Lupii dacici, misterioșii războinici care se transformau în fiare după ritualuri inițiatice. Erau de neînvins în luptă


Dacii aveau frății războinice, de inițiați, despre care se spune că transformau ritualic în lupi și aveau comportament de fiară în război. Erau neînfricați în luptă și își băgau în sperieți inamicii cu atitudinea lor de animal sălbatic. Lupul era animalul totemic al războinicilor geto-daci, ei înșiși numindu-se „daos” adică lupi.

Majoritatea popoarelor antice, în special indoeuropenii, inclusiv grecii sau romani, credeau în existența unui animal mitic, totemic, din care se trag. Popoarele barbare, printre care celții, ilirii, tracii sau germanii, aveau grupuri de războinici care credeau că pot împrumuta din ferocitatea animalului totemic, fie urs, lup sau mistreț. Aceștia se preschimbau ritualic în acel animal și dădeau dovadă de o ferocitate ieșită din comun pe câmpul de luptă.
Cea mai mare notorietate o au războinicii germanici, „berserkir”, adică în traducere, „războinici în blană de urs”, inițiați care credeau că se pot transforma în urs și „turbau” în fața inamicului. Nu mai simțeau durere și teamă, fiind capabili să-și sfâșie la propriu adversarul. Specialiștii în istoria religiilor, printre care și renumitul Mircea Eliade, cred că războinicii daci nu făcea excepție. Din contră, aceștia ar fi venerat lupul și o „frăție” secretă de războinici ar fi făcut ritualuri pentru a se transforma în lupi, devenind animale feroce pe câmpul de luptă, fără teamă, dornici doar să-și anihileze adversarul.
 
