Povestea sabiei voinicești…


Un text de Daniel Pavel

fb_img_1472475025021Demonstrații de dibăcie într-ale armelor vechi românești ca cea evocată aici sunt menite să readucă în atenția publicului cunoscător al lumii românești autentice sau cel aflat abia la începutul acestui drum al cunoașterii, bucuria revederii cu ceva ce se credea a fi uitat. Sabia voinicească a luptătorilor de neam cu noi, cei care citim și simțim românește, astăzi, în veacul al XXI-lea, nu apare, câteodată, nici măcar în notele de subsol al istoriei oficiale. Din păcate, în goana vremurilor moderne, trăim paradoxul ultra-tehnologizării în care, cu cât aflăm mai multe, cu atât ne îndepărtăm de adevărata cunoaștere. Români verzi fiind, putem înșira cu ușurință marile bătălii cunoscute ale evului mediu românesc, însă rar ne aplecăm asupra miraculoaselor elemente de luptă tehnico-tactice prin care românii, deși depășiti numeric, în proporții halucinante pentru orice observator militar, au repurtat victorii grele: raporturi de 5 la 1 cu armia otomană, la Jiliștea, sub comanda marelui strateg și bărbat, Ioan Vodă cel Cumplit, de 20 la 1, pe Neajlov, la Călugăreni sau, mai spre istoria recentă și mare, în 1796, la podul de la Arcole, unde o companie de grăniceri năsăudeni, luptând pentru curtea de la Viena, dar mai ales pentru păstrarea statutului de oameni liberi de frontieră. Aceștia au ținut piept impetuosului general corsican, pe atunci în fulminantă ascensiune, oprind șarjele grenadierilor, trupele de elită ale La Grand Armee, cu o ceată de voinici denumiți daima de către iscoadele lui Napoleon, după ce, țintași excelenți fiind, foloseau armele rămase fără muniții însoțiți de strigătele de – Dăi, mă!.

