De ce ar trebui să trăiești în orașul în care te-ai născut


iarba-verde-de-acasa-de-anca-bulgaru
«Iarba verde de acasa», de Anca Bulgaru

„În ansamblu, pare că ar fi spre binele tuturor ca marea majoritate a oamenilor să își ducă viața în locul în care s-au născut” – T.S. Eliot, «Contribuții la definirea culturii»

Americanii nu au știut vreodată să prețuiască permanența. Alexis de Tocqueville spunea la un moment dat că americanul își construiește o casă pentru când va ajunge la bătrânețe și o vinde înainte să-i ridice acoperișul; își plantează o livadă și o abandonează fix când pomii îi intră pe rod; ară câmpul și îi lasă pe alții să-i culeagă recolta. Conform studiilor demografice, americanii din zilele nosatre se mută, în medie, o dată la cinci ani. Astăzi, casa este un popas mai degrabă decât o locuință permanentă.

Printr-un mare noroc, eu am scăpat de acestă furie a mobilității. Am crescut pe strada pe care familia mea a locuit vreme de patru generații și într-un oraș care este „acasă” pentru strămoșii mei încă dinaintea Războiului Civil. Îmi voi depune jurământul pentu a deveni călugăr benedictin și voi trăi pentru tot restul vieții în același oraș, la Mănăstirea Sfintei Maria și Sfântului Ludovic. Când voi muri, trupul meu va fi îngropat în cimitirul comunității, chiar lângă zidurile abației. Am moștenit și mă bucur acum de un dar minunat: permanența. Mai mult decât atât, am învățat că permanența nu este numai o chestiune de gust – ceva care să fie apreciat de către cei sedentari și evitat de către cei neliniștiți – ci o valoare societală profundă. Ea este apărătoarea familiei, tradiției, înțelepciunii practice, mediului și culturii. Așadar, voi afirma că disprețul americanilor cu privire la permanență nu este doar o idiosincrazie națională. Ea este un defect al caracterului nostru național.

Primul beneficiu al permanenței este păstrarea familiei. Ceea ce noi înțelegem astăzi prin familie s-a redus la o gospodărie compusă din doi părinți și copiii lor (asta în cel mai bun caz). Dar aceasta este o percepție mutilată. Familia este mai mare decât atât. Ea include strămoșii, bunicii, mătușile, unchii, verii, nepoții, nepoatele și copiii care vor urma, alături de părinți și de copiii lor. Locuirea permanentă în același loc permite ca o mare parte dintre membrii familiei să păstreze o viață la comun. Aceasta le permite să lucreze, să se roage și să-și petreacă timpul liber împreună. De asemenea, permanența păstrează, prin continuitatea locului și amintirilor prezente, o legătură între strămoși și posteritate. Pe scurt, permanența ne ferește de a involua în situația prezentă, în care membrii familiei sunt risipiți în toate colțurile continentului, în care se recunosc doar vag ca fiind rude, în care se consideră scutiți de toate datoriile pe care le au unul față de altul și în care și-au uitat istoria comună.

Dar de ce să ne pese atât de mult de legăturile de familie? De ce să nu le înlocuim cu noi prietenii culese de pe calea mobilității americane? Legăturile familiale sunt indispensabile pentru că, spre deosebire de prietenii, ele nu se aleg. Ele sunt date prin natură. Aceste legături naturale sunt ceea ce Edmund Burke numește „sămânța afecțiunii publice”. Ele ne învață afecțiunea și fidelitatea pentru ceilalți, indiferent dacă avem vreun beneficiu de pe urma lor, și ne învață obligațiile pe care le datorăm celorlalți, indiferent de consimțământul nostru. Ambele lecții sunt capitale pentru orice societate puternică și niciuna dintre ele nu este predată de relațiile extra-familiale, care se bazează pe consimțământ sau contract. Astfel, dacă experiența trăită a familiei este diminuată, atunci însăși societatea începe să se clatine. Cum a spus Russell Kirk: „societățile în care familia a fost slăbită au devenit societăți dezordonate și servile – lipsite de dragoste și lipsite de siguranță”. Asta în timp ce societățile în care familia a rămas puternică prezintă „un nivel înalt de ordine și libertate”. Astfel, întreaga societate civilă beneficiază de păstrarea permanenței familiale.

