PREZENTUL TE TRĂIEȘTE ȘI VIAȚA SE ÎNTÂMPLĂ


 In timp ce hoinărești prin minte, prezentul te trăiește și viața se întâmplă.

Majoritatea dintre noi vor să trăiască mai atenți și să fie mai prezenți la viața de zi cu zi. Însă când ți-a venit prima data ideea c-ar fi bine să fii prezent?

Eu nu-mi aduc aminte să fi zis vreodată străbunicii mei că e bine să trăiești în prezent.

În timp ce muncea pământul, îmi cânta, dormea de amiaz sub cerul liber cu gura căscată sau în timp ce făcea pantofi “ca să încalțe oamenii”, străbunicul meu niciodată nu și-a dorit să fie în altă parte. Până și la moartea neveste-sii, a stat acolo cu o privire senină, și-a adulmecat trăirile și nu voia să scape de nimic. Îl văd și acum. Stătea pe un scaun lângă patul ei…și zâmbea cu o tristețe împăcată. Eu am fugit din cameră. El a rămas în pacea lui.

În timp ce culegea roșiile din grădină, povestea cu mine, gătea sau se certa cu cineva în stilul ei revolutionar, dar cald…pe străbunica niciodată n-am văzut-o să-și dorească altceva decât ceea ce era și avea în acel moment.

CU CE AU ȘI AȘA CUM POT

Am avut norocul să cunosc oameni care respectau viața. Aceștia nu meditau, nu vorbeau de iubire că emanau destulă, nu fugeau de probleme în cursuri de dezvoltare personală, nu îmi spuneau de importanța prezentului și nu le păsa că vin vremuri mai bune sau mai rele, căci erau deja acolo. Și fix acolo unde erau, voiau să vadă ce-i de zis, ce-i de făcut, ce-i de trait. Cu ceea ce au și așa cum pot.

Acum, în vremurile noastre minunate și pline de oportunități (și nu sunt deloc ironică)…este nevoie să vină zeci de iluștrii ca să ne spună să trăim prezentul. Și o spun de parcă au descoperit gaura la covrig și e cine știe ce mare șmecherie. O spun tot mai răspicat, chiar pe măsură ce omul nostru, din secolul nostru…s-a rătăcit în labirinturile propriei minți, iar informația covrigului este inutilă.

De-aia apreciez amintirea simplității străbunicilor mei. Că ei trăiau prezentul, dar nu știau asta, nu predicau trăirea, nici acceptarea. Erau prea ocupați să facă ce-i de făcut, cu ceea ce aveau, exact acolo unde se aflau. Ori asta dragi prieteni…se cheamă respect pentru viață!

FII PREZENT! FII PREZENT! FII PREZENT!

Obsesia trăirii prezentului a apărut de îndată ce a început să se vorbească despre el. Câte beneficii există dacă suntem prezenți și atenți, câtă pace se așterne-n noi dacă medităm și suntem prezenți în timp ce respirăm profund, câtă fericire descoperim la capătul drumului dacă nu interpretăm lucrurile cu mintea și acceptăm viața așa cum este.

Și așa, în vremuri în care omul fuge de el și deciziile care i-au ros din suflet…se agață de ce poate, doar ca să nu-și asume greșelile, responsabilitatea, deciziile de-acum. În cazul ăsta, se agață de o speranță a unui viitor mai bun. DACĂ trăiește în prezent.

Nu suntem interesați să fim prezenți și atenți din respect pentru viață, ci pentru că vrem să obținem fericirea de după. Sau măcar liniștea din timpul…”prezentului”.

Și exact când cauți prezentul, l-ai pierdut secundă cu secundă. Cu cât te chinui mai tare să ajungi, să fii, să rămâi acolo…cu atât mai tare te afunzi într-un joc mental care te zăpăcește.

Nu vrei să fii prezent! Vrei să scapi de suferință! Și vrând să scapi de suferință, scapi prezentul și te afunzi în agonie.

