit o națiune întreagă, iar noua generație a crescut sub conflict și fără prea multe posibilități; e un wonderland extrem de greu de exprimat în cuvinte.

Compound-ul (complexul de locuințe) e foarte mare, dar mă simt bine din primul moment în care ajung. Suntem 45 de oameni, expați șiregional staff, vreo 30 de tukul-uri și 3 corturi mari în mijlocul lor, în mod special pentru cei veniți pentru o durată foarte scurtă.

Suntem destul de îngrămădiți, ca atare împărțim tukulul, doi câte doi, pînă ne vine rândul să „upgradăm”. E o zonă extrem de izolată, ca atare nu există cafea, lapte, pâine, fructe sau legume (mă rog, avem ness, lapte praf), iar o dată pe săptămâna primim stoc de câteva legume și fructe din Juba, dar nu țin mai mult de două zile.

Totul e foarte basic: duș cu broscuțe, zeci de gângănii, latrine (trăiască frontala!) și dap, o căldură înfiorătoare…. În prima zi am crezut că adorm în picioare din cauza temperaturii.

Sincer, am senzația că sunt într-un campus studențesc, dar oamenii sunt foarte faini – probabil și faptul că e una dintre cele mai grele misiuni MSF (prea mulți mi-au zis că e cam grea pentru o primă misiune, dar altădată aș putea detalia de ce pentru mine va fi un bun început).

Pe lângă cei 45 de expați și regional staff (kenieni, în principiu), mai sunt 210 de national staff, ca atare proiectul e unul destul de mare.

Drum care șerpuiește prin Agok, pe un teritoriu disputat între Sudan și Sudanul de Sud.
Drum care șerpuiește prin Agok, pe un teritoriu disputat între Sudan și Sudanul de Sud.

Spitalul nostru e singurul într-o zonă extrem de întinsă și capacitatea lui e foarte mare: 150 de paturi, diverse secții – maternitate, neo-nat, chirurgie & terapie intensivă (un soi de…), boli cronice și infecțioase (în mod special, TB, HIV, malarie), secția de nutriție și un laborator tehnic.

Aici, copiii nou-născuți cântăresc maxim 1,6 kg, malnutriția fiind una dintre cele mai triste priveliști pe care le-am văzut. Spitalul e la câțiva metri de biroul meu, ca atare încerc să-mi fac timp să merg pe acolo cât de des pot.

Copiii se opresc din plâns când mă văd, cred că uimirea e mult prea mare, iar unii dintre ei îmi zâmbesc înapoi.

Azi, la 6 am fost în picioare și am terminat lucrul pe la 1 a.m. Mă rog, n-am terminat, dar nu mai pot gândi; caldura mă obosește foarte tare și totul e foarte diferit. Știu ca n-o să am timp să scriu zilele următoare, așa că mă chinui acum.

Mă pregăteam pe la 8 să mă uit peste niște rapoarte, când văd că avem întâlnire de urgență: de mâine, cei 210 de angajați locali întră în grevă. În ultima lună, prețurile au crescut de 4 ori (o știm și noi) și nu-și mai pot permite să-și plătească mâncarea.

Întâlnirea a fost foarte tensionată și se face brainstorming, ce e de făcut când, de mâine dimineață, de la 7, există riscul să rămânem cu un spital plin de pacienți și fără angajați: de la securitate, bucătari, oameni de serviciu, tehnicieni, asistente și, cireașa de pe tort, translatorii.

Încercăm să distribuim sarcinile, de la curățenia în spital la mâncarea pentru pacienți (și pentru noi), latrine, apă potabilă, provizii, securitate și, cei mai importanți, pacienții.

Una peste alta, mâine plătim avansurile pentru salarii și stau cu o colegă să pregătim plicurile, ca să meargă totul mult mai repede mâine. Trei ore de numărat și împărțit banii.

Doi colegi de pe logistică o să stea cu noi când dăm salariile, în caz că situația devine prea haotică. Facem strategii de schimburi, cine stă de pază la spital, cine în compound, cine gătește, cine cumpără mâncarea, cum facem rotație pentru schimbul de noapte, cine rămâne în maternitate, cine stă la triaj.

Nu poți suplini absența a 210 oameni cu doar 45, câți suntem; dar cei 20 de expați, câți suntem (restul până la 45 sunt kenyeni și nu foarte dornici să facă prea multe), suntem gata să măturăm și să spălăm și în spital de-o fi nevoie. Şi sunt extrem de recunoscătoare pentru oamenii frumoși de lângă mine, căldura și tot ce vine cu locul ăsta sunt deja pe planul terț; încercăm să luăm legătura cu colegii de la HQ și ICRC, dar rețeaua a căzut…

Spitalul n-o să poată face față în ritmul acesta mai mult de două zile, iar zvonurile din sat sunt că vor să stea în grevă două săptămâni; trist, dacă stai să te gândești că e posibil să închidem spitalul, care tot pentru comunitate există…

Poate totuși o să mai vină mâine câțiva angajați; copiii cu malnutriție o să fie o mare problemă, pentru că trebuie hrăniți o dată la trei ore (ultima dată când a fost o altercație cu salariile, o asistentă a amenințat că pune otravă în laptele copiilor – e o lume smintită, pe cuvântul meu), cât și urgențele din mass casualties (pierderi masive – n.r).

