Cum “munca sexuală” a ucis victima


screen-shot-2016-11-04-at-6-15-18-pm-600x537
Captură a articolului lui Sarah Hylton, publicat de Al Jazeera.

de  RAQUEL ROSARIO SANCHEZ, publicat de Feminist Current, în original, aici 

“Fetele vor să înveţe – asta e clar. Dacă reiese vreun mesaj din articolul publicat de Al Jazeera -„Educarea fetelor din Sudanul de sud” (sponsorizat de  the International Women’s Media Foundation),  scris şi ilustrat de Sara Hylton – este că fetele din Statul Unity al Sudanului de Sud vor să aibă o educaţie.

Poveştile fetelor sunt şocante. Mary, care are 12 ani, este fata unor ţărani şi visează să ajungă doctoriţă. Ajok vrea şi ea să devină doctoriţă. Are 16 ani şi două surori, dar acum Ajok este singura care poate să meargă la şcoală. Melanie, care are 14 ani, vrea să devină fotografă.Viola, Susan şi Diana merg la o şcoală tehnică unde studiază ingineria mecanică. Jehan studia economia înainte să rămână însărcinată şi să fie forţată să abandoneze şcoala.

Greutăţile cu care se confruntă aceste fete şi chinurile prin care trec pentru a obţine o educaţie sunt foarte numeroase. Războiul din regiunea lor e peste tot, la fel sunt şi sărăcia şi foametea.

“E foarte greu să ajungem la şcoală, din cauză că ne e foame. Nu avem nimic de mâncare, nici dimineaţa, nici la prânz, doar uneori avem supă”, spune Abul, care are 15 ani.

Familiile lor s-au refugiat din cauza războiului, unele fete au fost căsătorite de mici, şi foarte multe au îndurat abuzuri sexuale. Multe şi-au pierdut părinţii şi trebuie să se crească singure. Fetele trebuie să meargă pe jos distanţe lungi pentru a ajunge la şcoală. Gladis, una dintre profesoare, spune că atunci când fetele au ciclu nu îşi pot permite îngrijirea igienică şi din cauza asta nu pot merge la şcoală zile întregi. Chiar şi când aceste fete au acces la educaţie, sunt stigmatizate: „Dacă se duc la şcoală, se spune că nu mai sunt bune de măritat, că nu ar mai fi pure,” spune Gladis.

În ciuda acestor obstacole, determinarea şi hotărârea fetelor de a obţine o educaţie poate să inspire. Susan are probleme să-şi facă temele pentru că nimeni din familia ei nu ştie să citească. Cu toate acestea, visul ei e să devină într-o zi ministru al educaţiei în ţara ei. „Ne simţim foarte mândre că suntem femei”, spun Viola, Susan şi Diana.

Din acest motiv am rămas perplexă când am citit explicaţia fotografiei pe care Hylton a făcut-o Jessicăi care are 14 ani:

“Jessica suferă de personalitate multiplă. Este îngrijită şi primeşte o educaţie împreună cu aproximativ alte 50 de fete vulnerabile într-un adăpost în Juba. Potrivit fondatorului adăpostului, munca sexuală este normalizată în rândul fetelor tinere, care obţin mai puţin de un dolar pe client. Scopul ei e să înveţe fetele că „trupul lor e singurul lucru pe care îl au” şi să le înveţe moduri alternative de a obţine un venit”.

Acest paragraf m-a năucit complet. Nu are nici sens. Mi-a luat ceva să-mi dau seama ce anume m-a şocat atât. La început m-am întrebat dacă termenul „munca sexuală” era pur şi simplu un limbaj folosit de fondatorul adăpostului. Dar întrucât Hylton foloseşte acest termen în tot articolul, presupun că era propriul ei limbaj.

Sub o altă fotografie, Hylton scrie:

Fetele se joacă la o trambulină în adăpostul din Juba. Orfelinatul găzduieşte în jur de 50 de fete, multe dintre ele au fost răpite pentru muncă domestică, au fost abuzate sexual sau forţate să facă muncă sexuală înainte de a fi primite la orfelinat”.

Exprimări ca acestea sunt ceea ce se întâmplă când exportăm discursul occidental privind „munca sexuală” şi încercăm să-l universalizăm ca stare de normalitate atunci când vorbim despre industria sclaviei sexuale şi a comerţului cu fete sclave sexuale. De unde vine limbajul ăsta?

