De ce crezi că ai dreptate, chiar şi când greşeşti


Perspectiva e totul, mai ales în cazul examinării propriilor convingeri. Eşti un soldat, predispus să-ţi aperi punctul de vedere cu orice preţ sau un cercetaş, stimulat de curiozitate? Julia Galef analizează motivaţiile din spatele acestor două mentalităţi şi modul în care acestea modelează modul în care interpretăm informaţia, exemplificând cu o lecţie captivantă de istorie din Franţa secolului al XIX-lea. Când părerile tale cele mai ferme sunt testate, Galef întreabă: „Ce îţi dorești mai mult? Doreşti să îţi aperi convingerile sau doreşti să vezi lumea cât se poate de clar?”

https://embed.ted.com/talks/lang/ro/julia_galef_why_you_think_you_re_right_even_if_you_re_wrong

Aş vrea să vă imaginați pentru o clipă că sunteți soldați în mijlocul unei lupte. Poate sunteți infanteriști romani sau arcaşi medievali, sau poate sunteți luptători zulu. Indiferent de eră şi locație, sunt câteva aspecte comune. Nivelul adrenalinei e ridicat şi acţiunile voastre decurg din aceste reflexe adânc înrădăcinate, reflexe ce izvorăsc din nevoia de a te proteja pe tine şi pe ai tăi şi de a învinge inamicul.

Acum aş vrea să vă transpuneţi într-un rol foarte diferit, acela al cercetaşului. Rolul cercetaşului nu e să atace sau să apere. Rolul cercetaşului e să înţeleagă. Cercetaşul e cel care merge înainte, cartografiază terenul, identificând posibilele obstacole. Cercetaşul poate spera să afle, de exemplu, că e un pod ce traversează râul în locul potrivit. Dar cel mai mult, cercetaşul vrea să ştie ce e de fapt acolo, cât mai exact posibil. Într-o armată adevărată, atât soldatul cât și cercetaşul sunt esenţiali. Dar cele două roluri pot fi privite și ca mentalități — o metaforă privind felul în care noi toți procesăm idei și informații zi de zi. Azi voi argumenta că a avea un raționament bun, a face estimări exacte, a lua decizii bune, ține, în principal, de mentalitatea fiecăruia.

Pentru a ilustra cum acționează aceste mentalități, o să vă duc în Franța secolului al XIX-lea, unde această aparent inocentă bucată de hârtie a stârnit unul din cele mai mari scandaluri politice din istorie. A fost descoperită în 1894 de ofițeri din statul major francez. Era ruptă, într-un coș de hârtii, dar când au reconstituit-o, au descoperit că unul dintre ei vindea Germaniei secrete militare.

Au demarat o anchetă importantă, iar suspiciunile lor s-au îndreptat rapid către acest om: Alfred Dreyfus. Avea un dosar curat, fără antecedente, fără să aibă vreun motiv din ce știau. Dar Dreyfus era singurul ofițer evreu cu acel grad din armată și, din păcate, atunci armata franceză era foarte antisemită. Au comparat scrisul lui Dreyfus cu cel din notă și au stabilit că e același, chiar dacă grafologii independenți nu erau convinși de asemănări, nu a contat. Au percheziționat apartamentul lui Dreyfus, căutând indicii de spionaj. I-au răscolit documentele și nu au găsit nimic. Asta i-a convins și mai mult că Dreyfus nu era doar vinovat, dar și perfid, pentru că evident ascunsese toate dovezile înainte ca ei să ajungă la ele.

Apoi i-au răscolit trecutul în căutarea unor detalii incriminatoare. Au discutat cu profesorii lui, au aflat că a studiat limbi străine în școală, fapt ce arăta clar dorința de a conspira mai târziu cu guverne străine. Profesorii lui au spus că Dreyfus era recunoscut pentru memoria bună, lucru foarte suspect, nu-i așa? Pentru că un spion trebuie să-și amintească multe lucruri.