Când ai parte de o experiență care-ți place, de o stare pozitivă, un moment bun…îl savurezi. E mult spus, pentru că și atunci îl interpretezi mental și îți amplifici starea bună, așa că ai vrea brusc să dureze mai mult. Să păstrezi momentul ăla! Dar cu interpretări sau fără, în momentul ăla…când ai o satisfacție ori o bucurie, ești prezent! Îți place prezentul ăla.

Când ai parte de o experiență care nu-ți place, când te simți rău, te doare poate capul…când ai o stare negativă și/sau plângi, vrei să fugi de-acolo. Acel prezent nu e bun.

Doar dacă te simți bine, ești confortabil să stai acolo, prezent în tine. Cum lucrurile nu se mai întâmplă așa cum consideri tu că s-ar cuveni…cum prezentul și viața întreagă sunt de lepădat.

Vrei să trăiești prezentul doar în măsura în care îți aduce ceea ce vrei tu. Și asta arată nesimțirea cu care ne raportăm la viață, care oricum ne oferă mult mai mult decât am merita.

Nu trăi prezentul, trăiește-ți starea, consecințele și deciziile

Îți prelungești suferința pe măsură ce opui rezistență la ea. Și cum opui rezistență? Vrei starea de bine de dinainte…sau oricare altă stare (bună de preferință) dintr-un viitor apropiat. Și te grăbești, vrei să ieși de acolo, să scapi de ceva ce nu-ți place.

E UN MECANISM

Acum o săptămână m-am trezit prinsă în propriul meu mecanism mental, încâlcit în îngrijorări, pretenții de la viață cum ar trebui să se întâmple lucrurile, nemulțumiri.  Și nu gândurile mă oboseau. Nici starea mea care era cam nașpa nu mă încurca așa de tare. Ci dorința mea de a ieși de acolo. Pardon, PRETENȚIA mea de a trece repede PESTE și a reveni la o stare faină pe care o avusesem înainte cu câteva ore.

Și în timp ce stăteam la o țigară pe o bancă din parc, mi-a venit un sentiment clar pe care l-aș putea conceptualiza acum cam așa:

Starea dinainte? Dă-o naiba, nu mai e! Deagaba o vrei fata dragă, s-a dus! Starea de bine de mâine? Nu-i! Deci draga mea, tot ce ai este MOMENTUL ăsta. Nașpa, bun, cu un trafic mare de gânduri, cum o fi…ăsta îl ai. De unde pretenția să nu fie asta, ci să fie altceva? Asta ai! Aici stai.

Și am trăit apoi senzația de “ce mică sunt”. În sensul cel mai fain cu putință, căci m-a liniștit. În fața vieții…în fața unui mecanism mental care are inteligență și forță…sunt tare mica.

Aici te ajută să privești mentalul așa cum este el. Un mecanism. Orice ai gândi sau orice greșeli ți-ai observa, nu-ți pierde vremea învinovățindu-te (c-ai căzut pradă gîndurilor, că ai greșit, etc), căci atunci dai putere exact aceluiași mecanism și te simți mai prost doar pentru că ți-ai pătat imaginea despre tine.

Și am avut imaginea unui câine rănit care se pune într-un colț și scheaună până-i trece durerea. El se face mic și stă pe loc. Omul rănit fuge, chiar și cu mațele pe-afară.

Așa mica m-am făcut în interiorul meu. Și am șezut acolo. Surpriza a fost să-mi fie bine. Chiar și în gălăgia de deasupra de la “mansardă”, chiar și cu o stare nasoală…mi-era bine. Asta am, asta o trăiesc.

Cum mă identificam cu ideea “ce tare ești, ți-ai îmbunătățit starea”, cum reveneam în ditamai groapa.

Viața îi bună. Vrea să ne amintească mereu care ne e locul și poziția, nu să ne decorăm noi măștile crezând că suntem zei. Masca ne degradează. Autenticul ne hrănește.

