Cum și-a îngropat SUA propriile libertăți în Războiul Rece, din care s-a născut Genocidul din Guatemala


tumblr_n2ky8nL5o61qaeks7o1_1280

*Acest articol e scris dintr-o perspectivă liberală, rasistă chiar, care ignoră trecutul SUA – unde capitalismul a fost construit pe sclavagism, rasism şi teroare. Articolul şi cartea la care se referă, Ultimul masacru colonial, pleacă de la premisa că Războiul Rece (de fapt războiul împotriva încercărilor de a construi comunismul) – cu cea mai brutală manifestare a sa în Guatemala – doar ar fi “deturnat” “drumul spre progres democratic al SUA”, si ignoră realitatea că, în Guatemala şi în restul Americii Latine, a fost de fapt o continuare a trecutului rasist şi de tip fascist al SUA. Concluzia autorului e însă reală, SUA, în numele ideologiei capitaliste, s-au învins pe sine în Războiul Rece, pentru că şi-au distrus şi bruma de inteligenţă socială pe care o mai aveau. Ce e tipic pentru liberalii americani e eroarea pe care o fac mereu, din cauza gândirii imperialiste, de a pleca de la premisa că între realităţile genocidului, crimelor economice, politice, sociale în masă şi “valorile” pe care le-ar promova SUA ar exista o ruptură; de fapt această ruptură e doar un element imaginar al propagandei “democratice” de care are nevoie capitalismul imperialist pentru a se putea extinde (metodele sale fiind copiate, mai mult sau mai puţin, de alţii, în ultimele decenii). O altă eroare în această analiză e ignorarea rasismului ştiinţific care a dominat iluminismul european, pentru că nu menţionează că valorile iluminiştilor de fapt erau rezervate doar “raselor superioare”, nu şi celor “inferioare” (muncitori, ţărani, africani, latino-americani, asiatici, est-europeni, populaţii de indigeni, adică nu şi populaţiilor care au fost invadate şi colonizate de Europa creştină şi capitalistă.) O altă concluzie corectă se referă la relaţia de complicitate care a existat între cei doi războinici ai Războiului Rece, SUA şi Uniunea Sovietică.  Cartea cuprinde însă informaţii importante şi critice despre genocidul la care SUA a fost complice în Guatemala.

de Corey Robin, în original apărut aici

”Pe 4 decembrie 1982, Ronald Reagan s-a întâlnit cu președintlee din Guatemala, Efrain Rios Montt, în Honduras. Pentru Reagan a fost o întâlnire fructuoasă. La bordul Air Force One, în drum spre casă, le-a spus reporterilor: ”Păi am aflat multe. Ați fi surprinși. Toate aceste țări (din America Latină) sunt țări individuale.” Și pentru Rios Montt a fost o întâlnire fructuoasă. Reagan l-a ridicat în slăvi ca pe un om de ”mare integritate”, ”total dedicat democrației” și a susținut că dictatorul din Guatemala era victima unei campanii de denigrare dusă de organizațiile pentru drepturile omului, în urma ofensivei sale împotriva gherilelor de stânga. În zilele următoare, o trupă de elită a armatei din Guatemala a intrat în satul din jungla muntoasă, numit Las Dos Erres, și a masacrat 162 de săteni. Întreaga populație a satului. 67 dintre ei erau copii. (nt: atâtea rămășițe umane au fost găsite, dar alte estimări vorbesc de peste 200 de civili)


Armata din Guatemala ocupă satul Rio Az, din El Quiche
images (12)
Teroarea rasistă de stat din Guatemala, prezentată de istorici ca război civil, a atins un punct culminant la începutul deceniului 1980, când ţara era condusă de generalul Rios Montt, care a ordonat masacrarea a peste 80.000 de indieni maiaşi, într-o politică de exterminare, inspirată de ataşatul militar al ambasadei SUA din Guatemala.
images (22)
SUA au antrenat soldaţii care au comis genocidul din Guatemala şi pe generalii care au fost plasaţi ca dictatori la conducerea ţării în Şcoala pentru Americi din Georgia, SUA, cunoscută ca “şcoala de terorişti, nazişti, criminali în masă şi asasini”, şi care există şi azi.
guatemalan-slaughter1
Una dintre puţinele imagini-document istoric a genocidului comis de armata din Guatemala şi de oligarhia formată din albi, împotriva populaţiei majoritare maiaşe.

