Reîntregirea României în concepţia şi fapta mareşalului Ion Antonescu


Comandor (r) Prof. univ. dr. Jipa Rotaru, Membru A.O.Ş.R.

România Mare, desăvârșită în urma participării Armatei Române la Primul Război Mondial avea să fie grav destrămată în vara anului 1940. Patriot şi luptător înflăcărat pentru cauza românismului, generalul Ion Antonescu, odată adus la cârma țării (6 septembrie 1940), și-a asumat drept unic țel al jertfei sale reîntregirea granițelor și refacerea României Mari, samavolnic mutilată de vecinii hrăpăreți și lacomi în vara anului 1940. În loc să fie întărit în 1940, în loc „să fie consolidate în granițele lui și substanța lui etnică să fie înțeleasă și sprijinită iar nu redusă, poporul roman a fost grav lovit. S-a făcut astfel jocul Rusiei împotriva istoriei europene și a istoriei germane și, mai grav, popoare înconjurătoare din care unul slav, chiar au fost încurajate să lovească și în sud teritoriul românesc fără ca să se vadă că pământul României este pământ al Europei și că slăbirea României înseamnă slăbirea sistemului european și a însăși intereselor Germaniei”, așa cum se adresa Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român într-unul din numeroasele memorii trimise lui Hitler prin care condamna rapturile la care fusese supusă România în îndoliata vară și toamnă a anului 1940, când țara pierduse cca.33% din teritoriu și aproape 7 milioane de locuitori.

Indignarea și revolta mareșalului au fost însă permanent însoțite de încrederea că acea stare de lucruri este trecătoare, că în final dreptatea istorică a românilor va triumfa. „Neamul românesc – sublinia el la Sibiu la 10 noiembrie 1940 – și-a pierdut și altădată granițele, el a primit și altădată ropotul cotropitor. Sufletul și conștiința lui nu au putut fi însă cotropite de nimeni”. Pornind însă de la situația concretă, politică și socială internă a României, în momentele de început ale guvernării sale, Ion Antonescu era conștient și a făcut public acest lucru, că „nu putem reconstrui granițele țării până când nu vom înlătura toate neajunsurile dinăuntru”. Pentru aceasta el cere printr-un apel la 7 ianuarie 1941 „ascultare din partea tuturor, Ordine, Cinste, Dreptate și Justiție”. Referindu-se la contextul internațional în care își asumase conducerea țării, Ion Antonescu afirma în ședința Consiliului de Miniștri din 21 septembrie 1940: „Generalul Ion Antonescu luptă ca să reconstituie România Mare dar n-o strigă la toate răspântiile de stradă fiindcă ar fi ca pisica cu clopoței care încearcă să prindă șoareci. Aș crea statului riscuri foarte mari într-un moment în care este încă dezorganizat și are încă atâtea problem politice și economice de rezolvat. Însă toate problemele în legătură cu granițele noastre, cu drepturile noastre, cu aspirațiile poporului roman trebuie tratate de presa noastră și nu abandonate. Toată presa noastră trebuie să vorbească despre drepturile românilor de peste tot, drepturi cultural, spiritual, libertăți politice și administrative. Toate acestea trebuie susținute de presa românească pentru românii care au rămas în afara granițelor noastre actuale. Deci aceasta privește atât pe românii din Basarabia și Bucovina, cât și pe cei din Transilvania. Noi nu specificărm, tratăm problema în ansamblul ei și n-o tratăm într-un singur jurnal și numai o singură zi, ci în toate jurnalele și un timp mai îndelungat însă fără violență și fără ură”.