Ar fi multe de povestit, dar creierul meu e demult în hibernare și în trei ore trebuie să fiu în picioare; să-mi scuzați, vă rog, eventuale greșeli de scriere, exprimare, anglo-româna mea, ce-o mai fi, dar astea sunt condițiile.

Locuințe din Agok, Sudanul de Sud

Locuințe din Agok, Sudanul de Sud.

Complexul MSF din Agok, Sudanul de Sud

Complexul MSF din Agok, Sudanul de Sud.

+++

Malesh, oameni buni (adică iertare în limba dinka)… Știu că unii dintre voi m-ați înjurat că n-am scris mai des, dar n-am avut energia necesară.

A trecut o lună de când sunt aici. Pare mult, mult mai mult timp aici, am impresia că sunt de cel puțin 3 luni de zile și nici nu prea știu cu ce să încep.

Ar trebui să scriu săptămânal, altfel încep să uit, or unele lucruri nu-mi mai par atât de surprinzătoare.

Greva a durat 2 zile, niște zile ciudate de negocieri și un du-te vino, dar într-un final au căzut de acord. În ziua următoare s-a spart pompa de apă, ca atare am rămas fără apă o zi întreagă (și nu vă gândiți că mă refer la nevoi de igienă personală, gândiți-vă că un spital întreg și satul depind de pompa asta).

Au trebuit să foreze 65 metri adâncime (e singura pe care o avem), și nici măcar scripete n-avem. Băieții au făcut o treabă excelentă și au muncit literalmente ca bivolii – you have to love the log guys.

Următoarele două săptămâni au fost pentru mine un șoc profesional: e o dezorganizare și-un haos greu de descris. Philippe spune că am fost în convalescență primele săptămâni :))))

Sunt foarte puțini expați dispuși să vină aici, so gap-ul (intervalul – n.r.)dintre ei uneori e foarte mare și informațiile se pierd. La fiecare 6 luni o iei de la început și nimeni nu ştie ce-a fost înainte, cum trebuia procedat etc; Iar oamenii au de multe ori niște comportamente bizare.

În săptămâna asta am lucrat foarte mult, multe nopți nedormite sau doar 2-3 ore pe noapte, 7 zile din 7. Haos mare, dar cât de cât am mai pus la punct niște lucruri și decid să prioritizez, altfel o să fie muncă încontinuu. Dar sâmbetele sunt pline de ședințe și, ca atare, 6 din 7 zile le muncești fie că vrei sau nu.

So, după 2 săptămâni nu mă mai mir de nimic (mă rog, aproape nimic), iau lucrurile ca atare și muncesc în continuare. Dar învăț foarte repede, îi sâcâi pe toți cu întrebări și merg peste tot – o să detaliez ce înseamnă aici peste tot :))))

*

Kueth: e asistentul meu, dar, pentru că nu-mi place să-i spun așa, l-am promovat la grad de deputy (adjunct – n.r.). E un sud-sudanez de vreo 2 metri și ceva, și-mi sucesc gâtul de fiecare dată când se ridică de la birou, și are o prestanță incredibilă.

Primele zile mi-a părut extrem de sobru și nu prea știam cum să-l abordez (oamenii mi-au spus să am grijă cum lucrez cu ei, pentru că, aici, autoritatea și severitatea pentru ei e un semn de respect și trebuie câștigat, adică, mai pe șleau, trebuie să te impui în fața lor ca să nu pierzi controlul, iar predecesoarea mea mi-a zis să am grijă, că pe ea o trata de multe ori ca pe o secretară).

Also, prima săptămână eram în cumpănă și am hotărât să-l observ puțin înainte de a stabili exact ce și cum, iar acum, gândind retrospectiv, îmi pare stupid, pentru că am un asistent excepțional.

Dar sunt curioasă și vreau să aflu mai multe despre el și îl scot la o cafea în afara compound-ului, într-o cafenea pur sud-sudaneză, plină ochi de localnici curioși să vadă o femeie albă intrând.

Kueth a fost paznic câțiva ani pentru MSF și câteva luni a lucrat ca translator în spital, iar acum 7 luni a venit pe poziția asta, și-mi pare uimitor cât de multe lucruri a învățat într-un timp atât de scurt.

Lucrăm de la egal la egal, e mâna mea dreaptă și am încredere foarte mare în el; e extrem de curios și învață foarte repede. E foarte deschis la toate sugestiile mele de organizare și se pliază repede la cerințele mele; se deschide și râde din ce în ce mai des, iar colegii mei îmi spun că e mult mai relaxat de când am venit: glumesc foarte des cu el și-i povestesc tot felul de prostioare, iar din biroul nostru se aude mereu muzică (asta, plus faptul că plătim salariile sunt motive suficiente ca oamenii să ne iubească).

Multe decizii le iau împreună cu el și-i cer sfatul de multe ori. De fiecare dată când face ceva extrem de bine, îmi spune cu o satisfacție pe care o vezi numai la copii.

E curios să știe ce am făcut până acum, cum e familia mea, dar cel mai mult își dorește să-l învăț lucruri, și aici nu prea contează ce e, iar dintr-o discuție în alta mă întreabă dacă am timp să-l învăț ce știu, pentru că se gândește să aplice la facultate.

Sâmbătă a venit la birou și am vorbit despre basic accounting, micro-economie… Improvizez pentru că nu am avut timp să-mi organizez materialele și între timp îi pun un documentar: e absolut sublim, timp de-o oră jumate, să-i observi fascinația pură și zâmbetul de copil.

Păsări lângă un ochi de apă, înainte de anotimpul secetos.