Soldații îi prindeau pe bebeluși și pe cei mici de picioare, îi învârteau prin aer și le zdrobeau capetele de ziduri. Ceilalți copii și adulți au fost forțați să îngenuncheze pe marginea unei fântâni și, cu o singură lovitură de baros în cap, erau aruncați în adânc, la 40 de metri adâncime. Dar nu mureau. Apoi soldații de elită au violat femeile și fetele pe care le-au lăsat la urmă. Pe femeile însărcinate le înjunghiau în pântece pentru a le provoca avortul. Le-au aruncat și pe femei în fântână și au aruncat pământ peste toți cei aruncați acolo, unii fiind îngropați de vii. Singurele urme ale trupurilor pe care le-au mai găsit cei care au ajuns în sat zile mai târziu au fost zidurile mânjite de sânge, placentele și cordoanele ombilicale lăsate acolo unde femeile au fost violate și torturate.

nip1
Masacrele din America Latină au făcut parte din politica intenţionată şi premeditată de Ronald Reagan; imaginea îl arată pe Reagan râzând încântat de mesajul de pe tricou, “Fără comunism în America Centrală”.

În mijlocul aurei care a învăluit moartea lui Reagan, probabil ar fi fost prea mult ca cineva să se aștepte că media va menționa întâlnirea sa cu Rios Montt. Amnezia legată de America Centrală menține iluziile și propaganda oficială privind Războiul Rece, prezentat ca o confruntare între Uniunea Sovietică și SUA.

Dar Greg Grandin arată în cartea sa ”Ultimul masacru colonial” (nt: în original, Last colonial massacre) că America Latină a fost de fapt un teren de luptă în Războiul Rece la fel ca Europa, și că Guatemala a fost în prima linie.

În 1954, SUA a dat prima mare lovitură împotriva comunismului din emisfera vestică, când l-a răsturnat de la putere pe Arbenz, un președinte ales democratic, care lucra strâns cu micul dar influentul Partid Comunist din Guatemala.

Lovitura de stat l-a forțat pe un tânăr medic să fugă în exil în Mexic, unde l-a întâlnit pe Fidel Castro. 5 ani mai târziu, Che Guevara declara că 1954 l-a învățat că era imposibl să se facă reforme pașnice pe cale electorală și le-a promis susținătorilor săi că niciodată Cuba nu va păți ce-a pățit Guatemala.

În 1966, Guatemala a fost din nou aruncată în prima linie, de data aceasta fiind pionieră în disparițiile care aveau să definească războaiele murdare din Argentina, Uruguay, Chile și Brazilia. Într-o lovitură de fulger, ofițeri de securitate, antrenați de SUA, au capturat în jur de 30 de lideri de stânga, i-au torturat, i-au executat și apoi i-au aruncat din elicoptere în oceanul Pacific. Explicând operațiunea într-un memo secretizat, CIA scria: ”Execuțiile acestor persoane nu vor fi anunțate, iar guvernul din Guatemala va nega că aceste persoane s-au aflat vreodată în custodia sa.”

După semnarea unui acord de pace între armata din Guatemala și gherilele de stânga în 1996, războiul rece din America Latină a încetat – în același loc în care a început, după ce a transformat Guatemala în frontul celui mai lung și mai sângeros război civil din emisfera vestică. În jur de 200.000 de oameni au fost masacrați, aproape toți de armată – mai mulți decât au fost uciși în Argentina, Uruguay, Chile, Brazilia, Nicaragua, El Salvador la un loc, și aproape la fel de mulți ca oamenii care au fost omorâţi în Balcani. Cum victimele războiului civil au fost mai ales indieni maiași, Guatemala are azi singura armată din America Latină care a fost condamnată de o comisie a adevărului a ONU pentru că a comis genocid.

