«Larvoterapia» – O metodă terapeutică străveche, ce este redescoperită de medicii contemporani


Rănile deschise şi infectate ale membrelor se pot curăţa şi vindeca cu larvele muştei Lucilia sericata, care se hrănesc cu bacteriile şi ţesuturile putrede

Doctorii au început să adopte un tratament surprinzător, străvechi, pentru a ajuta vindecarea rănilor infectate dureroase – ei folosesc larvele unei anumite specii de muşte.

Dacă nu este monitorizat, diabetul zaharat conduce la o serie de afecţiuni ale diferitelor ţesuturi. Una dintre problemele obişnuite pe care le determină diabetul este afectarea terminaţiilor nervoase. Aceasta conduce apoi la apariţia de leziuni nedetectabile în prima fază (deoarece durerea nu mai este mai semnalată prin terminaţiile nervoase afectate) şi care vor evolua spre ulceraţii, ce vor fi expuse infecţiilor bacteriene, prin care se poate ajunge la situaţii care pun în pericol chiar viaţa.

În ţesuturile pe care le infectează, bacteriile construiesc un scut aproape impenetrabil, numit biofilm, care le protejează de antibiotice, astfel că chirurgii sunt nevoiţi să folosească bisturiul  pentru a curăţa ţesutul mort şi carnea infectată de sub acest scut, o procedură numită debridare chirurgicală.

Din păcate, această acţiune este lipsită deseori de prezenţa unei linii de demarcaţie clară între ţesutul infectat şi cel sănătos – de aceea pot exista microbi cantonaţi în ţesutul aparent sănătos rămas, care vor face ulterior ca infecţia să revină şi să invadeze o arie şi mai mare.

Marineau, asistentă medicală şi specialist în îngrijirea rănilor în Oahu, Hawaii, a văzut mulţi astfel de pacienţi la care, din pricina avansării acestor infecţii, au fost necesare serii de amputări varind de la îndepărtarea chirurgicală a unui deget, până la mai multe, iar apoi chiar la amputarea piciorului.

Fiul unui astfel de pacient a propus o soluţie alternativă: larvele. Larvele muștei Lucilla sericatase hrănesc ca la un adevărat festin cu bacteriile şi ţesutul mort din rănile cronice, curăţând rana şi dând o şansă ţesutului să se vindece. Aceasta este o terapie străveche, folosită în timpurile biblice, dar care a fost abandonată după inventarea antibioticelor. Cu toate acestea, apariţia bacteriilor rezistente la antibiotice, împreună cu numărul în creştere exponenţială de răni cronice produse de diabet, au condus la reapariția interesului de a utiliza larvele, tratament denumit în prezent „debridare cu larve” sau „terapie cu larve”.

Mare parte din scrierile istorice asupra rolului larvelor în vindecarea rănilor se rezumă la tratarea rănilor de război. Deşi asemenea răni pot conduce – şi chiar conduc adesea – la moartea pacientului, majoritatea deceselor pacienților răniți în război au fost cauzate de fapt de infecţii.

Chirurgul lui Napoleon de pe câmpul de luptă, Dominique Larrey, a notat într-o carte din 1832 că aceste larve erau „lacome doar după substanţe aflate în putrefacţie şi niciodată nu se atingeau de părţile care erau infuzate de viaţă”. Mai mult, acestea nu erau ameninţătoare, ci de ajutor, „scurtând procesul naturii” de a vindeca rănile. Chiar dacă a notat beneficiile lor, Larrey nu a pus în mod deliberat larve de Lucilia sericata pe răni.

Prima utilizare intenţionată şi documentată a larvelor în timpurile moderne provine din vremea războiului civil american. Medicul confederat John Fornez Zacharias a notat: „În timpul serviciului meu la spitalul Danville, Virginia, am folosit pentru prima dată larve pentru a îndepărta ţesutul deteriorat din cangrenă. Într-o singură zi, aceste larve curăţă o rană mult mai bine decât orice substanţă pe care o avem la îndemână. Le-am folosit în locuri diferite. Sunt sigur că am salvat multe vieţi prin utilizarea lor, am evitat septicemia şi am avut vindecări rapide [ale pacienților – n.n.].”

