Dacii, calatori spre o alta lume. Credinta lor in nemurire si traditia populara


În nicio alta cultura, oricât de veche, nemurirea de dupa moartea trupului nu este atât de prezenta ca la daci 

Dacii nemuritori
Dacii nemuritori
Bucuria cu care dacii se lasau aruncati în sulite

Bucuria cu care dacii se lasau aruncati în sulite, fericiti ca trec în lumea de dincolo, i-a impresionat pe toti marii scriitori ai antichitatii, care vorbeau cu uimire si cu respect despre Zalmoxis, învatatorul si zeul lor. Cei vii se veseleau pen­tru sufletul scapat din cap­ca­na carnii si bo­ceau faptul ca ei înca mai au de asteptat pâna sa treaca Pragul, sau Hotarul, spre Împaratia Cerurilor. Ritualurile fune­bre din patrimoniul folcloric româ­nesc înca mai practica Stâlpul asezat la poarta – simbol al directiei ascen­sionale – în vârful caruia era asezata o pasare de lemn cu aripile desfacute, simbol al sufletului ce se ridica spre înal­timi. Nicio­data traitorii acestor me­leaguri nu au depus ofrande pe morminte, ca în aproape toate cul­tu­rile, pentru ca, asa cum scriau, ne­du­meriti, istoricii an­tici, de la Herodot si pâna la Dio Cassi­us, con­ti­nuând cu gotul Iordanes, oamenii se cre­deau ne­muritori si nimic din esenta fiin­tei lor nu ramânea pe Pa­mânt.

Pasarea sufletului

Textul funebru cel mai ras­pândit pe teritoriul tarii noastre este cunoscut sub numele de “Cântecul al Ma­re”. El mar­cheaza iesirea din casa pamânteasca si este cântat afara, pe ulita, în dreptul ferestrei ori la poarta mortului, numai dimineata, sub însemnele luminii si ale ordinii solare. Functia lui este aceea de a usura cala­to­ria funebra, de a marca se­pa­rarea de lumea viilor, in­­­­trarea într-un alt timp, care atunci începe. Calatoria su­fletului este alta decât ca­lato­ria întristatoare a cor­­­­tegiului funerar. Obsta­colele spre lumea de dincolo nu sunt usoare: calea este “strâmba, cu spini se­manata, cu mese strânse si faclii stinse, cu dusmani presarata”, dar calau­za – lupul, calul, craiul sau craiasa – în­dru­ma cu blândete spre Împaratia su­fle­telor ne­mu­ritoare, care, de la daci încoace, era în cer. Ve­hi­culul de trecere Dincolo nu era însa vreo ambar­ca­tiune, ci Pasarea Sufle­tului.

Semicalotele sculptate în calcar, des­co­perite în incinta sacra de la Sarmi­ze­getusa Regia si la Fetele Albe redau, în centru, Pasarea Sufletului, iar dea­su­pra, 7 benzi asemenea unor orbite, care pot fi soco­tite, spe­culativ, 7 “vami”. Împreuna, an­samblul detine “cheia” de la poarta de tre­cere spre Lu­mea de Dincolo, spre care zboara Pa­sarea Sufle­tului. Ca avem de-a face cu o “infor­ma­tie” legata de ritualul trecerii o demonstreaza si obi­ceiul pastrat si astazi în popor, ca la înmormântare sa se coaca pâi­nici ro­tunde, având în centru o Pasare-Suflet, care se desprinde din or­bita terestra. Co­lacelul se nu­meste “hulub”. Alti co­lacei de inmormantare sunt “sca­­rita”, “ciurul” si “creas­ta”, toa­te repre­zen­tând spi­rala.

dacii, calatori spre alta lume.credinta lor in nemurire si traditia populara
Semicalotele de la Sarmizegetusa Regia
Coloana infinitului

În doua dintre dialogurile sale, Platon, inspirat de religia tracica, vorbea despre “Pasarea Sufletului”. În dialogul Phaidros, spune: “Când sufletul e desa­vâr­sit si bine înaripat, se ridica în vaz­duhuri”.