”Ultimul masacru colonial” ne amintește că, atunci când vorbim despre victoria Americii în Războiul Rece, vorbim despre țări ca Guatemala, unde comunismul a fost atacat și învins prin masacrarea în masă a civililor. Dar Grandin nu e interesat doar să enumere numărul morţilor și să descrie atrocitățile. Sarcina pe care și-o propune este să localizeze marea luptă globală în cel mai mic loc, să găsească, ascunsă sub aparența de rivalitate între cele două superputeri, un conflict sângeros izbucnit din cauza drepturilor și inegalitățiilor locale (din Guatemala), să vadă în spatele amplei moralități, care ne spune că “binele a triumfat asupra răului”, aranjamentul mult mai ambivalent care a existat – și există – în modul în care a luat sfârșit Războiul Rece.

Guatemala-Victimes-2
Una dintre victimele armatei din Guatemala.
panzos_masacre_1978a
Masacrul indienilor maiaşi şi Panzos, 1978.

kaibilAdunând cele mai puternice dovezi împotriva triumfalismului ignorant al istoricilor Războiului Rece și arogantei satisfacţii de sine a presei americane, Grandin reușește și un mic act de justție retrospectivă: permite oamenilor din Guatemala să își spună ei singuri istoria în cuvintele lor. Într-o serie de biografii remarcabile, Grandin arată cum bărbații și femeile au făcut politici înalte și cum politicile înalte i-au făcut pe ei, demonstrând că Războiul Rece a fost purtat nu doar în camerele de război ale strategilor nucleari, ci mai ales ”în colţurile ascunse ale familiei, sexului și comunității”.

Cartea începe cu un epigraf al lui Sartre: ”O victorie descrisă în detaliu nu mai poate fi distinsă de o înfrângere.”

Victoria la care se referă Grandin aici este singulară și, de acum, aproape totală: e vorba de victoria Statelor Unite împotriva comunismului. Dar înfrângerile pe care le descrie el sunt diverse, iar consecințele lor încă se fac simțite şi azi şi încă produc efecte.

Prima consecință e înfrângerea stângii din America Latină ale cărei aspirații au mers de la ce ne e familiar (prealuarea armată a puterii în stat) până la surpinzător (crearea capitalismului). Următoarea e înfrângerea, pe un întreg continent, a social democrației care ar fi permis cetățenilor acces la o felie mai mare de putere – și să primească o mai mare parte din beneficii – decât le-a revenit istoric mereu. În cele din urmă și cel mai important, e vorba despre înfrângerea acelui vis difuz al femeilor și bărbaților de a se elibera pe ei înşişi de jugul tradițiilor și opresiunii, grației propriei lor rațiuni și eforturilor făcute din voința lor. Acesta a fost visul luminismuui transatlantic și de-a lungul Războiului Rece, liderii americani au dus în numele lui (sau a unei versiuni a sa) lupta împotriva comunismului. Dar în America Latină, arată Grandin, stânga a fost cea care a preluat stindardul iluminismului, lăsând Statele Unite și pe aliații lor să care desaga contra-iluminismului. Mai mult decât să arunce asupra Statelor Unite povara nedorită a ipocriziei liberale, războiul rece a împins Statele Unite să îmbrățișeze cele mai reacționare idealuri și cele mai toxice caractere revanșiste ale secolului 20.

Reagan-Mont-comp.preview
Ronald Reagan s-a întâlnit cu Montt şi l-a încurajat chiar înainte ca acesta să pornească “Operaţiunea Sofia” de exterminare a populaţiilor indigene de stânga. “Montt vrea să îmbunătăţească calitatea vieţii oamenilor din Guatemala şi să promoveze justiţia socială”, spus Reagan după ce l-a salutat pe dictatorul Montt. Alăturat e ilustrarea “îmbunătăţirii calităţii vieţii” şi “justiţia socială” comisă de armata din Guatemala, antrenată şi echipată de CIA şi Pentagon.
RIOS_M_genocida_07Apr06
Protest faţă de genocidul comis de stat împotriva populaţiei maiaşe.