Informațiile din secolul al XIX-lea referitoare la seria complexă de evenimente prin care o rană se vindecă este considerată primitivă conform standardelor de azi. Totuși, acei medici de atunci chiar ştiau două lucruri:
1. este foarte posibil ca rănile infectate să omoare pacientul;
2. procesul de vindecare se oprea dacă ţesutul sănătos al unei răni murea.
Ceea ce făceau larvele era să îndepărteze infecţia şi ţesutul mort, în timp ce ocoleau carnea sănătoasă. Era o modalitate remarcabil de eficientă care conducea la vindecarea rănilor, folosită chiar şi în conflictele secolului al XX-lea.

Confruntându-se, la o scară nemaiîntâlnită, cu pacienți care suferiseră răni de război în tranşeele Franţei, în timpul Primului Război Mondial, medicul William Baer de la universitatea John Hopkins a văzut şi răni infestate cu larve. Primul lui instinct a fost să cureţe larvele, dar apoi, ca şi alţi medici înaintea lui, a observat ceva interesant: rănile cu larve nu se mai infectau cu bacterii, se vindecau mai repede iar riscul ca soldaţii să moară din cauza rănilor era mai mic.

După război, Baer s-a întors la John Hopkins şi a adus cu el informațiile referitoare la terapia cu larve. În particular, el a dorit să încerce aceasta pe infecţii cronice osoase, cunoscute ca osteomielită. El a înmulţit şi crescut larve de Lucilla sericata în laboratorul său din Baltimore, şi a folosit apoi larvele pe 21 de pacienţi la care toate celelalte terapii eşuaseră. După două luni, Baer a consemnat: toate rănile acelor pacienţi se vindecaseră. El descoperise că mai multe dintre rănile pacienţilor se infectaseră cu tetanos şi se cangrenaseră. Medicul a realizat că e nevoie să sterilizeze larvele înainte de utilizarea lor. După mai mulţi ani de experimente, el a descoperit în cele din urmă că o soluţie de clorură de mercur, alcool şi acid hidrocloric poate face aceasta fără să distrugă ouăle din care se nășteau larvele.

În anii ʼ30 şi ʼ40, popularitatea terapiei cu larve a crescut – până la descoperirea penicilinei. Apoi, în câteva decenii, terapia cu larve a devenit „un aspect istoric, de interes mai mult pentru natura sa bizară decât pentru efectul său asupra cursului ştiinţei medicale”, a consemnat microbiologul Milton Wainright. Era „o terapie a cărei dispariţie nimeni nu dorea să o deplângă”.

Apoi, un „tsunami” de răni greu de vindecat a readus această terapie străveche în prim-planul ştiinţei medicale.

Rănile trec printr-o serie de stadii pentru a se închide şi a se vindeca. După ce sângerarea se opreşte, celulele albe se aglomerează în zona respectivă pentru a îndepărta ţesutul mort şi orice bacterie. Când acest proces este încheiat, organismul începe să formeze colagen, o proteină care conferă suport structural şi ajută celulele pielii să se dividă şi să se maturizeze. Celulele pielii de la marginile rănii încep să se dividă şi să migreze uşor către centru. Odată ce suprafaţa rănii este acoperită cu un strat nou, subţire de celule, se formează noi vase de sânge pentru a servi ţesutul, iar după aceea, uşor, un strat de ţesut numit „de granulaţie” se formează peste rană.

Totuși vindecarea nu se produce conform unui plan. Mulţi oameni cu diabet dezvoltă ulceraţii la nivelul picioarelor, ca un rezultat indirect al nivelurilor ridicate de glucoză din sânge care distrug terminaţiile nervoase şi vasele mici de sânge. În timp ce destrucţia nervilor provoacă leziuni mici (iniţial) care nu vor fi observate, scăderea fluxului de sânge va însemna că celulele care se luptă pentru a vindeca leziunea şi substanţele protectoare nu vor ajunge la rană, astfel că aceasta se agravează din ce în ce mai mult.

