Despre gestionarea furiei și efectul de Catharsis


hormonlar_6

Exprimarea incontrolabilă și imediată a furiei poate provoca adeseori situaţii dacă nu dramatice, atunci cel puţin jenante. Etologul englez Richard Dawkins descrie în una din cărţile sale următoarea istorioară despre dezlănţuirea incontrolabilă a furiei: „Unul dintre profesorii mei din şcoală era un om cultivat, amabil şi de obicei blând, dar avea din când în când izbucniri de care era perfect conştient. Când se întâmpla să fie provocat cu insistenţă, la început nu spunea nimic, dar pe chipul lui se citea că în interior se petrecea ceva neobişnuit. Apoi ne spunea, la început pe un ton calm şi cumpănit: «Nu mă mai pot abţine. Îmi ies din fire. Ascundeţi-vă repede sub pupitre. Vă avertizez. Se apropie». Ridica treptat tonul, iar când ajungea la apogeu apuca tot ce-i pica în mână, cărţi, penare, călimări şi le arunca furios cu toată puterea către locul unde se afla băiatul care îl provocase. Îşi venea treptat în fire, iar a doua zi îi cerea politicos scuze aceluiaşi băiat”.

Această relatare descrie un caz tipic de exteriorizare prin agresivitate a unei mânii care clocoteşte în interior şi afectează starea fiziologică şi psihică a individului; o mânie care se cere exprimată. În cazul profesorului menţionat, acesta ştia să-şi anticipeze reacţiile agresive şi lua măsuri de protejare a elevilor. Totuși, ar fi fost mult mai bine dacă dânsul amâna explozia emoțională până după lecții sau o exprima într-un mod mai puțin violent.

„Boala polară”

Etologul Konrad Lorenz a descris în lucrările sale manifestarea aşa-numitei „boli polare” sau „nebunia expediţiilor” – o trăire psiho-emoţională paradoxală, proprie deţinuţilor sau exploratorilor, când sursă a frustrării devine însăşi starea neschimbătoare a lucrurilor şi traiul în condiţii vitrege alături de aceiaşi oameni. În asemenea condiţii, când oamenii sunt nevoiţi să stea mult timp împreună, fără a contacta cu lumea înconjurătoare, fără a contacta cu cineva străin, comunicând doar între ei, agresivitatea se acumulează treptat şi, fiindcă nu există stimuli reali care să-i cauzeze declanşarea, se produce o scădere substanţială a pragului de reacţie agresivă; altfel zis, indivizii încep să reacţioneze deosebit de bolnăvicios la cele mai mici inadvertenţe din partea celorlalţi.

E destul ca cineva să facă nişte gesturi „nepotrivite”, cum ar fi o tuse, un strănut, ca individul afectat de „boala polară” să reacţioneze atât de agresiv, de parcă ar fi fost lovit. Cei care au trecut prin asemenea trăiri (Lorenz însuşi, în prizonierat la sovietici) ştiu că cea mai bună soluţie (pentru a evita omorul) este ca individul să iasă afară (din cort, din baracă) şi să strice vreun obiect nu foarte scump, dar cu afect, cu zgomot.

picture1

Această acţiune are efectul de reducere parţială a stării generale de agresivitate şi face parte din categoria „activităţilor reorientate” („redirected activity”) – spargem altceva decât capul celui care ne irită, un gest, de altfel, destul de frecvent întâlnit în lumea animalelor (scurmarea pământului), dar şi la oameni (spargerea farfuriilor), ca un fel de paratrăsnet pentru agesivitate, ce permite evitarea consecinţelor nocive ale acestui comportament instinctual. Deci oamenii trebuie să-și evalueze obiectiv starea și să realizeze un transfer de agresivitate de la individ la obiect, în caz contrar, există riscul apariţiei unor conflicte interumane.

Box cu șeful și linia fierbinte a urii

Cu privire la acest truc psihologic este ilustrativ şi totodată anecdotic episodul din fimul artistic „Cu naşu’ la psihiatru” („Analyze This”), în care un psihiatru (interpretat de Billy Crystal) îl dă următorul sfat clientului său gangster (interpretat de Robert De Niro), care se afla într-o criză de nervi: „Ştii ce fac când sunt furios? Lovesc în pernă. Încearcă asta”. Clientul îşi scoate rapid pistolul, ţinteşte spre pat şi trage câteva gloanţe în pernă, umplând camera cu pene. „Te simţi mai bine?”, îl întreabă psihiatrul cu jumătate de voce. „Da, mai bine”, răspunde gangsterul.

