Pe mine cine mă iubeşte? Ca să-l iubesc şi eu la schimb…


Eu. Eu mă iubesc, că dacă eu nu m-aş iubi… nu m-ar iubi nimeni. Dacă eu nu aş înţelege, dacă eu nu aş vindeca, dacă eu nu aş accepta… iubind… fiecare părticică din tot ceea ce însemn eu, ceilalţi n-ar avea ce să iubească la mine. Şi-atunci cum le-aş putea eu cere lor să mă iubească? Cum le-aş putea eu cere să iubească ceva ce n-ar exista?

Suntem cu toţii răniţi. Goi. Sau nu. Nu goi, ci plini de răni. De lovituri, de vânătăi sufleteşti, de rupturi şi dureri. De frustrări şi nevoi. Şi toate se cer a fi vindecate. Toate urlă în noi ca nişte fiare sălbatice. Şi ne fac şi pe noi să urlăm la fel în exterior. Ne fac să cerem şi să certăm că nu primim. Ne fac să… ştim, dar fără să înţelegem. Să ştim ce ne trebuie, dar fără să înţelegem că ceea ce ne trebuie nouă vine numai şi numai din partea noastră, nicidecum din exteriorul nostru. Pentru că ei, săracii… oamenii din jur… sunt la fel de răniţi ca şi noi. Sau poate şi mai tare. Şi ei de unde să dea? Din rănile lor? Din golurile lor? Din durerile lor?

Un om rănit este un om rănit şi punct. Am citit la un moment dat în treacăt un citat mişto… “Singurătatea îţi linge rănile ca un câine de pază.”… şi exact aşa e. Rănile noastre interioare nu au medicamentul în exterior. Aşa cum nici căderea părului nu se vindecă prin tratamente exterioare care mai de care. Eu nu cred în aşa ceva. Totul vine din interior. Restul sunt doar aparenţe. Medicamentul venit din sursă străină rănii… nu este medicament adevărat. Este doar o aparenţă. Este luare de ochi. Este aşa, prăfuleţ magic de moment, ca-n „Cenuşăreasa”… ceva magic care mai târziu dispare şi care lasă în urmă rana la locul ei… în cel mai fericit caz, aşa cum a găsit-o… în cel mai nefericit caz… şi mai adâncită decât era înainte. Vindecările tuturor rănilor, fie ele fizice sau sufleteşti, sunt de găsit chiar în sursa lor.

Şi totuşi noi obişnuim să cerem. Să cerem, să vrem, să primim, să avem, să facă altul să ne fie bine. Dar ‘altul’ ăsta nu e în noi. Nu e nici măcar asemănător. Nu e de-acolo. ‘Altul’ ăsta le are şi el pe-ale lui. Aşa cum noi le avem pe ale noastre. ‘Altul’ are şi el mintea şi sufletul lui, cu tot cu trecutul lor. Şi noi pe ale noastre. Şi-atunci… cum ar putea un sac de amintiri, emoţii şi trăiri să vindece rănile altui sac cu alte amintiri, alte emoţii şi alte trăiri? Cum?! Nicicum…

Şi totuşi… cine e vinovat aici? Păi nimeni. Sau da. E cineva. Vinovat e cel care nu foloseşte ceea ce primeşte şi cere mai mult decât îi trebuie. Vinovat e cel care nu realizează că de fapt ceea ce primeşte îi este suficient pentru a se vindeca şi pentru a fi bine… şi cere mai mult.

Care sunt visele şi dorinţele noastre? Că de avut le-avem cu toţii sigur. Deci care sunt? Şi noi…? Noi cine suntem în momentul de faţă? Suntem noi oare acum potriviţi şi pregătiţi pentru a fi parte din visele şi dorinţele noastre? Suntem noi oare pregătiţi ca acestea să se împlinească? Sau… mai avem ceva de învăţat?

Ne-am bucura noi oare la momentul ăsta, pe deplin, de împlinirea viselor şi dorinţelor noastre? Am şti noi acum să ne bucurăm cu adevărat de ele? Sau încă le vedem doar ca pe simple medicamente pentru rănile noastre nevindecate?

http://55cclove.ro/

Acest articol a fost publicat în SUFLET-INIMA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s