Potrivit lui Grandin, stânga din America Latină a fost cea care a adus liberalismul (înţeles ca libertăţi politice şi egalitare) și progresul pe un tărâm cufundat în feudalism. Multe decenii în secolul 20, arată el, plantatorii de cafea din Guatemala prezidau un regim de muncă forțată, care a fost la fel de medieval cum fusese şi Rusia țaristă. Folosind legi împotriva „vagabonzilor” (săracilor deposedaţi de tot) și amăgirea creditului obţinut ușor, plantatorii au acumulat vaste moșii și o forță de muncă formată din țărani, pe care îi transformaseră în sclavi datornici şi pe care de fapt îi considerau “proprietăţile lor”. Parcă citând un extras din cartea lui Gogol, ”Suflete moarte”, o reclamă din 1922 anunța vânzarea a 5.000 de hectare de pământ împreună cu multe ”mozos colonos” “care vor merge să muncească pe alte plantații”. ”Mozos colonos” erau numite coloanele de muncitori luaţi în sclavie din cauza datoriilor de moşieri. În timp ce muncitorii din alte țări făceau liste cu ceea ce patronii  aveau voie sau nu aveau voie să le ceară, țăranii din Guatemala erau obligaţi să ofere o varietate de servicii, făcute cu forța, inclusiv sex. Doi plantatori din regiunea Alta Verapaz, veri din Boston, foloseau bucătari indigeni și lucrători pentru a aduna porumbul cu scopul de a le oferi mai mult de o duzină de copii (nt: pe care îi foloseau ca sclavii lor sexuali, o situaţie care nu e deloc o excepţie în rândul claselor bogaţilor capitalişti). ”Violau tot ce mișca”, observase un alt stăpân de plantaţie. Deși plantațiile erau mini-state, având închisori private, hambare și stâlpi unde erau biciuiți oamenii, plantatorii depindeau de armata, judecătorii, primarii și oficialii locali, care aveau sarcina să-i forțeze pe muncitori să li se supună. Ca rutină, oficialii publici îi vânau și îi capturau pe țăranii fugari sau indepedenți și îi trimitau înapoi pe plantații sau îi forțau să construiască drumuri. Un primar avea ”vagabonzi” locali pe care îi punea să-i zugrăvescă vila. Peste tot, așa cum ilustrează Grandin, se vede această perspectivă a puterii politice, ca formă de proprietate privată, care confirmă observația sa că, în 1944, ”doar 5 țări din America Latină – Mexic, Uruguay, Chile, Costa Rica și Columbia – puteau să se numească democrații.”

Și atunci, pe parcursul a doi ani, totul s-a schimbat. În 1946, doar 5 țări – Paraguay, El Salvador, Honduras și Republica Dominicană – nu mai puteau fi numite democrații. Folosind retorica anti-fascistă din cel de-al Doilea Război Mondial împotriva vechilor regimuri din emisferă, stângiștii au răsturnat dictatori, au legalizat partide politice, au construit sindicate, și au extins drepturile populațiilor. Încurajați de New Deal și de Frontul Popular, reformatorii declarau, în cuvintele unui președinte din Guatemala, Jose Juan Arevalo, că ”noi suntem socialiști pentru că trăim în secolul 20.” Întregul continent era înflăcărat de o combinație între Karl Marx, Declarația de independență și Walt Whitman, dar în Guatemala flăcările străluceau cel mai luminos. Acolo, o luptă veche de decenii pentru a rupe spatele aristocrației de pe plantațiile cu cafea a culminat în alegerea lui Arbenz în 1950. Acesta, cu ajutorul unui mic cerc de consilieri comuniști, a instituit o reformă agrară în 1952. Acestă reformă a dus la redistribuirea a un milion și jumătate de hectare către 100.000 de familii și a dat țăranilor o parte semnificativă din puterea politică. Comitetele de reformă locale, formate mai ales din reprezentanți ai țăranilor, au trecut peste guvernele municipale, care erau controlate de moşieri, și au oferit țăranilor o platformă care le permitea acestora să-şi ceară drepturile de egalitate și echitate.

Se poate susține că cel mai îndrăzneț experiment în democrația directă care a existat vreodată pe acest continent, reforma agrară din Guatemala a purtat cu ea o ironie centrală, critică față de argumentul lui Grandin referitor la toată stânga din America Latină. Autorii legilor – cei mai mulți dintre ei, comuniști – nu construiau socialismul, ci extindeau capitalismul. Scrupuloși privind drepturile de proprietate și domnia legii – țăranii trebuia să își susțină cererile printr-o documentație extensivă; au expropriat doar pământul nefolosit, le-au acordat plantatorilor garanții multiple şi dreptul de a face toate apelurile posibile, mergând până la preşedinte. Reforma agrară a impus un regim de puteri separate care a fost aproape la fel de sofisticat cum era şi constituția lui James Madison. Potrivit unuia dintre autorii comuniști ai legii, aceasta ”era de fapt o lege burgheză”. Când activiștii de pe teren s-au plâns că reformele erau prea încete, Arbenz a răspuns: ”Nu mă interesează! Trebuie să faceți lucrurile cum trebuie!”

