În urmă cu doar câțiva ani, Grupul de firme Racova-Com-Agro-Pan, conduse de vasluianul Adrian Porumboiu, fostul mare arbitru internațional de fotbal, însemnau 6.000 de angajați, peste 40.000 de hectare de pământ și o industrie alimentară bine pusă la punct în care se procesau recoltele de pe terenurile lucrate. În județul care cucerește mereu primul loc în clasamentul șomajului, Vasluiul, Comcereal și Ulerom (fabrica de ulei), Ilvas (lapte și preparate) reușiseseră să devină un angajator mai mare decât statul, cu miile sale de asistenți sociali. În săracele sate vasluiene și în cele din județele Moldovei, îmbătrânite și părăsite de tineri, se întâmpla ceva: pâmântul era bine lucrat și rămânea al proprietarilor, producțiile se întorceau la aceștia sau primeau bani, iar preparate erau distribuite în țară printr-o rețea de desfacere tot mai bine pusă la punct, de asemenea. Profitul era în mare parte reinvestit de către omul de afaceri, în mod evident, în extindere și tehnologizare.
„Vacile lui Adrian Porumboiu au scărpinători automate și muzică de Chopin”, „Calculatorul decide cât mănâncă fiecare vacă”, „Toată tehnologia grajdului este de la Westfalia”, „Instalație de umectare a aerului pe timp de vară”. Sunt titlurile și comentariile presei din urmă cu câțiva ani. Ferma de la Bădeana sau cea de la Târzii erau etalon și demonstrații vii ale faptului că și în România se poate face agricultură cu performanțe economice notabile.
Adrian Porumboiu a fost, fără îndoială și spre deosebire de miliardarii de carton post-revoluționari, un autohton care a avut șansa de a acumula capital „curat”, pe care l-a investit în țară în afaceri productive, și nu speculative sau pur comerciale, afaceri aducătoare de plus valoare, plătitoare de impozite, creatoare de locuri de muncă și de profit, reinvestit în țară. Este tipul de om de afaceri pe care tânârul capitalism românesc și statul român nu putea decât să și-l dorească multiplicat cu sute de mii pentru a așeza economia națională pe niște baze sănătoase.
În prezent însă lucrurile nu stau deloc bine pentru „firmele lui Porumboiu”, cum era denumită local întreaga afacere. Comcereal a fost vândut, la fel și Ulerom. La cea din urmă, spre exemplu, nu se mai lucrează demult, iar peste 70% din angajați se află în șomaj tehnic și nu și-au mai primit bani de mai multe luni. 18 firme au cerut insolvența grupului, în timp ce mulți proprietari care au arendat terenurile s-au plâns că nu și-au mai primit redevențele.
Ce s-a întâmplat între timp? Răspunsul îl găsim, fără îndoială, în ceea ce spune Adrian Porumboiu astăzi.
„Aproape că nu poţi cuprinde cu mintea cum este posibil aşa ceva într-o ţară în care cu chiu cu vai mai mişcă o afacere pe ici, pe colo! Astfel de acţiuni punitive nu pot duce decât la mari dezechilibre financiare în interiorul companiilor, la insolvenţă şi la faliment. Dar, probabil, asta se doreşte”, declară omul de afaceri Adrian Porumboiu, după ce a acuzat că a fost nevoit să înstrăineze Comcereal din cauza „competenţei” dovedite de doi “mari oameni de stat”: fostul ministru al agriculturii – Daniel Constantin şi fostul prim-ministru – Victor Ponta. Pe aceștia i-a făcut responsabili de un „abuz incredibil”: sancţionarea Comcereal cu 12 milioane de euro (sumă ajunsă apoi la 17 milioane de euro!) de către APIA Vaslui.
Porumboiu spune nu numai că nu a fost sprijinit de stat, dar „lucrat”, într-un mod intenționat și concentrat.