Ritualul Pasarii Sufletului este foarte raspândit teritorial, dar radacina lui se pastreaza cel mai bine în Muntii Orastiei si în Basarabia, unde, în loc de cruce, la capatul mor­tului se aseaza si astazi un stâlp fu­nerar, sculptat cu mo­tive geometrice, iar deasupra stâl­pului se pune o pa­saruica din lemn. Ritualul e pre­zent si în judetele Sibiu, Alba, Hunedoara, Gorj si Me­he­dinti. Constantin Brâncusi a vrut, poate, sa puna acest obi­cei stravechi in eternitate, prin ri­dicarea Coloanei infi­ni­tului, dupa modelul stâlpilor funerari, iar în vârful sau sa aseze pasarea nemuritoare a su­fletului. Dar, pâ­na la urma, a creat “Maiastra” se­parat.

Portalurile subterane
dacii si credinta lor in nemurire
Stalpul funerar si pasarea sufletului

Care ar putea fi functionalitatea unor “portaluri” sacre, prezente în pesteri, grote, în regiuni unde se petrec, de regula, fenomene ciudate si despre care localnicii spun ca sunt porti spre Lumea de dincolo? Care lume ar putea fi, daca nu cea a mortilor? Catre ce tarâmuri nestiute se deschid aceste Porti?

Deocamdata, sa trecem în revista o parte a geografiei sacre a Ro­mâniei, legata de locurile sfinte. O prima referire la lu­mea subterana vine de la daci. Preotii “ca­latori prin nori” ai lui Zalmoxis îi cons­trui­sera acestuia o lo­cuinta într-o pes­tera, nedescoperita înca, unde marele initiat dis­paruse timp de trei ani, pierdut prin galeriile întorto­cheate, fara sa fie gasit nici de cei care îi cons­truisera sanctuarul. Pe meleagurile noastre sunt însa pesteri si grote cu simboluri sacre de dinainte de daci, locuri unde ulterior s-au asezat schimnici cres­tini si unde “co­rabia” Bisericii si-a gasit lacas sfânt.

Gura Cerului

În Pestera Gavanului din Podisul Somesan, se afla cea mai mare cascada subterana din România, cu o cadere de 52 de metri. Oamenii de prin partea locului o numesc “Gura Cerului”. De fapt, nu exista cuvântul pestera în vocabularul popular, ci doar “gura” sau “ga­ura”, în functie de tarâmul spre care se deschid “por­tile”. La Gura Cerului se deschid cerurile în anu­mite pe­­­rioade si oamenii pot sa vada maretia divina. An­sam­blul ru­pestru de la Corbii de Piatra, amenajat ca sanc­­tuar într-o grota înca din timpuri stra­­­­vechi, a de­venit mânastire cu hramul Adormirea Maicii Domnului, din 1512. Este prima mânastire de calugarite ates­tata docu­mentar la noi în tara. Mânastirea Ialo­mitei a fost ridicata în sec. al XVI-lea, chiar la intrarea în Pestera Ialomitei. La 200 de metri adâncime, tot acolo se afla si “Piatra Altarului”, unde, dupa traditie, si­hastrii oficiau cele sfinte. În prima jumatate a secolului XIX, s-a asezat în Pestera Mica a Ialomi­cioa­rei un sihastru, alaturi de un… urs, fiind singurul caz cu­noscut în monahismul românesc, când un si­has­tru este slujit de animale salbatice. Sfân­tul Ioan Casian (360-435) a calatorit prin Palestina, Egipt, Constantinopol, Ro­ma, Marsilia etc. apoi a venit pe me­lea­gurile na­tale, într-o pestera care astazi îi poarta numele. În anul 2001, s-a ridicat si aici, în rezervatia “Gurile Do­brogei”, o mâ­nastire.