Păsări lângă un ochi de apă, înainte de anotimpul secetos.

Când dă să plece, îmi zice cu o oareșcare timiditate că i-am făcut ziua foarte frumoasă și că sunt tare generoasă cu el: cum să-i explic că, pentru mine, e unul dintre principalele motive pentru care sunt aici, că e o adevărată fericire să întâlnesc oameni atât de curioși și dornici să învețe, așa că şi el mi-a făcut ziua mai frumoasă? (Trăiește într-un tukul, ca restul localnicilor, fără electricitate sau apă curentă.)

Viața în compound: trei săptămâni am împărtit tukul-ul cu Ursula, o asistentă din Elveția, specializată pe neonatologie. Sunt foarte recunoscătoare pentru asta, pentru că e unul dintre cei mai frumoși expați – extrem de pasionată de ceea ce face și c-un suflet mare.

Dar sunt totuși fericită să primesc un tukul pentru mine, să am spaţiul meu chiar și pentru puţinele momente pe care le petrec acolo (deși tukulul meu e într-o zonă exotică, hahaha- săptămâna trecută o colegă a ieșit țipând din tukul – 2 scorpioni în patul ei, iar acum 4 zile, o colegă cu un comportament similar a găsit un șarpe). Nu e foarte fericită situația, pentru că am rămas fără anti-venin, iar autoritățile, momentan, nu ne-au dat acordul pentru un nou import.

Mâncarea e aceeași în fiecare săptămână, fasole, orez, linte și carne de capră în principiu – eu am zis pas după 3 zile -, dar de multe ori nu apuc să mănânc, pentru că, dacă uiți de ora de masă, nu mai găsești nimic (oamenii ăștia îs ca lăcustele, rad tot).

Într-o seară chiar n-am mai găsit nimic, nici măcar un bob de orez, așa că iau 4 biscuiți din dotarea personală și mă întorc la muncă, iar la 6 dimineața, fericită că o să am mic dejun, merg spre zona bucătăriei și aștept în fața focului (se gătește în niște sobe improvizate pe cărbuni) și aflu că brutarul face grevă azi, pentru că un coleg l-a supărat cu o zi înainte încercând să-i explice cum să aprindă focul, hahahaha, zici că săracul n-avea nicio idee cum să facă asta, așa că una dintre bucătărese vrea să facă un soi de gogoși, dar nu mai are ulei, și-mi face semn că n-are nimic de mâncare să-mi dea. Îmi fac o cafea și mă întorc la lucru încovoiată de-o foame de lup, înjurând toți gurmanzii din compound.

Pentru mine, duminica e zi de oraş: dimineața mergem la piață, unde pierdem vreo 2-3 ore. Piața e o fascinație pentru mine și-mi place să pierd timpul acolo, pentru că pot observa oamenii interacționând între ei: femei bătrâne decojind alune, copiii jucându-se cu sticlele de plastic, bătrânii care stau la taifas la un ceai sau o cafea cu ghimbir și piper (te trezește instantaneu, pe cuvânt!), totul într-o mare mizerie și tone de gunoi.

Pentru mine, acum, toată mizeria asta face parte din peisaj și nu mă mai frapează. Oameni desculți pășind în toată nenorocirea asta e ceva firesc… Îmi place să privesc oamenii fără să-mi fie simțită prezența, dar aici sunt o apariție exotică, iar observația se transformă în interacțiune: bătrânii vin să dea mereu mâna cu mine, toți zâmbind și vorbindu-mi îndinka sau arabă (nu înțeleg mai nimic din niciuna dintre limbi, din păcate, pentru că ar fi extrem de frumos să pot comunica cu ei).

E ironic că am pus aparatul foto deoparte acu ceva timp și aici sunt sute de fotografii pe care le am în minte și nu le pot face. E greu să transpun în cuvinte lucrurile pe care le văd. E greu de explicat ce înseamnă mizeria și sărăcia aici, dar, pe de altă parte, văd cât de generoși pot fi oamenii care realmente nu au nimic.

Cafeaua pe care am adus-o am hotărât să o păstrez pentru mine, având în vedere cam cât de mulți oameni sunt aici (dap, sunt foarte egoistă, hahahaha), și într-o duminică dimineața, fiind singura trează princompound, decid să mă răsfăț cu o cafea bună, că m-am cam săturat de ness.

Sunt 5 femei care fac munca în compound (spălat, gătit, călcat, curățenie) și toate robotesc prin bucătărie. Una dintre ele mă vede cu pachetul desfăcut și îmi zâmbește timid – încerc să o întreb dacă vrea și ea…

Taman îmi zice și pun mai multă apă la foc, pun cafeaua în 5 pahare pentru ele și găsesc și niște bomboane de ciocolată prin rucsac și le duc pe măsuța lor. Mi-e atât de greu să vă descriu ce imagine am avut în fața mea: extrem de fericite și o exaltare pe care o vezi în mod normal numai la copii – am rămas cu ele să beau cafeaua, cu o mare frustrare că nu pot comunica cu ele, dar le privesc: trei dintre ele au niște trăsături atât de frumoase, o dantură incredibilă și un zâmbet foarte cald.

*

Când și când, când nu sunt foarte grăbită, stau și beau cafeaua cu ele. Într-o zi, una dintre ele (e prima care ajunge la muncă – începe la 5.30 și are o viteză incredibilă când lucrează), vine în birou cu o pungă de bomboane și mă îndeamnă să iau una; până să mă desmeticesc să o întreb ceva, pleacă din birou foarte fericită.