Războinicii-lup ai dacilor, obligați să trăiască din pradă
Ferocitatea războinicilor geto-daci a fost consemnată în numeroase izvoare antice. Herodot, părintele istoriei, vorbea despre ei ca despre „cei mai viteji și cei mai drepți din neamul tracilor”. Nu avea frică de nimic, arată Herodot, descriind episodul în care geții au stat în mod inconștient, dar demn de laudă împotriva uriașelor armate persoane ale lui Darius.
Apoi este amintită bravura numeroaselor căpetenii războinice, precum Oroles, Rubobostes sau Dromihetes, care a zdrobit renumitele falange macedonene. Totodată curajul extrem al dacilor a fost dovedit în sângeroasele bătălii de la Tapae, unde, spun legendele, Traian și-a sfâșiat simbolic cămașa pentru a oferi bandaje răniților din ce în ce mai mulți. De altfel, în aceea trecătoare a fost un adevărat carnagiu.
Acești luptători feroce și neînfricați, fără teamă de moarte și cu apetit războinic, spun specialiștii, își spuneau „lupi” și făceau parte dintr-o „frăție” războinică ce venera lupul; ei se transformau în fiară, în urma unor ritualuri și ințieri secrete. Tatuați cu însemne magice, cuprinși de turbarea ritualică, aceștia intrau probabil în luptă fără scut sau orice altă protecție, mânuind falx-uri care amputau mâini, picioare sau secereau capete.
„O ipoteză are în vedere transformarea, rituală în lup, caracteristică confreriilor secrete de războinici, prezente la numeroase popoare indo-europene( germani, iranieni, celți, romani)”, spune istoricul Ioan Horațiu Crișan în lucrarea sa „Spiritualitatea geto-dacilor”.
Mircea Eliade explică acest fenomen. Eliade spune că ritualul de transformare în lup, animalul venerat și considerat deosebit de puternic de triburile geto-dace, era complex. Era o inițiere îndelungată prin care tânărul dac, aspirant la acest contingent războinic de elită, era obligat să rătăcească asemenea unei fiare sălbatice, departe de satele locuite de oameni și să trăiască din pradă. Dacă supraviețuia urma un ritual secret magico-religios de transformarea a acelui tânăr războinic, care trebuia să dovedească și calități deosebite de luptător, în animalul totemic, devenea o fiară.
„Esențialul inițierii militare consta în transformarea rituală a tânărului războinic în fiară. Nu era vorba numai de bravură, de forță fizică sau de putere de a îndura, ci de o experiență magico-religioasă care modifica felul de a fi al tânărului războinic. Acesta trebuia să-și transmute umanitatea printr-un acces de furie agresivă și terifiantă, care îl asimila carnasierelor turbate”, preciza Mircea Eliade, în lucrarea sa „De la Zalmoxis la Ghenghis Han”. Mircea Eliade folosește în acest sens comparații etnografice și antropologice, dintre daci și alte triburi indo-europene, celți, germani, iliri, greci și chiar iranieni, unde sunt semnalate același gen de ritualuri. Nu se știe ce conțineau și cum se desfășurau acele ritualuri magico-religioase de transformare a tinerilor războinici.
Războinicul-lup „nu mai avea nimic omenesc”
Nu se cunosc ritualurile, dar sunt bănuite efectele acestora. Pe lângă consemnările anticilor despre bravura ieșită din comun a războinicilor daci, Mircea Eliade, prin studii și paralele comportamentale, spune că acești războinici-lup devenea niște fiare pe câmpul de luptă, fără teamă, ignorând durerea.
„Atât timp cât războinicul era îmbrăcat în pielea animalului, el nu mai era om, era carnasierul însuși: nu numai că era un războinic feroce și invicibil stăpânit de furor heoricus, dar nu mai avea nimic omenesc; pe scurt, nu se mai simțea legat de legile și obiceiurile oamenilor”, preciza Mircea Eliade. Pe acești războinici îi înfățișează și poetul roman Ovidius, exilat în Pont și pe care i-a văzut cu ochii lui.
 Războinici daci cu stindard de luptă, cu cap de lup pe Columna lui Traian FOTO istorisinumismatica.com
„Dacă privesc oamenii, căci abia sunt vrednici de acest nume,/ Văd la ei mult mai cumplită sălbăticie decât la lupi./ Nu se tem de legi, ci dreptatea cedează în fața forței/ Și zace la pământ învinsă de sabia cu care se duc luptele./ Se apără împotriva frigului năpraznic cu piei de animale și cu pantaloni largi,/ Iar fețele lor aspre sunt acoperite cu păr lung./ La puțini dintre ei se mai păstreaza urme ale limbii grecești,/ iar aceasta a devenit și ea barbară din pricina accentului ei getic./ În această mulțime nu-i nimeni care întâmplător să știe latinește și care să poată rosti măcar câteva cuvinte”, arată poetul Ovidius în „Tristele”.
Tot Ovidius, ne mai oferă într-un pasaj din „Tristele” o imagine a acestor războinici, probabil din „frăția lupilor” de care amintea Eliade. „Au glas aspru, chip sălbatic și sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte. Părul și barba lor n-au fost tunse niciodată”. Echipați, se presupune, cu falx-uri (săbii mari,curbe, mânuite cu două mâini) și probabil ritualic, acoperiți cu piei de lup, aceștia făcea ravagii în rândurile armatei adverse.
Până și Traian nota în 114 d. HR, amintindu-și de înfruntările cu dacii: „În războiaiele cu parții, când ostașii noștrii erau atacați de arcașii parți cu celebrele lor arcuri cu săgeți, acestea erau nimic pe lângă săbiile curbate ale dacilor, care au provocat pagube foarte mari trupelor noastre”.
Stindarde și simboluri cu lupi descoperite de arheologi
Venerarea lupului și existența unui posibil cult al lupului ca și a unor confrerii războinice dedicate acestui animal totemic este atestată și de numeroase descoperiri arheologice. Astfel este vorba de statueta de la Cârlomănești care reprezintă un lup, același animal apare pe un pocal din mormântul princiar de la Agighiol, lupul este reprezentat și pe falera găsită la Surcea, stând la picioarele unui călăreț. 
Fibula cu cap de lup descoperita la Candesti FOTO cimec
Lista poate continua cu o fibulă având drept ornament un cap de lup, scoasă din pământ la Cândești sau pe plăcuțele de la Letnița, unde un lup atacă o căprioară. Totodată stindardul de luptă geto-dac, aparținând probabil unei astfel de unități de elită, este atestat pe columna traiană, având cap de lup și corp de balaur. Un stindard asemănător, cu un lup imprimat de această dată, a fost descoperit și la Budureasca, pe un vas.
„Balaurul dacic reprezentat pe Columna Traiană ca stindard al strămoșilor noștri are cap de lup și corp de șarpe. Analizând aceste stindarde Vasile Pârvan, ajunge la concluzia că lupul este un animal sacru la geto-daci, un animal simbolic al locuitorilor din Carpați și din jur încă din hallstatt. Descoperirile arheologice vin să demonstreze rolul important pe care l-a jucat lupul în mitologia daco-geților”, scrie și Ion Horațiu Crișan.
Cei ce și-au spus „lupi”
Totodată, Mircea Eliade, dar și o serie de istorici, cred că aceste trupe feroce de inițiați războinici au dat numele întregii populații. Practic, „dac” ar fi echivalat cu „daos”, ceea ce însemna „lup”. Există însă și varianta ca numele de lupi să fi fost primit de la un grup de proscriși, care au reușit să obțină dominația în rândul triburilor.
„Pare destul de probabil că numele etnic al dacilor derivă, în ultimă instanță, de la epitetul ritual al unei confrerii războinice. Etapele procesului, prin care apelativul ritual al unui grup a devenit numele unui întreg popor, ne scapă. Dar ne putem prezenta lucrurile în două feluri: 1. Fie că datorită eroismului și ferocității tineretului războinic al unui trib epitetul lor ritual-„lupii”- a devenit numele întregului trib. 2. Fie că epitetul ritual al unui grup de tineri imigranți victorioși a fost acceptat de aborigenii învinși și supuși”, scria Mircea Eliade, în „De la Zalmoxis la Ghenghis Han”.
De asemenea, Strabo arată că dacii își spuneau „lupi”, adică „daoi”. Această variantă este acceptată și de reputatul arheolog și istoric Hadrian Daicoviciu. Învățatul bulgar V.I. Gheorghiev pune în legătură numele de dac cu cuvântul daos, însemnând „lup în graiul înrudit al frigienilor”, după cum scria acesta în „Dacii”. Daicoviciu se gândește însă și la varianta preluării numelui de la o armă, o sabie numită „daca”.
Acest articol a fost publicat în URMASII DACILOR. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s