Un alt beneficiu adus de către permanență este tradiția. Tradiția este canalul de transmitere a înțelepciunii. Ea ne permite să luăm deciziile folosindu-ne de mai multă cunoaștere decât ar putea oricare dintre noi să cuprindă în propriul cap și cu mai multă experiență decât am putea noi să acumulăm într-o viață. Tradiția îi transformă în oameni bine informați chiar și pe cei mai puțin educați dintre noi, și în oameni precauți pe cei mai puțin experimentați dintre noi. Ar fi o nebunie să o abandonăm. În schimb, ar trebui să luăm aminte la avertismentul lui Edmund Burke, din «Reflecții asupra Revoluției din Franța»:

Ne temem să îi punem pe oameni să trăiască și să se descurce doar pe baza stocului lor privat de rațiune, pentru că bănuim că acest stoc al fiecărui om este mic, iar indivizii ar face bine să se folosească de capitalul și de acumulările națiunilor și epocilor.

Dar cum se cultivă tradiția? Prima cerință este aceea de a experia deopotrivă trecutul și viitorul ca fiind prezente. T.S. Eliot, în «Tradiție și talent individual», explică cum funcționează acest „simț istoric”:

… simțul istoric implică o percepție, nu numai a trecutului deja trecut, dar și a prezenței sale; simțul istoric îl constrânge pe om să scrie nu numai pentru propria sa generație, ci cu sentimentul că întreaga literatură europeană de la Homer încoace – inclusiv întreaga literatură a țării sale – are o existență simultană și compune o ordine simultană. Acest simț istoric, care este un simț al eternității, precum și al temporalității, dar și al eternității și temporalității luate împreună, face ca un scriitor să fie tradițional.

Ceea ce afirmă Eliot este adevărat nu numai în cazul scriitorilor, ci al tuturor oamenilor. Simțul istoric ne face tradiționali. El face ca înțelepciunea altor generații să poarte prezentul și astfel să ne ghideze viețile.

Rămânerea în același loc ajută la hrănirea simțului istoric. Trecutul rămâne prezent în persoana părinților și bunicilor tăi. El poate fi găsit în casa în care ai crescut și în casa în care a crescut tatăl tău. Este gravat pe piatra funerară a neamurilor tale. Respiră prin pictura din biserica unde a fost botezat bunicul tău. Trecutul rămâne alături de tine în orașul în care te-ai născut. Prezența acestui trecut îți permite să îți crești copiii într-o atmosferă, cum spune Kirk, „de recunoștință difuză – de simpatie pentru speranțele și realizările strămoșilor”. Te ajută să dai mai departe urmașilor tăi iubirea, credința și cunoașterea pe care le-ai moștenit de la generațiile de dinaintea ta. Alternativa, ne avertizează Kirk, este periculoasă. Într-o lume în care fiecare generație se mută departe de orașul natal, de strămoșii ei și chiar și de rudele în viață, riscăm să devenim „ca niște musculițe de o zi, incapabili de a face legătura între generațiile trecute și cele nenăscute încă, lipsiți de memorie și de speranțe înalte”. Îndepărtați de casă, de familie și de istorie, riscăm să ajungem să „trăim doar pentru noi, ignorând datoria pe care o avem față de trecut și responsabilitatea pe care o avem față de viitor”.