Îl întreb pe Kueth dacă e ziua ei, ca să merg să o felicit. Nu, nu e ziua ei, e fericită că a obținut un contract pentru 3 luni (a fost zilieră ceva timp pentru MSF) și împarte bomboane la toți – rămân frapată și mă uit ca proasta pe geam la ea, apoi la bomboană, întrebându-mă cam ce procent din banii câștigați în ultima lună o fi dat pe bomboanele alea de ciocolată (eu n-am văzut în Agok de cumpărat).

E absolut uimitor. Şi o să vă întreb acum – când a fost ultima dată când ați apreciat faptul că beți o cafea bună, că mâncați o ciocolată sau că aveți de muncă?

So, revenind la piață, e musai să merg duminica dimineața, din mai multe motive. Dar unul dintre ele are strict scop mercantil, deși vă pot număra pe degetele de la o mână cam ce-aș putea cumpăra: conserve de ton (o delicatesă), lămâi mici ca nucile, alune prăjite, țigări și biscuiți.

În materie de îngrijire personală e și mai trist: un săpun Detol, pastă de dinți Signal expirată de prin iulie (donată de vreo organizație, probabil) și no shampoo.

Ba, există două pe piața locală și vă jur că nu mint, unul e cu aromă de ceapă și ălalalt cu aromă de usturoi :)))). O colegă le-o cumpărat, disperată că nu mai vine nimeni din Juba – și cam atât oficial (avem măsline aduse de un nene pe sub mână și în fiecare duminică avem un borcan). În rest, nada, rien, nul; nu găsești urmă de fructe, legume, dulciuri…

Duminica după-masă, cu regularitate, merg în sat. Satul e foarte mare și nu există nicio structură din cărămidă, în afară de ale noastre. Tot satul e compus din tukul-uri (lut și paie) sau improvizații din cartoane și plastic, multe gunoaie peste tot, evident, și o tonă de copii strigând mereu how are you?.

Unii dintre ei vin să-ți ia mâna într-a lor cu o gingășie extraordinară și-ți studiază culoarea pielii, cu o curiozitate și-o fascinație incredibilă – sunt atât de frumoși copiii ăștia care știu să se bucure de prezența celorlalți copii și împart totul între ei.

Joacă rațele și vânătorul cu o minge făcută din șosete, și aruncă mingea către noi într-o zi, și intrăm și noi în jocul lor – fericire maximă pe copii, valuri de chiote și nori de praf pe măsură, dar cui îi pasă când e atâta fericire în jur?

Un sat african unde bântuie războiul civil

Un sat african măcinat de războiul civil.

În plimbările de duminică, invariabil ne oprim la Râu – e, de fapt, o mare mlaștină, reminescenţă a sezonului ploios, și va seca în următoarele luni, dar sunt uimită să văd locul ăsta în zona asta atât de aridă – câțiva copaci, câteva păsări și nuferiiii – chiar că e Agok Paradise mlaștina asta…

Uneori mâncăm falafel în piața mică (să mai diversificăm mâncarea proastă din compound) și bem cafea cu ghimbir. Sâmbăta după-masă vorbesc cu unul dintre liderii comunității catolice și îmi spune că fac repetiție pentru Crăciun și mă întreabă dacă nu vreau să merg să-i văd.

Îi spun că o să merg duminică dimineața (e o biserică în aer liber, împrejmuită de nuiele, iar oamenii stau pe niște trunchiuri de copaci. Există cor, multe tobe și se dansează. M-au fascinat. Dans pur african, superb, și abia aștept să văd ce au pregătit pentru Crăciun).

Zilele viitoare vreau să merg pe pistă cu Pascal (un francez boem, un artist roșcovan). Vreau să mai ies, să văd cum decurg lucrurile, că așteptăm un cargo – asta e varianta oficială, de fapt eu vreau să-l văd pe Pascal fugărind caprele și vacile de pe pistă.

Dap, intră în atribuțiunile lui să elibereze pista, una extrem de scurtă, improvizată în mijlocul câmpului, în care domnește haosul. Săptămâna asta, Philippe s-a ambiționat să ma învețe să parchez landroverul cu spatele.

Într-una din seri mă plimbam prin spital și ajung în maternitate: o femeie tocmai născuse gemeni, prematuri din păcate, două mogâldețe de 800 de grame.

Ursula a făcut 48 de ore de gardă cu cei mici, foarte grijulie, sperând că poate o să supraviețuiască. Pascal se apucă a doua zi să construiască un incubator și stă aproape toată duminica și lucrează; îmi arată spre seară ce a făcut, foarte fericit, că poate cei mici au o șansă…

Nu au avut, dar mă uitam la Pascal, ce pasăre ciudată e. Are foarte multe idei, entuziasmat, probabil, de procesul de creație în sine, să construiască ceva cu mâna lui, dar total nerealiste aici, din păcate. Săptămâna asta e foarte trist.

Trec de la una la alta, mai râd, mă mai enervez, mai înjur printre dinți… O grămadă de imagini care-mi trec prin minte, lucruri mărunte și întâmplări oarecare. Probabil că am lăsat la sfârșit lucrurile care pentru mine sunt cele mai importante și poate și cel mai greu de povestit: oamenii…

Avem de 4 ori mai mulți pacienți cu malarie față de anul trecut (mulți vin în starea finală, când nu mai avem cum să-i ajutăm), cazuri de lepră, TB, HIV, dar cele mai multe sunt plăgi împușcate.

