DINCOLO DE IMPOSIBIL


Vasile Rudan

Vă amintiţi, desigur, replica dată de celebrul fizician Albert Einstein unui jurnalist, care îl întrebase cum se fac marile descoperiri ştiinţifice. „Simplu – a răspuns savatul. Toată lumea ştie că anumite fenomene sunt imposibil de demonstrat. Din când în când apare câte un ignorant, care nu a aflat acest lucru!”. „Ignorantul” lui Einstein face parte din acea rară specie de indivizi cu sclipiri de geniu, cărora comunitatea oamenilor de ştiinţă „atotştiutoare” încă nu a apucat să le spele creierul, în sensul asta se poate – ailaltă nu  se poate şi să le împovăreze mintea cu tot soiul de savantlâcuri nefolositoare.

În evul mediu, învăţaţii fundamentau teoria Pământului plat, ceea ce a dus la stagnarea – timp de secole – a procesului dezvoltării civilizaţiei omenirii. După o relativă revenire la normalitate, la începutul secolului trecut savanţii au luat-o iarăşi pe arătură, de astă dată cu năstruşnica teorie a evoluţiei omului din maimuţă, asupra căreia însuşi Charles Darvin avea serioase îndoieli. Bătrânul pezevenchi şi-a făcut de altfel cu anticipaţie mea culpa, chiar în cartea sa de căpătâi „The Origin of Species”, apărută în anul 1911, în care scria negru pe alb că ar fi o absurditate ca cineva să-şi închipuie că ochiul s-ar fi putut forma prin evoluţie. Cu toate acestea, timp de aproape un secol erudiţii au defilat cu aberanta teorie a evoluţiei omului din maimuţă, în pofida faptului că nu există nici o dovadă ştiinţifică pentru susţinerea eşafodajului acestei idei.

Dimpotrivă, de-a lungul timpului au fost găsite din belşug mărturii materiale zdrobitoare, ce infirmă teoria evoluţiei speciilor. De pildă, oamenii de ştiinţă au găsit în pământ bucăţi de chihlimbar în care există albine având respectabila vârstă de 200.000.000 de ani, identice cu cele din zilele noastre şi libelule vechi de peste 400.000.000 de ani; ca să nu mai vorbim de ornitorinci şi crocodili actuali, care au rămas şi ei „nedarwinizaţi” de milioane de ani.

Şi iată că abia acum, la spartul târgului – inversarea actuală a polarităţii magnetice a planetei Pământ poate determina extincţia tuturor speciilor terestre, inclusiv a omului – savanţii îşi pun cenuşă în cap şi revin la sentimente mai bune, mărturisind spăşiţi că, în privinţa teoriei evoluţiei speciilor au mărşăluit din capul locului pe un  drum greşit. Ţin însă cu dinţii – în continuare – de titlurile ştiinţifice şi avantajele aferente dobândite pe seama elucubraţiilor darwiniste, a căror valoare ştiinţifică nu depăşeşte datul cu presupusul în bătătura unei locante oarecare.

Vrând-nevrând şi biologii români au început să-şi desţelenească resorturile ştiinţifice ruginite, în vederea alinierii învăţământului românesc la standarde europene, declarând nu demult (în direct şi la oră de vârf, deşi cam cu jumătate de gură) că în cel mai scurt timp manualele de biologie vor fi refăcute, în sensul retrogradării faimoasei teorii a evoluţiei speciilor la statut de simplă ipoteză, scutindu-i pe elevi şi pe studenţi de obligaţia de a-şi mai bate capul cu aşa ceva.

Cât timp irosit şi câte eforturi celebrale şi materiale pentru menţinerea acestei aberaţii „ştiinţifice” seculare! Ne putem lesne imagina la ce nivel al cunoaşterii originii omului s-ar fi aflat omenirea în prezent, dacă nu am fi fost purtaţi de căpăstru prin bălăriile pseudo-ştiinţifice ale bătrânului naturalist care, probabil după ce îşi examinase îndelung chipul în oglindă, ajunsese la concluzia că o asemenea mutră nu putea fi procreată decât de maimuţe.

Să ne întoarcem însă la „ignoranţii” lui Einstein şi la lumea lor fascinantă, a gândirii neîngrâdite de idei preconcepute.

Să explorăm universul enigmatic al copilăriei, nealterat de metehnele şi felurite tabu-uri ale maturităţii. În acest sens, nu voi face imprudenţa să mă lansez în ipoteze fără acoperire sau în teorii alambicate, cu viabilitate discutabilă. Las această delicată îndeletnicire pe seama altora, cu mânecile ceva mai lustruite de scândura mesei de studiu. Mă voi referi doar la câteva observaţii concrete, de natură să ne pună pe gânduri.