Un alt beneficiu – strâns legat de tradiție – este conservarea. Pentru ca americanii să-și apere pământul și moștenirea arhitecturală, ei trebuie să fie mai mult decât niște simpli proprietari. Ei trebuie să fie tutori. Cum afirmă profesorul Roger Scruton, filosof conservator, „tutorele este cel care înțelege că toate lucrurile care țin de casa lui sunt lucruri moștenite, care trebuie păstrate și date mai departe”. Această atitudine, afirmă el, „se exercită la nivel local”, pentru că derivă din fidelitatea locală față de strămoși și urmași. Avem datoria de a ne păstra pământul și orașul pentru că ele nu ne aparțin doar nouă, ci și părinților și bunicilor noștri care au locuit aici înaintea noastră, și copiilor și nepoților care vor trăi aici după noi. Acestă fidelitate previne iresponsabilitatea:

Respectul pentru cei care au plecat dintre noi ne împiedică să folosim moștenirea lor în mod arbitrar și ne impune nouă, tutorilor, să mergem mai departe spre obiectivele cu care fondatorii ar fi de acord. Cinstindu-și morții, tutorii aflați în viață păstrează interesele urmașilor lor.

Tutela locală devine și mai importantă atunci când moștenirea religioasă este impunătoare. În orașe precum New Orleans, St. Louis sau Milwaukee, primii emigranți catolici ne-au lăsat moștenire nenumărate biserici frumoase care astăzi sunt lăsate în paragină. Nepoții constructorilor imigranți au plecat. Bisericile nu au fost demolate, ci abandonate – n-a mai rămas nimeni care să aibă grijă de ele sau să își aducă aminte de ele. Iar acum sunt pierdute.

Un beneficiu hotărâtor al permanenței este îmbogățirea culturii. După Eliot, „în mod ideal, fiecare sat și, desigur, fiecare oraș mai mare, ar trebui să aibă caracterul său particular”. Eliot înclină spre diferențele de caracter local nu pentru că diversitatea este o valoare absolută, ci pentru că „este de o importanță vitală pentru societate să există divergențe între părțile sale”, iar diferențele produc divergențe. Orașele unei națiuni trebuie să se concureze și să se se opună unul altuia la nivel mic pentru a învigora întreaga națiune. O națiune prea unită este un pericol pentru sine și pentru alte națiuni. Eliot dă fascismul ca exemplu: „În Italia și Germania am văzut că o unitate în scopuri politico-economice, impusă violent și prea rapid, a avut efecte nefericite asupra ambelor națiuni”.

Unii ar putea să afirme că migrarea între diverse orașe este bună pentru că ea aduce diversitatea și divergențele sănătoase despre care vorbește Eliot. Din acest punct de vedere, este mai bine ca în același cartier să locuiască cineva care s-a născut în Austin, altcineva din Camden, o persoană care s-a născut în orășelul Wyoming etc. Dar acest tip de diversitate nu l-ar mulțumi pe Eliot. Pe măsură ce migrăm din oraș în oraș, ajungem să ne pierdem identitatea de cetățeni ai oricărui oraș. Ne pierdem cultura locală și suntem proiectați într-o cultură de masă omogenă în care fiecare ascultă aceeași muzică, se uită la aceleași emisiuni TV și are aceeași educație. Fiecare ajunge la fel de rupt de familie, strămoși, de devotamentul și de tradițiile locale – cu alte cuvinte, rupt de orice l-ar putea individualiza față de ceilalți hoinari ai culturii de masă. Eliot a anticipat toate acestea. El și-a avertizat contemporanii că ei „pregătesc deja terenul pe care își vor ridica taberele barbarii nomazi ai viitorului, cu caravanele lor mecanizate”. Astăzi, avertismentul său aproape s-a împlinit. Dacă dorim să păstrăm rămășițele adevăratei diversități și divergențe culturale pe care le apreciază Eliot, trebuie să păstrăm identitatea locală. Milwaukee trebuie să rămână tipic Milwaukee, Saint Louis să fie Saint Louis, iar New Orleans, New Orleans. Diversitatea și divergența impun locuitorilor unui oraș – sau, cel puțin, majorității lor – să rămână locali, pentru a putea da mai departe tradițiile și caracterul prin care se distinge orașul respectiv.