Foarte mulți oameni săraci, cei mai mulți vin de prin toată țara –displaced people… O femeie care tocmai a născut gemeni urmează să fie externată. Soțul ei a fost împușcat în războiul din Bentiu, 2 luni în urmă, și nu are pe nimeni și niciun ban și încerc să găsesc vreo instituție/ong care să se ocupe de ea – vorbesc cu șefa mea și liderii comunității și, într-un final, s-au blocat în birocrație.

Pun problema să dau bani din diurna mea (Ursula ar vrea și ea să cotizeze, dar nu îndrăznește să spună altcuiva), dar medical teamleader-ul (șeful echipei de medici – n.r.) îmi ține o prelegere că nu pot face asta etc etc.

O altă femeie a venit zilele trecute la spital, împușcată de soț în abdomen (era însărcinată) și c-un copil mic de 2 ani (împușcat și el de tată) – lume dementă.

Unul dintre chirurgi, J.P., mă roagă să-l ajut c-un pacient (împușcat în maxilar) – are nevoie de 2 radiografii pentru a doua operație, că nu știe exact cum să-i pună fixatorul extern, iar noi nu avem, și scanez toate secțiunile și juma de țară să văd unde găsesc.

I-am găsit într-un final, dar tatăl refuză analizele și operația: sunt Nuer, iar orașul în care trebuie să meargă e Dinka și le e frică și nici nu vorbesc limba. După o oră de negocieri, a acceptat…

Cred că, la finalul unei operații, a unei nașteri sau a unei zile cu copiii din IPD, realizezi cu adevărat ce diferență extraordinară face organizația pentru țara asta săracă și a nimănui – o țară care se bazează aproape integral pe ajutor umanitar – și, dacă e să gândesc la nivel individual, să iei fiecare persoană și să vezi ce diferență e pentru fiecare în parte, asta e uimitor.

Si sunt… fericită, nush dacă ar fi cuvântul potrivit, dar simt că e locul în care trebuie să fiu acum – dincolo de toate lipsurile, izolare și epuizare. Îmi plac localnicii, sunt oameni onești, generoși, foarte ospitalieri și muncitori. E atât de ușor să-i faci să zâmbească și îmi fac zilele mult mai frumoase.

Gata, am obosit să scriu.

Astea sunt doar o parte dintre lucrurile care mi-au venit acum în minte, aiurea, povești și întâmplări sunt multe. Şi pentru nimic în lume nu mai stau să corectez acum e-mailul, că mai am de lucru, so, v-am pupat pe obrăjori și ataşez niște poze.

Scrisorile africane (II): „Am donat sânge sub alt nume și cele 4 pungi erau singurele din bancă”

Povestea Cristinei Rusu, absolventa de ASE care a renunțat la o carieră într-o multinațională pentru a pleca voluntar în Africa, la un spital al organizației Médecins Sans Frontières, continuă.

Ea și-a dat acordul ca PressOne să publice fragmente din scrisorile pe care le-a trimis din Africa prietenilor și familiei.

După un prim episod, în care vorbea despre șocurile pe care le trăise în Agok – orășel situat la granița Sudanului de Sud cu Sudanul -, Cristina descrie în următoarele mesaje micul grup al europenilor care se dedică unor cauze umanitare pe continentul negru.

Așa cum vom vedea, cei care se sacrifică pentru a-i ajuta pe alții au, la rândul lor, istorii personale care te înfioară.

*

Dragii mei,

Nu mai știu unde am lăsat poveștile. De vreo 3 săptămâni lucrez iar non-stop, dar aseară am colapsat în pat, îmbrăcată, încălțată, cu lumină aprinsă, deși trebuia să fac o tură de noapte cu una dintre moașe.

După câteva ore între maternitate și neo-natologie, am zis că stau 10 minute în pat și am dormit prima dată în aproape 3 luni, 11 ore încontinuu…

Încerc să iau poveștile în sens invers, cât îmi aduc aminte acum, pentru că nicio zi nu e ca alta.

Cred că am lăsat poveștile undeva înaintea Crăciunului. Trei oameni dragi au plecat, Philippe, Joe și Estefania. Am impresia că au plecat de un an de zile și mi-e tare dor de ei, pentru că mi-au făcut zilele mult mai frumoase.

Philippe, în mod special, a avut foarte mare grijă de mine și plecarea lui a fost un mare gol în luna următoare. Crăciunul la 40 de grade, fără brad și colinde, nu prea sună a Crăciun, dar am încercat să organizăm o cină, ne-am împărțit în echipe și a fost tare fain să gătim împreună o zi întreagă.

Am găsit lumânări în piață și am avut parte de o seară foarte faină, multă veselie și râsete. Dincolo de aspectele tehnice, pentru mine Crăciunul e mai degrabă o zi în care pot să le arăt oamenilor că sunt speciali și că sunt apreciați.

Departe de casă, într-o țară istovită de războaie, la 100 de metri de spital, e ușor de imaginat cât de izolat și uitat de lume te poți simți, mai ales în momentele grele.

În prima zi de Crăciun, l-am târât pe Philippe după mine la biserică, pentru că voiam să văd spectacolul african: dansuri, tobe și un cor minunat. Am avut locuri rezervate în față, dar am preferat să stau cu mulțimea și bine am făcut, că m-a podidit plânsul la un moment dat (noroc că am avut ochelari de soare).