Apoi, datorită unor decizii greșite pe care le-am luat și a unor consecințe interioare care mă ajungeau din urmă, am observat că adorm greu noaptea. „Și nimic nu urăsc mai tare decât să nu pot dormi”, îmi ziceam.

Acum câteva nopți însă, am zâmbit amintindu-mi de străbunicii mei. Ei n-aveau niciodată probleme cu somnul. Însă ei respectau viața cu fiecare celulă din ei. Orice le era dat să trăiască, primeau cu o bucurie zici că erau cadouri…nu război, sărăcie, boala sau alte probleme. Primeau tot, cu respectul că “Știe viața ce face”. Sau așa cum îmi zicea străbunica atunci când mergeam supărată la ei “Dă mie ce bai ai, că văd ce pot face din el”.

Și datorită lor poate, acum câteva nopți am înțeles o bucățică măruntă din ce era în spatele vorbelor și acțiunilor lor. Și am înțeles ceva ce s-ar putea traduce în cuvinte așa cum mi-am spus mie, înainte să adorm:

“Deci…e urât. Dar trece. Și va veni dupaia altceva, frumos. Și trece și aia. Și dupaia mai o durere, un junghi în coastă…trece. Și o stare energică și de bine. Trece. Și dupaia o suferință poate, urmată de bucurii poate. Dar trece. Și acuma ai o stare faină datorită unor amintiri și revelații care te ajută. Trec ș-astea, le uiți pe drum. Îți amintești altceva apoi și vei încerca să reții, dar tot vei uita…ca să înțelegi din nou. Și trebe să respecți asta. Că se cheamă VIAȚĂ” și am adormit

LASĂ…TREACĂ

Dacă am sta să ne savurăm și suferința, am lăsa-o să treacă. Noi o ținem însă la piept, încercând să scăpăm de ea. Vrem liniște, bucurie și altele pozitive, da nu numai despre astea e viața. (Să savurezi suferința nu înseamnă dramă, ci respect pentru ea)

În viața mea, unele situații au fost așa cum am visat. Am primit ce am vrut adesea. Alteori, n-am primit. Dar orice ar fi fost, am avut întotdeauna mai mult decât am meritat.

Unele lucruri le faci să se întâmple. Prin voință, inteligență, atenție la un plan și niște pași pe care-i parcurgi. Unele lucruri SE ÎNTÂMPLĂ.

Unele întâmplate le numești pozitive, altele negative. Nicio variantă nu este mai puțin bună pentru tine. Degeaba te simți neîndreptățit sau vrei altceva. Nu ți se cuvine. Asta ai acum! Asta e! Cum faci să trăiești cu asta, fix în locul în care ești?

SE ÎNTÂMPLĂ

Când îți vezi pretențiile mari față de la ceilalți și viață…apoi te faci mic, conștientizând că nu ți se cuvine nimic…și totuși ai deja destul, faci loc în tine la un soi de respect pentru viața și incertitudinea ei.

Și cu ceea ce se ÎNTÂMPLĂ bagi ÎN TÂMPLĂ că bun sau rău, cum o fi…asta ai acum și nu trebuie altceva. Cu ceea ce ai însă, poți să faci ceva. Oricât de puțin. Nu subestima deciziile mici.

Trăirea în prezent nu înseamnă altceva decât respectul pentru viață și incertitudinea ei.

Fără să vrei să fie altfel, să fii în altă parte, să ai altceva și să poți ce poate vecinul. Și din acest respect, iei ce ți se dă și faci treabă. Împăcat că ești mic în fața vieții.

Înainte de a-ți dori vreo putere, vezi-ți și respectă-ți micimea. Nu există ceva mai mare și mai puternic, decât acel mic și firav fir de viață care ești.

Devii slab și dezechilibrat…abia când tu, firul…pretinzi de la viață totul ca și cum ți s-ar cuveni și ai știi tu mai bine ce și cum trebuie să fie. Devii slab, căci din fir de viață…te faci piatră seacă și fără suflu.