S-a ajuns la proces și Dreyfus a fost găsit vinovat. Apoi l-au scos într-o piață publică și i-au smuls ritualic însemnele de pe uniformă și i-au rupt sabia în două. Asta a fost numită Degradarea lui Dreyfus. Și l-au condamnat la închisoare pe viață pe Insula Diavolului – un nume bine ales, care e o stâncă aridă în largul coastelor Americii de Sud. Așa că acolo a mers și acolo și-a petrecut zilele singur, scriind scrisori după scrisori guvernului francez implorându-i să-i redeschidă dosarul ca să-i descopere nevinovăția. Dar în cea mai mare parte, Franța considera cazul închis.

Ce mi se pare cu adevărat interesant în Cazul Dreyfus, e întrebarea: de ce ofițerii erau atât de convinși că Dreyfus era vinovat. Adică, poți chiar crede că îi înscenau ceva, că voiau să-l înfunde cu bună ştiinţă. Dar istoricii nu cred că a fost aşa. Din ce ştim, ofiţerii chiar credeau că rechizitoriul lui Dreyfus era solid. Asta ne face să ne întrebăm: ce se poate spune despre mintea umană dacă putem considera că dovezi atât de şubrede pot fi de ajuns pentru condamnarea unui om?

Asta numesc oamenii de ştiinţă „raţionament motivaţional. E acest fenomen în care motivaţiile noastre conştiente sau nu, dorinţele şi temerile noastre, modelează felul în care interpretăm informaţia. Simţim că unele informaţii, unele idei, ne sunt aliaţi. Vrem ca ele să învingă. Vrem să le apărăm. Alte informaţii sau idei sunt inamicul şi vrem să le doborâm. De asta eu numesc acest raţionament „mentalitatea de soldat”.

Poate că cei mai mulţi nu aţi persecutat vreodată un ofiţer francez-evreu pentru înaltă trădare, bănuiesc, dar poate aţi urmărit competiţii sportive sau politică, aşa că poate aţi observat că atunci când arbitrul penalizează echipa voastră, de exemplu, sunteţi foarte motivaţi să găsiţi argumente că se înşeală. Dar când penalizează cealaltă echipă: uimitor! Asta-i o decizie bună, hai să n-o analizăm prea atent. Sau poate aţi citit un articol sau un studiu ce analizează un subiect controversat, ca pedeapsa capitală. După cum au demonstrat cercetătorii, dacă susţineţi pedeapsa capitală iar studiul arată că nu e eficientă, atunci sunteţi foarte motivaţi să găsiţi argumente ce arată că studiul a fost prost realizat. Dar dacă arată că pedeapsa capitală e utilă, e un studiu bun. Şi invers: dacă nu susţineţi pedeapsa capitală, acelaşi lucru.

Inconştient, judecata noastră e puternic influenţată de tabăra care vrem să câştige. Şi asta e omniprezentă. Asta modelează felul cum privim sănătatea, relaţiile noastre, cum decidem pe cine votăm, ce considerăm corect sau etic. Ce mă sperie cel mai mult la argumentaţia motivaţională, mentalitatea de soldat, e cât de inconştientă e. Putem gândi că suntem obiectivi şi nepărtinitori şi, totuși, distrugem viaţa unui om inocent.

Din fericire pentru Dreyfus, povestea nu s-a încheiat. Ăsta e colonelul Picquart. E un alt ofiţer de rang înalt în armata franceză şi, ca majoritatea, a considerat că Dreyfus era vinovat. Ca majoritatea celor din armată, era cel puţin uşor antisemit. Dar la un moment dat, Picquart a început să bănuiască: „Dacă greşim cu toţii în privinţa lui Dreyfus?” Ce s-a întâmplat, a fost că a găsit dovezi că spionajul pentru Germania a continuat şi după ce Dreyfus a fost încarcerat. A descoperit de asemenea că alt ofiţer din armată, avea un scris ce se potrivea perfect cu cel din notă, mult mai bine decât scrisul lui Dreyfus. A prezentat aceste descoperiri superiorilor săi, dar spre consternarea sa, acestora ori nu le păsa, ori veneau cu argumente elaborate ca să explice descoperirile lui, precum: „Ei bine, tot ce arăţi de fapt, Picquart, e că mai e un spion care a-nvăţat să imite scrisul lui Dreyfus, şi a preluat ştafeta spionajului după plecarea lui Dreyfus. Dar Dreyfus e tot vinovat.” Până la urmă, Picquart a reuşit să-l exonereze pe Dreyfus. Dar i-a luat 10 ani, şi o parte din aceştia, el însuşi a fost închis pentru lipsă de loialitate faţă de armată.