Există şi alte situații în care vindecarea poate fi împiedicată. Dacă venele piciorului nu au un flux bun, la nivelul gleznelor şi labei piciorului se pot acumula lichide. Această umflare înseamnă că o simplă zgârietură se poate transforma într-o ulceraţie la nivelul piciorului. Ceva similar se poate petrece dacă arterele nu conduc suficient sânge spre palme şi tălpi.

Pentru persoanele care îşi petrec cel mai mult timp în pat sau într-un cărucior cu rotile, ulcerele de presiune sunt ceva obişnuit. Pentru alţii, problema este nutriţia proastă, vârsta înaintată, sau orice altceva dintr-un număr de variabile care inhibă sistemul imun.

Rezultatul în toate aceste cazuri este: răni care nu se vor vindeca. Procesul se blochează în permanenţă la primul stadiu. Celulele albe ale sângelui stau în jurul rănii mai mult şi în număr mai mare, secretând substanţe care interferează cu procesul de creştere a noilor celule. Ele de asemenea atrag producerea unui grup de enzime care fragmentează stratul de bază de colagen, care ar trebui să conducă la vindecarea rănii, dar care în schimb va împiedica formarea de noi vase de sânge. Ca rezultat, unele dintre celulele din jurul rănii încep să moară, făcând leziunea şi mai largă şi mai greu de vindecat.

Rana fiind deschisă şi nevindecată, apare infectarea bacteriană. Chiar dacă nu conduce la o infecţie masivă, un strat subţire de bacterii poate crea un biofilm care va acoperi rana. Grupuri mari de bacterii din biofilm se îmbracă în zaharuri şi alte substanţe care nu permit antibioticelor să le omoare. Biofilmele, împreună cu ţesutul mort sunt o predicţie sigură pentru faptul că până şi cel mai avansat tratament pentru răni nu va avea efect.

Boli precum diabetul de tip 2 au început să devină obişnuite odată cu anii ʼ80; iar medici precum Ron Sherman din California au observat un număr crescut de pacienţi cu răni care refuzau să se vindece. Ron şi-a amintit de vindecarea rănilor cronice într-un mod arhaic – prin terapia cu larve. Aceasta era exact ceea ce aveau nevoie pacienţii săi. „Larvele erau capabile să dizolve ţesutul mort şi infectat, curăţând astfel rana mai repede decât orice tratament nechirurgical disponibil”, a notat medicul. „Eram capabil să tratez chiar și pacienţi programaţi pentru amputare deoarece nicio altă terapie nu fusese eficientă pentru ei”.

Dar era o problemă: laboratoarele americane nu mai produceau larve la standarde medicale, care să fie disponibile comercial. Dacă dorea să mai facă terapie cu larve, trebuia să le crească el însuşi. Toate strădaniile sale, începute înainte de 1990, de a găsi şi creşte larve la standarde medicale au condus la fondarea laboratoarelor Monarch, în 2007. În 2004, FDA aprobase larvele la standarde medicale ca fiind „dispozitiv medical” care debridează răni cronice sau care nu se vindecă. Aceasta i-a dat lui Sherman nivelul de legitimitate de care avea nevoie pentru a-şi trata pacienţii pe o scară mai largă şi a fonda apoi Monarch Labs.

În Europa, o companie similară, BioMonde, realiza acelaşi lucru. BioMonde folosea aceleaşi muşte, dar spera că invenţia din 2005 – BioBag – le va face mai speciale. În loc să vândă larvele pur şi simplu vrac, expuse, ca Monarch Labs şi alţii, BioMonde le vindea într-o plasă de mătase care, pentru un necunoscător, arăta ca un plic mare de ceai care conţine boabe miniaturale de orez.
Nu e nevoie să vezi larvele, nu e nevoie să atingi larvele. Totul este conţinut în plic. Şi când ai terminat, doar îl îndepărtezi şi treci la următorul”, a spus managerul Katy Nicell, de la biroul BioMonde din Gainsville, Florida.

