Un proiect fără țară


În anii 1990 se numea „agendă națională”. Era vorba despre o viziune asupra viitorului României, în spatele căreia să se poată mobiliza toate sau cel puțin principalele forțe politice naționale. Prin „forțe politice” se înțelegea o elită plurală selectată și/sau validată de societatea civilă, căreia cetățenii îi încredințaseră destinul lor, odată cu fracțiunea lor de putere din puterea totală a națiunii. Distincțiile ideologice dintre aceste forțe erau vagi dar fiecare a avea o concepție cât de cât structurată asupra a ceea ce își dorea să fie România.

prompter-iohannis

Prima „agendă națională” (sau primul „proiect de țară”) postcomunistă a fost cea a tranziției de la dictatură la democrație, de la economia de comandă la economia de piață, de la societatea închisă și controlată la societatea deschisă și liberă, precum și de la integrarea ruso-asiatică la cea euro-atlantică. În domeniul securității geopolitice se preconiza profilarea României ca lider / pivot politic regional în Europa Centrală, de Est și de Sud-Est, realizarea unui sistem de partneriate strategice bilaterale și trilaterale cu statele vecine care să acopere această regiune, precum și a unor parteneriate strategice cu SUA, Italia și China (purta alt nume dar tot asta era), aderarea la NATO, intrarea în UE și normalizarea relațiilor cu Rusia (în condițiile în care cu această țară, ca și cu Germania, nu se putea identifica congruența intereselor strategice). Proiectul includea, da, și „unirea cu Moldova”, în diverse forme și variante, dar despre aceasta s-a vorbit, dintr-o prudentă înțelepciune, atât de puțin încât mulți au crezut că nu există.

Asupra acestei agende s-a realizat în cele din urmă consensul național. Sub umbrela ei s-au consumat mai multe etape istorice: reformă (reforma de sistem și ajustarea structurală) și contrareformă, tranziție de bază și post-tranziție, integrare externă pe baze interguvernamentale și integrare pe baze federale.

Procesul îndeplinirii ei s-a fracturat cam prin anul 1998, atunci când „corupția corectivă” (acumularea primitivă de capital privat național) a fost înlocuită de corupția de sistem, structurile securitare regionale au fost demolate în favoarea asocierii la proiectul Europei germane, iar parteneriatul cu SUA și-a început conversia în protectorat.

În siajul ei, ca efect inerțial pozitiv, România intră în NATO în 2004 și în UE în 2007, dar o face în genunchi și fără a mai avea un proiect post-aderare. Absența acestuia dovedește tocmai ruptura dintre viziunea strategică a celor care avansaseră „agenda” revoluționară a anilor 1990, ca proiect național coerent, și prioritățile tactice incoerente ale epigonilor lor, care au patronat simbolic integrarea României în structuri comunitare externe în timp ce ea se dezintegra în interior într-o puzderie de oligarhii locale.

Așa a rămas țara fără proiect. Adică fără busolă. Într-un blocaj tactic lipsit de orice țintă strategică.

În acest context, forțele politice ale anilor 1990 s-au rupt de sursa lor socială, neîncrederea dintre ele fiind reciprocă și irevocabilă. Suveranitatea partajată în procesul integrării euro-atlantice, a devenit suveranitate cedată. Conducătorii naționali au ajuns un fel de guvernatori înscăunați din voință externă. Mandatului popular i-a fost substiuit mandatul străin. După compromiterea ( a se citi asasinarea) clasei politice românești, locul conducerii politice a fost luat de guvernarea tehnocrată. Nedemocratică și anațională. Forme fără fond, alegerile mai sunt permise numai întrucât nu pot determina vreo schimbare. Astfel, o țară fără proiect a devenit un teritoriu locuit de o populație fără țară.

Într-o atare logică era firesc ca misiunea întocmirii unui nou „proiect de țară” (cuvântul „național” cu greu și-ar fi putut găsi locul în această formulare succedând vechea „agendă națională”) să fie încredințat tehnocraților… de partid și de stat. Ceea ce nu se înțelege, desigur, este că orice proiecție are nevoie de viziune, iar viziunea este proprie oamenilor politici, nu tehnicienilor.

Tehnicienii pot diagnostica o anumită stare și propune terapii pentru optimizarea acesteia sau tratarea maladiilor de care suferă. Ei nu pot schimba nimic, căci nu știu să schimbe. Ei sunt doar gestionarii a ceea ce există, căci abilitățile lor se bazează pe memorie și nu pe imaginație, gândirea lor este exersată în statică și nu în dinamică, ambițiile lor se limitează la conservarea dreptului câștigat și nu vizează dobândirea drepturilor de câștigat. Ei nu apără valori, din care se pot naște vise, ci stări din care nu emană decât…stagnarea.

Prin urmare, viitorul „proiect de țară”, dincolo de valoarea sa propagandistică, de instrument electoral, nu are cum fi altceva decât o carte tehnică pentru optimizarea exploatării oligarhice (interne și externe) a unei națiuni în curs de dispariție, organizată pe principii neocoloniale.

Așadar, vom avea proiect dar nu vom avea țară. Se pare, însă, că prea puțini români sunt preocupați de asta.

Autor: Adrian Severin

http://adrianseverin.com/

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în ROMANIA DISTRUSA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s