Această declarație a constituit o emoționantă mărturie de credință față de binele patriei și al românilor de pretutindeni într-un moment critic pentru țară în care națiunea română se confruntă cu extraordinar de dificile probleme. La sfârșitul lunii ianuarie 1941, Ion Antonescu își concentrează activitatea spre consolidarea țării și refacerea integrității teritoriale, obiective fundamentale guvernării generalului. Pe deplin stăpân pe situație, schimbă tonul și declară răspicat la 25 martie 1941: „Eu m-am înclinat în fața unei situații găsite. Împreună cu poporul nu am acceptat-o ca definitivă și nu o vom accepta niciodată, nu va fi liniște în acest colț al Europei și nu va fi dreptate adevărată în lume cât timp nu se va face sau nu-și va face dreptate poporul românesc. Și se va face”. La scurt timp, cu prilejul festivităților de la 10 mai 1941, Conducătorul Statului îți reafirmă nebiruita credință în drepturile și dreptatea neamului românesc, în reîntregirea țării. Concomitent cu aceste declarații ferme el declanșează și acțiunea pregătitoare a campaniei militare eliberatoare în Est, deși Hitler nu-i comunicase oficial nimic până la 12 iunie 1941 în legătură cu implicarea armatei române în operația „Barbarossa”. Anticipând intențiile lui Hitler și înainte ca acesta să abordeze problema războiului cu Uniunea Sovietică, Ion Antonescu aprecia, cu ocazia uneia din primele întâlniri pe care le-a avut cu conducătorul celui de-Al Treilea Reich în timpul lunii iunie 1941, că pentru terminarea războiului ar fi trebuit făcut un pas foarte mare în răsărit, fapt pentru care va pune la dispoziție toate forțele auxiliare, militare, politice și sociale ale României, fiind hotărât să meargă cu perseverență pe drumul care conduce spre victoria Axei în inevitabilul conflict și spre recunoașterea drepturilor României. Concomitent, el a prezentat – așa cum precizează stenograma discuției -, un plan militar de operații împotriva rușilor pe care l-a discutat din punct de vedere strategic cu Führerul și a precizat că dorește să lupte activ din prima zi, că va face totul pentru a îndeplini cu succes misiunile ce îi revin în calitatea de comandant suprem al forțelor româno-germane din România.

În această calitate a emis, la 22 iunie 1941, celebrul ordin „Ostași! Vă ordon, treceți Prutul!”, ordin cu o emoționantă încărcătură patriotică, ce prezenta cu claritate mobilul luptei armatei române. Asumându-și responsabilitatea angajării țării în război, Ion Antonescu preciza: „A sosit ceasul celei mai sfinte lupte,lupta pentru drepturile strămoșești lupta pentru vetrele și altarele românești” și cerând armatei române: „Zdrobind vrăjmașul din răsărit și miazănoapte, dezrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți, reîmpletiți în trupul țării glia străbună a Basarabiei şi codrii voievodali și Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre”. Încadrate în grupul de armate „General Antonescu”, Armatele 3 și 4 române (peste 325.000 de militari) au desfășurat atunci, alături de Armata 11 germană, ample acțiuni militare, eliberând până la 24 iulie 1941 străvechile teritorii românești dintre Prut și Nistru.

Din momentul trecerii Prutului până la arboraraea Tricolorului pe zidurile vechilor cetăți ale lui Ștefan cel Mare de pe Nistru, Ion Antonescu s-a aflat mereu în zonele de luptă conducând operațiile militare. Generalul – avea să-și amintească cel care a stat mereu în apropierea sa, colonelul Gheorghe Magherescu – pornea în goana automobilului pe plaiurile basarabene prin pădurile bucovinene de curând dezrobite și pe care fumul luptelor încă le mai acopereau. La comandamentele de mari și mici unități din linia întâi, la servicii, la bateriile de artilerie în poziție de tragere, la observatoarele înaintate, la trecerile peste cursuri de ape, înfruntând peste tot pericolul glonțului, al atentatului, oboseala și deseori foamea și setea. Practic a revenit în București abia la 5 septembrie 1941 și atunci pentru a marca în Consiliul de Miniștri un an de la venirea la putere, prilej cu care a subliniat din nou necesitatea luptei pentru reintegrarea Basarabiei și Bucovinei de Nord declarând: „Istoria se scrie cu spada. Se înșală cine crede că ne-ar fi dat cineva Basarabia și Bucovina dacă nu ne-am fi bătut pentru ele cu rușii”. După atingerea Nistrului se părea că războiul României luase sfârșit. La scurt timp însă, continuându-și politica de șantaj, Hitler solicită participarea trupelor române de la est de Nistru, spre Bug și Nipru, în Caucaz, la Stalingrad.