Așa cum arată Grandin, reforma agrară i-a transformat pe țăranii lipsiți de pământ în deținători de proprietate, dându-le putere de negociere pentru a cere salarii mai mari de la patroni – în speranța că vor deveni ”consumatori ai produselor manufacturate în țară”, în timp ce ”plantatorii, care erau istoric dependenți de mâna de lucru ieftină, adesea neplătită, și de pământ” ar fi fost obligați să ”investească în noi tehnologii” ca să-și asigure ”profitul”.

Socialiștii din Guatemala au făcut mai mult decât să creeze democrați și capitaliști. I-au transformat pe țărani în cetățeni. În timp ce liberalii și conservatorii pretind de multă vreme că ideologiile de stânga au redus aderența lor la oameni-maşini automate, Grandin arată că ideile şi mişcările de stânga au fost cele care i-au făcut pe țărani să-şi conştientizeze propria putere, dându-le oportunități extinse de a vorbi în numele lor, și de a acționa în numele lor. Efrain Reyez Maaz, de exemplu, era un organizator al țăranilor, maiaș, născut în același an cu Revoluția Bolșevică. ”Dacă nu l-aș fi studiat pe Marx, as fi chicha ni limonada,” i-a spus Reyez lui Grandin. ”Aș fi nimic. Dar, citindu-l, am putut să evoluez și să devin ceea ce sunt. Aș putea muri azi și nimeni nu ar putea vreodată să-mi ia asta.” În timp ce alți țărani rar se aventurau dincolo de plantațiile lor, partidul comunist l-a îndemnat pe Reyez să meargă în Mexic și în Cuba, iar când s-a întors în Guatemala avea convingerea că ”fiecare revoluționar poartă o lume întreagă în mintea lui”. Partidul comunist nu i-a cerut lui Reyez să renunțe la tot ce știa, i-a dat marea libertate să sincronizeze ce era indigen și ce era european, să fie un ”marxist maiaș”, un concept care era la fel de suplu ca marxismul hibrid care s-a dezvoltat în Europa centrală între cele două războaie mondiale.

Când anti-comuniștii au pus capăt acestei treziri democratice în 1954, ei se temeau de fapt de noul apetit al țăranilor pentru a gândi și pentru a vorbi, mai mult decât de faptul că aceștia expropriau pământul.

Așa cum s-a plâns un arhiepiscop din Guatemala, susținătorii lui Arbenz i-au trimis pe țăranii ”dăruiți cu ușurința de a folosi cuvinte” în capitala țării, unde ”au fost învățați să vorbească în public”.

Sperând să sugrume această rebeliune a vorbirii și gândirii, războinicii anti-comuniști din Guatemala au au dezvoltat o aversiune romantică față de lumea modernă, folosind însă cele mai noi tehnologii de propangadă și violență (importate din Statele Unite), ceea ce a făcut ca efortul lor să aducă mai degrabă cu fascismul decât cu susținerea unei democrații liberale. Aici Grandin din nou deschide noi spații, capturâd amalgamul delicat de rațiune și reacțiune, de elitism și populism, care era contra-revoluția din America Latină. Bazându-se pe puterea bisericii Catolice, regimul care l-a înlocuit pe Arbenz era promovat de prelați care predicau evangheliile împotriva comunismului și socialismului, dar și împotriva democrației, liberalismului și feminismului. Întorcându-se la retorica opoziției din timpul revoluției franceze, părinții bisericii au caracterizat Războiul Rece ca fiind o luptă între ”orașul lui dumnezeu” și ”orașul diavolului încarnat” și s-au plâns că Arbenz, ”departe de a-i uni pe oameni în avansul spre progres”, ”îi dezorganizează în bande opozante”. Susținătorii lui Arbenz, spunea propaganda prelaților, erau ”corupători profesionişti ai sufletului feminin”, ridicându-le pe femei și pe fete de jos ”şi dându-le darul de prozelitism sau poziţii de conducere” în ”funcţii înalte și bine plătite din birocrația oficială”. Din cauză că bătrânii bisericii erau uneori prea ceremonioşi în a putea ţine pasul cu masele, emigranții din Republica spaniolă, adepţii lui Franco și Mussolini, frecvent le luau locul prelaţilor, cerând o credință mult mai extatică pentru a contracara apelul comunismului: ”Nu vrem un catolicism rece. Vrem desăvârșire, înflăcărare, sfințire veselă și măreață… intransigentă și fanatică.”