Asemenea metode într-adevăr sunt utilizate în terapia stărilor de furie. În unele ţări, precum Japonia, există diferite modalităţi prin care lucrătorilor care au o activitate stresantă li se oferă posibilitatea să-şi consume frustrarea şi furia acumulate în timpul zilei într-un mod inofensiv, de exemplu, să bată preţ de câteva minute un sac de box sau să arunce săgeţi darts în fotografia şefului.

Mai nou, în Germania în 2012 a fost deschisă o linie telefonică numită „linia fierbinte a urii”, unde poate telefona orice persoană înfuriată pentru a-şi descărca verbal frustrarea şi emoţiile negative. Operatorii au rolul de sparring-parteneri şi pentru 1 euro şi 49 de cenţi pe minut sunt gata să asculte orice injurii, plângeri şi strigăte din partea clienţilor furioşi, care în acest fel îşi „răcoresc” nervii.

Adică, vii seara acasă enervat și în loc să strigi la soție și copii, culegi numărul liniei fierbinți a urii și începi să țipi la operator. La noi, în Moldova, unii oameni sună pentru asta la Orange sau la Moldcell. Gratis.

wutausbruch1

Înjură și îți trece

Strigătele și cuvintele de ocară au proprietatea de a elibera tensiunea emoțională și restabilesc încrederea în sine a individului. Apropo, cercetările confirmă și efectul hipoanalgezic al înjurăturii; dacă în momentul unei dureri acute strigăm o înjurătură, devenim pe moment mai toleranți față de acea durere. Mulți știu asta din propria experiență, dacă au bătut ținte cu ciocanul. Numai că, atenționează cercetătorii, la cei care înjură cu regularitate, zilnic, eficacitatea înjurăturilor scade. Ele își manifestă efectul hipoanalgezic doar dacă sunt rostite în momentele rare, când individul simte într-adevăr o durere fizică sau emoțională.

O formă mai civilizată de a reduce durerea fizică momentană este simpla vocalizare, de exemplu strigătul „au!”; se presupune că vocalizările ar avea rolul de a ne distrage atenţia de la durere. Cercetătorii din Singapore au constatat experimental că strigătul „au!” sau un alt sunet sonor și ușor articulat poate reduce parțial senzațiile de durere (de exemplu, la introducerea mâinilor în apă rece). Încă nu este foarte clar mecanismul prin care se obține acest efect ușor analgezic. S-ar putea să avem de a face cu un fel de „bruiaj”, când mesajele care merg spre partea vocală a creierului interferează cu mesajele legate de durere. Oricare ar fi explicația corectă, cert este că strigătele, inclusiv înjurăturile, reduc o parte din durere, reduc și din frustrarea de moment.

Ar fi cazul ca în toate ţările să fie identificate metode de degajare inofensivă a frustrării. În Republica Moldova, de exemplu, potrivit unui sondaj realizat de Gallup în 2014, circa 27% dintre moldoveni trăiesc zilnic emoţii negative. În România, cifra e de 34%. Cea mai mare rată a persoanelor cu emoţii negative a fost înregistrată în ţările din Orientul Mijlociu: Irak (57%), Iran (53%), Egipt (50%), Siria (48%); dar şi în Grecia (50%).

Emoţiile negative sunt asociate cu stresul şi cu frustrări puternice, ele afectează grav sănătatea psihică a persoanelor. Dacă nu sunt gestionate cum se cuvine (iar de cele mai multe ori oamenii nu sunt ajutaţi să le gestioneze), emoţiile negative şi frustrările erup sub forma reacţiilor agresive sau cauzează nevroze și diverse boli.