Prin urmare, beneficiile permanenței sunt considerabile: familie, tradiție, conservare și diversitate a culturii locale. Și totuși americanii se grăbesc să abandoneze permanența. Desigur, uneori nu avem de ales. Uneori mobilitatea este necesară. Dar cât de des se întâmplă ca părăsirea orașului natal să fie un rezultat al priorităților confuze? Numeroși americani se mută de dragul unei clime mai plăcute. Mulți alții se mută de dragul unui stil de viață mai urban. În aceste cazuri, mutarea nu este rezultatul unei necesități, ci este rezultatul subordonării permanenței față de lucruri minore. În celelalte cazuri, mutarea pare necesară, dar nu este. Gândiți-vă la situația mutării pentru o slujbă. De obicei, americanii absolvenți de facultate își aleg o carieră înainte de a-și alege locul în care să trăiască, permițând ulterior carierei lor să decidă unde „trebuie” să se mute. Dar putem inversa această ordine. Putem alege mai întâi locul în care să trăim (orașul nostru natal) și putem permite orașului nostru să ne determine cariera. Dacă vom face acest lucru, e puțin probabil ca jobul să ne forțeze să ne mutăm. Așadar, aparenta necesitate de a ne muta pentru o anumită slujbă este de fapt, în cele mai multe dintre cazuri, doar o chestiune de priorități. Dacă prețuim permanența îndeajuns de mult, o putem păstra. Pur și simplu trebuie să facem un sacrificiu. Ne-am putea sacrifica mult dorita carieră. Ne-am putea sacrifica stilul de viață urban. Ne-am putea sacrifica chiar și clima preferată. Noi, americanii, ar trebui să stăm în cumpănă: poate că permanența – apărătoare a familiei, tradiției, înțelepciunii practice, mediului înconjurător și culturii -, merită.

Justin Hannegan

Justin Hannegan este călugăr al mănăstirii benedictine Sf. Ludovic din Creve Couer, statul Missouri. Licențiat în filosofie al Universității din Dallas și masterand în filosofie la Northern Illinois University. A susținut conferințe pe teme filosofice la mai multe universități, inclusiv Universitatea din Oxford, MIT și Universitatea din Bologna. De asemenea, a scris pentru Crisis Magazine și The Pastoral and Homiletic Review.

Tradus pentru anacronic.ro de Silviu Man după «Why You Should Stay in Your Hometown» – The Imaginative Conservative.

Why You Should Stay in Your Hometown

On the whole, it would appear to be for the best that the great majority of human beings should go on living in the place in which they were born. -T.S. Eliot, Notes towards the Definition of Culture

Americans have never learned to cherish permanence. Alexis de Tocqueville once said that an American will build a house in which to pass his old age and sell it before the roof is on; he will plant a garden and abandon it just as the trees are bearing fruit; and he will clear a field and leave others to reap the harvest. Things have not changed. Today, according to demographers, Americans move on average once every five years. The home is now a temporary stopping place rather than a permanent habitation.

By some rare chance, I escaped this rush of mobility. I grew up on street where my family has lived for four generations and in a city that was home to my ancestors before the Civil War. As a Benedictine monk, I will eventually take vows to live out the rest of my life in the same city, on the grounds of the Abbey of St. Mary and St. Louis. When I die, my body will be buried in the community’s cemetery just beside the abbey walls. I have inherited and now freely embrace a wonderful gift: permanence. I have learned, furthermore, that permanence is not merely a matter of taste -something to be embraced by the sedentary and eschewed by the restless -but a deep societal value. It is the guardian of family, tradition, practical wisdom, environment, and culture. I will argue, therefore, that the American disregard for permanence is not merely a national idiosyncrasy. It is a defect in our national character.