„O politică care nu are nimic românesc”
„De ani de zile, există o politică la noi care nu are nimic românesc. Din păcate, noi, românii, ne adunăm greu. Ne adunăm mai mult la rău, iar la bine nu reuşim să construim. A fost şi un moment în care am fost ‘sprijinit’ să se întâmple ce s-a întâmplat”, este una dintre concluziile lui Adrian Porumboiu, după ce a spus că „Asta este politica de stat din România: DISTRUGERE!”.
De atunci despre ce se mai poate vorbi în județul Vaslui și în săracă regiune a Moldovei? Despre „oliharhul” basarabean de „influență” rusească Vladimir Plahotniuc, care, printr-un concurs de împrejurări, a preluat Comcereal și a ajuns arendatorul a mii de hectare în zonă. În timp ce Valea Prutului, zonă deosebit de fertilă, poate fi declarată teritoriul internațional, mai ales european, germani, chinezi, arabi, italieni, olandezi îngrămădindu-se să cumpere pământul ieftin și bun al vasluienilor. 50% din acest pământ este deja al lor și, indiferent sub ce forme „culte” își pun marii și eternii comentatori economici teoria, realitatea va fi că producția și profitul le aparțin lor, și nu autohtonilor. Asta în cadrul unor afaceri în care amortizarea investiției se produce într-un timp incredibil de scurt pentru orice occidental, capitalist „pur-sânge”.
Așadar, Estul și Vestul războiului rece din trecut se înfruntă astăzi la granița de est într-un război al brazdelor, la fel de geostrategic, iar țăranul vasluian fugărit de la oraș de „dezindustrializarea forțară” este vânzătorul unuia, arendatorul altuia, angajatul amândurora și cumpărătorul tuturor… Cine nu realizează astăzi ce se întâmplă este ori prea imbecil, ori prea prefăcut…
Istoria se repetă. Ultima rezistență economică, lovită de moarte
De fapt, istoria se repetă. Industria românească a fost distrusă, și acum mulți realizează că expresia „un morman de fiare vechi” nu era numai neadevărată, dar această imagine asupra muncii de decenii a românilor, reflectată în cea mai importantă ramură a economiei naționale, făcea parte dintr-un plan, pe cât de amplu, pe atât de malefic. Atunci, în anii 1990, în multe fabrici și uzine, utilaje noi, de ultimă generație, au fost aruncate la fier vechi prin simple directive venite de la cel mai înalt nivel. Unități economice mari au fost pur și simplu spulberate sub simpla explicație servită de noii promotori cretinoizi ai capitalismului că nu s-au adaptat la noua economie, una liberă, de piață. Asta în vreme ce subordonații lor direcți făceau coadă la „Fier vechi” și lucrau doar la „Dezmembrări”, atunci când nu încasau comisioane la vânzare mai mari de câteva ori decât tranzacția însăși. În plus, piața de desfacere trebuia schimbată, economicul trebuia să urmeze orbește politicul și Estul trebuia înlocuit cu Vestul, pentru a-l servi în cel mai bun mod posibil, spre a schimba în interior și a livra în exterior doar ceea ce va dori acest Vest.