Este cunoscut faptul că, în situaţia în care un savant căptuşit cu titluri ştiinţifice este întrebat până unde se extinde Universul, răspunsul său va fi sintetic, fără drept de replică: „Până la infinit!” Iar dacă cineva ar insista să-l descoase până unde se întinde infinitul, cu siguranţă ar avea parte de o privire compătimitoare şi o tăcere semnificativă, deloc măgulitoare la adresa „ignoranţei” preopinentului.

Să vedem cum rezolvă copiii aceeaşi spinoasă problemă. Cu mai multe decenii în urmă, mă aflam cu un grup de elevi la izvoarele Cernei – o zonă fantastică prin frumuseţea sa sălbatică, tocmai potrivită să descătuşeze energiile psihice ale omului, unde urma să aibă loc un experiment de comunicaţii telepatice. Pentru „încălzire”, le-am pus şi copiilor aceeaşi întrebare, cu răspuns anticipat: până unde, credeau ei, că se extinde Universul?.

– Până la infinit – a răspuns, oarecum mirată, o elevă din clasa a opta.

– Dar infinitul până unde se extinde?” – am stăruit eu.

Tăcere.

– Cred că treaba asta ar trebui gândită altfel – interveni o altă şcolăriţă, abia trecută de clasa a patra, fiica unui ataşat militar într-o capitală est-europeană. Ca să înţelegem mai bine, ar trebui să mergem dincolo de infinit, pentru a cuprinde cu privirea tot Universul, sistemele solare, galaxiile… Infinitul e plin de corpuri cereşti, fără număr.

Aţi prins şmecheria? În timp ce noi, adulţii, percepem infinitul ca o noţiune abstractă, situată dincolo de limitele înţelegerii noastre, copilul, al cărui raţionament încă nu a fost alterat în întregime de dogmele noastre ştiinţifice, vede infinitul ca ceva material, palpabil şi în consecinţă explicabil.

Pe parcursul unor investigaţii experimentale s-a constatat  că unele fenomene considerate de adulţi ca fiind paranormale, sunt receptate de copii drept lucruri fireşti, ce nu necesită mai multă atenţie decât o ploaie torenţială, de pildă.

Medici, biologi, psihologi şi alţi investigatori ai viului au ajuns la concluzia că la vârsta copilăriei şi fenomenul morţii este abordat altfel. În timp ce adulţii aflaţi în pragul decesului manifestă depresii, anxietate, panică – copiii rămân liniştiţi, împăcaţi cu gândul despărţirii definitive de cei dragi şi trecerii lor într-o altă lume, considerată de către adulţi înfricoşătoare prin necunoscutele sale.

Se pare că până la o anumită vârstă, copiii au capacitatea remarcabilă de a percepe unele fenomene situate dincolo de frontierele cunoaşterii, inaccesibile omului adult. Oare ce alte energii subtile deţine fiinţa umană în primii ani de viaţă, ce dispar ulterior în labirintul necunoscut al subconştientului său? Poate nu vom afla niciodată această tulburătoare taină a psihicului nostru. E posibil ca şi performanţele senzaţionale obţinute de copii în comunicaţii telepatice – 98-99% acurateţe la percepţia mesajului, în comparaţie cu cele 36-37 procente obţinute de telepaţii adulţi – să fie datorate modului natural în care ei înţeleg fenomenul telepatic.

Să reţinem şi faptul, certificat pe calea observaţiei ştiinţifice repetabile, că la vârsta copilăriei omul poate vizualiza uneori şi fenomene fizice, biofizice şi biochimice, care se desfăşoară în afara limitelor segmentului radiaţiilor vizibile din spectrul electromagnetic. Mai mult, se cunosc numeroase cazuri în care prezenţa copiilor a determinat apariţia unor fenomene paranormale, ce nu pot fi explicate prin intermediul legilor fizicii actuale. Şi iată-ne ajunşi la una dintre cele mai incitante manifestări ale materiei vii, în raport cu aşa zisă materie inertă. În cele ce urmează, mă voi referi la câteva exemple concrete pe care le cunosc nemijlocit.

La începutul anilor ’60, participam la antrenamente PSI relativ obositoare pentru stingerea temporară – de la distanţă – a becurilor electrice din reţeaua iluminatului public. Erau antrenamente de rutină, dar totodată mari consumatoare de energie psihică.

În anii următori, reluând experimentele cu grupe de subiecţi umani de vârstă şcolară, am constatat că aceştia începuseră să găsească căi proprii pentru aceeaşi operaţie, mai eficiente decât metodele „ştiinţifice” elaborate de cercetătorii adulţi. În plus, nu manifestau nici un disconfort psihic după stingerea consecutivă a trei-patru surse de lumină, ceea ce a făcut posibil să fie structurată o ipoteză de lucru potrivit căreia, la vârsta copilăriei, omul poate folosi o parte din rezervele sale bioenergetice în acţiuni psihice la distanţă, fără ca acest lucru să influenţeze negativ procesele sale biologice.