granito-photogallery-1-481x337
Armata ocupă un sat al maiaşilor; imaginea e extrasă din documentarul “Când munţii tremură” care a demonstrat că soldaţii au omorât cu premeditare populaţia civilă pentru a extermina şi distruge comunităţile de maiaşi.

În timp ce idealurile războinicilor anti-comuniști încercau să întoarcă populația la înapoiere, armele lor – furnizate de Statele Unite – erau deosebit de avansate. Într-adevăr, una dintre principalele justificări ale SUA pentru intervențiile militare din timpul Războiului Rece, a fost aceea că implicarea SUA va izola nu doar comunismul, ci și, în cuvintele Departamentului de Stat, o contra-insurgență de dreapta care o luase razna. În loc de sălbatica ”teroare albă” (folosită împotriva revoluţiei din Rusia), forțele de securitate ale SUA au lucrat cu ”stânga democratică” anti-comunistă – a treia cale din acea vreme – pentru a duce un Război Rece mai ”rațional”, modern și profesionist.

În timpul loviturii de stat din 1954, CIA a recurs la sociologiile pop de pe Madison Avenue și literatura de psihologie de masă pentru a crea iluzia unei opoziții pe scară națională față de Arbenz. Programele de radio răspândeau zvonuri despre o rezistență clandestină, incitau ofițerii de armată, proveniţi din clasa muncitoare, să abandoneze jurământul dat președintelui ales democratic. În deceniile următoare, CIA a creat o agenție de securitate internă în Guatemala, a echipat-o cu telefoane, stații radio, camere de luat vederi, mașini de scris, echipament de urmărire şi cu arme, muniție și bombe. CIA a unit armata și poliția în centre de comandă urbane, unde informațiile secrete puteau fi rapid analizate, distribuite și arhivate, pentru a fi folosite mai târziu. După ce toate aceste eforturi au dus la cele mai “spectaculoase” rezultate, odată cu dispariția totală a ultimei generații de stângiști pașnici în 1966, gherilele au început serios să organizeze o opoziție armată în zonele rurale. Drept răspuns, regimul a aruncat asupra satelor o armată atât de modernizată – bine echipată și antrenată de SUA – că, în 1981, a fost capabilă să comită primul genocid codificat în culori din istorie: ”Analiștii militari au marcat comunitățile și regiunile potrivit culorilor. Dacă o zonă era marcată cu alb, asta însemna că cei din acea regiune nu erau sub influența rebelilor și localnicii erau crutați. Roz era folosit pentru regiuni în care insurgenții aveau o prezență limitată; gherilele suspecte și susținătorii lor trebuia să fie omorâți, dar comunitățile erau lăsate în viață. Roșu însemna că toată populația trebuia să fie extermintă pentru că toată populația era considerată rebelă: toți aveau să fie executați și satele rase de pe fața pământului”.

