Isaac Newton, intre stiinta si alchimie


Cel mai mare fizician al secolului al XVII-lea a fost în secret un pasionat alchimist, care a amestecat, în creuzetele din laboratoarele sale, stiinta cu ocultismul. O carte recenta, scrisa de un francez, acrediteaza ideea îndrazneata ca marile descoperiri ale lui Isaac Newton au la baza experimente alchimice.

Un intelectual precoce

Isaac Newton s-a nascut în 1642, chiar în ziua mortii lui Ga­lileo Galilei (fi­zi­cian si as­tronom italian). A fost singu­rul fiu al unui mic proprietar de pamânt, analfabet, din Wool­sthorpe (Lincoln­shire), un sat din Anglia. Isaac era un copil vi­sator si intro­vertit, care avea note slabe la scoala, cu ex­ceptia “filosofiei naturii”, disciplina care, la vremea aceea, încerca sa explice mecanismul functionarii uni­ver­su­lui.

In­teresul sau pentru acest su­biect era asa de mare, încât unchiul sau, un taran ceva mai bogat, s-a hotarât sa-l sus­tina, aju­tându-l sa se pregateasca pen­tru exa­menul de la “Trinity College” din Cam­bridge, unde a fost admis în 1661.Isaac Newton, intre stiinta si alchimie

Pentru tânarul de 19 ani, intrarea într-o astfel de institutie prestigioasa a fost profitabila din doua motive: în pri­mul rând, a acumulat foarte repede toate cunostintele epocii în domeniul matema­ti­cii si în cel al fizicii, punând astfel baze­le viitoarelor sale descoperiri. Pe de alta par­te, a cazut sub influenta profesorului sau de mate­matica si de teologie, Henry More, si a profe­so­rului de stiinte, Isaac Bar­row, doi al­chimisti amatori, bucurosi sa-si trans­mita cunostintele secrete unui tânar stralucit si entuziast. De alt­fel, aces­ta si-a depasit foarte repe­de ma­estrii, sporind numarul expe­rientelor în acest domeniu, în ciuda ris­cului de a-si ruina reputatia uni­versitara. În vre­mea aceea, prac­ti­carea alchimiei era ilegala, unii savanti ai epocii fiind condamnati la moarte pentru ereziile lor.

În 1665, Newton a fost constrâns sa se în­toarca în satul sau natal, pentru ca la Cambridge izbucnise epidemia de ciu­ma. Aceasta sedere fortata la tara, timp de doi ani, s-a dovedit deosebit de fruc­tuoasa. Atunci si acolo, marele om de stiin­ta a descoperit calculul diferential si integral, principiile opticii si legea gra­vitatiei universale. La 27 de ani, aceste descoperiri l-au propulsat ca pro­fesor no­mi­nalizat la Univer­si­tatea din Cam­bridge, unde i-a succedat maes­trului sau, Barrow, care a demisionat spontan pen­tru a-i ceda locul stralucitului sau elev. Trei ani mai târziu, Newton a devenit mem­bru al “Royal Society”.

Se pare însa ca în paralel cu aceasta exis­tenta oficiala de profesor onorabil, preo­cupat în mod special de publicarea rezultatelor cerce­tarilor sale în mate­matica si fizica, Isaac New­ton a dus existenta omului de stiinta retras în la­boratorul sau, îndeletnicindu-se cu sa­vante si secrete experimente în dome­niul alchimiei. O car­te pasionanta – “New­ton sau triumful alchimiei” – sem­­nata de un francez, Jean-Paul Auffray, lanseaza ipo­teza îndraz­neata ca alchimia a fost, de fapt, cheia desco­pe­ririlor lui Newton. Sa-i urmarim ar­gu­men­tele.

Cercetari în domeniul alchimiei

“Chiar daca la 24 de ani, ge­nialul ma­te­matician a început sa in­tuiasca deja ca miscarea pla­netelor se explica printr-o forta parti­cu­lara, Newton nu putea sa înte­leaga la vremea aceea legile feno­me­nului gravitatiei. În secolul al XVII-lea, sta­diul cunostintelor stiintifice asupra na­turii nu permitea acceptarea ideii ca un obiect poate influenta deplasarea al­tuia, fara ca între ele sa existe contact fi­zic. În prezent, aceasta proprietate de actiu­ne la distanta este acceptata si susti­nuta din punct de ve­dere stiintific, dar pe vremea lui New­ton era con­si­derata drept un feno­men magic sau ocult.”