Catharsis și nu prea

În rândul psihologilor există încă dispute privind modalitatea optimă prin care frustrarea şi furia ar putea fi consumate. Pe de o parte, agresivitatea reorientată permite exprimarea inofensivă a stărilor emoţionale negative. Se produce un fel de catharsis (concept de „eliberare”, „purificare”, propus de Aristotel), când ura şi emoţiile negative sunt ca şi cum eliminate în afară, prin cuvinte, prin contemplarea unor scene sau prin acţiuni de redirecţionare a agresivităţii. Sigmund Freud a fost un promotor important al atingerii stării de catharsis în tratamentele psihiatrice (mai ales împotriva isteriei). În general, ideea terapiei prin catharsis constă în aceea că e mai bine să permitem o eliberare minoră şi dozată a furiei decât acumularea acesteia şi răbufnirea explozivă, cu consecinţe grave şi pentru psihic, şi pentru cei din jur.

Pe de altă parte, să avem în vedere că există și așa-numitul efect autocatalitic al agresivităţii, când o reacţie agresivă facilitează apariţia unor alte reacţii agresive. Se declanşează o reacţie asociativă în lanţ, când apar gânduri, intenţii şi reflexe agresive. Altfel zis, dacă vom executa un gest agresiv (chiar şi redirecţionat spre un obiect), starea noastră de furie nu e neapărat să se consume, ci ar putea chiar să sporească. Pe termen lung, e ca şi cum am antrena răspunsul agresiv faţă de diferite stări frustrante; ori de câte ori ne va enerva ceva sau cineva, ne vom gândi să dăm cu pumnul. Iată de ce conceptul de catharsis are şi critici. Unele experimente la acest subiect au arătat că pacienţii nu întotdeauna deveneau mai puţin furioşi de pe urma terapiei prin catharsis, ci îşi menţineau starea de ostilitate.

Psihologul american Brad Bushman, bunăoară, consideră că recanalizarea agresivităţii, în loc să potolească furia, îi menţine gradientul înalt. E ca şi cum am încerca să atragem focul într-o parte, „momindu-l” cu o butelie de gaz – vom aprinde flacăra şi mai tare. A slobozi agresivitatea înseamnă a păstra gândurile şi reacţiile agresive, chiar dacă ele sunt reorientate în mod inofensiv, spre un obiect oarecare. Lovirea unui sac cu gândul că loveşti mutra şefului sau a celui care te-a jignit nu este cea mai bună modalitate de a consuma furia; de fapt, o cultivăm, o înmagazinăm. Excitaţia nu dispare, ci se acumulează. În realitate, o persoană care a lovit în sacul de box, datorită stării supraexcitate în care se află, va răspunde şi mai agresiv la o eventuală provocare decât o persoană care nu a efectuat exerciţii agresive. Exerciţiul agresiv de recanalizare a furiei poate fi folositor pentru sistemul cardiovascular, dar nu şi pentru starea psihică generală.

Cea mai eficientă metodă de a „evapora” furia şi agresivitatea este a face abstracţie de ea, de a încerca prin control mintal detaşarea de incident sau, şi mai bine, de a efectua o activitate complet nonviolentă, cum ar fi alcătuirea unui puzzle, vizionarea unei emisiuni, efectuarea unor exerciţii fizice, un joc de echipă, mângâierea unui câine etc. Deci, până la urmă, e vorba tot de o acţiune reorientată, numai că ea nu trebuie să simuleze violența (bătaia în sacul de box), ci să fie nonviolentă (vizionarea unei emisiuni sau practicarea unei activități sportive).

Ajungem la concluzia că simpla recomandare de a lovi un obiect pentru a ne elibera de starea de furie nu funcţionează aşa cum ne-am dori. O asemenea acţiune ne poate izbăvi de o parte din stresul fiziologic, poate într-adevăr fi o soluţie de moment (oricum e mai bine să lovim un obiect la întâmplare decât faţa celui care ne-a frustrat). Însă nu ne putem aştepta că această metodă va consuma furia la nivel psihologic; din contra, ori de câte ori ne vom gândi că sacul de box întruchipează persoana care ne-a jignit, starea de ură faţă de acea persoană se va menţine. Acelaşi efect contradictoriu l-ar putea avea şi „linia fierbinte a urii”. Respectiv, nu ar trebui să practicăm metoda agresivităţii reorientate de fiecare dată când ne enervăm pe cineva, altfel, ne vom cultiva agresivitatea în loc să o gestionăm cu minte.