Dorchen A. Leidholdt, co-fondatoarea Coaliţiei împotriva Comerţului cu Femei (Coalition Against Trafficking in Women, CATW), spune că termenul a fost inventat de Priscilla Alexander, o purtătoare de cuvânt a COYOTE (n.t.: o organizaţie a peştilor). Dorchen A. Leidholdt scrie: „Priscilla Alexander a susţinut, minţind cu seninătate, că cei patru ani pe care i-a petrecut la Bennington College o califică pentru a-şi asuma această etichetă („lucrătoare sexuală”). COYOTE este o organizaţie care pretinde că ar fi vocea globală a „lucrătoarelor sexuale”, dar din cele 300.000 de persoane care făceau parte din această organizaţie doar 3 la sută erau de fapt femei exploatate în prostituţie. (în română, traducerea pe larg e aici)

Aşadar, termenul de „muncă sexuală” a devenit popularizat de o femeie care nu a trăit niciodată experienţele la care sunt supuse femeile din industria de exploatare sexuală (Alexander a spus: „Nu am lucrat niciodată ca prostituată… deşi am fost stigmatizată şi numită curvă o dată”), şi totuşi a devenit atât de normalizat încât Al Jazeera şi Fundaţia Media Internaţională a Femeilor (International Women’s Media Foundation) cred că e acceptabil să aplice eticheta de „muncă sexuală” unor fete minore, orfane, care au nevoie să se hrănească de „mai puţin de un dolar”,pe care cei care le abuzează îl plătesc pentru a le abuza.

Mulţi oameni folosesc aceşti termeni – „muncă sexuală” şi „lucrătoare sexuală” – pentru că presupun că ar fi vorbi corect politic şi că ar oferi demnitate femeilor şi fetelor exploatate în industria sclaviei sexuale. Presupun că dacă descriu prostituţia (sclavia sexuală a femeilor şi fetelor) în acest mod, prin limbajul folosit pentru a-i descrie pe oamenii care muncesc, ar arăta respect şi ar fi progresişti şi cumsecade. Toţi par să uite că drepturile de muncă presupun anumite standarde şi cer anumite responsabilităţi de la muncitori.

Dacă fetele din Unity sunt „lucrătoare sexuale” şi nu copii vulnerabili, înseamnă că cei care plătesc pentru a avea acces la trupurile lor ar putea cere o refinanţare a acelei sume „mai mici de un dolar” dacă cred că actul sexual nu a fost efectuat pe placul lor?

Să nu o dăm cotită: Ce spunem mai exact când numim o fată de 14 ani care trăieşte în sărăcie abjectă „lucrătoare sexuală”?

Cum ajungi să vezi fete trăind în sărăcie şi fiind plătite de bărbaţi cu sume mai mici de un dolar pentru acces sexual la trupurile lor ca „lucrătoare sexuale” în loc de a le vedea ca ceea ce sunt în realitate – copii vulnerabili şi abuzaţi?

Jurnalista suedeză Kajsa Ekis Ekman crede că, pentru a înţelege modul în care discuţia s-a mutat de la exploatarea care înseamnă prostituţie la denumirea ei ca „muncă sexuală”, trebuie să ne uităm la ideologia politică din spatele acestei mutaţii. În cartea ei, Being and Being Bought, (A fi şi a fi cumpărată), Ekman arată că expresia de „muncă sexuală” este o simbioză a dreptei neoliberale şi a stângii post-moderniste. După Războiul Rece şi după distrugerea (în textul original, prăbuşirea) comunismului, stânga a răspuns la dominaţia aproape globală a capitalismului, spune Ekman, prin „mascarea înfrângerii ei ca un triumf”. În loc să atace nedreptăţile în mod direct, unele segmente ale stângii (inclusiv din interiorul feminismului) au ales să redefinească starea de fapt (status quo) ca fiind atât subversivă, cât şi marginalizată. „Stânga post-modernă şi dreapta neoliberaă au intrat într-un pact tacit”, explică Ekman. “Dreapta a câştigat puterea, şi, în schimb, stânga post-modernistă a ieşit mai puţin şifonată”, prin ascunderea de fapt a puterii cu propriile lor cuvinte:

“… Dreapta neoliberală foloseşte un limbaj care explică prostituţia ca alegere liberă pe piaţa liberă. Stânga post-modernistă, care adoră jocurile de cuvinte şi blochează acţiunea politică, are o scuză să nu lupte împotriva industriei de exploatare sexuală a femeilor, pretinzând că ar asculta vocile femeilor marginalizate”.

Această trădare a principiilor ne aduce în situaţia care se regăseşte în articolul din Al Jazeera. Există vreo circumstanţă în care atât dreapta neoliberală cât şi stânga post-modernistă să nu încerce să ascundă vulnerabilitatea cu scopul de a evita să atace o asemenea opresiune sistemică? De ce există o asemenea aversiune către a recunoaşte vulnerabilitatea?

Simplu spus, se întâmplă aşa inclusiv din cauza faptului că expresia şi discursul politic de„muncă sexuală” nu permite existenţa nici unei persoane vulnerabile. A vorbi despre vulnerabilitate înseamnă a admite defectele din sistem – a ataca mitul că starea de fapt (status quo) funcţionează cât se poate de bine. Pentru a evita asta, cel mai simplu e să distorsioneze cuvintele care sunt cruciale în a descrie opresiunea: „victimă” şi „vulnerabil”. La urma urmei, dacă nu există victime, atunci nu mai sunt nici agresori.