The first benefit of permanence is the preservation of the family. Today, our understanding of the family has been winnowed down to a household composed of two parents and their children (under the best of circumstances). But this is a mutilated understanding. The family is larger. It includes ancestors, grandparents, aunts, uncles, cousins, nephews, nieces and posterity, as well as parents and their children. Staying permanently in one place allows a wide range of family members to preserve a common life. It allows them to work, worship, and spend leisure time together. Permanence also preserves, through continuity of place and the memories that inhabit a place, the link between ancestors and posterity. In short, permanence helps prevent us from devolving into our current situation, where family members are scattered at great distances across a continent, often know each other only vaguely as acquaintances, consider themselves exempt from all claims of duty to one another, and have forgotten their common history.

But why care so much about family bonds? Why not replace them with new friendships chosen along the path of American mobility? Family bonds are indispensable because, unlike friendships, they are not chosen. They are given by nature. These natural bonds are what Edmund Burke calls, “the germ of public affections.” They teach affection and loyalty for others regardless of whether we stand to benefit, and they teach obligation to others regardless of our consent. Both lessons are foundational for any strong society, and neither is easily taught by extra-familial relationships based on consent or contract. Thus, if the lived experience of the family is diminished, society itself falters. In the words of Russell Kirk, “societies in which the family has been enfeebled have been disorderly and servile societies – lacking love, lacking security.” Whereas, societies in which the family has been strong have been “possessed of a high degree of both order and freedom.” So, helping to preserve the family permanence benefits all of civil society.

Another benefit of permanence is tradition. Tradition is a conduit of wisdom. It allows us to inform our decisions with more knowledge than any individual could fit into his own head, and more experience than any lifetime could afford. Tradition makes the least educated among us knowledgeable, and the least experienced among us prudent. We would be foolish to cast it aside. Instead, we should heed the warning of Edmund Burke, in his Reflections on the Revolutions in France:

We are afraid to put men to live and trade on their own private stock of reason because we suspect that this stock in each man is small, and that individuals would do better to avail themselves of the general bank and capital of nations, and of ages.

But how do we cultivate tradition? The first requirement is to experience both the past and the future as if they were the present. T.S. Eliot, in Tradition and the Individual Talent, explains how this “historical sense” works:

…the historical sense involves a perception, not only of the pastness of the past, but of its presence; the historical sense compels a man to write not merely with his own generation in his bones, but with a feeling that the whole of the literature of Europe from Homer and within it the whole of the literature of his country has a simultaneous existence and composes a simultaneous order. This historical sense, which is a sense of the timeless as well as of the temporal and of the timeless and temporal together, is what makes a writer traditional.

What Eliot says is true not only of writers, but of people in general. The historical sense makes us traditional. It brings the wisdom of other generations to bear on the present. And so it guides our lives.

Staying local helps to foster the historical sense. The past remains present in the person of your parents and grandparents. It can be found in the house where you grew up, and the house where your father grew up. It is etched into the tombstones of your relatives. It hangs in the paintings of the church where your grandfather was baptized. The past remains all around you in the town where you were born. This presence of the past allows you to raise your children in an atmosphere of, what Kirk calls, “diffused gratitude – of sympathy for the hopes and achievements of [your] ancestors.” It allows you to pass on to your descendants more directly and effortlessly the loves, loyalties, and knowledge that you have inherited from previous generations. The alternative, Kirk warns, is perilous. In a world in which every generation moves away from its hometown, its ancestors, and even its living family members, we risk becoming mere “flies of a summer, unable to link with dead generations or those yet unborn, lacking memories or high hope.” Severed from home, family, and history, we risk joining the ranks of those who “live only for themselves, ignoring the debt they owe to the past and the responsibility they owe to the future.”