A fost prima dată când, poate, oboseala, dar și fericirea să îi văd bucurându-se și sărbătorind împreună, și fericirea mea de a fi aici, cu ei, parte din colțul ăsta de lume uitat, toate m-au dus într-o explozie de emoții, all in one.

Localnici din Agok, Sudanul de Sud. Foto: Cristina Rusu

Localnici din Agok, Sudanul de Sud. Foto: Cristina Rusu

Sâmbătă, șeful meu m-a întrebat dacă vreau să mă ocup de campania de donare a sângelui pe care vrem să o facem.

Ne trebuie între 40 și 90 de transfuzii de sânge pe săptămână, iar banca de sânge e în permanență goală.

Expații nu au voie să doneze (10% din expații din MSF au HIV – nu mă întrebați de ce și cum, e o poveste întreagă, și au fost și multe accidente), iar pentru localnici e foarte complicat.

Sunt multe motive pentru care localnicii nu donează; pentru ei, asta e echivalentul morții sau nu vor să se afle că au HIV…

Ideea e că trebuie să te rogi de rude și să le explici că omul drag de lângă ei o să moară dacă nu primește sânge. Ca să fac povestea scurtă, încă sunt aici, că atare am acceptat să rămân.

Poate și propunerea lui Serge mi-a dat mai mult sens să fiu aici, plus faptul că mi-am luat un angajament. Indiferent cât de greu poate fi uneori, o să rămân și o să încerc să fac totul cât de bine pot, chit că asta înseamnă să îmi nenorocesc sănătatea și neuronii, să ascult zbierete, insulte, crize de nervi și istericale, uneori umilințe. Pe motiv că albii nu înțeleg ce înseamnă egalitate și să nu faci abuz de putere…

Nu cred că e ceva ce nu am auzit până acum aici. E o paletă întreagă și foarte colorată…

*

Acum vreo 3 săptămâni, am început să alerg cu Julie, de 3-4 ori pe săptămână vreo 7-8 km. Dacă mă gândesc la cât fumez aici și la faptul că nu am făcut jogging în viața mea, e impresionant să pot alerga atâta. Dar cred că toată furia adunată mă face să alerg fără să mă gândesc.

Ajungeam în compound epuizată și dușul a fost mai acceptabil în cele două săptămâni când temperaturile au scăzut brusc la 10 grade.

Pe la 2 p.m. cred că am avut vreo 17 grade , iar după prânz, 15 minute le-am petrecut în fiecare zi întinsă pe un palet lângă atelelierul mecanic, să mă încălzesc puțin la soare.

Noaptea a fost un frig incredibil, noroc că Victor mi-a dat sacul lui de dormit. Dar, cu tot cu sac, pătură și îmbrăcată cu ce-am avut mai gros, tot mă trezeam la 5 dimineața tremurând…

După cele două săptămâni de frig, în trei zile temperaturile au crescut la 45 de grade și acum suntem toți leșinați de căldură. Concluzia e că nicicum nu e bine :)))

Vă povesteam că Serge mi-a propus să mă ocup de campania pentru donarea sângelui…

Eu am donat aici sânge, sub un nume local, într-o noapte când Charles (unul dintre labtech) a zis că e mai puțină lume în jurul laboratorului, iar cei 450 mililitri i-a împărțit în 4 pungi, la limita inferioară pentru copii, și au fost singurele pungi din bancă…

Mi-am făcut calculele că mai pot dona o dată înainte să plec, dar sper să reușesc să fac ceva cu campania asta. Sunt entuziasmată că fac asta, că am posibilitatea să fac și altceva, chiar dacă implică multă muncă în plus.

Nopțile nedormite s-au înmulțit, ca atare și lipsa energiei și a timpului de a vă scrie. (Și lipsa de coerență e implicită. Nu mai gândesc în limba română, acum trebuie să traduc în sens invers și pentru că am parte de conversații în diverse limbi străine.)

Apusul în camp-ul spitalului Medici Fără Frontiere din Sudanul de Sud

Până acum mi-am făcut research-ul, strategia și am primit undă verde pentru comunicare directă cu HQ (HeadQuarters, conducerea misiunii MSF – n.r.). Am contacte la diverse organizații, 2 radiouri în 2 orașe, biserici și, cel mai important aici, șefii comunității, la care se ajunge foarte greu.

Mâine am întâlnire cu unul dintre intermediari și sper să meargă bine. Cotații pentru tricouri, slogan, mesaj, toate trebuie confirmate de HQ. Am vorbit cu alte secțiuni, am intervievat și stat în discuții cu zeci de oameni până acum.

Până una-alta, am zis să prezint campania în fața angajaților locali și lunea viitoare avem întâlnire cu toți angajații, pentru alegerea comitetului (ultima întâlnire s-a terminat cu grevă), dar ar fi o bună strategie de distragere…

Așa i-am prezentat șefului meu – avem foarte mari probleme cu UN-ul și alte ONG-uri din zonă care își plătesc angajații în dolari și se pare că va fi pe agendă.

Azi am obținut confirmarea să mă întâlnesc cu reprezentanții comitetului, să încerc să le prezint situația și cam ce vreau să fac.

Nu le pot cere angajaților în mod direct să doneze sânge, pentru că am nevoie de aprobarea Înaltului Comitet pentru Etică. Vă place cum sună asta într-o țară aflată în plin război civil?