Acceptând cererea germană într-un context în care Uniunea Sovietică nu era nici pe departe înfrântă, în care armata ungară continua fără rezerve lupta alături de germani, iar cea bulgară stătea în expectativă, cu arma la picior, Ion Antonescu a precizat că face acest lucru pentru a consolida situația țării și a obține sprijinul Germaniei în vederea eliberării părții de nord-vest a Transilvaniei, ocupată de Ungaria în 1940, „în circumstanțele internațíonale de astăzi – se întreba el în aceeași ședință a Consiliului de Miniștri din 5 septembrie 1941 – pe ce ne putem sprijini situația noastră? Nu ne sprijinim pe Germania – suntem sfârtecați și în lupta pe care o purtăm, puteam eu când se băteau germanii cu rușii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc sau să fi făcut cum spun unii, să fi așteptat că ne-ar fi dat-o la pace englezii? Puteam să stau cu brațele încrucișate când germanii se băteau cu rușii și să aștept ca să ni se dea Basarabia de către englezi? Șiu dacă am fi pornit la luptă fără Germania, nu puteam lua Basarabia. Bravura soldatului roman, priceperea generalului Antonescu sunt mofturi. Putea să fie generalul Antonescu de un milliard de ori mai priceput și soldatul roman de un milliard de ori mai brav, Basarabia și Bucovina nu le luam de la ruși. Și după ce le-am luat cu ajutorul Germaniei puteam să mă opresc la Nistru? Puteam să spun: eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici? Ca doi țărani care pun ce au împreună ca să-și are locul și după ce unul și-a arat să spună celuilalt: « eu nu te mai ajut pentru că mi-am făcut treaba mea ».Dar aceasta n-o fac nici doi țărani. Și atunci cum mi se poate pretinde mie să fac aceasta pe plan militar? Ar însemna să dezonorez armata și poporul român pe veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus până la Nistru și să le fi spus nemților apoi: la revedere!”.

Doi ani mai târziu, în catedrala de la Chișinău, la 23 martie 1943, la împlinirea a 25 de ani de la unirea Basarabiei cu patria-mamă, mareșalul Antonescu explica din nou mobilurile luptei române împotriva forței sovietice: „Când la 22 iunie 1941 armatele marelui Reich german au pornit acțiunea lor împotriva amenințării slavilor din răsărit, armata noastră, neamul întreg, nu puteau să privească cu brațele încrucișate atunci când 4 milioane de frați așteptau ceasul izbăvirii. Astfel se explică intrarea noastră în încleștarea de azi. Noi nu putem fi acuzați că purtăm în răsărit un război de agresiune și de cotropire. Noi ducem un război sfânt de apărare a unității neamului și împotriva primejdiei care amenință civilizația Europei. Ne-am prins în luptă pentru apărarea unității pământului românesc fiindcă el este legea noastră de veacuri. Dăm lupta pentru a ne împlini misiunea de popor de margine care apără credincios și modest creștinătatea și civilizația. Noi nu am lovit pe nimeni dar am fost loviți în pământurile noastre strămoșești. Pământurile unui neam sunt părți din sufletul lui și nimeni nu poate fi și nu are dreptul să le uite sau să le trădeze fără a-și trăda propriul suflet de roman. Oricare ar fi aceste pământuri, noi avem datoria să luptăm pentru ele”.

Conducând lupta pentru restabilirea și consolidarea graniței răsăritene, Antonescu și-a avut îndreptată privirea în permanență spre Transilvania, declarând deseori că întoarcerea armatei în țară se va face prin Maramureșul istoric. „Nicio brazdă românească nu se uită! – transmitea mareșalul refugiaților ardeleni la 12 septembrie 1941 – nicio umilire nu rămâne nerăzbunată. Jertfele de la Odesa nu sunt numai pentru granița răsăriteană ci pentru împlinirea tuturor drepturilor și năzuințelor neamului”.