***************************
„Așa cum se învârte roata, se întoarce mândră Ceata!”
Îl poți simți și fără să ridici privirea. Îl simți, pur și simplu. Netezește, adastă, se întinde și cuprinde măguri, livezi, fânețe, tot ce vezi cât vezi cu ochii, cât percepi, cu botul ridicat.
Este vântul, maestrul muzicii în coamele arborilor de pe meleagurile mele, de sub și de deasupra umbrelor coroanelor ce îmi dau răcoarea în zăduful zilelor de vară, spaima  bucuroasă a vijeliilor sau adăpostul la vremea ploilor și  a zăpezilor ce le-au apucat întocmai și străbunii mei, de când ne știm pe pământ.
Vin aici adesea, în luminișul de sub coasta pădurii ce urcă până dincolo de creasta cu pinten, locul cel mai îndepărtat de casă în care am fost. Înainte să pornească în călătorie, mama m-a luat deoparte de frații mei, încă prea jucăuși să priceapă ceva și mi-a cerut, cu privirea fermă, să nu depășesc linia pintenului de piatră. Niciodată singur. Întotdeauna însoțind omul ce mi-l voi ști de stăpân. La îndemnul meu întrebător – schelălăit, cu blândețea ei, mama mi-a transmis că voi ști la vremea cuvenită. La atâta vreme după acele momente pot să spun că am ascultat-o deplin și credincios… Dar stai! Ce să fie asta?!… Micuța mea stăpână să urce, la ceasul acesta, până aici?! Și nu e singură, clar! Simt chiar o mulțime întreagă din stirpea ei. Hmmm… Nu sunt cel mai bucuros de oaspeți, de fel. Doar dacă sunt aduși de ea, iar ea e fetița văilor și a viețuitoarelor, așa că ai ei tot apar cu ea. Să mă strecor să-i văd mai bine, de la distanță sigură… Hmmmrrr… Chiar sunt mulți! Ce adunare de oameni, seamănă cu cei pe care-i știu, dar parcă e ceva în purtarea lor, în hainele lor, în… Ce bețe ciudate au! Tare strălucesc în soare ce poartă la brâuri… Sunt conduși pe drum de micuță, alături de bunul ei tată, în alb și negru, al doilea meu stăpân, cel ce m-a învățat căile lupilor, iar imediat îi urmează surioara mai mare ce își poartă arcul cu mândria mândrelor de care amintesc poveștile neamului nostru. Când m-a speriat întâiași dată zgomotul făcut de ea, cea micuță m-a liniștit și mi-a explicat… ce bine că încă mai sunt oameni pe pământ ce ne cunosc limba.
fb_img_1472475020504
Da… poveștile din bătrîni, asta e…de aici pare că-i cunosc, că-i știu, că i-am mai văzut pe acești oameni. Bețele lor luminoase, vorba lor rostogolită, cu voioșie de la unii la alții, mersul legănat, obiectele de la brâu și hotărârea oțelită a ochilor lor îmi răsună, în auzul din interior, îmi ridică blana pe ceafă, dar a liniște ascuțită… de nu m-ar vedea, de m-aș strecura să văd ce-și caută de drum până aici…
fb_img_1472475055451
– Albuleee! se aude strigătul micii deschizătoare de coloană, aici îmi erai, te-am căutat toată dimineața să te luăm la drumeție, măi Albule, măi, spuse fetița, cu întreaga voioșie a plaiului în ochii și în mâinile ce netezeau blana în valuri albe a carpatinului câine.
– Iată și pe deschizătoarea de coloană, avangarda noastră, spuse bucuros și sonor, primul voinic ce venea după tatăl fetelor.
– Mai degrabă deschizătoare altor coloane de luptă, care avangardă?! într-o situație reală de câmp tactic, călăuza stă lipită de grup, nu bate miriștile hai-hui! răspunse, cu vocea tunătoare, tatăl. Însă ochii îi trădau, cu lumina din adâncuri, bucuria scenei din fața ochilor.
– Ne oprim la luminișul de dincolo de brazi.  Am ajuns.
 – Haideți, fraților, preluă bărbosul. Sergiule, ia sacii de la Marinero, scoate săbiile să începem pregătirea. Bursucule, bardele și pumnalele, iar tu, Doctore, vezi de un loc umbros unde să începem antrenamentul. Eu zic să pornim filmarea și fotografiatul în maximum o oră. Ce spui, Marina?
 – E bine oricum, voievoade, îi strigară cu toții, râzând, alertului lor tovarăș, și urmară în răcoarea pădurii, pe arcașă și pe Mihaela, și ea ostenitoare a arcului.
– Să vă văd, spuse tatăl fetelor. Deci, la sabie ați repetat, Bamse și Sergiu. Bun! Eu vă propun să faceți demonstrația în afara luminișului, chiar pe drumul pe care am venit. Măgura marelui munte va asigura fundalul perfect și veți avea loc destul pentru secvențele fixate de Domnul Profesor – Și pentru sferti – improvizațiile noastre, pufni bărbosul amuzat. Lasă, Bamse, la ce energie dă pădurea, poate schimbăm scenariul și te rănesc eu de moarte, se deschise în zâmbetul său de basarabean onest și autentic, Sergiu.