Așa că încerc o diversiune, în care să le prezentăm ce înseamnă să doneze, pentru că până la urmă reprezintă MSJ etc etc. Știți cum e, în teorie totul sună bine, să vedem ce-o ieși.

Azi, Grigor (șeful șefului meu, și șeful MSF pentru Sudanul de Sud) ne scrie că angajații au intrat în greva în Juba fără nicio notificare și că nu e dispus să negocieze, pentru că în noiembrie au primit o creștere de salariu. Iar fără securitate în Juba, care e foarte tensionată în perioada asta, pfui…

Acum două săptămâni am avut o misiune de explorare pentru vreo câteva zile – assessment în regiunile din jur în ceea ce privește necesitatea pe partea medicală.

Am fost în Mayom, undeva între Agok și Bentiu. E zona cea mai afectată de conflicte – peste un million jumate de internal displaced people în Bentiu, spitalul a fost de nenumărate ori bombardat, iar acum se operează în bunker.

Cred că în curând o să deschidem un nou proiect acolo, ca o zonă tampon pentru Bentiu, dar zona e atât de diferită, multă miliție, copii înarmați, pfui…

Avem un proiect în Nuba Mountain, la granița cu Sudan, southernKordofan, dar în ultimele luni, din cauza conflictelor, expații au fost evacuați și e un proiect coordonat de la distanță. S-au decis să îl închidă, așa că Grigor a plecat spre Yida vineri…

Ieri, Serge îmi trimite o știre din presa locală că un spital MSF din Nuba Mountains fost bombardat de trupele militare sudaneze. Grigor încă nu se întorsese, nici Thuraya nu avea semnal și nicio veste de la el…

Într-un final, Grigor e bine, era vorba despre un alt proiect MSF France, care mai fusese bombardat în iulie. Câțiva morți, dar nu vor să abandoneze proiectul. No comment.

Scrisorile africane (III): „Nu credeam că e posibil să adormi mergând”

Absolventă a Academiei de Studii Economice, Cristina Rusu a renunţat la un job bine plătit în filiala bucureşteană a unei multinaţionale pentru a se alătura organizaţiei Médecins Sans Frontières (MSF), care a trimis-o într-una dintre cele mai periculoase şi mai sărace zone de pe glob, la frontiera dintre două ţări aflate în conflict: Sudan şi Sudanul de Sud.

Ea a fost de acord ca PressOne să publice fragmente din scrisorile pe care le-a expediat celor dragi în lunile petrecute la spitalul MSF din Agok (Sudanul de Sud).

Acest al treilea şi ultimul episod al „Scrisorilor africane” este unul în care autoarea pare a fi ajuns la capătul emoţiilor: prea multă suferinţă şi moarte, prea multe încercări pentru un singur om, oricât de răbdător ar fi el.

*

Dragii mei,

Înainte de Anul Nou, într-o vizită în Agok, Grigor îmi zice că zvonurile (confirmate de două surse de încredere) sunt că, în ianuarie, Agok-ul va fi tensionat și că se așteaptă conflicte.

Uitasem de asta până azi, când primim știri peste știri și mulți pacienți în spital. Sunt conflicte la 15 km nord de Agok, unul în nord-est, altul în nord-vest, morți, răniți, copii împușcați, unii  răpiți. O altă știre de azi e că o mașină UN a fost într-o ambuscadă și un om a fost răpit… Să vedem ce urmează.

Am în spital o fetiță pe care o vizitez de câteva ori pe zi. A fost adusă aproape inconștientă, cu malarie și febră de 40, se pare că a fost stigmatizată de către familie, ușor handicap mental.

Dar ce imagine, oameni dragi, are 11 ani și 13 kg. Normal pentru vârsta ei ar fi undeva la 30 de kg.

O altă fetiță, adusă azi în neo-natologie, are 9 luni și 2,5 kg. Nu știu, unele lucruri nu le pot povesti. Sunt greu de înțeles și dincolo de cuvinte.

„Fiindcă totul continuă
să rămână de neînţeles
mă încăpățânez
să trag după mine
un vagonet
de silabe desperecheate.
între timp
devin un pergament al unei istorii
cu desăvârșire absurde.”

Avionul se desprinde de pământul roșu al Agok-ului și mă podidește iar plânsul. Cred că răbufnirile astea au început cu vreo două săptămâni în urmă, când Cristoph, de la ICRC, a venit într-o seară în biroul meu, am povestit despre misiuni, oameni, locuri, și mi-a spus că, de fiecare dată când părăsește un loc, plânge ca un copil (e un bărbat în jur de 50 de ani). Şi i-am spus că, cel mai probabil, o să plâng și eu…

Am mai povestit puțin, deși a fost mai degrabă un interogatoriu. El era curios cum am resimțit toată experiența și care sunt lucrurile care m-au ținut întreagă. Am răspuns la fiecare întrebare cu pauze, pierdută puțin în amintiri.

E dificil să transpun în cuvinte experiențele. Mă uit la Kueth, care e încă în birou, și mă podideşte plânsul. Mă uit iar la Cristoph și îi spun că sunt mândră de Kueth, de Thomas, de Deng Kiir, de Angelo, Bol, Juliet Kilo…

DSC00869

Am momente când cred că aș putea să aștern totul pe hârtie dacă aș scrie cu viteza luminii, altfel totul se pierde în câteva fracțiuni de secunde…

Dacă e ceva de povestit din toată experiența asta, e că trăiești totul la intensitate maximă, de la fericire la tristețe, de la sentimentul de euforie la dezamăgire profundă, la o singurătate cumplită, şi totul în perioade foarte scurte de timp.