„Industria a fost distrusă”, spunem astăzi în cor. Iar, în aceste condiții, bruma de capital românesc veritabil și munca românilor s-a refugiat în agricultură, odată cu prima migrație majoră a românilor, de la oraș la sat. Asta pe când Uniunea Europeană ne mai dădea încă voie să ne hrănim singuri, cu lingurița. O agricultură la limita rentabilității, de subzistență, care primește, deloc întâmplător, cel mai redus sprijin din partea Uniunii popoarelor „libere și frumoase”, deși, în mod evident, are cea mai mare nevoie de ajutor. Ba, fermierii români sunt dezavantajați în raport cu ceilalți europeni, în mod evident: în Italia, spre exemplu, subvenția este de 350 euro/hectar, iar un litru de motorină costă 0,80 euro, în România subvenția ajunge la 159 euro/hectar, în timp ce un litru de motorină costă 1,20 euro. Producțiile românilor? Da, da, se tranzacționează pe bani europeni. Și sunt mândri de acest lucru, nu-i așa?…
Bucuria nebunilor
Acum însă acest refugiu, această rezistență economică românească este lovită de moarte, primește același tratament ca și industria în trecut, iar lucru acesta este cel mai vizibil la Vaslui și în zona Moldovei, unde industria aproape că a rămas doar o amintire și cea mai mare parte a populației trăiește din agricultură. Agricultura este spulberată prin câteva manevre de amploare, înainte de a fi înstrăinată. La fel ca industria în trecut, avea capacitatea de a se reabilita economic, de a se adapta, se putea moderniza, retehnologiza, putea deveni rentabilă, putea chiar pătrunde prin breșe pe „mofturoasa” piață occidentală. Însă nu asta se dorește, agenții de influență ai Occidentului care au fost lăsați să facă politică în această țară nu pot avea prinse printre obiectivele lor asemenea perspective neplăcute.
În timp ce Ungaria și Polonia, țări conduse de politicieni veritabili (transformați inevitabil în „dictatori” și „extremiști” de presa ultrademocratică), pun restricții pe vânzarea terenurilor, oamenii inteligenți și realiști din zona Vasluiului și din întreaga țară văd limpede ce se întâmplă și trag semnale de alarmă.
„De ce să mă bucur pe moment de banii străinilor și să regret apoi? E ca și cum mi-aș vinde sufletul. Eu așa văd lucrurile. Ne-am vândut industria, ne-am vândut tot, acum ne vindem pământul. Atât mai aveam. O să rămânem în țara nimănui. Ne vindem pământul, ne vindem sufletul! Ne bucurăm la banii străinilor, că ne dau 3.000 de euro pe hectar. Pământul nostru e atât de bun! Dar străinul va exporta totul. De ce să nu exporte românii? Nu văd cu ochi buni aceste vânzări și nu cred că există vreun agricultor care să vadă cu ochi buni acest lucru”, spune Vasile Mihalachi, fostul vicepreședinte al Consiliului Județean Vaslui.
De altfel, cu aceeași luciditate ca și Adrian Porumboiu, Mihalachi ajunge la aceleași afirmații, suspiciuni pe care le vede confirmate: „Nu cumva asta se vrea: să fim o piață de desfacere, o forță de muncă ieftină și să avem terenuri ieftine pentru europeni? Probabil că asta se vrea: ruinarea fermierilor”.
„Sunt împotriva oricărei vânzări! Este vorba despre un bun pe care nu avem dreptul să-l vindem. Solul românesc este atât de bun încât aș îndrăzni să spun că ar trebui să valoroze de două ori prețul din Europa. Ori noi îl dăm cu cel mult 3.500 de euro pe hectar…”, spunea cu indignare Ionel Constantin, președintele Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Vaslui.
Promotorii occidentalismului, ai globalismului și ai iubirii universale deveniți gânditori politici și sociali sub patente sorosiste se vor bucura probabil de aceste „investiții străine” acoperindu-se de teorii șchioape pe care nu le-au înțeles cu adevărat niciodată, a rentabilității, a tehnologizării, tot ce reușește să-i facă să scape din vedere esențialul: capitalul autohton este mereu în primul plan al unei creșteri economice și a unei economii sănătoase. Niciodată și nicăieri nu a fost altfel, și nici nu poate fi! „Altfel” acesta nu poate decât să se numească „exploatare”.
Fără a fi nostalgici, poate ar trebui să reținem ceva din perorațiile defunctului comunism: capitalismul nu a depășit faza sa imperialistă. Și nici nu are de gând să o facă prea curând… Iar România este o victimă a sa lipsită de apărare. Cu politicienii săi atât de proști, precum îi cunoaștem, nici nu ar putea fi altfel.
Lupul Dacic 