Sherman a susţinut că larvele expuse fac o muncă mai bună decât cele din plicurile de mătase, din moment ce mişcarea lor pe suprafaţa rănii ajută la îndepărtarea celulelor moarte. „Larvele sunt puţin neaspectuoase, la fel și felul cum se târăsc pe rană – arată ca un fir, fiind asemănătoare modului în care peria de dinţi curăţă dinţii. Acţiunea fizică este importantă – nu foloseşti spre exemplu doar apă de gură pentru curăţarea dinţilor”, a afirmat acesta.

Dar BioBag era perfectă pentru Linda Cowan, o asistentă medicală, cercetător la spitalul Malcom Randall Veterans Affair, din Gainsville, SUA. Ea dorea să înceapă un studiu asupra terapiei cu larve, iar larvele în plicuri de mătase erau mai comod de folosit pentru pacienţi şi pentru personalul medical care îi îngrijea. Cu larvele expuse, trebuia să le numeri înainte să le pui pe rană, şi să le numeri din nou când le luai de pe rană, ca parte din tehnica descrisă de Cowan în care preciza că „nicio larvă nu trebuie să fie uitată”.

Mike Hutchings a relatat pentru Reuters: „Problema este când pui 100 de larve pe rană, aceasta durează mult. Apoi dacă iei de pe rană 90 de larve, apare o mare îngrijorare, pe care o poţi vedea pe faţa pacientului: «Unde s-au dus celelalte 10? Au fugit în urechile mele peste noapte? Au plecat pe aşternut? Unde s-au dus?».”

Folosirea larvelor în plicurile de mătase fereşte pacientul de astfel de probleme. Este de asemenea o soluție care se preferă pentru cei internați în spital, unde mulţi medici sunt rezervaţi în a pune larve pe diferiţi pacienţi în saloanele lor.

Indiferent dacă sunt larve expuse sau în plicuri, ele lucrează pe ţesutul rănilor nevindecate în acelaşi fel. Chiar dacă larvele au orificiu bucal, ele nu mănâncă direct din rană. Enzimele din saliva lor încep să distrugă bacteriile şi celulele moarte, un proces numit digestie extracorporală. Studiile de laborator au arătat că enzimele respective ajută la uciderea bacteriilor şi, de asemenea, stimulează producţia de substanţe ale sistemului imun care ajută organismul să lupte cu infecţia şi să vindece rănile. Odată ce celulele moarte şi bacteriile au fost dizolvate într-un „smoothie” nutritiv, larvele îl sorb. „Bacteriile sunt amestecate în tot, iar larvele doar sorb fluidul respectiv şi îl digeră”, a explicat colegul lui Cowan, entomologul Micah Flores.

Larvele sunt lăsate pe rană timp de 2-4 zile, sau până încetează să mai mănânce şi încep să devină muşte adulte. „Larvele acţionează acolo ca şi cum ar fi chirurgii mici, în miniatură, ai lui Dumnezeu”, a spus Cowan. „Ele pot vedea ceea ce noi nu putem vedea, şi pot mânca bacteriile şi ţesutul mort, iar teoria noastră este că ele chiar fac o muncă mult mai bună decât debridarea chirurgicală, deși nu ştim cu siguranță aceasta.”
Nu este medicină alternativă, este medicină ştiinţifică.

Pentru a vedea dacă larvele sunt într-adevăr mai bune decât un chirurg cu un bisturiu, Cowan şi Flores au realizat un studiu clinic. În cadrul acestuia, persoane cu răni cronice, multe dintre ele fiind de vârstă medie şi prezentând ulcere venoase sau arteriale la picior, au primit fie două aplicaţii de larve în plase (plicuri) BioBag fie două tratamente de debridare chirurgicală. După opt zile, cercetătorii au comparat cantitatea de biofilm rămas în răni, pentru a măsura cât de eficientă a fost fiecare tehnică. Cowan şi Flores vor monitoriza pacienţii pentru încă doi ani pentru a vedea diferenţa, dacă există, între perioadele de vindecare ale rănilor tratate prin cele două metode. Ei au planificat studiul lor foarte bine. Ceea ce nu ştiau însă de la bun început era dacă vor avea suficienţi pacienţi care să se înscrie în studiu.