În acord cu procedurile uzuale din vremea aceea, observaţiile cercetătorilor români au fost imediat preluate de institute de cercetări psihotronice patronate de KGB şi GRU din fosta URSS şi analizate cu atenţia cuvenită. Dealtfel  este ştiut că o parte dintre succesele obţinute de savanţii ruşi în domeniu, au la bază cercetări făcute în România, Cehoslovacia, Polonia şi Bulgaria.

La finele anilor ’70, aflându-mă cu un grup de copii într-o expediţie în Curbura Buzăului, am observat un fenomen bioenergetic mai puţin cunoscut. În timp ce se jucau, la doi dintre componenţii grupului apăreau sporadic aureole luminoase în jurul capului, ce se intensificau progresiv cu dinamizarea jocului. Nu era vorba de un efect determinat de reflexia luminii solare, întrucât nebulozitatea atmosferică era accentuată, iar oscilaţiile intensităţii luminoase ale acelor efecte păreau a fi corelate cu evoluţia jocului. Am realizat câteva instantanee fotografice cu întregul grup, pentru a verifica mai târziu viabilitatea acelei observaţii. După fotoprocesare, am constatat că fenomenul luminos se înregistrase şi pe fotografii. Să fi fost o simplă întâmplare faptul că cei doi copii stabiliseră anterior un record absolut în comunicaţii telepatice – de trei ori consecutiv 100% acurateţe în transmiterea şi receptarea mesajelor?

Câţiva ani mai târziu, mă aflam cu familia pe platoul Târsei, în munţii Orăştiei, unde am remarcat un alt fenomen mai complex sub aspectul evoluţiei, în care a fost implicată întrucâtva şi fetiţa mea, Daciana, pe atunci în vârstă de 10 ani. Eram cazaţi în gospodăria unor munteni înstăriţi, crescători de animale. Soţia şi copii mei locuiau în una din cele două case din ogradă, iar eu într-o cabană din lemn, construită deasupra unui garaj. Gospodarul dormea în ţarcul oilor, pe povârnişul unui deal din apropiere, pentru ca lupii să nu dea iama în animale.

Într-o noapte m-am trezit brusc în jurul orei 2, cu un simţământ ciudat de teamă, ce se intensifica aparent fără nici un motiv logic. În clipele următoare, câinii de la stână prinseră să latre, oile să se agite behăind, iar proprietarul striga încercând să potolească animalele. Ceva se întâmpla pe acel deal, sau undeva în apropiere.

Fiind o noapte cu cer senin, am coborât pe o terasă antică în partea opusă dealului, pentru a mă dumiri ce se întâmplă în fapt. La o distanţă de aproximativ 10 metri staţiona un obiect straniu, având forma unei sfere transparente, cu un diametru de vreo 4 metri. Am privit câtva timp acea arătare spectrală, apoi am remarcat că aceasta începuse să se îndrepte încet către mine. M-am retras precipitat în spatele gardului, continuând să ţin sub observaţie acea bizarerie energetică. După câteva zeci de secunde, s-a retras şi obiectul pe locaţia aparent iniţială. Am ieşit din nou în marginea terasei. După alte câteva clipe, enigmatica sferă începuse iar să se apropie de mine. Am tras o înjurătură înfundată şi m-am refugiat în ogradă, încercând să intuiesc ce urma să se întâmple în continuare.

La stână, tărăboiul era departe de a înceta. Am decis să rămân afară până dimineaţa pentru a-i preveni pe copii, în cazul în care ar fi vrut careva să meargă la „budă”, amplasată în stânga terasei. Către revărsatul zorilor, Daciana ieşise din casă şi văzându-mă, mi-a relatat că în acea noapte fusese luată la bordul unei nave extraterestre, unde nişte indivizi îi luaseră sânge din antebraţul drept, cu un fel de seringă argintie. I-am ridicat mâneca pijamalei şi am văzut pe antebraţ o amprentă sângerie, asemănătoare unei urme lăsate de un ac de seringă.

La ora micului dejun, coborâse şi gospodarul de la stână. L-am întrebat ce s-a întâmplat noaptea acolo. Omul, oarecum debusolat, ne-a spus că oile se prăvăliseră dintr-o dată într-o parte (în partea opusă locaţiei unde se afla sfera., n.a.) şi începuseră să behăie speriate, deşi nu se afla nici o dihanie în preajmă. S-au liniştit abia spre dimineaţă. Neştiind cum ar fi reacţionat munteanul dacă aş fi povestit ce văzusem în acea noapte, am tăcut. Obiectul misterios dispăruse odată cu ivirea zorilor.

Sigur că luând în discuţie fiecare element în parte al acestei autentice întâmplări, am putea găsi explicaţii ştiinţifice rezonabile. Aici e vorba însă de o sumă de componente ce par să structureze un fenomen necunoscut, cu un anumit grad de straneitate.

http://jurnalparanormal.ro/

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în VIATA LIBERA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s