Problema este că nu-i deloc simplu să-ţi controlezi emoţiile conştient. E ușor în teorie și complicat în practică. Călugării şi yoghinii îşi dedică viaţa însuşirii acestor tehnici de control emoțional. Noi, ceilalţi, suntem mult mai impulsivi şi mai vulnerabili. Şi apoi, trebuie să o spun încă o dată, nouă ne place actul agresiunii, avem satisfacţie neurofiziologică. Şi în situaţii critice vom alege să lovim în ceva decât să medităm despre lucruri abstracte. Şi nu ne va deranja prea mult că o reacţie agresivă cultivă alte reacţii agresive. S-ar putea să ne convină această stare de eliberare emoțională agresivă.

Experimentul Marinei Abramović

Oamenii tind să se exprime agresiv chiar şi atunci când, s-ar părea, nu există niciun temei pentru asemenea acţiuni. În 1974, Marina Abramović, o legendară artistă sârbă care făcea reprezentări în stilul art performance, a întreprins un experiment inedit, numit „Rhythm 0”. Ea a stat câteva ore fără mişcare într-o sală de expoziţii, în faţa unei mese pe care erau aranjate 72 de obiecte. Vizitatorii puteau lua orice obiect pentru a-l utiliza cum doresc. Unele obiecte puteau produce plăcere, altele – durere. Printre ele era un trandafir, o pană, miere, ulei de măsline, vopsele, un bici, o foarfecă, un bisturiu, un ciocan, o armă, un glonţ, lanţuri.

Iniţial, vizitatorii se comportau timid şi modest, dar pe măsură ce se convingeau că artista nu face nicio mişcare, acţiunile lor deveneau tot mai îndrăzneţe, mai agresive. Brusc, oamenii au început să se comporte sadic, încurajându-se reciproc, râzând. Ei au dezbrăcat artista, au vopsit-o, i-au aplicat tăieturi pe piele, îi înfigeau spini de trandafir în abdomen. Au legat-o cu lanţuri, au pus-o pe o masă, i-au pus un cuţit între picioare. La un moment dat, unul dintre vizitatori a luat arma de pe masă, a introdus glonţul şi a îndreptat-o spre capul artistei, dar a fost împiedicat de un altul.

2641201

Secvenţă din experimentul organizat de Marina Abramović, în 1974; vizitatorii o dezbracă şi îi aplică răni cu diferite obiecte. După şase ore de torturi, artista a început să se mişte, iar cei care îşi bătuseră joc de ea s-au retras în grabă, temându-se că ea va riposta în forţă. „Eu am vrut să demonstrez un singur lucru: e uimitor cât de repede omul poate reveni la starea de sălbăticie primitivă, dacă i se permite acest lucru”, a mărturisit mai târziu Marina Abramović.

Scena tulburătoare pe care a organizat-o Abramović a scos încă o dată la iveală natura umană dornică de senzaţii tari, de trăiri agresive.

Ca şi alte experimente psihologice, cel al Marinei Abramović a arătat cât de vulnerabili suntem în faţa oportunităţii de a ne manifesta violent. Acelaşi lucru e valabil în cazul reorientării frustrării: mai curând vom prefera să ne descărcăm emoţiile lovind un obiect decât pe calea meditaţiei sau a unor activităţi abstracte.

Cu toate că agresivitatea reorientată spre un obiect nu consumă furia în deplină măsură, o asemenea acţiune e preferabilă totuşi agresiunii faţă de o persoană concretă.

În situaţii tensionate, e mai bine să strângem speteaza scaunului decât beregata celui de vizavi. Am moştenit aceste reacţii instantanee înainte ca psihologii să vină cu recomandări elaborate despre cum urmează să procedăm.

În situaţiile reale din viaţă, instantaneele cu care ne-a înzestrat natura sunt adeseori mai eficiente, cel puţin, pe termen scurt. Însă un concept mai complet și mai eficient privind gestionarea emoțiilor și instinctelor încă urmează să fie elaborat.

Copyright © Dorian Furtuna

Articole

Acest articol a fost publicat în VIATA LIBERA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s