Cunostintele din domeniul alchimiei i-au permis, fara îndoiala, lui Newton, sa abordeze problema gra­vitatiei cu mai multa acuitate decât contemporanii sai. Studiind principalele tratate de alchimie ale epocii sale, el a realizat personal ma­jo­ritatea experi­mentelor descrise ulterior.

Practicate la început cu mij­loace rudi­men­ta­re, experimentele sa­le s-au îmbu­natatit si, departe de pri­vi­rea autoritatilor, New­ton a facut alchimia sa pro­gre­se­ze dincolo de li­mitele fixate de catre pre­de­cesorii sai. Într-un demers cu adevarat stiintific, el a procedat sistematic si a no­tat cu mare precizie tot ceea ce a des­coperit. Dupa moartea sa, survenita în 1727, la resedinta sa a fost descoperita o biblioteca uriasa de lucrari oculte, achizitionate în cel mai mare secret. Si mai inte­resant, Newton a con­tri­buit cu mai mult de un milion de cuvinte la lim­bajul secret al alchi­miei. Însemnarile sale des­pre alchimie, care nu au fost niciodata pu­blicate integral, repre­zinta 70% din tot ceea ce a scris!Isaac Newton

Isaac Newton nu a încercat niciodata sa transforme metalul în aur, ci a în­cer­cat sa descopere legile fundamentale ca­re guver­neaza Cosmosul. Foarte credin­cios, el a fost convins ca era de datoria sa sa studieze opera divina a creatiei si sa se intereseze de tot ceea ce formeaza uni­versul. Chiar daca în perioada de studiu el nu realiza ca va ajunge sa descopere teo­ria gravitatiei prin in­ter­mediul stiin­telor oculte, el a fost convins pâna la fi­na­lul vietii ca exista o lege fundamentala a lumii, o cunoastere ascunsa care trebuie dovedita.

Creuzetul sau de alchimist i-a inspi­rat revelatia ca elementele se atrag unele pe altele sau se resping prin forte miste­rioase. De fapt, Newton a observat aceas­ta actiune în laboratorul sau. Atunci a facut legatura cu gravitatia. Ceea ce se petrecea în creu­zetul al­chimistului putea fi transpus la scara planetara, conform formulei: “Ceea ce se petrece jos (pe pa­mânt) se petrece si sus (în cer)”.

Enigmele Bibliei

Studiul alchimiei si al stiintelor ocul­te l-au condus pe Isaac Newton spre alte teorii, neexplorate pâna atunci. Curiozi­ta­tea sa era insatiabila si, de la mijlocul anului 1670 si pâna la moartea sa, el a fost pasionat de teologie. A studiat Biblia vreme de ani întregi, ajungând la con­clu­zia ca toate cunostintele po­poa­relor vechi sunt des­cri­se în Vechiul Tes­ta­ment. Ast­fel, în perso­na­litatea regelui Solomon (su­veran al Israelului între 972-932 i.Hr.) el a vazut o autoritate su­prema, caracte­rizându-l drept “cel mai mare fi­losof al lumii”. S-a lasat absorbit de pasajele care descriau templul lui So­lo­mon si a studiat tradu­cerile din diferite limbi ale cartii lui Ezechiel, for­mata – dupa cum bi­ne se stie – din mai mul­te “oracole”, prin care acest profet biblic a anuntat prabusirea Ierusalimului, iar apoi renasterea viito­rului Israel.

Isaac Newton nu a vrut, nici mai mult, dar nici mai putin, decât sa refaca pla­nul templului. El era convins ca regele So­lomon codificase în proportiile si ma­su­rile acestei cladiri toata întelep­ciu­nea stra­­mosilor, descrisa în Vechiul Tes­ta­ment. index

Newton era sigur ca va ajunge sa prezica viitorul lumii, ana­lizând Biblia cu cheia pe care i-o furnizase pla­nul lui Solomon. Studiul planului tem­plului a influentat nu numai elaborarea teoriei gravitatiei, ci le-a furni­zat oamenilor de stiinta informatii pentru inter­pre­tarile sale profetice. Pentru marele ma­tema­tician si fizician, templul lui So­lo­mon era “un foc de jertfa care ardea perpetuu în mijlocul unui loc sacru”, vi­zualizând centrul templului ca un foc în jurul ca­ruia se adunau credinciosii. New­ton a botezat aceasta structura pryta­neum si a sugerat maniera în care repre­zinta Cos­mosul: “Cerul era adevaratul templu al lui Dumnezeu si pentru ca un prytaneum sa merite numele de templu, el era astfel conceput, încât sa reprezinte sistemele celeste într-un mod cât mai fidel cu putinta”.