Sâmbătă, înainte de petrecere, simțeam că mi se topesc creierii și îmi făcusem planul să dorm pe la 2, că nu ia mai mult de 2 ore să fac hand-over (predare – n.r.).

A durat până la 6.30 p.m. Trebuie să mă mișc, altfel mă tâmpesc de cap, adorm mergând. Nu credeam că așa ceva e posibil, doar Raque și Trish, care lucrează puțin în ritmul meu, mi-au confirmat că au pățit și ei așa ceva. Somnambuli fără frontiere.

Recunosc că am adormit în cele mai ciudate poziții și locuri, dar să adorm mergând? Mă pufnește râsul acum, dar sâmbătă nu prea îmi venea să râd, visam patul meu incomod în formă de covată ca fiind cel mai prețios lucru pe care l-aș putea avea…

Luni, zi liberă neplanificată, mă duc în Abiehnom să mă întâlnesc cu omologul meu de pe un alt proiect, ca atare iar trebuie să mă trezesc devreme, dar după-masă am avut timp să mă plimb prin spital, să mă joc puțin cu copiii, iar de unul nu scap nicicum, un băiețel drăguț foc și… ahhh, l-aș lua acasă 😀

DSC00943

Ăsta a fost sfârșitul, pe scurt, iar ultimele două luni au fost o experiență foarte faină, dar prea multă muncă și stres. Nu le-am resimțit atunci, le resimt acum, scriind din Addis (capitala Etiopiei – n.r.) și încercând să pun lucrurile în ordine…

La vreo săptămână după ce m-am întors din concediu, șeful meu pleacă din teren pentru 5 săptămâni și mă lasă în locul lui ca focal point pentru tot ce înseamnă partea de comunicare şi raportare.

Nu m-a întrebat, ci doar mi-a spus că, dintre toți, are încredere în mine că pot să fac și partea asta și că sunt rapidă în reacții.

La două zile după ce a plecat, doi colegi vin în biroul meu și îmi spun că avem mass casualties plan, adică așteptăm foarte multe pacienți. Birourile se golesc, fiecare aleargă în stânga și în dreapta, se ridică un cort, se pun garduri de demarcare.

Încerc să îl sun pe șeful șefului meu și să îl anunț. Îmi spune pe scurt ce trebuie să fac, ce trebuie să aflu, informaţii foarte precise. Haos, haos, plus că vine și poliția, văd vreo 20 de oameni strânși, o conversație care nu prea arată a fi una civilizată.

E dureros să ai în fața ta oameni ale căror vieți sunt distruse într-o fracțiune de secundă. Copiii, chiar dacă pe hârtie au 16-17 ani, par copii. Se uită la mine în timp ce povestesc, șocați încă, e o durere sinistră în ochii lor și partea asta aș fi preferat să nu o văd…

*

Astea sunt câteva dintre miile de chestii pe care o trebuit să le fac. De exemplu, am ajuns să lucrez 40 de ore consecutive, cel puțin de două ori pe săptămână. Sunt 50 de grade ziua, 37 noaptea. E foarte cald și cel mai minunat moment al zilei e cel în care ieși de la duș…

Au fost multe alte lucruri sucite și ciudate, mi-ar lua prea mult timp să le scriu şi nici mintea mea nu e foarte ordonată acum.

Scriu din Addis, în încercarea mea de a vedea Etiopia vreo trei săptămâni, înainte să mă întorc în țară. Nu știu dacă a fost o decizie foarte fericită. Fără internet sau ghid, călătorind singură în Africa, am sentimentul că sunt puțin nebună.

Cum am aterizat pe aeroport, au început micile probleme. De abia am luat viză, hotelul în care stau e execrabil, degeaba încerc să le explic că nu arată absolut deloc ca pozele de pe net, că prețurile sunt duble…

O hartă a celor de la MSF cu misiunile din Sudanul de Sus. În nord, chiar la graniță, se află localitatea Agok.

O hartă a celor de la MSF cu misiunile din Sudanul de Sus. În nord, chiar la graniță, se află localitatea Agok.

E greu să îți placă Addis. Oamenii sunt foarte diferiți de ceea ce am citit. Mi-e dor de sud-sudanezi, oameni mândri, generoși și foarte ospitalieri.

Nu prea sunt turiști, în avion cred că am fost vreo trei, sunt singură și puțin nehotărâtă. Am dureri continue de cap de când am aterizat. Cel puțin vremea e foarte faină, orașul e la 2.400 de metri altitudine, e frig seara, cald ziua. Poate am făcut insolație…

Găsesc insuportabil noianul de oameni care se țin după mine. Aceleași întrebări care mă agasează și eu vreau să fiu relaxată…

Data viitoare să îmi aduceți aminte de ce nu e bine să călătorești singur prin Africa, hahahaha: sunt ori nebună ori doar obosită, dar o să mă descurc eu cumva, as always, poate norocul o să-mi surâdă într-un final.

Sfârșit

pressone.ro

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în CALATORII. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Scrisorile africane (I): „Aici, nou-născuţii cântăresc maxim 1,6 kilograme

  1. liliana zice:

    tot ce am citit din scrisorile Cristinei, plingeam la fiecare rind. Bine ar fi sa scrie o carte.
    Trebuie sa fi avut o putere psihica puternica sa reziste sa vada nenorocirile umane de-acolo.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s