Natura obiecţiilor faţă de studiu a surprins-o pe Cowan. În loc să considere terapia cu larve de neconceput, aşa cum se aştepta ea, aproape toţi pacienţii care s-au înscris în studiu chiar au dorit această terapie. Mulţi au renunţat după ce au fost puşi în lotul cu debridare chirurgicală. Larvele erau atât de populare încât BioMonde a fost de acord să furnizeze lotului cu debridare chirurgicală două sesiuni de terapie cu larve după ce studiul se termina.

Pentru a fi corectă, Cowan a oferit de asemenea două sesiuni gratis de terapie prin debridare chirurgicală grupului cu terapie prin larve, după ce studiul se încheia. Interesant este că medicii au fost mai greu de convins decât pacienții. „Unii au considerat că utilizarea larvelor este învechită. «Aceasta este de modă veche, chiar antică, iar noi lucrăm cu dovezi concrete», spuneau ei, ceea ce în minţile lor însemna ceva modern. Dar ei nu observau dovezile care susţin terapia cu larve, care sunt foarte multe”, a relatat Cowan.

În timp ce multor pacienţi nu le păsa cum arată un tratament, atât timp cât îi ajuta să se vindece, medicii deseori trebuiau să-şi depăşească aversiunea inerentă faţă de aceste organisme târâtoare. „Mulţi medici chiar nu agreează ideea. Lor pur şi simplu nu le plac larvele. Când văd în ce constă terapia, se blochează”, a relatat Gwendolyn Cazander, chirurg vascular în Olanda. „Nu este medicină alternativă, este medicină ştiinţifică. Ei nu ştiu detaliile.”

Dermatologul Ed Meyens a petrecut mai mult de două decenii ajutând pacienţi cu toate tipurile de leziuni cutanate, şi doar dintr-un fel de disperare a ajuns să folosească terapia cu larve la pacienţi pentru care nimic altceva nu a funcționat. „Medicii consideră că ştiu mai multe decât larvele şi că pot face o treabă mai bună. Dar când le-am încercat, larvele au curăţat rana excepţional de bine”, a relatat el. „A fost dragoste la prima muşcătură.”

Rezultate din alte studii clinice arată că rezerva medicilor de a aborda terapia cu larve ar putea să îi priveze pe pacienţi de o terapie eficientă, cel puţin pe termen scurt.

Într-un studiu realizat în Marea Britanie pe 267 de pacienţi cu ulcere venoase la picior, a fost comparată utilizarea de larve libere, comparativ cu folosirea larvelor în plase sau a tratamentului cu un hidrogel care ajută la stimularea organismului de a produce enzime pentru a îndepărta ţesutul mort. În rezultatele publicate în 2009, cercetătorii au arătat că aceeași perioadă de timp a fost necesară pentru vindecarea rănilor în cazul tuturor celor trei grupe de pacienţi, deşi ca eficiență, larvele s-au dovedit a fi mult mai bune la debridarea rănilor.

În 2011 un studiu francez a arătat că larvele au făcut o treabă mult mai bună decât tratamentul convenţional la îndepărtarea ţesutului mort din rănile cronice în timpul primei săptămâni de tratament, deşi ambele terapii au fost la fel de eficiente în a doua săptămână.

Terapia cu larve pregăteşte rana pentru următorul stadiu de vindecare, mai degrabă decât să fie ultimul pas din proces, a explicat Cowan. „Dacă putem curăţa acea rană şi să o pregătim pentru o terapie avansată, cred că acesta ar putea fi unul dintre segmentele cheie în tratamentul clinic pentru care ar putea fi folosite larvele.”

Sherman a fost de acord. O rană cronică este inconfortabilă şi dureroasă, consumă timp, este costisitoare şi poate avea impact asupra activităților cotidiene. Unii oameni s-au confruntat cu astfel de răni chiar și timp de cinci ani de zile. „Comparativ cu o rană mare, supurândă, infectată, câteva larve nu sunt o alternativă aşa de rea”, a spus el.

Este indicat ca larvele să fie folosite pentru tratarea rănilor doar sub supraveghere medicală, şi să fie folosite doar larve terapeutice sterile.

http://www.yogaesoteric.net/

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în SANATATE-VINDECARE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s