DINCOLO DE TEXTUL MEU PUȚIN POMPOS, IA ÎN CONSIDERARE CĂ:

  1. Să recomanzi cuiva să trăiască în prezent, îl poate încurca mai tare decât ai crede. Pentru că habar n-avem ce și cum e ăla. Și pentru că la nivelul minții, căile sunt atât de întortocheate…încât întâi trebuie să ajungem să respectăm puterea acelui mental, fără să ne dorim să fugim. Însă stând acolo, să observăm că ale noastre gânduri sunt doar niște nori care se risipesc. Și vin alții…și tot așa. Dar undeva, tu, observatorul…firul de viață, devenind conștient de toții norii tăi, nu fugi după vreun soare, ci le respecți întunecimea. Lumină se face de la sine.
  2. Dacă este furtună afară, nu te revolți să dai cu picioarele-n podea, să plângi și să vrei să grăbești ploaia, apoi să te întrebi ce a fost cu vremea aia și să te temi să nu revină fulgerele. Cu mintea ta așa faci. Dacă e furtună mentală, stai pe locul tău și lasă să treacă. E doar un fenomen natural. Și ca orice fenomen natural, cere respect pentru natură, smerenie (să te faci mic dacă e cazul) și decizii de moment cu ce ai, cum poți.
  3. Deși e greu, trăiește-ți starea, experiența sau ce ai. Dacă tot ce ai, ești și contează este acest moment, chiar și rău cum l-ai numit, atunci stai în el în tihnă. Altu nu există și nici n-ar trebui să fie altfel.
  4. A sta în starea ta nu înseamnă să te complaci, victimizezi sau să faci dramă. Astea le facem tot ca să fugim de responsabilitate și să judecm viața că nu ne oferă ce vrem. Să stai în starea ta înseamnă să-ți vezi tentația de a fugi de ce este și totuși să stai acolo, observând ce ai de făcut. Unele lucruri vin ca și consecințe a unor greșeli din trecut, altele pur și simplu vin…nu știu de ce. Dar astea sunt pentru tine, nu împotriva ta. Așadar fii atent la ele și vezi în locul ăla ce decizii iei.

Nu căuta să scapi de suferință, căci nu ți se cuvine nici opusul ei. Nu subestima pacea și înțelegerea care poate să vină chiar de pe urma a ceva dureros.

Acceptarea prezentului nu e cine știe ce mare șmecherie, care necesită tehnici grele sau ușoare de exersat. Deși ajută și tehnicile pe termen scurt, pe termen lung vor ieși la iveală nesimțirile cu care te-ai raportat la viață, căutând doar părțile care-ți conveneau.

Trăirea prezentului așa cum e…este respect pentru viață. Atât!

Renunță la pretențiile tale despre cum ar trebui să fii tu, ceilalți sau viața…vezi-ți micimea mare și măreția mică din tine, fă ce poți cu ce se întâmplă și fă diferența dintre ce poți face tu…și ce se întâmplă de la sine. Respectă cursul și incertitudinea vieții, iar atunci prezența va fi firească. Prin urmare, vezi-ți de treaba ta!

Apropo de respectul pentru viață, tot străbunicul meu, care era pantofar, zicea că adevărata lui rugăciune este atunci când face pantofi cu drag, că el încalță oameni. Iar stăbunica (mi-a amintit azi mama)  zicea „Nu mă rog la Dumnezo să-mi dea nimica. Mi-s bucuroasă de viață și orice vrea să vie, asta trăbă să fie”

Și…să fie așa cum îmi zicea mie străbunica atunci când mă smiorcăiam că nu obțineam de la ea ce voiam “Jelește și dupaia hai m-ajută! C-avem treabă!”

Te îmbrățișez cu dragoste și entuziasm!

Home Page

Acest articol a fost publicat în VIATA INTERIOARA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s