Referindu-se la masacrul din 1978, comis de armată împotriva indienilor din Panzos, un oraș de pe malul unui râu din valea Polohic, titlul cărții lui Grandin, “Ultimul masacru colonial”, evocă foarte viu acest amestec de elemente moderne și anti-moderne. Pe 29 mai 1978, în jur de 500 de țărani maiași s-au strâns în centrul orașului ca să ceară primarului să le asculte plângerile împotriva plantatorilor locali, care erau reprezentați de o delegație din capitală. Deschizând focul asupra protestatarilor, un detașament militar a ucis între 34 și 100 de femei, bărbați și copii. La prima vedere, masacrul nu părea mult de o repetare a trecutului colonial din Guatemala: petiționarii, inideni umili, cereau oficialilor publici să intervină în numele lor împotriva conducătorilor locali, iar forțele guvernului, situate de partea plantatorilor, răspundeau cu violență, iar indienii sfârșeau plutind fără viață în râuri, sau plecau acasă. La o analiză mai atentă însă, masacrul poartă toate trăsăturile secolului 20. Indienii erau activiști de stânga – printre ei era și o femeie indigenă – care fuseseră învăţaţi de organizatori comuniști clandestini. Lucrau cu sindicatele, care erau comasate în capitală, și reflectau încercarea stângii de a extinde la nivel naţional suferinţele locale. Soldații care au deschis focul asupra țăranilor erau mai mult decât un o forţă de represiune locală care apăra interesele plantatorilor. Soldaţii erau un contingent al noii armate antrenate din Guatemala, vorbeau fluent limbajul anti-comunismului, și țineau în aer arme de asalt produse de Israel– Grandin sugerând nu doar extinderea la nivel național, ci extinderea la nivel internațional a luptelor tradiționale ale Guatemalei legate de muncă şi pământ.

Guatemala_en_1976
Piloţii americani au bombardat localităţile civile din Guatemala, pentru a ţine populaţia în teroare, imaginea e surprinsă în urma unui astfel de bombardament aerian din 1976.

Deși Războiul Rece în America Latină a început ca o negociere tensionată între raționalism și răzbunare, Grandin sugerează că, la sfârşit, SUA a ajuns să îmbrăţişeze răzbunarea.

Într-o retrăire a călătoriei imaginare în inima întunericului, oficialii SUA s-au întors acasă, din călătoriile lor în sud, purtând cu ei ecoul celor mai întunecate voci ale contra-iluminismului. Un oficial de la ambasadă le-a scris superiorilor acasă: ”’La urma urmei, nu a fost omul un sălbatic de la începutul vremurilor? Așa că, să nu ne facem prea multe probleme legate de teroare.’ Am auzit literalmente aceste argumente rostite de omenii noștri.” Un angajat al CIA le-a cerut insistent colegilor săi să lase baltă orice încercare de convingere în masă a populaţiei din Guatemala și, în loc de asta, să lovească direct în ”inimă, stomac și ficat”, adică să impună frica”. Încercând să destabilizeze Chile condusă de Allende, un alt individ din CIA a proclamat: ”Nu putem să ne apucăm să dăm foc lumii, dacă Chile însăşi rămâne un lac de gheață. Combustibilul pentru foc trebuie să vină din interiorul Chile. Prin urmare, stația va folosi orice stratagemă, orice complot, intrigă, oricât de bizară, pentru a crea opoziţia internă.” Așa cum scrie Grandin, ”dorința de a da foc lumii… credința în partea întunecată a sufletului, disprețul pentru moderația demoratică și procedura parlamentară – aceste calități sunt de obicei atribuite oponenților civilităţii liberale, toleranței și pluralismului – nu apărătorilor lor.” Cu această remarcă răsunătoare, Grandin încheie, sugerând că cea mai mare înfrângere a Războiului Rece a fost de fapt o înfrângere a SUA.

Dar a mai existat o înfrângere, pe care cartea lui Grandin o sugerează nu prin argumente explicite ci prin forța analizei. Cu toată mizeria și violența, Războiul Rece a avut virtutea de a impune asupra intelectualilor din Occident – comuniști și anti-comuniști deopotrivă – obligaţia de a avea inteligență istorică… Marxismul a avut şi partea sa de adepți moral orbi și politic rigizi, dar diversele sale curente au împins cercetătorii și scriitorii – într-o fericită, sau nefericită, conviețuire – la o apreciere fără paralel a efectelor timpului și spațiului. Fie că a fost Lukacs, care a făcut distincția între revoluțiile eșuate din 1848 și realismul stilat și dialogul arhaic din Salambo al lui Flaubert, sau Louis Hartz, atribuind liberalismului american absența feudalismului în SUA, sau George Steiner, aflând despre tropotul de copite al armatelor lui Napoleon în fenomenologia lui Hegel, (declarația principală din noua densitate a ființei), marxismul a pus presiune asupra intelectualilor de diferite tendinţe să treacă prin filtrul gândirii căile de intruziune ale istoriei. Chiar W.W. Rostow – cel mai anticomnunist dintre intelectualii de acțiune comuniști, ca să împrumutăm expresia lui Arno Mayer – a fost forțat de provocarea marxismului să ofere un program economic și social care a limitat, oricât de puţin, efectele persistente ale colonialismului în lumea post-colonială (nt: post, în sensul că acum coloniile nu mai sunt sunt conduse direct, ci de marionete).