Another benefit – closely related to tradition – is conservation. In order for Americans to protect land and architectural inheritance, they must be more than owners. They must be trustees. According to conservative philosopher, Professor Roger Scruton, the “trustee is the one who recognizes that his home, and all that it means, are inherited things, things to be safeguarded and passed on.” This attitude, he claims, “exercises itself on the local level” because it derives from local loyalty to ancestors and descendants. We have a duty to preserve our land and our town because it belongs not merely to us but to our fathers and grandfathers who have lived here before us, and to our children and grandchildren who will live here after us. This loyalty prevents irresponsibility:

Respect for the dead forbids the arbitrary use of bequests, and compels the trustees to further the purposes which the founders and donors would approve. By honouring the dead, the living trustees are safeguarding the interests of their successors.

Local trusteeship becomes especially important where religious inheritance is great. In cities such as New Orleans, St. Louis, and Milwaukee, early Catholic immigrants left us countless beautiful churches that now stand – and often barely stand – decaying. The grandchildren of the immigrant builders moved away. The churches were not passed down, but abandoned, with no one to care about them, or even remember them. And now they are lost.

A final benefit of permanence is the enrichment of culture. According to Eliot, “Ideally, each village, and of course more visibly the larger towns, should have each its particular character.” Eliot favors differences in local character not because diversity is an absolute value, but because it is of “vital importance for a society [to have] friction between its parts” and differences bring friction. The cities of a nation should all compete and oppose each other in small ways in order to invigorate the nation as a whole. A nation too united is a menace to itself and to other nations. Eliot uses fascism as an example: “In Italy and in Germany we have seen that a unity with politico-economic aims, imposed violently and too rapidly, had unfortunate effects upon both nations.”

Now some would claim that migration between cities is good because it brings the diversity, and the healthy friction, that Eliot wants. On this view, a neighborhood is better for having one resident who was born in Austin, one who was born in Camden, another who was born in small town Wyoming, etc. But this sort of diversity would not satisfy Eliot. As we migrate from town to town we eventually lose our identity as citizens of any town in particular. We lose our local culture and are swept into a homogenous mass culture in which everyone listens to the same music, watches the same TV shows, and has the same education. Everyone becomes equally severed from family, ancestry, local loyalty, and local traditions – severed, in other words, from everything that could set him apart from other vagabond members of the mass culture. Eliot anticipated all of this. He warned his contemporaries that they were “[making] ready the ground upon which the barbarian nomads of the future will encamp in their mechanized caravans.” Today his warning is nearly fulfilled. If we want to preserve the remnants of true diversity and cultural friction that Eliot extols, we must preserve local identity. Milwaukee must remain characteristically Milwaukee, Saint Louis, Saint Louis, and New Orleans, New Orleans. Diversity and friction require the residents of a town—or at least very many of them – to stay local, so they can pass on the traditions and character that make the town distinct.

The benefits of permanence, therefore, are considerable: family, tradition, conservation, and diversity of local culture. Yet Americans are quick to abandon permanence. Sometimes, admittedly, we have no choice. Sometimes mobility is necessary. But how often is moving away from our hometown simply a result of confused priorities? Many Americans move for the sake of more pleasant weather. Many others move for the sake of a more urban lifestyle. In these cases, moving is not the result of necessity. It is the result of subordinating permanence to lesser goods. In other cases, moving seems necessary but is not. Consider the example of moving for a job. College-educated Americans usually choose a career before choosing a place of residence, and then they allow their chosen career to determine where they “must” move. But we can reverse this order. We can choose where to live first (namely, our hometown), and then allow our chosen town to determine our career. If we do this, moving for work is much less likely to be forced upon us. So the apparent necessity of moving for work is really, in many cases, just a choice of priorities. If we cherish permanence enough, we can keep it. We simply have to make a sacrifice. We might sacrifice a desired career. We might sacrifice urban lifestyle. We might even sacrifice our favorite weather. But we Americans should stop to consider: perhaps permanence – the guardian of family, tradition, practical wisdom, environment, and culture – is worth it.

Acest articol a fost publicat în GANDESTE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la De ce ar trebui să trăiești în orașul în care te-ai născut

  1. Elena Cristea spune:

    O lectie care ar trebui predata in scoala.Multumesc

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s