– Nici nu fotografiez dacă ești înfrânt, continuă gluma Marina, basarabeancă, la rându-i, și tot așa, învățăcel al sabiei și armelor vechi.
– Iar la bardă și cuțit, Marinero și Bursucul – Ha! Ar trebui să schimbați între voi bandana de pirat; însă serios acuma… chiar trebuie făcut ceva: ia strămoșească pentru voinic, iar cămașa războinicului african să treacă la Bursuc. Iute, haideți, să profităm de lumina asta minunată!
 Catedrala naturii își pregătise ancestralele instrumente pentru ilustrația fonică.
fb_img_1472475027291
Demonstrații de dibăcie într-ale armelor vechi românești ca cea evocată aici sunt menite să readucă în atenția publicului cunoscător al lumii românești autentice sau cel aflat abia la începutul acestui drum al cunoașterii, bucuria revederii cu ceva ce se credea a fi uitat. Sabia voinicească a luptătorilor de neam cu noi, cei care citim și simțim românește, astăzi, în veacul al XXI-lea, nu apare, câteodată, nici măcar în notele de subsol al istoriei oficiale. Din păcate, în goana vremurilor moderne, trăim paradoxul ultra-tehnologizării în care, cu cât aflăm mai multe, cu atât ne îndepărtăm de adevărata cunoaștere. Români verzi fiind, putem înșira cu ușurință marile bătălii cunoscute ale evului mediu românesc, însă rar ne aplecăm asupra miraculoaselor elemente de luptă tehnico-tactice prin care românii, deși depășiti numeric, în proporții halucinante pentru orice observator militar, au repurtat victorii grele: raporturi de 5 la 1 cu armia otomană, la Jiliștea, sub comanda marelui strateg și bărbat, Ioan Vodă cel Cumplit, de 20 la 1, pe Neajlov, la Călugăreni sau, mai spre istoria recentă și mare, în 1796, la podul de la Arcole, unde o companie de grăniceri năsăudeni, luptând pentru curtea de la Viena, dar mai ales pentru păstrarea statutului de oameni liberi de frontieră. Aceștia au ținut piept impetuosului general corsican, pe atunci în fulminantă ascensiune, oprind șarjele grenadierilor, trupele de elită ale La Grand Armee, cu o ceată de voinici denumiți daima de către iscoadele lui Napoleon, după ce, țintași excelenți fiind, foloseau armele rămase fără muniții însoțiți de strigătele de – Dăi, mă!.
fb_img_1472475011846
Cetași vrednici de pomenire sunt, ceată fiind nucleul viitoarelor companii, batalioane, regimente ale armatei.
Iar mânuirea armelor cu dibăcie și știința artei marțiale, la distanța mare, medie și mică le era ceaslov, așa cum pravilă le era rugăciunea făcută dimpreună cu slujitorii Domnului și cu domnii lor, unii dintre aceștia astăzi sfinți români, cinstiți în Sinaxar.
Astfel de tehnici de luptă, cu sabia, cu pumnalul, cu bastoanele-ghioage sau cu coasele – suliți și halebarde și cu mâinile goale, care fac, îndeobște, scenarii de film și carte, glorificând artele războiului din Apus sau din Răsărit, acestea din urmă menționate chiar mai rar pentru a întări PR-ul apusean, nu au lipsit din pregătirea oșteanului român, fiind el țăran, meșteșugar, negustor dar și cetaș.
Mai încoace de zilele noastre, între artele marțiale și tehnicile și stilurile de luptă din Orientul Îndepărtat, se pune un semn egal care exclude orice altă alăturare la nivel de mainstream. Dar și tradițiile militare europene au încă un cuvânt de spus, între acestea, cea românească având partitura proprie.
Demonstrația evocată în rândurile de față, undeva în pădurile României în anul de grație 2016, luna lui Secerar, arată traiectorii și apărări, eschive și parări de sabie, pumnal și bardă, făcute pe principiile imuabile și universale ale artelor războiului ca disciplină interioară a celui ce se pregătește pentru a se apăra.
Și o face într-o ceată care reia un fir ce nu s-a pierdut nicicând în firea neamului trăitor pe piciorul de plai, pe gura de rai.
fb_img_1472474982052
Catedrala naturii ce era și este Deus in rebus își liniștise și ultimele acorduri când Ceata abia dacă se mai zărea pe potecă.
Undeva, pe un câmp de luptă, ochii de lamă oțelită ai Dlui Profesor se mijiră ușor, iar pe obrazu-i brăzdat ca într-o Destreza bine executată, trecură umbrele trupelor inspectate asemenea tuturor master-of-arms ai vremurilor lăsate pe pământ, imaginare pentru ceilalți, dar concrete pentru el. Luă telefonul mobil să-i sune pe bezmeticii ăia, să nu se rănească totuși.

Daniel Pavel (Radio Max Viena)

fb_img_1472475065231

http://www.cunoastelumea.ro/

Acest articol a fost publicat în ISTORIE ROMANEASCA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s