kaibiles-ejército-de-Guatemala
Kaibilii, găştile, paramilitare sau ale armatei, de exterminare a populaţiei de ţărani maiaşi.
narco04
Două surori urmăresc exhumarea mamei lor şi a altor 4 surori şi fraţi, ucişi de armată în anii 1980.
tumblr_no4az3VeCv1spz6ygo1_500
Kaibilii sunt antrenaţi şi înarmaţi de CIA; genocidul împotriva populaţiei civile continuă şi azi, dar în forme mai diverse, care duc la exterminarea populaţiei pe termen mediu.
guatamala2-mass-grave-2005
În 4 ţări din America Latină, SUA şi armatele locale de terorişti şi fascitşi au masacrat 500.000 de oameni, civili neînarmaţi. Victimele războiului împotriva comunismului care a acoperit de glorie SUA.

Dar colapsul comunismului (nt: de fapt prăbuşirea intenţionată a socialismului tocmai pentru că dovedise că putea funcţiona) și dispariția marxismului au ușurat povara gândirii asupra intelectualilor. Odată cu piața – și, acum, religia – care a adoptat limbajul social democrației în viaţa publică, scriitorii nu mai sunt obligați de cerințele imaginației istorice. Confruntați cu un nou dușman, care nu vine cu aceleași cereri cu care venea odinioară comunismul, intelectualii de azi au lăsat deoparte orice discuție despre ”cauzele de la rădăcină”: istoria, se pare, nu mai poate fi concovată în faţa instanței analizei politice – sau, cel puțin, nu deocamdată. Imitând limbajul teologic al duşmanilor lor, scriitorii contemporani preferă expresiile amăgitoare, cum ar fi ”răul” sau ”islamo-fascismul” în vocabularul critic secular. Limbajul lor ar putea fi şi un răspuns la 9/11, dar este un produs al Războiului Rece. Când marxismul a fost interzis pe scena politică, în 1989, nu a lăsat în urmă nici un limbaj care să-i ia locul – cu excepția religiei – şi care să poată cuprinde capriciile care se întrepătrund ale individului și colectivului, personalului și politicului, prezentului și trecutului. Faptul că Grandin a reușit să recupereze de la gunoi părţi din acea viziune istorică sugerează nu doar cât de plin de resurse e, dar și cât de atemporală e această meditație fundamentală.

Kaibiles_01

Community members from Estrella Polar and Covadonga hamlets head to the cemetery to bury the human remains of 77 war victims exhumed from mass graves in 2009. The victims were killed during the Covadonga massacre by the Guatemalan military forces on March 29, 1982, during the de facto government of General Efrain Rios Montt as part of a scorched earth campaign against numerous Mayan villages believed to support the guerrilla forces. Estrella Polar, Chajul, Quiché, Guatemala. November 20, 2014.
Noiembrie 2014: Maiaşii din Estrella Polar şi Covadonga se îndreaptă spre cimitir pentru a îngropa rămăşiţele umane a 77 de victime ale războiului împotriva comunismului, care au fost exhumate în timpul investigării în 2009 a masacrelor în masă comise de armata şi statul din Guatemala cu susţinerea şi complicitatea SUA. Victimele au fost ucise în timpul masacrului din Covadonga comis de soldaţii armatei pe 29 martie 1982, în timpul guvernării generalului Efrain Rios Montt ca parte a unei campanii de exterminare dusă de stat împotriva a sute de sate de maiaşi care erau acuzaţi că sprijineau gherilele de stânga.
169
Comunitate a maiaşilor ocupată de armată în 2014.

173

https://revolutianarhista.wordpress.com

Acest articol a fost publicat în AMERICA, CAPITALISM-DEMOCRATIE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s