Această ascundere a puterii şi opresiunii este descrisă de Ekman ca funcţionând pe două planuri. Prima dată, prin demonizarea cuvântului „victimă”, până în punctul în care devine sinonim cu pasivitatea, cu slăbiciunea, cu apatia. Cuvântul victimă este deposedat astfel de dinamica de putere (victimă-agresor), şi devine o caracteristică personală.

Ni se spune că victima este, prin definiţie, slabă, pasivă, neajutorată,” scrie Ekman. Această caricatură trezeşte indiferenţă şi lipsă de compasiune încât nimeni nu mai vrea să fie numit astfel şi când e aplicată unei situaţii de abuz sau de exploatare devine chiar o insultă în sine.

Această logică a dus la încercarea de a aboli cuvântul „victimă” în sine. Orice acţiune („femeia l-a înjurat pe peşte”) sau lipsă de acţiune („şi-a mutat privirea şi a aşteptat să se termine”) devine acel cuvânt magic (n.t.: folosit ca mantră de industria sclaviei sexuale): „forţă” („putere”, în engleză „agency”, un cuvânt care denotă o stare de independenţă). Dihotomia este total falsă pentru că, aşa cum oricine care a făcut muncă de prevenţie a violenţei ştie, nu e nevoie ca o armă să fie ţinută la tâmpla noastră 24 de ore pentru ca violenţa să fie reală. Violenţa şi opresiunea sunt mult mai perfide, insinuante şi subtile decât stereotipul ridicol care e folosit pentru a le descrie şi care presupune că dacă nu putem „vedea” opresiunea, atunci ar însemna că nu e reală, că nu există.

Sub faţada atribuirii de putere (n.t.: în engleză, empowerment) şi ideologiei progresului se ascunde o mentalitate veninoasă de a da vina pe victimă, pentru că mesajul ei de fond este că „a fi victimă înseamnă a fi lipsită de apărare, iar cele care sunt capabile şi conştiente nu devin victime”, spune Ekman. O altă lovitură de teatru, de tip retoric, dată de patriarhat!

Poate cel mai sinistru aspect al acestei respingeri a vulnerabilităţii este crearea mitului privind persoana invulnerabilă. „Persoana invulnerabilă” nu poate fi o victimă, indiferent de circumstanţe, niciodată. Nimeni, indiferent de opresiunea pe care o îndură, nu poate fi posiţionat într-o situaţie de subjugare sau subjugat… iar aşa ceva este cât se poate de convenabil unui sistem de opresiune. Persoana invulnerabilă devine exaltată în schimb de forţa ei.

„Aceasta este versiunea neoliberală a vechiului mit al sclavului puternic, a femeii muncitoare, călite, înăsprite, a super-femeii negre, a acelei femei cu pielea groasă, colonizată, care nu simte nici loviturile de bici, nici bătăile”, scrie Ekman.

În acest caz, „persoana invulnerabilă” este o fată, o adolescentă, care trăieşte într-un adăpost împreună cu alte fete orfane din Sudanul de Sud, care trebuie cumva să înveţe „moduri alternative de a obţine un venit”, pentru că, sub prin exportarea de către Occident a conceptului de „muncă sexuală”, responsabilitatea de a găsi o ieşire din propria ei opresiune este plasată pe umerii ei. Persoana invulnerabilă este reprezentată de toate fetele din articolul lui Hylton care doresc cu disperare o educaţie, dar cărora li se dă o identitate de „lucrătoare sexuală” folosind lentile anglo-saxone, care recurg la gimnastică lingvistică în loc să arate că aceste fete sunt victimele violurilor, a abuzurilor sexuale şi exploatării.

Achal Arop are 17 ani . Mesajul ei, citat de Hylton, este cât se poate de clar şi de răsunător:

Cel mai oribil lucru e când auzim că toate fetele sunt violate… Dacă eu sunt puternică, şi celelalte fete vor fi. Fetele sunt cele care suferă cel mai mult”.

Analiza lui Achal este puternică şi urgentă. Ea nu ezită să numească violenţa cu denumirea din realitate – ştie ce este. Nici un eufemism nu poate ascunde puterea. O fată născută sub patriarhat nu are nevoie să ascundă realităţile materiale ale condiţiei ei. În citatul ei, sunt recunoscătoare că pot găsi o analiză feministă care nu ezită şi care nu face compromisuri. De ce nu le lăsăm pe aceste fete să ne înveţe? În mod evident, aceste fete sunt mult mai curajoase şi mai oneste decât atât de mulţi reporteri „deontologi”, „obiectivi”.” 

https://revolutianarhista.wordpress.com

Acest articol a fost publicat în CAPITALISM-DEMOCRATIE, VIATA LIBERA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s