dacii, calatori spre o alta lume.credinta lor in nemurire si traditia populara
Pestera Gavanului
Talpa Raiului

Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul României, are un lacas sapat într-o stânca, în Dobrogea. În padurea de lânga Pestera Sf. Andrei (la patru kilometri de So­sea­ua Constanta-Ostrov) se afla un pârâu cu noua izvoare, în forma de cruce, unde au fost botezati, în numele Sfintei Treimi, primii crestini. Colindul Sfântului Apostol Andrei pomeneste ca aici se afla “Arca cerului” si “Talpa Raiului”, locul unde “Sânt Andrei/ Se roaga mereu/ La bun Dumnezeu”. Batrânii pomenesc de doua pesteri: prima, mai mica, în care a salasluit Apostolul, iar a doua, mai mare, unde popo­seau crestinii. Astazi, pestera se gaseste în acelasi loc (vechiul sat Guzun, azi comuna Ioan Corvin). Co­lindul popular spune ca aici a venit si De­cebal, dar nu s-a închinat!

Tarâmul nemuririi

Traditia “tarâmurilor vii” cuprinde, din vremuri ancestrale, apa, ca element etern. Jiul vine de la “apa jie”, dupa pronuntia neaosa, ceea ce înseamna “apa vie”. În Valea Jiului, multe izvoare sunt protejate de capete de cai din lemn, fara ochi, un obicei care se pierde în negura timpului. Mânastirea Tismana, situata la 30 de kilometri de Târgu Jiu, este printre cele mai vechi asezaminte monahale din Tara Româneasca. Numele vine de la “pomul vietii”, tisa, care împadurea pe vremuri aceste locuri. Alexandru Vlahuta, mare colectionar de folclor, descria zona ca “o lume de închipuiri si basme”. Paul de Alep, arhidiaconul si însotitorul Patriarhului Macarie al Antiohiei, o descria ca fiind “fara seaman nici în aceasta tara, nici în alta, prin frumusetea asezarii, prin multimea apelor sale si întarirea naturala”. La sud de biserica se afla pestera Sfântului Cuvios Nicodim, care a întemeiat mânastirea în secolul al XIV-lea, cu sprijinul material al domni­to­rilor Basarabi, “Patriarhii lui Sarabba”, cum li se spunea în mediul initiatilor în comori sacre. Se spune ca Sfântul Nicodim a cautat timp îndelungat pe valea “râului cu apa vie” stânca Starminei, cu cascada sa, loc stravechi de cult. Legenda spune ca primul lacas ridicat pe stânca de sub Starmina a fost construit din lemnul unei tise, iar localnicii spun ca de sub aceasta stânca începe tarâmul nemuririi!

dacii si nemurirea
Masivul Buila-muntele calugarilor
Muntele calugarilor

La nord de Râmnicu-Vâlcea, se înalta o im­pre­sio­nanta “cetate” dolomitica, masivul Buila, care face parte din Muntii Capatânii. I se mai spune “tarâmul fo­curilor vesnice”, din cauza deselor descarcari elec­tri­ce. Nu este un loc prea frecventat, fiind greu ac­ce­sibil, dar multitudinea de pesteri si grote, cu vetre unde s-au oficiat ritualuri stravechi, a atras numerosi schimnici. În zona se afla multe schituri si mânastiri, ceea ce i-a atras denumirea de “Muntele calugarilor”. Masivul Buila prezinta numeroase forme de relief carstic, chei, pesteri, avene si versanti modelati de ape vesnice. Dintre cele peste 100 de pesteri, numim doar Pestera Caprelor, Pestera Liliecilor, Pestera din Cheile Comarnicelor, Pestera Pagodelor, Pestera Rac, Pestera Valea Bistrita, Pestera cu Lac, Pestera cu Perle, Pestera Arnautilor, Pestera Clopot.

http://www.mixdecultura.ro/

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în URMASII DACILOR. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s