“Tocmai imaginea fo­cu­lui reunindu-i pe disci­poli în centrul templului l-a aju­tat pe Newton sa ela­boreze notiunea de gravi­tatie uni­ver­sala”, ne spune Jean-Paul Auffray. În loc sa vada razele lumi­noase ie­sind din foc, Newton a vi­zua­lizat a­ces­te raze ca pe niste forte care îi atrageau pe dis­ci­poli catre centru. Astfel, paralela dintre siste­mul solar si templu se vede cu claritate: planetele sunt disci­po­lii, iar focul templului (care este numit une­ori “focul din centrul lumii”) este Soa­rele.

Bazându-se pe ideea ca forta care atrage corpurile ceresti unul spre celalalt depinde de distanta care le separa si comparându-le cu fortele degajate în creu­zetul de alchimie, Newton a ajuns la concluzia ca o forta invizibila – a carei intensitate scade pe masura ce obiectele se îndeparteaza unele de altele – actio­nea­za asupra oricarui lucru. Prin­cipiul gra­vitatiei fusese descoperit.

Mesaje sibiline

Fructul cercetarilor efectuate de Newton în zona matematicii, a Bi­bliei si a astrologiei a fost sintetizat într-unul dintre cele mai importante tratate stiin­tifice care au fost scrise vreodata: PHI­LO­SOPHIAE NATU­RALIS, “Prin­­­­cipia Ma­thematica”, pu­blicat în 1687, în care cititorul avi­zat de astazi poate sa iden­tifice ur­mele alchimiei new­to­nie­ne. Fie­care notiune enun­ta­ta con­tine simultan un dis­curs “laic”, des­ti­nat ma­relui pu­blic, si un discurs ezo­teric, care se adre­­sea­za initiatilor. Astfel, când Newton scrie: “Scoa­tem apa din ocean cu o scoi­ca”, nu putem sa nu facem le­gatu­ra între aceasta fraza po­etica si prima etapa ini­tia­tica a adeptilor alchimiei: sa faci calatoria lui Saint-Jacques de Compostelle pen­tru a gasi o cochilie care sa pastreze ermetic apa oceanului.

Indicii ascunse

Templul lui Solomon, construit pe lo­cul sa­cri­fi­ciu­lui lui Isaac catre anul 1000 î.Hr., a fost un sanc­tuar al întelepciunii si al cre­din­tei poporului evreu. Isaac Newton era convins ca dimensiunile sale si geo­­me­tria ascundeau indicii care ar fi arun­cat o noua lumina asupra cuvin­telor marilor pro­feti ai Bibliei (mai ales Ezechiel, Ioan si Daniel). Cau­tând în planul tem­plului chei pentru a clarifica interpretarea Scrie­ri­lor sfin­te, New­ton a produs o noua cro­no­logie, ce per­mitea atât inter­pre­ta­rea tre­cutu­lui, cât si pe cea a vii­torului. El a în­cercat mai ales sa calculeze da­ta vii­toarei ve­niri a lui Iisus si pe cea a Ju­de­catii de apoi.

Cautatorii de aur

Se spune adesea ca alchimia se afla la originea chi­miei moderne. Prac­ticantii ei, care expe­rimentau în secret, încercau sa fabrice “piatra fi­lo­sofal?”, o substanta legendara care putea sa transforme toa­te metalele în aur. Aceasta preo­cupare a fost foarte la mo­da pâna în secolul al XVII-lea, apoi a intrat în de­clin.

La apo­geul ei, petrecut la mijlocul Evului Me­diu, în Europa exis­tau mii de alchimisti care încer­cau sa descopere piatra care sa-i faca bogati. Istoria a retinut mai ales pitorescul acestei preo­cu­pari, piatra filosofala nesemnificând doar fabrica­rea au­rului, ci si o desavârsire de si­ne. Pen­­tru unii al­chimisti, era vorba des­pre descoperirea miste­re­lor uni­ver­sului, în timp ce altii se ocupau de cer­ce­tarea mistica, trans­mutarea me­talelor ordi­na­re re­pre­zen­tând fiin­­ta uma­na ca­­re ac­cede la pu­rita­tea au­ru­­lui prin tot fe­lul de ritua­luri com­plexe. Psihiatrul ger­man Carl Gus­tav Jung a fost primul om de stiin­­ta care a a­vansat teoria con­­­form careia al­chi­mistii faceau apel la aces­te ritualuri pentru a ajun­ge la ilu­mi­nare.

Formula-As

http://www.mixdecultura.ro/

Acest articol a fost publicat în ISTORIE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s