Condamnând în permanență Dictatul de la Viena, pe care îl considera lipsit de orice conținut istoric, politic și moral, o nedreptate națională pentru România, Ion Antonescu îi reafirma lui Hitler, în septembrie 1943: „politica externă a României nu are decât un singur obiectiv: realizarea unității neamului românesc și înlăturarea dictatului de la Viena”, pe care îl considera nedrept, că scopul luptei românilor, chiar și în răsărit, era tot retrocedarea drepturilor României asupra Transilvaniei de Nord, că „mai bine să pierdem într-o luptă dreaptă dacă 17 milioane de români nu sunt în stare să elibereze din sclavie 1.500.000 de români. Acestea sunt nu numai scopurile de război ale României – continua mareșalul – dar însăși scopurile existenței românești”. Protestând împotriva ambiguității politicii germane față de Transilvania, Antonescu preciza că poporul roman nu poate să trădeze vreodată dreptul lui asupra Transilvaniei de Nord, de care sunt legate toate scopurile vieții românești și pe care oricine le-ar părăsi, dar oricine (oricât de sus, oricât de jos) n-ar fi decât un trădător. „Transilvania, îi explica el lui Hitler cu alt prilej, nu este un pământ, un teritoriu, este leagănul românilor, este sufletul nostru. Nici o forță din lume nu ne va scoate din Podișul Transilvaniei. Transilvania este datoria noastră față de noi înșine și nu va fi un singur român care să nu moară pentru ea”. Cu această înaltă concepție patriotică și aleasă dragoste față de pământurile străbune, Antonescu nu s-a lăsat prins în plasa întinsă de Hitler de a încorpora teritorii aflate la est de Nistru spre Bug, declarând răspicat la 12 februarie 1942: „România Mare nu înseamnă slavizare!”.

Din păcate, mareșalul nu a găsit la acea vreme înțelegerea și sprijinul scontat la puterile occidentale în privința împlinirii idealului unității românești la sfârșitul războiului. Interesele comune ale acestor state le-au determinat să nu promită nimic în acest sens mareșalului Ion Antonescu, să nu lase deschisă nici măcar posibilitatea reglementării problemelor de frontieră până la încheierea ostilităților sau la Conferința de Pace, așa cum intenționaseră să facă la un moment dat americanii. Mai mult, la 19 aprilie 1944, reprezentantul S.U.A. la Cairo declară reprezentantului sovietic că după părerea sa, poziția S.U.A. referitoare la reglementarea problemelor de frontieră la la afțrșitul războiului nu viza decât granița româno-ungară și nu pe cea româno-sovietică. În acest context considerăm că Ion Antonescu a fost singura personalitate statală și politică din țară și din lume care a ridicat și a cerut cu fermitate recunoașterea graniței estice a țării pe Nistru. Personal, consider că intransigența manifestată în acest domeniu a constituit principalul motiv care a determinat condamnarea sa la moarte și actul monstruos al executării sale în iunie 1946, acum 70 de ani. Acționând ca nimeni altul pentru reîntregirea fruntariilor naționale, Ion Antonescu a avut permanent în vedere și soarta românilor din afara granițelor. „Oriunde ar fi români, preciza mareșalul în catedrala de la Chișinău, trebuie să le asigurăm libertatea și viața!”. Sugestivă în acest sens a fost și poziția adoptată în primăvara anului 1941 în ceea ce privește situația Banatului iugoslav când a declarat germanilor că România nu ridică nici un fel de pretenții față de Iugoslavia cu care a întreținut întotdeauna relații de prietenie, dar dacă trupele ungare ar fi intrat în partea iugoslavă a Banatului, atunci ar fi dat ordin armatei române să pătrundă în acea zonă și să le izgonească.

Patriot și om de curaj, mare român care și-a subordonat întreaga viață și activitate binelui patriei, mareșalul Ion Antonescu și-a înscris numele printre glorioșii martiri ai reîntregirii chiar dacă împrejurările vitrege nu i-au putut permite să-și îndeplinească misiunea pe care singur și-a asumat-o: refacerea hotarelor naționale. „Cea mai mare personalitate politică și militară românească din secolul al XX-lea” – cum îl numea profesorul deputat Petre Țurlea pe Ion Antonescu în discursul său din ședința Camerei Deputaților din 25 mai 1993 -, încercând să sensibilizeze o masă amorfă de parlamentari îmbuibați și cu cefe groase în scopul rejudecării infamului proces comunist al mareșalului și colaboratorilor săi din aprilie-mai 1946 și reabilitarea marelui român patriot.

http://www.art-emis.ro/

Acest articol a fost publicat în ISTORIE INTERBELICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s