Mulţi consideră că Picquart nu poate fi eroul acestei poveşti pentru că era un antisemit şi asta e rău, sunt de acord. Dar pentru mine personal, faptul că Picquart era antisemit face acţiunile sale mai admirabile. Avea aceleaşi prejudecăţi, aceleaşi motive să fie părtinitor ca şi colegii săi ofiţeri, dar hotărârea sa să afle adevărul şi să-l susţină, a învins toate astea.

Deci pentru mine, Picquart e un exemplu de „mentalitate de cercetaş”. E imboldul să nu faci ca o idee să învingă sau alta să piardă, ci doar să vezi ce e cu adevărat acolo atât de onest şi precis cât poţi, chiar dacă nu-i drăguţ sau convenabil sau plăcut. Această mentalitate e cea de care sunt pasionată. Am petrecut ultimii câţiva ani analizând şi încercând să înţeleg ce produce mentalitatea de cercetaş. De ce unii oameni, cel puţin câteodată, sunt capabili să-şi învingă prejudecăţile şi motivaţiile şi încearcă numai să vadă faptele şi dovezile cât mai obiectiv cu putinţă?

Răspunsul este emoţional. Aşa cum mentalitatea soldatului izvorăşte din emoţii ca defensiva ori tribalismul, aşa e şi la cercetaş. Doar că izvorăşte din alte emoţii. De exemplu, cercetaşii sunt curioşi. E mai probabil să spună că simt plăcere când află informaţii noi sau o pornire să rezolve o enigmă. E mai probabil să se simtă intrigaţi când dau peste ceva ce le contrazice aşteptările. Cercetaşii au şi valori diferite. E mai probabil să spună că ei consideră o virtute să-ţi testezi convingerile, şi e mai puţin probabil să spună că cei ce se răzgândesc par slabi. Peste toate, cercetaşii sunt stabili, ceea ce înseamnă că stima lor de sine nu e legată de cât de corect sau greşit evaluează un anumit subiect. Deci ei pot crede că pedeapsa capitală funcţionează. Dacă apar studii ce arată contrariul, ei pot spune: „Aha. Se pare că m-aş putea înşela. Nu înseamnă că sunt rău sau prost.”

Acest mănunchi de trăsături e ce au aflat cercetătorii — şi am aflat şi eu anecdotic — că prezice buna judecată. Ideea principală pe care vreau să o transmit privind aceste trăsături e că ele nu vorbesc în primul rând de cât de deştepţi sunteţi sau despre cât de multe ştiţi. De fapt, nu sunt legate prea mult de IQ. Ele vorbesc despre cum simţiţi. Mă tot întorc la un citat din Saint-Exupéry. E autorul „Micului Prinţ”. A spus: „Dacă vrei să construieşti un vas, nu trebuie să-ţi mobilizezi oamenii să strângă lemn, să le dai ordine şi să organizezi munca. În loc de asta, învaţă-i să tânjească după nemărginirea mării.”

Cu alte cuvinte, afirm că dacă vrem să ne îmbunătăţim judecata ca indivizi, şi ca societăţi, cel mai mult avem nevoie nu de mai multă instrucţie logică, sau retorică, sau probabilităţi, sau economie, chiar dacă aceste lucruri sunt valoroase. Ceea ce ne trebuie cel mai mult ca să folosim aceste principii bine, e mentalitatea de cercetaş. Trebuie să schimbăm modul cum simţim. Trebuie să învăţăm cum să ne simţim mândri în loc de ruşinaţi când vedem că s-ar putea să fi greşit într-o problemă. Trebuie să învăţăm cum să ne simţim intrigaţi în loc de defensivi când aflăm informaţii ce ne contrazic convingerile.

Întrebarea cu care vreau să vă las este: Ce vă doriţi cel mai mult? Doriţi să vă apăraţi convingerile? Sau doriţi să vedeţi lumea cât mai clar cu putinţă?

http://filedelumina.ro/

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în VIATA INTERIOARA ( video). Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s